Consumul şi comportamentul consumatorului

(Teoria consumatorului)
 
Utilitatea economică
 
Utilitatea economică este conceptul care se referă la bunurile
şi la serviciile economice şi este atributul de bază al acestora.
Utilitatea economică a unui bun sau unui serviciu este
satisfacţia pe care un consumator aşteaptă să o obţină prin consum.
Utilitatea economică nu se identifică întotdeauna cu
utilitatea recunoscută de simţul comun. De exemplu, nevoia de a
consuma droguri sau alcool în exces (nocivă pentru organism,
considerată nefirească sau ilegală), răspunde unei utilităţi economice
pentru că se finalizează printr-un anume grad de satisfacţie pentru
consumator şi pentru că rezultă în urma unei tranzacţii economice
între un producător şi un consumator.
 Utilitatea economică presupune îndeplinirea condiţiilor:

a) Existenţa unei corespondenţe între caracteristicile bunului

sau serviciului şi nevoia căreia i se adresează

b) Cunoaşterea caracteristicilor bunului sau serviciului oferit

de producător de către individul interesat de produsul
respectiv

c) Existenţa mijoacelor reale de dobândire a bunului sau

serviciului de către cel interesat

d) Durata şi intensitatea nevoii poate stabili limita de viaţă a

produsului. Dacă nevoia dispare, produsul nu mai este cerut,
iar utilitatea economică devine nulă.
 a) Existenţa unei corespondenţe între caracteristicile
bunului sau serviciului şi nevoia căreia i se adresează

Utilitatea are sens doar dacă există o cerere (o nevoie) pentru

bunul sau pentru serviciul respectiv, doar dacă face trebuinţă cuiva.

Altfel spus, utilitatea economică apare din relaţia unui

individ (sau unui grup), ca purtător al nevoii, şi bunul sau serviciul
cerut de acesta.

Utilitatea economică a unui produs depinde în egală măsură

de caracteristicile acestuia, dar şi de existenţa şi intensitatea nevoii
unui individ de a beneficia de el.
 b) Cunoaşterea caracteristicilor bunului sau serviciului
oferit de producător de către individul interesat de respectivul gen de
produs.
Prin publicitate, producătorul anunţă intenţia de realizare a
bunului sau serviciului în perspectiva întâlnirii cu un individ care îl
caută.

c) Existenţa mijoacelor reale de dobândire a bunului sau

serviciului de către cel care reclamă nevoia de a-l avea şi de a-l
folosi.
Altfel spus, distanţa ridicată dintre nevoia de avea un anume
produs şi posibilitatea de a-l obţine poate anula utilitatea economică
a acestuia.

d) Durata şi intensitatea nevoii poate stabili limita de viaţă

a produsului. Dacă nevoia dispare, produsul nu mai este cerut, iar
utilitatea economică devine nulă.
 Consumatorul şi obiectivele sale
 
Consumatorul este un individ, o familie sau un grup mai
mare cu rolul de a căuta, a alege şi a executa un program complet
de consum în raport cu restricţiile financiare sau de altă natură, de
exemplu psihologice.

Alegerea se bazează pe o ordonare a preferinţelor asupra

bunurilor, iar restricţiile financiare sunt surprinse în restricţii
bugetare.
 Un panel (un set) de mărfuri sau de bunuri este o listă a
specificaţiilor mărfurilor împreună cu cantităţile din fiecare.

Lista mărfurilor este fixată de aşa natură încât să se ştie care

este prima marfă dorită, a doua, etc., precum şi numărul acestora – n.

Rezultă că un panel de bunuri (mărfuri) este o mulţime

 x1 
 
x 
ordonată de numere reale notat cu x   2  , unde xi reprezintă
...
 
x 
 n 

cantitatea din bunul i, i = 1, 2, ..., n.

Mulţimea acestora formează spaţiul bunurilor sau mărfurilor.
 Obiectivul consumatorului sau, altfel spus, funcţia-obiectiv
majoră a consumatorului, este satisfacerea la maxim posibil a
nevoii de consum a bunurilor sau serviciilor, prin minimizarea
eforturilor pe care acesta le depune în vederea obţinerii lor.

Pe de altă parte, maximizarea utilităţii este condiţionată de

numeroase constrângeri şi de costul de oportunitate al bunurilor sau
serviciilor dorite.

Consumatorul este limitat în demersul lui de constrângeri

bugetare, de preţul bunurilor sau serviciilor, de varietatea şi de
cantitatea disponibilă pentru tranzacţie.

Acesta este cadrul în care evoluează consumatorul raţional.

