Capitolul 7.

COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI

Utilitatea şi valoarea bunurilor

Satisfacerea trebuinţelor se realizează prin consumul de bunuri. Acestea sunt
elemente din realitatea înconjurătoare apte să satisfacă diferite trebuinţe.
Ele se clasifică după:
- modul de acces al consumatorului:
bunuri libere (nelimitate în raport cu nevoile): accesul consumatorului se
face fără plată (de exemplu: lumina şi căldura solară);
bunuri economice (insuficiente în raport cu trebuinţele): accesul
cumpărătorului se face cu ajutorul banilor;
- după destinaţie:
satisfactori: bunuri care sting trebuinţele direct prin consum final;
prodfactori: bunuri utilizate în producţie pentru a realiza alte bunuri.
- după forma de existenţă: bunuri corporale (materiale), necorporale (servicii)
şi informaţii;
- după modul în care circulă între agenţi: bunuri marfare şi nemarfare.
- după forma de proprietate: bunuri publice, private, mixte.
- după posibilitatea de consumare: bunuri complementare şi substituibile.
În economia de piaţă bunurile circulă ca mărfuri.
Marfa este un bun capabil să satisfacă o trebuinţă şi este destinat vânzării –
cumpărării. Ea se caracterizează prin valoare şi utilitate.
Valoarea. Teoria valorii muncă.
În sens general, valoarea exprimă totalitatea însuşirilor care dau preţuirea,
importanţa unui bun sau unei persoane.
În sens economic, valoarea vizează doar bunurile economice, reproductibile
prin procese de combinare ale factorilor de producţie.
Activitatea de creaţie artistică, în general, are ca efect bunuri
nereproductibile. Pentru aceste bunuri nu se pune problema valorii economice.
Teoria economică şi-a propus să evidenţieze: izvorul valorii, de cine depinde
şi cum se determină mărimea valorii, forma sa de manifestare.
Răspunsurile date la cele trei întrebări au contribuit la apariţia a două teorii:
- Teoria obiectivă a valorii (teoria valorii muncă), susţinută de clasicii Adam
Smith, David Ricardo, Karl Marx.
- Teoria valorii utilitate (teoria subiectivă a valorii), susţinută de neoclasicii
W.St. Jevons, L. Walras, A. Marshall.
Conform teoriei obiective a valorii, valoarea unui bun este determinată de
cantitatea de muncă încorporată cu ocazia realizării bunului.
 Teoria subiectivă consideră că mărimea valorii este determinată de utilitatea
bunului (caracteristica subiectivă) şi raritatea lui (caracteristica obiectivă).
Teoria valorii muncă consideră că procesul muncii determină conservarea şi
transferarea asupra bunului a valorii mijloacelor de producţie (adică a mijloacelor
de muncă – capitalul fix şi a obiectului muncii – capitalul circulant). Aceasta este
munca trecută. În plus se creează şi valoare nouă.
Munca este izvor al valorii. În concepţia teoriei obiective munca reprezintă
un consum de energie fizică şi intelectuală, nediferenţiată din punct de vedere
calitativ.
Munca are două forme de manifestare: muncă concretă (bunul creat) şi vie
sau abstractă (efort fizic şi intelectual, nediferenţiat calitativ). Mărimea valorii unui
bun este determinată de cantitatea de munca trecută şi de muncă vie.
Pe piaţă există bunuri cu aceeaşi utilitate, dar realizate cu cantităţi diferite de
muncă. Deci fiecare marfă va avea o valoare individuală. Mărimea valorii muncă
se poate măsura cu timpul de muncă necesar realizării bunului.
Pe piaţă se recunoaşte doar valoarea socială a mărfii, care exprimă
cantitatea de muncă consumată în condiţii medii de înzestrare şi de îndemânare a
muncii. Mărfurile se vor vinde ţinând cont de timpul de muncă socialmente
necesar, determinat ca o medie a timpilor individuali. Pentru acelaşi bun realizat,
agenţii cu timpi individuali mai mari faţă de timpul de muncă socialmente necesar
vor înregistra pierderi, iar cei cu timpi individuali mai mici faţă de timpul de
muncă socialmente necesar vor înregistra profit.
În concepţia teoriei obiective a valorii, mărimea valorii mărfii (V) se
structurează în: capital constant (C), capital variabil (v) şi plusvaloare (p):
V=C+v+p
Capitalul constant exprimă munca trecută, materializată sau mijlocită de
produsele consumate.
V + p este valoarea nou creată, adăugată ca urmare a muncii vii.
Munca creează o valoare mai mare decât propria valoare. Prin procesele de
vânzare se recuperează mărimea capitalului, asigurându-se reluarea producţiei
(reproducţia). Se recuperează, de asemenea, mărimea (v + p), care asigură
veniturile proprietarilor factorilor de producţie: v – sub forma de salariu pentru
factorul muncă, p – sub forma de profit pentru proprietarul factorului capital.
În concepţia lui Adam Smith, valoarea are două forme de manifestare:
valoare de întrebuinţare (utilitate) şi valoare de schimb. A doua exprimă raportul
cantitativ dintre două produse care se schimbă pe piaţă şi se manifestă prin
intermediul preţului (Marx).

