7.

Utilitatea bunurilor
7.1. Noţiunea de utilitate

Utilitatea bunurilor desemnează capacitatea reală a unui bun de a

satisface o nevoie de consum a utilizatorului.
În concepţia obiectivă utilitatea este conferită bunurilor în procesul de
producţie şi se materializează în ansamblul caracteristicilor tehnico -
materiale care definesc produsul respectiv şi satisfac o nevoie reală, concretă
a consumatorului. Cu toate că este conferită în procesul de producţie,
utilitatea trebuie să fie confirmată, căpătând astfel sens economic, pe piaţă, în
procesul de confruntare a utilităţii respective cu nevoile şi aprecierea
consumatorului. Bunurile utile de acelaşi fel, care au aceleaşi caracteristici
tehnico - funcţionale şi satisfac necesităţile de consum, au aceiaşi utilitate
individuală, o utilitate egală pentru fiecare din unităţile care o compun(fig.1
Utilitatea economică individuală).

Uj

U1 U2 U3 U4 B
A

0 x1 x2 x3 x4 C x

Fig. 1. Utilitatea economică individuală( in conceptia obiectiva)

Astfel, elementele x1,x2 ..xn aparţinând mulţimii x (în care x = x1+
x2...+ xj)au utilităţile individuale u1,u2,...uj egale între ele u1=u2=...uj.Utilitatea
economică totală (U) a unei mulţimi de utilităţi individuale omogene rezultă
din însumarea utilităţilor individuale a tuturor unităţilor bunului respectiv (U
= u1+ u2+u3+.......uj), sau din produsul dintre utilitatea unei unităţi (uj) şi

68
numărul de produse de acelaşi fel (xj), astfel că U =  uj xj. Grafic utilitatea
totală este reprezentată de aria dreptunghiului 0ABC.
În gândirea neoclasică, subiectivă,utilitatea bunurilor economice nu este
intrinsecă ci e conferită de consumator în procesul de apreciere a satisfacţiei
pe care i-o aduce consumarea respectivului bun.Caracteristica principală a
acestei concepţii este faptul ca utilitatea bunurilor nu este apreciată în mod
global, per ansamblul bunurilor de acelaşi fel, ci în mod diferenţiat, pe
porţiuni mici din care se compune volumul disponibil din bunul respectiv.
Utilitatea individuală a fiecărei unităţi atrase în consum este descrescândă,
astfel încât prima unitate din seria respectivă, care satisface o nevoie mai
mare, este la rândul ei mai ridicată decât fiecare din unităţile atrase ulterior în
consum, care la rândul lor sunt mai ridicate decât următoarele. Aceasta
înseamnă că utilitatea este mai mare cu cât bunul apreciat e mai rar şi cu cât
intensitatea nevoii este mai ridicată, ea descreşte pe măsură ce sporeşte
disponibilitatea bunului şi slăbeşte intensitatea aprecierii sale.

Ui unde:x1, x2, x3...numãrul de

unitãţi consumate
u1 A B u1, u2, u3...utilitatea
u2 fiecãrei unitãţi
u1> u2> u3 etc.
u3
u4
u5
u6
C
u7

0 x1 x2 x3 x4 x5 x6 x7 D X

Fig. 2 Utilitatea economică individuală( in conceptia subiectiva)

Utilitatea totală a unei cantităţi determinate dintr-un anumit bun

economic constă din suma unei serii descrescânde de utilităţi individuale ale
unităţilor acelui bun economic. Utilitatea totală (fig. 3)a unei serii din bunul

69
respectiv creşte pe măsura ce sunt antrenate în consum unităţi succesive, însă
cu o mărime descrescândă.
Curba utilităţii totale OO’ exprimă consumul x1+x2+...xn din bunul X şi
este crescătoare cu un spor descrescând. Ea devine paralelă cu abscisa în
momentul când nevoile individuale sunt satisfăcute.

UT
x 0’
UT3
U3
x
UT2
 U 1 >  U 2 >  U 3 ...
U2
UT1 x

U1
x
0 x1 x2 x3 x4 X

Fig. 3 Utilitatea totală

Utilitatea marginală se defineşte ca suplimentul de utilitate ce decurge
din consumarea unei unităţi suplimentare dintr-un bun (x) si se exprimă prin
raportul dintre sporul de utilitate şi suplimentul de consum:
În acelaşi sens, utilitatea marginală mai poate fi formulată prin variaţia
utilităţii totale care rezultă din creşterea cu o unitate a cantităţii consumate
dintr-un bun.