 Utilitatea totală şi utilitatea marginală
 
În analiza economică se operează cu noţiunile de utilitate
totală şi de utilitate marginală.

Utilitatea totală (UT) este indicatorul care descrie gradul

maxim de satisfacţie pe care îl anticipează un individ în urma
consumului unui bun sau unui serviciu.
Utilitatea totală este suma utilităţilor individuale.
A avea nevoie de patru prăjituri şi a le dobândi pe toate poate
conduce la satisfacţie maximă pentru cel care le reclamă, iar a dobândi
doar una dintre ele reprezintă a patra parte, ceea ce apare pentru
beneficiar ca utilitatea individuală.
Utilitatea fiecărei părţi (diviziuni) reprezintă utilitatea
individuală.
Utilitatea totală (şi satisfacţia totală) creşte cu fiecare unitate
(diviziune) dobândită, dar cu fiecare unitate în plus, utilitatea
individuală se diminuează, pentru că scade intensitatea nevoii.
 Utilitatea marginală (UM) este indicatorul care descrie
gradul suplimentar de satisfacţie pe care îl anticipează un individ ca
urmare a consumului unui bun sau unui serviciu.

Din punctul de vedere al consumatorului, evident subiectiv,

dar şi din perspectivă economică, semnificaţia conceptului de
utilitate marginală este aceea de prag, de nivel, până la care se
justifică consumul unui bun sau unui serviciu.
 Formula de calcul pentru utilitatea marginală este:
 

 UT
UM 
X
în care:
UM – utilitatea marginală (suplimentară)
UT – utilitatea maximă scontată
X – cantitatea consumată dintr-un bun
Cu (delta) se notează variaţia, adică creşterea sau descreşterea

Este evident că UM nu poate fi decît nul sau mai mare decât zero
 De exemplu, un individ care cumpără X = 1 ... 4 mere, va
sconta pe o utilitate maximă – UT, subiectivă, de la una la 2,8
unităţi şi/sau de o utilitate suplimentară (utilitate marginală – UM)
de la una la 0,4 unităţi, conform tabelului şi graficului de mai jos.

Se poate observa faptul că utilitatea marginală scade o dată cu

creşterea utilităţii totale.
X 1 2 3 4

UT 1 1,8 2,4 2,8

UM 1 0.8 0,6 0,4

 U

UT S

UT

Um

Um S X
 Considerăm că între utilitatea totală şi utilitatea marginală
există o relaţie de dependenţă organică.
Astfel, în timp ce creşte utilitatea totală, utilitatea marginală
scade, ceea ce înseamnă că „prea-plinul“ apare ca inutil încă de la
început, dar satisface nevoile consumatorului.
Cu cât individul va consuma mai multe prăjituri, cu atât
utilitatea totală va creşte, dar cu o rată din ce în ce mai redusă, până la
atingerea pragului peste care utilitatea totală va scădea.
Pe de altă parte, utilitatea marginală scade în acelaşi ritm cu
cât cantitatea consumată creşte.
Utilitatea marginală devine nulă atunci când utilitatea totală
este maximă.
A se vedea figura următoare.
UT

UM

X
 Regula maximizării utilităţii marginale şi optimizarea
alegerilor de consum, în cazul în care este vorba despre de
produsele A şi B, poate fi prezentată prin formula de mai jos:

UM A p
 A
UM B pB

în care:

UM = utilitatea marginală
p = preţul în unitatea monetară curentă
 Paul Samuleson a formulat legea utilităţii mariginale egale
pe unitatea monetară.

Conform acesteia, raportul dintre utilitatea marginală pentru

produsul A şi utilitatea marginală pentru produsul B este egal cu
raportul dintre preţul produsului A şi al produsului B, ceea ce
reprezintă un calcul raţional. Problema care se poate invoca este dată
de faptul că utilitatea marginală scontată, este greu de cuantificat, fiind
o mărime strict subiecivă. Cu toate acestea, formula mai sus
prezentată este firească, intuitivă, dat fiind faptul că individul implicat
în tranzacţie, cu preferinţe şi cu nevoi indubitabile, este un operator
raţional.

Subliniem încă o dată că utilitatea nu poate fi măsurată, fiind o

dimensiune strict subiectivă, care poate fi obiect de studiu şi de
acţiune pentru departamentele de marketing.
 Surplusul consumatorului
 
De regulă, consumatorul vrea ca suma pe care o consideră
potrivită pentru un produs să fie mai mare decât cea cerută de
vânzător, de unde şi apariţia unei satisfacţii reale pentru acesta.