Utilitatea. Teoria valorii utilitate.

 În general, noţiunea de utilitate este strâns legată de teoria subiectivă a
valorii. Prin consum, bunurile capătă o anumită importanţă pentru consumator,
adică posedă o anumită utilitate.
În sens general, utilitatea exprimă faptul de a fi trebuincios, folositor. Ea
poate fi analizată sub două aspecte: tehnic şi economic.
Utilitatea tehnică reflectă capacitatea intrinsecă a bunului de a satisface o
anumită trebuinţă. Ea este evidenţiată de caracteristici, însuşiri ale substanţei
bunului. Mărimea sa nu depinde de aprecierile consumatorului, deci ea are caracter
obiectiv, fiind influenţată doar de parametrii tehnico-economici.
Utilitatea economică exprimă legăturile realizate între caracteristicile
bunului şi trebuinţele consumatorului. Ea are caracter subiectiv pentru că intervin
aprecierile subiectului consumator.
Utilitatea economică a fost abordată în două concepţii, fiecare contribuind la
generarea unei teorii.
Concepţia clasică cu privire la utilitate a generat o teorie obiectivă a valorii.
Conform acesteia, utilitatea economică este o relaţie între proprietăţile bunului şi
nevoile consumatorului. Conform teoriei obiective, persoane diferite vor constata
aceeaşi utilitate, consumând bunuri identice calitativ, indiferent de intensitatea
trebuinţelor lor.
Sunt utilizate noţiuni ca:
- utilitate individuală (a unui element consumat), care are o mărime constantă
deoarece bunurile sunt omogene;
- utilitate totală (suma utilităţilor individuale constante), egală cu produsul
între utilitatea individuală şi numărul de unităţi consumate.
Conform concepţiei neoclasice, care a emis teoria subiectivă a valorii,
utilitatea intrinsecă a unui bun capătă sens economic dacă bunul îndeplineşte
condiţiile:
- prin trăsăturile sale, este apt să satisfacă o trebuinţă;
- consumatorul este convins că bunul îi poate aduce o satisfacţie;
- consumatorul este capabil să îl folosească.
Deci, utilitatea economică exprimă importanţa, preţuirea acordată de individ
unui element dintr-o mulţime omogenă de bunuri.
În teoria subiectivă, măsurarea utilităţii se face:
- cardinal, atunci când se acordă unei doze o anumită apreciere, numită
utilitate (utils);
- ordinal, când consumatorul stabileşte o ordine a dozelor consumate după
importanţa lor descrescătoare (după preferinţe).
Importanţa dozelor reflectă preferinţa subiectului asupra unei doze.
 Prima doză are utilitatea cea mai mare, următoarele având utilităţi tot mai
mici pentru acelaşi individ. Doze aparţinând unei mulţimi omogene, vor crea
utilităţi descrescătoare.
Mărimea utilităţii marginale se calculează cu relaţia:
ΔUt U t +1 −U t
Um= =
ΔX X t +1− X t ,
unde: Um este utilitatea marginală,
Ut – utilitatea totală,
Xt - cantitatea consumată.
Utilitatea marginală exprimă sporul de utilitate realizat de creşterea cu o
unitate a cantităţii consumate.
În concluzie, utilităţile individuale şi cea totală sunt mărimi pozitive.
Utilitatea individuală este descrescătoare. Utilitatea totală este crescătoare cu
sporuri tot mai mici. Utilitatea marginală poate lua atât valori pozitive cât şi valori
negative.
Între variaţia utilităţii totale şi a utilităţii marginale există relaţiile:
- dacă utilitatea marginală este zero, utilitatea totală este maximă, iar individul
se afla în stare de saturaţie;
- dacă utilitatea marginală este negativă se manifestă repulsie, respingere faţă
de produs, iar utilitatea totală este descrescătoare.
Mărimea maximă a utilităţii totale este egală cu intensitatea trebuinţei care a
fost satisfăcută.
H. Gossen a formulat legea utilităţii marginale, care evidenţiază faptul că
atunci când creşte cantitatea consumată dintr-un bun, utilitatea marginală se
diminuează.