 UT
Umg  ;
X
Utilitatea marginală este sinonimă cu utilitatea finală prin care se
înţelege utilitatea ultimei unităţi atrasă în consum dintr-o cantitate

70
determinată disponibilă a bunului economic; Pentru două bunuri analizate X,
si Y, Pentru care Ut= f(x,y) utilitatea marginală corespunzătoare fiecăruia
dintre aceste bunuri este:

Umg x= dUt/dx Umg y= dUt/dy

Conceptul de utilitate marginală e conceptul cheie care serveşte la

explicarea efectuării schimbului de bunuri. Mărimea preţului unui bun
economic este determinată de raportul dintre utilităţile marginale a bunurilor
care se schimbă.

7.2. Teorii ale utilităţii

Şcoala neoclasică a elaborat practic două teorii prin care se încearcă

măsurarea utilităţii: teoria tradiţională a măsurării cardinale şi teoria
măsurării ordinale.
Teoria utilităţii cardinale este fundamentată pe o serie de postulate:
a) Consumatorul este capabil să măsoare utilitatea fiecărui bun şi să exprime
cu precizie printr-un număr utilitatea fiecărei doze şi utilitatea totală.
b) Se consideră că el dispune de suficiente cunoştinţe precise referitoare la
numărul de unităţi de utilitate din fiecare produs care îi este necesar,
astfel încât calculul său este riguros exact.
c) Consumatorul poate elabora comparaţii între nivelele de utilitate pe care i
le poate procura cantitatea determinată dintr-un bun economic în raport
cu cantitatea dintr-un alt bun.
Măsurarea cardinală a fost criticată şi respinsă apreciindu-se că
postulatele posibilităţii măsurării exacte a utilităţii şi a existenţei de suficiente

71
cunoştinţe pentru a efectua comparaţii exacte nu se verifică în realitate. Din
acest motiv s-a recurs la măsurarea ordinală.
Teoria utilităţii ordinale pleacă de la ipoteza că oamenii pot, cel mult,
să-şi ierarhizeze preferinţele într-o anumită ordine. În cadrul utilităţii ordinale
consumatorul stabileşte o relaţie de succesiune a utilităţii bunurilor, aşezând
bunurile într-o anumită ordine, stabilind deci o anumita ierarhie a bunurilor în
raport cu preferinţele sale. Opţiunile individului privind coordonarea
diferitelor bunuri şi cantităţi pe care doreşte să le obţină în vederea realizării
utilităţii agregate se numeşte program de consum. Individul elaborează mai
multe combinaţii între bunurile care îi sunt necesare, deci mai multe
programe de consum care-i asigură acelaşi nivel al utilităţii agregate.
Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să
renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun, păstrându-se
acelaţi nivel de satisfacţie sau utilitate agregată se numeşte rată marginală de
substituţie a bunurilor(Rms x/y= rata marginală de substituţie a bunurilor x şi
y).
Y
Rms x  
y X
Combinaţiile dintre produsele care se substituie între ele şi dau naştere
la aceeaşi utilitate agregată sunt foarte numeroase; ele se manifestă sub forma
unei mulţimi de puncte pe o curbă continuă ale cărei extremităţi sunt date de
punctul (M), unde se consumă cel mai puţin din bunul x şi cel mai mult din
bunul y şi de punctul (N), unde se consumă cel mai puţin din bunul y şi cel
mai mult din bunul x. Între punctele N şi M există o infinitate de programe
echivalente (P1,P2...Pn ) ce rezultă din diferitele combinaţii ale bunurilor x şi
y care conduce la aceeaşi utilitate agregat ( U1).Curba care reuneşte
ansamblul combinărilor dintre bunurile x şi y, de la care consumatorul
apreciază că obţine acelaşi nivel de satisfacţie (utilitate agregată) se numeşte
72
curba de indiferenţă (de izoutilitate). Pe curba NM se pot imagina o infinitate
de programe de consum echivalente având aceeaşi utilitate agregată.
Consumatorul îşi poate construi şi alte programe alternative de consum cu
nivele de utilitate agregată diferită faţă de curba de indiferenţă luată ca
referinţă: (fig. 4)

y M M’’
M’
U3
N’’
U1
N
U2
N’

0 x

Fig. 4
Ansamblul curbelor de izoutilitate pe care le poate imagina un
consumator şi care exprimă programe de consum alternative, concurente,
formează o familie de curbe de indiferenţă (sau harta curbelor de indiferenţă
sau de izoutilitate).