Surpusul consumatorului este dat de diferenţa dintre

valoarea produsului – adică suma pe care suntem dispuşi să o plătim
– şi preţul pe piaţă al acelui produs.
 Preferinţele consumatorului
 

Consumatorul preferă să dobândească o serie de bunuri, de

produse şi de servicii. El este dispus să substituie o cantitate dintr-un
bun în defavoarea altuia, dar în cantitate mai mare.

Renunţând, de exemplu la un kilogram de căpşuni,

consumatorul rămâne satisfăcut dacă, la acelaşi preţ, poate cumpăra
trei kilograme de mere.
 Nonsaţietatea se referă la faptul că o cantitate mai mare
dintr-un bun este preferată unei cantităţi mai mici.

Putem considera că acesta este un mecanism de compensare

a faptului că, probabil, individul se resemnează în demersul lui de a
accede la un bun de o calitate superioară sau mai greu accesibil.

Bunurile care nu aduc o satisfacţie suplimentară nu prezintă

interes nici pentru consumator, nici pentru analiza economică.
 Graficul de mai jos este edificator în acest sens.
Pe axa OY este reprezentat nivelul de satisfacţie al
consumatorului, iar pe axa OX este reprezentată cantitatea obţinută
din produsul dorit. Descreşterea este hiperbolică, ceea ce înseamnă
că, o dată cu creşterea lui X, se va produce descreşterea lui G.
Gradul de satisfacţie G scade cu cât cantitatea X obţinută creşte.
Ca exemplu, conform tabelului de mai jos, dacă produsul X
poate fi achiziţionat de la una la 10 unităţi, atunci gradul de
satisfacţie scade de la 0,5 la 0,05.

X 1 1.5 2 3 4 5 6 7 8 9 10

G= 0.5 0.33 0.25 0.16 0.12 0.1 0.08 0.07 0.06 0.05 0.05
1/2X 3 6 5 3 1 2 5
 G = 1/ 2 X

0 .6

0 .5

0 .4

0 .3

0 .2

0 .1

0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 1 11
x2

dx 2 U
 2
dx1 U1 U1

U2

x1
 Curba din figura de mai sus este numită şi curba
programelor de consum. Dacă notăm cu P1, P2, ... Pn, toate
programele de consum şi cu U1, U2, ... Un - utilităţile totale
aferente, puten stabili relaţia:

P1 x U1 = P2 x U1 = ...Pn x Un
 Proprietăţile modelului curbelor de indiferenţă (2):
b) Curbele de indiferenţă nu se pot intersecta, pentru că
reprezintă opţiuni diferite privind gradul de satisfacţie a
consumatorului.

c) Panta curbei de indiferenţă se numeşte rată marginală

de substituţie a bunurilor - RMS.
Formula de calcul pentru această mărime este:

Y
RMS  
X
pentru UT = constant.
Cu Y şi X au fost notate produsele Y şi X.
  

Din punct de vedere economic, rata marginală de substituţie

a bunurilor indică existenţa unui prag, până la care se justifică
substituţia bunurilor.

Rata marginală de substituţie a bunurilor este raportul invers

al utilităţilor marginale pentru cele două produse:
UMX
UMY = RMS
 Constrângerea bugetară. Ecuaţia bugetului
 
Cele prezentate mai sus au în vedere faptul că individul este o
persoană raţională, care încearcă să-şi maximizeze gradul de
satisfacţie pe care îl obţine prin cheltuirea resurselor sale financiare,
adică a bugetului său.
Vom nota cu B bugetul consumatorului, adică suma de bani
de care acesta dispune. El va cheltui întreaga sumă disponibilă pentru
a-şi maximiza utilitatea, pentru a-şi satisface nevoile de consum.
Notând cu x1 şi cu x2 cantităţile cumpărate din cele două
bunuri şi cu Px1 şi cu Px2 preţurile de achiziţie ale celor două bunuri, se
poate scrie relaţia:

B = x1 . P x 1 + x 2 . P x 2

sau x2 = - Px 1 x1 / Px 2 + B / Px 2
 În figura de mai jos este prezentată funcţia bugetului.
x2 = - Px 1 x1 / Px 2 + B / Px 2
Se observă că aceasta este o dreaptă descrescătoare, ceea ce
înseamnă că, în funcţie de bugetul consumatorului, cu cât scade
interesul pentru cantitatea x2 din produsul 2, creşte interesul pentru
cantitatea x1 din produsul 1. Dreapta x2 – x1 intersectează axele în
punctele care reprezintă cantităţile maxime care pot fi cumpărate
din fiecare bun (potrivit bugetului consumatorului) dacă din celălalt
bun nu s-ar cumpăra nimic.
X2
Px1
a  B / PX 2
Panta = -
Px 2

b  B / PX 1 X1
 Matematic, putem scrie că există o egalitate între panta
bugetului şi panta curbei de indiferenţă:

dx2 U1 Px1
 
d x1 U2 Px 2

Altfel spus, optimul consumatorului se atinge atuci când

raportul utilităţilor marginale ale celor două bunuri este egal cu
raportul preţurilor lor.
 Dacă apar modificări ale bugetului consmatorului, în
condiţiile în care preţurile rămân constante, va rezulta o familie de
drepte ale bugetului paralele, cu aceeaşi pantă:
Px1

Px 2
aşa cum rezultă din figura de mai jos, în care este prezentată
constrângerea bugetară.
 
  X2
 
  Px1
 
 
 
a  B / PX 2 Panta = -
Px 2
 
 

X1

b  B / PX 1
 Pentru fiecare curbă a bugetului disponibil, consumatorul va
avea o curbă de indiferenţă U, care va exprima una dintre opţiunile
acestuia.
Curba care uneşte toate punctele de optim ale
consumatorului, la preţuri constante şi având în vedere modificările
bugetului acestuia, se numeşte linia consumatorului.
 O problemă aparte este aceea în care bugetul consumatorului
rămâne constant, dar preţurile se modifică.
Pentru o mai bună înţelegere, vom considera că se modifică
doar preţul bunului x1, preţul bunului x2 rămânând constant, adică Px1
se modifică, iar Px2 rămâne neschimbat.
Revenind la ecuaţia bugetului:
Px1 B
x2   x1 
Px 2 Px 2
vom constata că, pentru B = constant, Px1 variabil şi Px2 =
constant, dreapta bugetului va avea acelaşi termen liber – raportul B /
Px2 Px2 – nemodificat.
Dar, dacă scade preţul produsului 1, atunci va scădea şi panta
bugetului, aşa cum rezultă din figura de mai jos.
În această situaţie, valoarea absolută a pantei bugetului va
scădea, pentru că reducerea preţului la un bun sau la un serviciu (x 1,
exemplu) conduce la creşterea cantităţii achiziţionate din acel bun.
 X2
 
 
B
 
  Px 2
 
 
 
 
 
 

B B B X1

Px11 Px12 Px13

 Starea de optim a consumatorului trece de la A la C. Starea C
înseamnă o cantitate mai mare din produsul x1 = comportament firesc.
  X2

 
  B
Efectul modificării
  preţului bunului x1
  asupra optimului
  consumatorului
X A
  X
2A
C
2C

 
U
 
2

U 1

 
  X1A
B/Px1
X 1C
B/P ’
x1
X 1

În ceea ce priveşte utilitatea totală, starea C este superioară,

pentru că este situată la un grad de satisfacţie U2 > U1.
O scădere a unui bun determină o creştere a cantităţii
consunate şi o creştere a utilităţii totale respective.
 Cererea
 
Cererea este o relaţie între cantităţile de bunuri pe care un
individ le poate cumpăra şi preţurile asociate acestor cantităţi.

Cererea reprezintă un set de cantităţi dintr-un produs

pe care un individ intenţionează să îl cumpere având în vedere
preţul solicitat de vânzător.

Este cunoscut faptul că, dacă preţul unui produs este scăzut,
consumatorul va fi tentat să cumpere o mare cantitate, iar dacă
preţul este ridicat, cererea este scăzută.
 Preţul produsului Cantitatea cerută (bucăţi)
 

250 1
200 2
150 3
100 4

300

250

Preţul 200
produsului 150

100

50

0
1 2 3 4

Cantitatea cerută
 Formele de manifestare a cererii sunt foarte diferite, în funcţie
de natura bunurilor.

a) După criteriul natura bunurilor, există:

- bunuri destinate consumului personal;

- bunuri care se referă la înzestrare (capitalizare) – clădiri,
instalaţii, maşini de lucru, echipamente, reţele etc.
- resurse umane (forţa de muncă);
- resurse financiare (capital bănesc).