Preferinţele consumatorului
În general, oamenii sunt consumatori de bunuri de natură diferită. Aceste vor
fi notate prin X, Y, Z.
Nivelul total al satisfacţiei (utilităţii) are caracter agregat şi depinde de
cantităţile consumate.
Funcţia de utilitate este: Ut = U(X, Y, Z,…...).
Pentru a evidenţia legătura cauzală dintre mărimea utilităţii şi cantităţile
consumate din X, Y, Z … vom analiza, mai întâi, dependenţa dintre utilitatea totală
Ut şi două bunuri considerate (X, Y), apoi concluzia va fi extinsă în cazul mai
multor bunuri.
Combinaţia cantitativă dintre două bunuri considerate X şi Y se numeşte
program.
 Totalitatea programelor (X, Y) care asigură acelaşi nivel de utilitate poartă
numele de curba isophelimă.
Aceasta este graficul funcţiei de utilitate cu nivel constant: U 0=U(X, Y).
Totalitatea curbelor isophelime formează harta curbelor de indiferenţă .

Figura 7.1. Curbele isophelime

Pe măsură ce creşte nivelul de utilitate curbele isophelime se îndepărtează de

originea axelor. Un aceleaşi nivel de utilitate U 0 se realizează cu un număr infinit
de combinaţii (programe).
Curbele isophelime sunt descrescătoare şi nu se intersectează.
Panta curbei se numeşte rata marginală de substituţie a lui X în raport cu Y
(Rms X/Y) şi are expresia:
ΔY
R ms =−
X/Y ΔX
Rata marginală de substituţie exprimă sporul dintr-un bun (Y), necesar
compensării unei unităţi din alt bun (X), astfel încât nivelul utilităţii să fie
constant.
În cazul mai multor bunuri se utilizează conceptul de utilitate marginală
parţială. Aceasta exprimă sporul de utilitate determinat de creşterea cu o unitate a
unui bun, celelalte rămânând constante.
Deci, sporul de utilitate determinat de creşterea simultană a cantităţii a două
bunuri este dat de relaţia:
ΔU t =U mx ΔX+U my ΔY,
unde:
ΔUt ΔU t
U mX = |Y =constant U mY = |X =constant
ΔX ΔY
sunt utilităţile marginale ale lui X şi Y,
X, Y, Ut sunt variaţiile lui X, Y şi a utilităţii totale agregate.
În cazul unei curbe isophelime utilitatea totală Ut este constantă, deci:
Ut = 0,
de unde:
UmX X+ UmY Y = 0,
ΔX U mY
   R ms X/Y
adică: ΔY U mX

Cantitatea din bunul X are tendinţa de a creşte, în timp ce aceea din bunul Y
are tendinţa de a scade. Semnul “–“ evidenţiază evoluţia în sens contrar a
cantităţilor din cele două bunuri.