7.3. Echilibrul consumatorului

Dezvoltarea teoriei utilităţii ordinale a reliefat existenţa a cel puţin 2

restricţii: preţurile bunurilor şi venitul disponibil sau bugetul de consum.
Echilibrul consumatorului constă, în aceste condiţii, în realizarea celui mai
ridicat nivel posibil de utilitate agregată dar în condiţiile preţurilor
determinate exogen şi a unui nivel al venitului disponibil (B=buget de
consum). Relaţia care redă echilibrul devine :

B = xPx + yPy , unde:

73
B=buget de consum, x = cantitatea din bunul x; y = cantitatea din bunul y
Px = preţul unitar al bunului x; Py = preţul unitar al bunului y
Dacă tot venitul se utilizează pentru procurarea bunului y, deci x = o,

B = yPy  y  B
Py

Dacă tot venitul este utilizat pentru procurarea bunului x,deci y=o,

B = x.Px  x  B
Px

y B
Y 
Py

0 B
X  x
Px

Fig. 5
Unind cele două puncte x şi y obţinem dreapta bugetului (xy), care
reprezintă o mulţime de variante de combinaţie a consumului în diferite
cantităţi de bunul x si y, la preţurile date Px şi Py, pentru care consumatorul
utilizează acelaşi buget. Domeniul de alegere al consumatorului nu mai este
limitat doar de dorinţele sale subiective ci se restrânge la triunghiul oxy.Orice
punct care se află în interiorul triunghiului reprezintă o cheltuială mai mică
decât bugetul alocat, iar orice punct situat în afara triunghiului desemnează
depăşirea bugetului, fiind astfel inaccesibil. Consumatorul raţional confruntă
dreapta bugetului de care dispune, cu funcţiile de utilitate exprimate prin
curbele de indiferenţă, fig. 6.

74
 y
y

T
u

x x

Fig. 6
Echilibrul consumatorului se manifestă în punctul T în care dreapta
bugetului xy devine tangentă cu una din curbele de indiferenţă. Punctul T este
unic pentru fiecare buget şi reprezintă maximum de utilitate ce se poate
obţine de un consumator la bugetul dat.
Un consumator va alege acea combinaţie care să-i asigure maximum de
satisfacţie în punctul în care rata marginală de substituire(panta curbei de
indiferenţă) va fi egală cu raportul preţurilor( panta liniei bugetului).
Umgx/Umgy = px/py
sau
Umgx/px=Umgy/py ,unde
Umgx = utilitatea marginală a bunului x,
Umgy = utilitatea marginală a bunului y
px = preţul unitar al bunului x;
py = preţul unitar al bunului y
Echilibrul consumatorului este dinamic. Asupra lui influenţează
modificările în preferinţele subiective ale consumatorului, schimbarea
preţurilor unitare şi creşterea sau descreşterea venitului disponibil. Aceste
schimbări pot conduce la alte stări de echilibru. Constrângerea bugetului
poate slăbi, antrenând deplasarea dreptei bugetului, paralel cu ea însăţi, către
dreapta, sau poate creşte, antrenând deplasarea la stânga a aceleaşi drepte a
75
bugetului. Curbele U0,U1,U2 reflectă sau variază programele de consum alese
în funcţie de modificarea veniturilor (presupunând preturile constante). Curba
T1T0T2 reprezintă curba venit-consum, fig. 7.
y

y2

y0

y1
T2
u2
T0
u0
T1
u1

x1 x0 x2 x

Fig. 7
Modificarea preţurilor unitare antrenează deplasarea dreptei venitului
pe axa ox, spre stânga dacă Px creşte sau spre dreapta dacă Px scade( fig.8).

y
y

T0 T2
T1 u1 u0 u2

x1 x0 x2 x

Fig. 8
Curba T1T0T2 reflectă dinamica echilibrului consumatorului ca urmare a
modificării preţurilor unitare. Ea se numeşte curba preţ-consum şi arată cum
se modifică cererea de consum ca urmare a modificării preţurilor.

76