odelul consumatorului Presupunem ca exista in economie I consumatori. Fiecare consumator este reperat cu indicile i (i=1,2,3...N).

Activitatea consumatorului i este evidentiata prin xi avand componentele xik. ce definesc cantitatile de bunuri consumate. Adesea xi se numeste panier de consum. Exista numeroase paniere de consum existente consumatorului i. Fie Xi multimea acestora, numita si multimea consumatorului i, care este identificata cu RN+. Modelul isi propune cum sa aleaga consumatorul cel mai bun panier din multimea de paniere disponibile. Fiecare consumator dispune de un venit Vi care este limitat si el doreste sa cumpere cantitatile de bunuri pe care doreste sa le consume de pe pietele respectivelor bunuri iar fiecare bun k, avand pretul pk. Valoarea panierului de consum nu trebuie sa depaseasca venitul disponibil: p xi = pk xik < Vi Aceasta restrictie este numita restrictie bugetara si defineste multimea panierelor accesibile. Ipoteza 1 Consumatorul are diverse preferintele intre panierele de consum ce-i sunt accesibile. Reprezentarea preferintelor poate fi realizata printr-o preordine, pe multimea X, notata Ri, fie printr-o functie de utilitate notata Ui Ipoteza 2 Functia U definita pe X este continua si crescatoare Ipoteza 3 Functia U este dublu diferentiabila, iar primele derivate nu sunt niciodata nule simultan Ipoteza 4 Functia U este cvasi-concava, adica daca U(x2) > U(x1), inseamna ca U(x)> U(x1) pentru orice x apartine (x1,x2) Modelul general al consumatorul este: Max U(x) px < V x apartine X Propozitia 1 Daca ipotezele 1 si 2 sunt satisfacute, V > 0 si p> 0 pentru orice k =1,2,....N atunci exista un vector x0 care maximizeaza U sub restrictia bugetara si acest vector verifica ecuatia p x0 = V. Propozitia ne asigura de existenta solutiei optime pentru modelul consumatorului. Demonstratia apeleaza la teoreme cunoscute in analiza matematica si s-a cerut ca toate preturile sa fie pozitive. Propozitia 2 Daca ipotezele 1,2,3,4 sunt satisfacute si nici un pret pk nu este negativ, un vector x0 care este interior multimii X si verifica sistemul pentru o valoare corespunzatoare a lui l constituie un echilibru al consumatorului.

Modelul producatorului Limitandu-ne la o relatie pur economica, putem afirma ca agentul producator (intreprinderea) este o unitate, mai mult sau mai putin complexa care pune in actiune diversi factori de productie (inputuri) pentru a furniza, in cele mai bune conditii, bunuri si servicii (output-uri) rezultate din transformarea factorilor de productie utilizati. Factorii de productie sunt in esenta de trei categorii: bunuri fongibile, care dispar sau isi schimba natura in procesul de transformare, munca umana sub diversele ei forme, serviciile date de bunurile de productie durabile. Bunurile si serviciile produse (output-urile) pot corespunde fie bunurilor si serviciilor de consum final, fie bunurilor de productie utilizate ca intermediar de alte intreprinderi pentru a produce alte bunuri. Transformarea factorilor de productie poate fi inteleasa in diferite sensuri. In mod normal, prin transformare se intelege a elabora un bun, a-l face capabil sa satisfaca o nevoie. Dar, la fel de bine a transforma inseamna si a face disponibil, intr-un loc dat si la un moment dat un bun. Activitatile de transport si stocare sunt considerate activitati de productie. Transformarea trebuie sa se faca in cele mai bune conditii, atat in sens tehnic cat si economic. Procesul de productie se defineste ca un sir de numere reale, adica un punct in spatiul bunurilor. Se adopta conventia de a nota pozitiv bunurile produse (output-urile) si negativ factorii de productie (input-urile). Presupunem acum ca in economie exista J intreprinderi, reperate prin indicele j (j=1,2,3,....J). Fie aj_si_bj complexele de bunuri reprezentand respective input-urile si output-urile al intreprinderii j. Diferenta dintre output-uri si input-uri este productia neta a intreprinderii. Ea este pozitiva daca bunul k este un output, respectiv negativa, daca este un intput. Ipoteza 1 (aditivitatea) Daca doi vectori, y1 si y2, definesc productii posibile atunci vectorul y = y1 + y2 si defineste o productie posibila. Ipoteza 2 (divizibilitatea) Daca vectorul y1 defineste o productie posibila si este un numar cuprins intre 0 si 1, atunci vectorul y1 defineste o productie posibila Ipoteza 3 (randamente de scara constante) Daca vectorul y1 defineste o productie posibila si daca este un numar pozitiv atunci ,de asemenea, vectorul y1 defineste o productie posibila Ipoteza 4 (convexitatea) Daca vectorii y1 si y2 definesc productii posibile si daca este un numar cuprins intre 0 si 1 atunci vectorul y1+(1-) y2 defineste o productie posibila Cel mai bun comportament al producatorului va consta in maximizarea profitului. Prin urmare modelul general al producatorului se scrie astfel: Max py, y apartine Y sau Max py, F(y)=0 Propozitie Daca restrictiile tehnice sunt reprezentate printr-o functie de productie diferentiabila care defineste o multime Y convexa, iar vectorul y0verifica ipotezele 2 si 3 pentru o valoare a lui corespunzatoare, atunci y0 este un echilibru al producatorului.