Echilibrul optimal al consumatorului

Se presupune că pentru a-şi satisface trebuinţele un cumpărător dispune de o
suma constantă, V0. El îşi propune să o cheltuiască pentru a cumpăra două produse
X şi Y, ale căror preţuri sunt P X şi PY. Cele două bunuri consumate vor contribui la
satisfacerea unei trebuinţe, deci la realizarea unei satisfacţii, a unei utilităţi.
Cheltuielile cu bunurile se vor încadra în resursa limitată V 0.
Pentru consumator apare următoarea restricţie (constrângere bugetară):
suma cheltuielilor este egală cu resursa:

X PX + Y P Y = V0

Există o infinitate de combinaţii (X, Y) care satisfac restricţia de mai sus. Se

pune problema determinării aceleia care asigură o utilitate totală maximă.
Combinaţia optimă (X0, Y0) se obţine atunci când curba isophelimă devine
tangentă la dreapta care reprezintă restricţia bugetară. Pentru această combinaţie
are loc relaţia:

U mX U mY

PX PY .
Atunci când există mai multe bunuri consumate, optimul se atinge dacă:
U mX U mY U mZ
   ...  constant
PX PY PZ

Când venitul se modifică, linia bugetară se deplasează astfel: o creştere a

venitului determină deplasarea la dreapta a liniei bugetare, în timp ce o diminuare a
venitului determină la deplasarea spre stânga a liniei bugetare.
 Totalitatea punctelor de tangenţă dintre linia bugetară şi curbele isophelime

formează curba venit – consum (curba Engel). Aceasta reflectă efectul de venit.

Figura 7.2. Echilibrul optimal al consumatorului

Figura 7.3. Linia venit – consum

Modificarea preţurilor PX, PY contribuie la modificarea pantei liniei bugetare.

În cazul în care se modifică preţurile PX şi PY se va manifesta efectul de
substituţie.
Dacă PX scade, atunci cantitatea X creşte.
Dacă P1 > P2 > P3, atunci U1 < U2 < U3.
Totalitatea punctelor de tangenţă dintre curbele isophelime şi linia bugetară
pentru cazul când PX se modifică formează curba cererii pentru bunuri normale sau
curba preţ – consum (fig. 7.3)
 Aceasta evidenţiază efectul de substituţie.
În general, bunurile se află în următoarele relaţii (vezi fig. 17.4):
- perfect substituibile (Rms este constant).
- substituibile imperfect (Rms este variabil);
- complementare (Rms = 0).

Figura 7.4. Curba preţ – consum

Pentru un consumator se poate determina mărimea eficienţei consumului

(Ec). Ea este dată de relaţia:
efect U t
Ec  
efort R
Optimizarea consumului respectă principiul hedonist. Ea poate fi realizată în
două moduri:
- prin maximizarea lui Ut, pentru o resursă R0 dată:
R 0 = X P X + Y P Y;
- prin minimizarea resursei R, pentru o utilitate U0, dată:
U0 = U(X, Y).
 Figura 7.5. Cazul a două bunuri perfect substituibile, imperfect substituibile
sau complementare

Se obţin sisteme de două ecuaţii cu două necunoscute X, Y:

{U mX U mY
= ¿ ¿¿¿
Px P y
respectiv
{U mX U mY
= ¿ ¿¿¿
Px P y
Soluţia (X0, Y0) a oricăruia dintre sisteme reflectă cantităţile din cele două
bunuri care asigură fie utilitatea totală maximă, fie cantitatea de resursă minimă,
adică se optimizează raportul:
U
Ec= t
R . Relaţia: V = X PX + Y PY
exprimă totalitatea stărilor de echilibru ale consumatorului:
Cheltuieli = Venit constant.
Din totalitatea stărilor de echilibru doar una asigură satisfacţie (utilitate)
maximă. Aceasta este numită stare de echilibru optimal şi este atinsă atunci când:
U mX U mY
=
PX PY .
În punctual de stare optimală (X0, Y0) funcţia de utilitate U=U(X,Y) şi
funcţia bugetului R=XPx+YPy au aceeaşi valoare iar mărimile coeficienţilor
unghiulari ai tangentelor sunt egale.
 7.1. SINTEZA TEMEI