Modele de echilibru Numim alocatie a bunurilor in economie o repartizare a acestora intre agentii economici. La un moment dat, fiecare agent consumator are in posesie o anumita cantitate de bunuri, numita dotatie initiala. Fie di , i =1,2, ....I, dotatia constanta a consumatorului i in bunurile 1,2...N. De asemenea fie dij partea din intreprinderea j detinuta in proprietate privata de consumatorul i. Resursele totale ale consumatorului i sunt compuse, pe de o parte din valoarea dotatiei initiale, iar pe de alta parte din valoarea partii de proprietate detinute. O stare optimala in economie poate fi definita ca acea alocatie realizabila care asigura utilitatea maxima pentru fiecare agent. Mai precis un optim Pareto dupa numele italianului care a definit astfel optimismul, este o alocatie realizabila astfel incat nu exista o alta care sa permita ameliorarea utilitatii tuturor consumatorilor, cu o ameliorare stricta cel putin pentru unul, adica Ui(xi) Ui(x*i). O alocatie si un sistem de preturi, p apartine RN astfel incat: a) y*j maximizeaza profitul p* yj in multimea de productie Yj , adica p*y*j p*y j pentru orice yj apartine Yj, j=1,2,...,J; b) x*i maximizeaz utilitatea Ui(xi) in multimea bugetara Bi Bi = p*xi p*di +ij p*y j se numeste echilibru concurential al proprietatii private. Teorema 1 Daca Ui este strict crescatoare in raport cu fiecare variabila si daca exista un echilibru concurential al proprietatii private, atunci aceasta este un optim Pareto. Pentru demonstrarea acestei teoreme trebuie facute ipoteze puternice. Optimalitatea paretiana a echilibrului concurential, cand exista, este o proprietate de mare generalitate care poate fi inteleasa intuitiv. Teorema 1 spune ca este suficient semnalul dat de pretul de echilibru p* pentru a coordona activitatile economice in mod descentralizat, satisfacator in sensul criteriului Pareto. Fiecare agent economic, prin comportamentul sau de maximizare individuala, se analizeaza sistemului de preturi, egaland ratele lor marginale de substituire in consum a doua bunuri, respectiv de transformare a doua inputuri cu raportul preturilor unitare ale celor doua bunuri. Cum toti agentii fac fata aceluiasi sistem de preturi, la echilibru toate ratele marginale sunt egale intre ele. Teorema 2 Daca: -Ui este continua, cvasi-concava si strict crescatoare pe multimea de consum Xi . -dik0, k = 1,....,N; i = 1,....,I. -Yj este convexa atunci, fiind data o alocatie optimala Pareto, exista un sistem de preturi p* apartine RN, astfel incat: -x*i mazimizeaz Ui(xi) in multimea bugetara Bi -y*j mazimizeaz p*yj in multimea Yi ,j=1,...,J. Teorema 2 asigura ca o alocatie optimala in sens Pareto poate fi descentralizata. Daca se da fiecarui consumator venitul V*i = p*x*i si daca se anunta multimii agentilor economici sistemul de preturi p, atunci maximizarea profitului intreptinderii j , si maximizarea utilitatii consumatorului i sub restrictia bugetara, p*xi V*i conduce agentii la planuri de consum si de productie care sunt compatibile si care coincid cu alocatia optimala pe care ei au ales-o. Acest rezultat este fundamental deoarece permite intelegerea planificarii descentralizate. Optimalitatea echilibrului concurential este suficienta in ceea ce priveste criteriul eficacitatii , dar poate corespunde la o distributie a veniturilor in societate mai putin echitabila. Echilibrul concurential al proprietatii private raspunde pe deplin criteriilor de eficienta economica, dar nu si unora de justitie sociala.

Modelul Arrow- Pratt Prin acest model se masoara gradul de aversiune la risc. Se considera un indivit care evalueaza starea lui economica (bogatia, averea) in diverse perspective aleatoare cu ajutorul unei functii de utilitate concava. Faptul ca functia de utilitate a bogatiei este unica la o transformare liniara monoton crescatoare, creeaza o ambiguitate legata de marimea aversiunii la risc masurata prin valoarea derivatei a doua pentru un nivel de bogatie dat. Exista doua tipuri de perspective aleatoare numite si loterii: -loterii aditive, cele care se suprapun unei bogatii certe prexxistente B0. Fie a = [x;p] , x, p apartine Rn o astfel de loterie. In acest caz, bogatia finala devine B = B0 + a, ceea ce inseamna ca valorile pe care le ia variabila aleatoare xi , exprima valori ce pot mari sau micsora nivelul bogatiei initiale. -loterii multiplicative. In acest caz, valorile xi reprezinta rate de apreciere (sau depreciere) a bogatiei initiale, insemnand ca bogatia finala este B= B0(1+a) = [B0(1+x);p]. Diferenta dintre loteriile aditive si cele multiplicative este data ca la cele aditive nivelul riscului nu depinde de B0, in timp ce la loteria multiplicativa acest risc depinde de bogatia initiala B0. Evident, loteria multiplicativa poate sa nu se refere la toata bogatia initiala, ci numai la o parte a acesteia. Definitie se numeste aversiune absoluta la risc Aa(B) calculata pentru nivelul bogatiei B, raportul: Aa(B) = - U(B) / U(B)

Modelul pentru cererea de asigurari Se considera situatia in care un individ poseda active financiare a caror valoare de piata se presupune cunoscuta cu certitudine. Fie B0 aceasta valoare. Pe langa aceasta, individul are in proprietate un activ imobiliar, a carui valoare certa este V, supus unui risc de distrugere. O ipoteza ar fi ca riscul de distrugere ar fi singura sursa de incertitudine. Pentru a se proteja contra consecintelor financiare ale riscului de incendiu, individul cumpara o polita de asigurare. Presupunem ca in cazul unui incediu, pierderea suferita este nota cu V. Fie D, valoarea despagubirii pe care individul o primeste de la asigurator, daca acesta a incheiat o polita de asigurare. Distingem de aici trei cazuri. a)D = V, individul este asigurat complet. Daca se produce incendiul, el este desbagubit la nivelul pierderii suferite, deci paguba financiara este nula. b)D=0, nu se asigura si suporta in intregime pierderea. c)0<D<V, situatie ce corespunde unei asigurari partiale. In caz de incendiu, individul e asigurat, dar nu total, pentru ca primeste o despagubire strict pozitiva. Daca incendiul distruge in intregime bunul asigurat, asiguratorul compenseaza doar o parte din paguba. Se mai poate vorbi si de faptul ca D > V, dar se elimina doarece stiind ca va primii o despagubire superioara pierderii suferite, individul ar fi tentat sa provoace el incendiul. Societatile de asigurare exclud acest caz in contractele lor de asigurare. Pentru a obtine despagubirea D de la asigurator, individului i se cere sa achite o prima de asigurare. Aceasta depinde de: -valoare despagubirii dorite (D) -probabilitatea producerii sinistrului -costurile asiguratorului