 Bunurile:
 Definiţie
 Tipologia bunurilor
 Valoarea:
 Definiţie
 Obiectivele teoriei valorii
 Teoria obiectivă a valorii (teoria valoare – muncă):
 Susţinătorii teoriei valoare – muncă: clasicii
 Concepte utilizate:
 Munca vie
 Munca abstractă
 Munca concretă
  Munca trecută
 Timpul de muncă
 Timpul de muncă socialmente necesar
 Valoarea mărfii
 Valoarea socială a mărfii
 Valoare de întrebuinţare
 Valoare de schimb
 Structura valorii mărfii:
Valoarea mărfii=Capital constant+Capital variabil+Plusvaloare
V=C+v+p
 Teoria subiectivă a valorii (teoria valoare – utilitate):
 Susţinătorii teoriei valoare – utilitate: neoclasicii
 Concepte utilizate:
 Utilitatea
 Utilitatea tehnică
 Utilitatea economică (condiţii de manifestare)
 Măsurarea utilităţii economice (măsurare cardinală
şi măsurare ordinală)
 Utilitatea individuală (Ui)
 Utilitatea totală (Ut)
ΔU t
U mg =
 Utilitatea marginală ( ΔX )
 Legea lui H. Gossen (legea utilităţii marginale descrescânde)

Ut Saturaţie

Utilitatea totală

Umg
Satisfacţie
Utilitatea marginală Saturaţie

x
Repulsie
Ut,
Umg

Ut4
Ut3 Umg4
Ut2 U t =∑ U mg
Umg3 n

Umg2 U t =∫ U mg ( X )⋅dX , n=0 ,1 , 2 ,3 . ..

Ut1 0

Umg1

3 4 X
1 2
Figura 7.6. Relaţia utilitate totală – utilitate marginală
Ui X1, X2, ……, Xn
U0 U1 = U2 = ……=Un

X1 X2…….Xn X

Figura 7.7. Nivelul utilităţii individuale în concepţia clasică

Ui

U1
U2
U3
U4

X1 X2 X3 X4 X
 Figura 7.8. Nivelul utilităţii individuale în concepţia neoclasică

 Opţiunile consumatorului
 Utilitatea agregată
 Funcţia utilităţii agregate: U =U(X, Y, Z, ...)
t

 Curba isophelimă: U =U(X, Y, Z, ...); X,Y,Z sunt bunuri

0

Figura 7.9. Opţiunile consumatorului

 Substituţia bunurilor:
 bunuri perfect substituibile
 bunuri imperfect substituibile
 bunuri complementare
 Figura 7.10. Substituţia bunurilor
 Linia bugetului (constrângerea bugetară)
XPX + YPY = V0
ΔX U mgY
− = =Rmgs
 Rata marginală de substituţie: ΔY U mgX X/Y

 Utilitatea marginală parţială:

ΔUt ΔUt
în discret U mgX = |Y =constant U mgY =|
ΔX ΔY X =constant
∂U(X ,Y ) ∂U ( X ,Y )
în continuu U mgX = U mgY =
∂X ∂Y
dU ( X , Y )=U mgX⋅dX +U mgY⋅dY

 Optimizarea raportului de eficienţă la consumator:

 maximizarea utilităţii pentru resursă constantă
Efect U ( X , Y )
EC = =
Efort V 0 , optim de EC =max( EC )
{
U mX U mY
= ¿ ¿¿¿
Px P y
- coeficienţi unghiulari egali

- valorile funcţiilor egale

 minimizarea resursei pentru utilitate constantă
Efort V ( X , Y )
EC = =
Efect U 0 , optim EC =min( E C )