Modelul cererii de titluri Scopul urmarit de acest model este de a studia decizia individuala cu privire la detinerea de titluri. Fie K0 bogatia initiala sau capitalul disponibil al unui agent economic (individ, menaj, intreprindere), destinata achizitionarii de active financiare. Se considera numai doua titluri existente la un moment dat pe piata. Primul este un activ financiar cert in sensul ca rata de randament si/sau valoarea viitoare sunt cunoscute cu certitudine. K1 este capitalul investit in acest activ iar r rata de randament. La sfarsitul fiecarei perioade (de regula un an) valoarea valoarea investitiei in acest activ va fi K1 (1 + r). Al doilea activ este incert. Rata de randament a acestuia este o variabila aleatoare notata cu R. Se presupune ca R, este o variabila de tip Bernoulli, adica poate lua doar doua valori R1 si R2, cu probabilitatea p, respectiv (1-p). Daca R1<R2, rezulta ca R1 este rata de randament nefavorabila, iar R2 rata de randament favorabila. Rata de randament poate fi interpretata ca o dobanda, divident sau castig de capital din cauza unei aprecieri a valorii titlului respectiv. Marimile R1, R2 si p sunt estimari ale investitorului, au caracter subiectiv si si reprezinta ceea ce crede (anticipeaza) acesta despre evolutia titlului respectiv. Analiza financiara are ca obiect sa faca aceasta evaluare cat mai putin subiectiva posibil. Fie E(R) = p R + (1- p) R 2 , speranta matematica a castigului investirii unui leu in acest al doilea activ financiar si K2 = K0 K1 suma plasata in activul riscant. La sfarsitul unui an, valoarea plasamentului in acest activ poate fi: -K2 (1+ R1) cu probabilitatea p; -K2 (1+ R2) cu probabilitatea 1-p. In functie de semnele lui K1 si K2 distingem urmatoarele situatii: a)K1 > 0, K2 > 0, adica sumele plasate in cele doua titluri sunt strict pozitive. Aceasta pare a fi situatia cea mai naturala si ea corespunde notiunii de diversificare. Investitorul partajeaza capitalul disponibil K0 intre cele doua titluri care i se ofera pe piata. Aceasta implica K1 < K0 si K2 < K0. b) K1<0, situatie ce corespunde cazului cand investitorul se imprumuta la o rata de dobanda r pentru a investi mai mult de K0 in activul riscant c) K2<0, caz in care se spune ca investitorul face o vanzare descoperita, in sensul ca, la un moment dat vinde un titlu care nu-i apartine inca. Deoarece K2 > 0 inseamna cumparare a unui titlu riscant , este logic ca daca K2 <0 ii asociem ideea de vanzare. Precedand la o vanzare descoperita investitorul isi permite sa plaseze in activul cert o suma mai mare decat capitalul initial. sunt caracterizate de faptul c relaiile funcionale care intervin sunt lineare. Pentru astfel de relaii (funcii), derivatele pariale de ordinul doi sunt nule. n general deci, nici condiiile de primul ordin, nici cele de ordinul doi ntlnite n problemele de extrem tratate de analiza matematic nu pot fi satisfcute. S-au dezvoltat ns alte tehnici i instrumente care permit rezolvarea problemelor de optimizare ce comport relaii funcionale liniare. Algoritmii de rezolvare a problemelor de optimizare liniar au fost programai pe calculator, existnd mai multe pachete de programe care permit obinerea soluiilor optime. Nu ne propunem prezentarea unor astfel de algoritmi. Pentru nelegerea mecanismului lor, reamintim cteva noiuni de algebr liniar. Mulimea de vectori din R, care verific restriciile constituie mulimea punctelor realizabile. O mulime de puncte din R este convex dac punctele situate pe un segment de dreapt avnd ca extremiti dou puncte dim mulime, sunt coninute n aceea mulime. O ecuaie liniar definete un hiperplan n R. Un hiperplan este o dreapt n R , un plan n R, o suprafa n-1 dimensional n R. Dac a=0 hiperplanul definit de ecuaia respectiv este paralel cu axa z. Dac k=0, R are ca origine un punct din hiperplan. Hiperplanul definit de a i-a restricie definete un semispaiu nchis pe R, ale crui puncte satisfac acea restricie i un semispaiu deschis, ale crui puncte nu satisfac restricia. Semispaiile sunt mulimi convexe, iar semispaiile nchise sunt mulimi convexe nchise. Punctele care satisfac a j-a restricie de nenegativitate sunt, de asemenea, un semispaiu nchis i convex. Punctele care satisfac o restricie constituie mulimi convexe nchise. O soluie realizabil a problemei trebuie s satisfac cele m+n restricii. Mulimea de soluii realizabile va fi deci o mulime de puncte care aparin fiecreia din cele m+n mulimi, adic interseciei lor. Intersecia unui numr finit de mulimi convexe nchise este ea nsi o mulime convex nchis. Restriciile de nenegativitate limiteaz inferior valorile variabilelor. Prin urmare, mulimea punctelor realizabile ale unui model liniar este totdeauna convex, nchis i mrginit inferior. Acest rezultat este deosebit de important deoarece sunt cunoscute proprietile unor astfel de mulimi. Dup definirea mulimii punctelor realizabile, se caut un punct al mulimii care maximizeaz funcia economic. Un punct extremal ntr-o mulime convex nchis este un punct de frontier. Un hiperplan lateral unei mulimi convexe nchise este un hiperplan care conine un punct de frontier al mulimii, iar mulimea este coninut n ntregime ntr-un semispaiu nchis definit de hiperplan. Dac ea se reduce la un punct, acel punct este optimal. Dac sunt mai multe puncte, atunci se poate gsi unul care s fie optimal. O alt proprietate important a programrii liniare este dualitatea. Oricrui model liniar i se poate ataa un altul numit dual, dup reguli precise. Exist multe relaii ntre modelul primal i cel dual. Amintim aici numai pe cele eseniate: Valoarea optim a unei variabile din unul din modele este nul dac restricia corespunztoare din cellalt program este satisfcut cu inegalitate strict; ea este nenegativ dac restricia este satisfcut cu egalitate. Dac valoarea optim a unei variabile dintr-un model este pozitiv, valoarea optim a variabilelor din cellalt model satisface restricia corespunztoare cu egalitate. Valorile optime ale celor dou funcii coincid. n mod frecvent, n problemele economice, variabilele modelului primal sunt cantiti, iar variabilele modelului dual sunt preuri pentru care alocarea resurselor este eficace.