{ U mX U mY
= ¿ ¿¿¿
Px P y
- coeficienţi unghiulari egali
- valorile funcţiilor egale

Figura 7.11. Echilibrul optimal al consumatorului

 Linia lui Engel (curba venit – consum)

 Figura 7.12. Linia lui Engel (curba venit – consum)

 Linia cererii (curba preţ – consum)

Figura 7.13. Linia cererii (curba preţ – consum)

 7.2. APLICAŢII

1. Se prezintă mai jos, mărimea utilităţii marginale pentru bunurile X şi Y

corespunzătoare celor 5 doze consumate.
Doza I II III IV V
UmX 8 6 4 2 -1
UmY 6 3 2 1 -2
Determinaţi programul optim al unui consumator (X0, Y0) cunoscând
mărimile preţurilor bunurilor: pX=2 u.m., pY=3 u.m. şi resursa disponibilă R=11
u.m.
Care este nivelul utilităţii agregate (totale) pentru programul optim?

Rezolvare:
Se calculează raportul de eficienţă Um/p pentru fiecare doză şi produs:

Doza I I III IV V
I
Umx 8 6 4 2 -1
Umy 6 3 2 1 -2
Umx/ 4 3 2 1 -
px
Umy/ 2 1 0,7 0,3 -
py

Se aleg dozele având drept criteriu de preferinţă nivelul calculat al raportului

de eficienţă aferent fiecărei doze:
-se preferă doza pentru care nivelul Um/p este cel mai mare;
-pentru cazul când dozele au rapoartele Um/p egale se preferă doza cea mai
ieftină.
Suma preţurilor dozelor trebuie să fie mai mică sau cel mult egală cu resursa
R.
∑p=R

Doza I II III IV V VI VII VIII

Bunul X X X Y X Y Y Y
Preţul 2 2 2 3 2 3 3 3
Um 8 6 4 6 2 3 2 1
 <______R=_11__>

Programul optim al consumatorului este: X=4 Y=1

Nivelul maxim al utilităţii agregate se determină cu relaţia :

Ua=∑Um=∑Umx +∑Umy=(8+6+4) +(6)=26uu

2. Se prezintă mai jos utilităţile marginale ale bunurilor X şi Y pentru 5 doze

consumate.
Doza I II III IV V
UmX 8 6 4 2 -1
UmY 6 3 2 1 -2
Determinaţi programul optim (X0, Y0) şi nivelul minim al resursei băneşti R,
pentru a asigura o utilitate agregată de 26 unităţi, cunoscând că preţurile bunurilor
sunt pX=2 u.m. şi pY=3 u.m.

Rezolvare:
Se calculează raportul de eficienţă Um/p pentru fiecare doză şi produs:

Doza I I III IV V
I
Umx 8 6 4 2 -1
Umy 6 3 2 1 -2
Umx/ 4 3 2 1 -
px
Umy/ 2 1 0,7 0,3 -
py

Se aleg dozele având drept criteriu de preferinţă nivelul calculat al raportului

de eficienţă aferent fiecărei doze:
-se preferă doza pentru care nivelul Um/p este cel mai mare;
-pentru cazul când dozele au rapoartele Um/p egale se preferă doza cea mai
ieftină.
Suma utilităţilor marginale trebuie să fie mai mică sau cel mut egală cu
utilitatea agregată:
∑Um=Ua

Doza I II III IV V VI VII VIII

 Bunul X X X Y X Y Y Y
Preţul 2 2 2 3 2 3 3 3
Um 8 6 4 6 2 3 2 1

<_____Ua=26___>

Programul optim al consumatorului este: X=4 Y=1

Nivelul minim al cheltuielilor cu dozele alese se determină cu relaţia:

Ch=Chx+Chy=∑px+∑py=(2+2+2+2)+(3)=11um

3. Mărimea utilităţii marginale funcţie de cantitatea consumată, exprimată în

doze, este dată de relaţia:
Um=3-Q
Determinaţi:
- nivelul utilităţii dat de a II-a doză;
- câte doze sunt necesare pentru ca trebuinţa să fie satisfăcută total;
- în ce stare se află consumatorul dacă acesta consumă 4 doze;
- reprezentaţi grafic.

4. Dacă utilitatea marginală a unui bun consumat are expresia U m=300-2Q,

determinaţi expresia utilităţii totale, utilitatea individuală, utilităţile generate
(Ut, Um, Ui) de primele 3 unităţi consumate şi utilitatea totală a celor 3 unităţi
consumate.
- Pentru ce cantitate Q se asigură satisfacerea completă a trebuinţei?
- Ce stare va avea consumatorul pentru Q=151 UF?
- Care este nivelul maxim al satisfacţiei şi la ce Q?
- Care este nivelul maxim al dorinţei şi la ce Q?

Răspuns:
dU t
Um= =300−2 Q
dQ

dU t =300 dQ−2 Q⋅dQ ⇒

U t =∫ 300dQ−∫ 2QdQ+Q 0 { Q2
U t =300 Q−2 +Q0 =300 Q−Q2 +Q0
2
dar U 300 Q – Q2 + Q0 = 0 =>
Q0 = 0, pentru Q=0.
 Ut = 300 Q – Q2
U (3) = 300 x 3 – 32 = 900 – 9 = 891 uu (unităţi de utilitate)
Um (1) = 300-2 x 1= 298 uu
Um (2) = 300-2 x 2 = 296 uu
Um (3) = 300-2 x 3 = 294 uu

Aflam Q pentru care trebuinţa este complet satisfăcută şi satisfacţia este

maximă:
Um = 0 => 300 -2Q = 0 => Q = 150 UF
Ut(150)= 22 500 uu
Aflăm starea consumatorului la Q=151 UF
Um(151) = 300 -2 * 151 = 300 – 302 = - 2 < 0, stare de repulsie.

Aflăm nivelul maxim al dorinţei şi cantitatea Q la care aceasta se manifestă:

Um(0) = 300 uu => rezultă Q = 0.

5. Utilitatea marginală este descrisă de următoarea relaţie: U m = 50 – 2Q

Se cere:
1) Determinaţi expresia lui U(t);
2) Calculaţi U (2), U (3);
3) Calculaţi UiIII (utilitatea individuală generată de cel de-al III-lea bun
consumată;
4)Pentru ce mărime Q trebuinţa este complet satisfăcută;
5) Calculaţi Um(3) şi comparaţi cu Ui III.
6) În ce stare se află individul când consumă bunul al 26-lea.

6. Să se determine cantităţile optime din bunurile x şi y cunoscând datele:

U mx = 100 – 2 x,
U my = 50 – 2 y,
Preţurile de achiziţie ale bunurilor sunt:
Px = 5 UM,
Py = 4 UM,
Volumul resursei băneşti este R0 = 1 000 UM.
Care este utilitatea totală maximă U ?

Indicaţie:
Vezi problemele 4,5 din capitolul “ Combinarea factorilor de productie”.
 7. Să se determine cantităţile optime x şi y din două bunuri cunoscând
datele:
Umx = 100 – 2 x,
Umy = 50 – 2 y.
Preţul bunurilor este: Px = 5 UM,
P = 4 UM.
Utilitatea totală să fie de 1 000 uu.
Care este nivelul minim al resursei băneşti cheltuite?

Indicaţie: Vezi problemele din Capitolul “Combinarea factorilor de

productie”.

8. La un moment dat, cantitatea consumată dintr-un bun (Q) şi utilitatea

marginală se prezintă în felul următor:

Q 1 2 3 4 5 6
Um 60 40 20 2 0 -2

Să se calculeze utilitatea totală (U t) şi să se ilustreze comparativ, sub formă

de grafic, Ut şi Umg.

9. Dacă raportul de utilitate a bunului “A” (U mgA) şi preţul acestuia (PA) este
0,8, iar preţul bunului “B” este 7000 u.m., atunci care este utilitatea marginală a
bunului “B” (UmgB).