Modele liniare

n literatura de specialitate sunt propuse numeroase modele liniare. Ele se disting din punct de vedere al obiectivelor urmrite, al gradului de analiz a mecanismului de producie i a mecanismului de pia, al caracterului normativ sau previzional al soluiilor explorate, etc. Mecanismul general al modelrii este ns pstrat.

Modele neliniare un proces economic prezint neliniariti atunci cnd efectele nu sunt proporionale cu cauzele, adic atunci cnd regula de trei simpl nu se poate aplica referitor la intrrile i ieirile sistemului. n comparaie cu un model liniar, n care funciile matematice care definesc restriciile i criteriul de optim sunt funcii liniare, n modelele neliniare, cel puin una dintre acestea este o funcie neliniar. Liniaritatea n modelarea economic este foarte adesea o ipotez simplificatoare, care nu permite surprinderea unor specificiti economice ca existena economiilor de scar, riscul n situaii de incertitudine, efectele cumulative datorate timpului .a. Un model neliniar are urmtoarea form general: Maxf (x1, x2,...,xn) (MN) gi (x1,x2,...,xn) 0, i = 1,2,...,p hj (x1, x2,...,xn) = 0, j = 1,2,...,q unde f,gi i hj sunt funcii reale, nu toate liniare. Se observ deci c modelele liniare sunt cazuri particulare ale (MN). Notm cu S = {x R gi (x) 0, hj(x) = 0}, mulimea valorilor admisibile, adic mulimea tuturor vectorilor din R care verific restriciile (MN). Rezolvarea unui model neliniar presupune gsirea unui vector x* S, astfel nct f(x) f(x*), oricare ar fi x S. Existena unui astfel de vector este asigurat de teorema lui Weierstrass: dac f este o funcie continu i S o mulime compact, atunci (MN) are o soluie optimal. Existena soluiei optime nu ridic probleme deoarece n modelele economice condiiile teoremei sunt adesea verificate. Simplul fapt c optimul exist nu este ns suficient. Modelatorul trebuie s poat gsi acel optim, sau, cel puin, s-l caracterizeze prin relaii care vor primi o interpretare economic. n astfel de cazuri se aplic metode variaionale, prin care se studiaz comportamentul funciei f ntr-o vecintate a punctului cruia i se testeaz optimalitatea. Aceasta este numai o analiz local, n vecintatea punctului considerat. Problema modelatorului este de a ti dac analiza local este suficient pentru a caracteriza optimul global. Optimul local se definete, deci, ca un vector y S pentru care exist o vecintate V(y) astfel nct f(x) f(y), oricare ar fi x V(y) S. Caracterizarea optimelor locale este dat de teorema Kuhn Tucker care stabilete condiiile necesare de optim n modelele neliniare. Condiiile suficiente pentru optimul global sunt ndeplinite n problemele de optimizare convex. Un rol esenial n nelegerea modelelor neliniare l joac noiunea de gradient. Definiie: Fie f : R R o funcie difereniabil. Se numete gradient n punctul x0, un vector din R, notat f(x0) ale crui componente sunt derivatele pariale ale funciei f n punctul x0: f(x0) = ( f(x0)/ x1, f(x0)/ x2,..., f(x0)/ xn ).. Observm c dac f este o funcie liniar de forma f(x) = cjxj , gradientul lui f este vectorul (c1, c2,...,cn). Din punct de vedere geometric, n spaiul R, gradientul n punctul x0 arat dreapta de cea mai mare pant care trece prin acest punct. Un punct x, vecin cu x0 i situat pe direcia gradientului corespunde la o valoare f(x) f(x0).