10. Dacă utilitatea marginală a unui bun are funcţia U m=300-2Q, determinaţi
funcţia utilităţii totale Ut(Q), utilitatea totală generată de 3 unităţi consumate şi
utilitatea individuală a primelor 3 unităţi consumate Ui I, Ui II, Ui III.

11. Datele din tabelul următor exprimă utilitatea marginală (U mg) resimţită
de individul A prin consumarea a diferite doze din bunurile marfare x şi y pe
parcursul unei săptămâni.

Q 1 2 3 4 5 6 7
Umgx 11 10 9 8 7 6 5
Umgy 19 17 15 13 12 10 8
 Presupunem că preţul unitar este 1 000 u.m. pentru fiecare din cele două
bunuri, iar venitul săptămânal al consumatorului în cauză este de 10.000 u.m., din
care 8.000 u.m., disponibil pentru satisfacerea trebuinţelor de consum, prin
intermediul bunurilor economice marfare x şi y cheltuit integral în decurs de o
săptămână.
a. Cum trebuie să-şi cheltuiască venitul disponibil acest consumator pentru
a obţine o utilitate maximă ? Care este mărimea utilităţii totale care-i
asigură starea de echilibru?
b. Să se determine analitic şi să se reprezinte grafic condiţiile de echilibru
pentru acest consumator.

12. Se consideră că funcţia de utilitate a unui consumator este de

U = x · y, x şi y fiind cantităţile variabile din cele două bunuri. Venitul disponibil
pentru achiziţiile săptămânale este de 400 u.m., iar preţurile sunt Px =4 u.m., Py
=10 u.m. Să se determine:
a. Cantităţile optimale consumate din cele 2 bunuri;
b. Care este rata marginală de substituţie între x şi y în condiţiile de
echilibru ale aceluiaşi consumator?

13. În tabelul de mai jos sunt prezentate mărimile utilităţilor marginale

pentru primele şase doze din bunurile x şi y.
Determinaţi programul optim al unui consumator cunoscând preţurile
bunurilor px = 5 u.m., py = 3 u.m. şi sursa disponibilă R=29 u.m.
Care este nivelul maxim al utilităţii totale (U t)

Doza I II III IV V VI
Umx 20 15 13 10 5 2
Umy 12 9 6 3 2 1

14. Mărimea utilităţii marginale totale (U t) ca o funcţie de cantitatea (Q) este

dată de relaţia: Um = 10-2Q.
Determinaţi:
a) mărimea utilităţii totale (Ut) ca o funcţie de cantitatea consumată;
b) mărimea Ut pentru trei doze consumate;
c) utilităţile individuale ale primelor trei doze;
d) pentru ce cantitate consumată, trebuinţa este satisfăcută;
e) care este nivelul trebuinţei satisfăcute;
f) care este nivelul maxim al Ut;
 g) în ce stare se află consumatorul dacă acesta a consumat a şasea doză.

15.Sunt prezentate mai jos mărimile utilităţilor marginale în funcţie de

cantităţile consumate din două bunuri x şi y, preţurile unitare ale bunurilor şi
resursa bănească de care dispune un consumator:
Umx = 100 – 2 ∙ x
Umy = 50 – 2 ∙ y
Px = 10 u.m.
Py = 8 u.m.
Ro = 1 000 u.m.
Determinaţi:
- programul optim al consumatorului;
- nivelul maxim al utilităţii totale

16. Sunt prezentate mai jos mărimile utilităţilor marginale în funcţie de

cantităţile consumate din două bunuri x şi y, preţurile unitare ale bunurilor şi
nivelul dorit al utilităţii totale:
Umx = 100 – 2 ∙ x
Umy = 50 – 2 ∙ y
Px = 10 u.m.
Py = 8 u.m.
Uto = 1 000 u.m.
Determinaţi:
- programul optim al consumatorului;
- nivelul minim al resursei băneşti.