După acelaşi criteriu, există şi o altă clasificare:

- bunuri alimentare şi de strictă necesitate;

- bunuri semidurabile şi durabile;
- servicii culturale şi de destindere.
 b) După criteriul valorii relative a bunurilor, există:

- bunuri „superioare“ (pentru care creşte cererea când

veniturile indivizilor sunt ridicate);
- bunuri „normale“, obişnuite (pentru care cererea creşte sau
scade în acelaşi ritm cu variaţia veniturilor);
- bunuri „inferioare“ (pentru care scade cererea când
veniturile cresc). Este vorba, deci despre bunuri de o calitate
îndoielnică, cumparate “de nevoie”.

c) După criteriul relaţiei dintre bunuri, există:

- bunuri substituibile (care pot fi înlocuite cu bunuri similare,

asemănătoare, de exemplu iaurt şi sana);
- bunuri complementare (care nu pot fi folosite decât
împreună – pat şi saltea);
- bunuri primare (materii prime).
 d) După criteriul celui care formulează cererea, există:

- cererea formulată de un individ (cerere subiectivă);

- cererea formulată de un grup (firmă sau grup de firme);
- cererea la nivel naţional – totală agregată (de exemplu
cerealele).

e) După criteriul modului de manifestare a cererii, există:

- cererea potenţială;
- cererea amânată, care va fi reactualizată ulterior din diferite
motive.

f) După concordanţa cererii cu nevoile individului, există:

- cererea reală;
- cererea întreţinută (ca urmare a publicităţii).
 Legea cererii

Cu cât preţul unui produs este mai mic, cu atât

cumpărătorul va achiziţiona cantităţi mai mari din acesta.

Legea cererii este valabilă pentru produse obişnuite, nu

pentru produse „superioare“. Dacă pâinea este ieftină, vom cumpăra
mai multă; cozonacii fiind mai scumpi, deci vom cumpăra mai
puţini.
P

Q
 Factorii care determină creşterea sau reducerea cererii pentru un
anumit bun sunt:

a) modificarea veniturilor băneşti ale consumatorului;

b) modificarea preţului altor bunuri;
c) numărul cumpărătorilor;
d) preferinţele cumpărătorilor;
e) previziunile privind evoluţia preţului;
f) previziunile privind evoluţia venitului.
 a) Modificarea veniturilor băneşti ale consumatorului

Pentru bunurile obişnuite (normale), între evoluţia veniturilor

şi a cererii există o relaţie pozitivă: creşterea veniturilor va duce la o
creştere a cererii, iar scăderea veniturilor va duce la o scădere a
 
cererii.
Pentru bunurile inferioare, între venituri şi cerere există o
relaţie negativă: dacă veniturile cresc se va manifesta o scădere a
cererii,
P iar dacă veniturile scad se vaPmanifesta o creştere a cererii.
C1 Bunuri C0 Bunuri
C0 normale C1 inferioare

P0 P0

Q0 Q1 Q Q1 Q0 Q
 b) Modificarea preţului altor bunuri

Pentru bunurile 1 şi 2 substituibile, între modificarea preţului

bunului 1 şi evoluţia cererii pentru bunul 2 există o relaţie pozitivă.
Altfel spus, la bunurile substituibile:
Dacă creşte preţul bunului 1 creşte cererea pentru bunul 2.

Pentru bunurile 1 şi 2 complementare, între modificarea

preţului bunului 1 şi evoluţia cererii pentru bunul 2 există o relaţie
negativă.
Altfel spus, la bunurile complementare:
Dacă creşte preţul bunului 1 scade cererea pentru bunul 2.
 Efectul de substituţie se produce atunci când variaţia
preţului unui bun conduce la modificarea cererii pentru un
produs înlocuitor (substituibil).

Majorarea preţului la produsele originale face să crească

cererea pentru produsele surogat sau concurente, care sunt mai ieftine,
iar dacă scad preţurile la produsele originale, cumpărătorii se vor
îndepărta evident de produsele surogat.
 c) Numărul cumpărătorilor
Între numărul cumpărătorilor şi cererea unui bun există o relaţie
pozitivă. Când numărul de cumpărători creşte, cererea creşte.

d) Preferinţele cumpărătorilor
Dacă cresc preferinţele consumatorilor pentru un bun – cererea
creşte, iar dacă scade interesul pentru acel bun – cerea scade.

e) Previziunile privind evoluţia preţului

Cererea creşte dacă se prevede o creştere a preţului pentru un
anumit bun şi scade dacă se prevede o scădere a preţului pentru acel
bun.

f) Previziunile privind evoluţia venitului

În cazul în care se prevede o creştere a veniturilor băneşti,
cererea pentru un anume bun va creşte, iar dacă se prevede o scădere a
veniturilor, cererea va scădea.
 Efectul pe venit (Giffen) constă în modificarea puterii de
cumpărare a individului.

Astfel, reducerea preţurilor la bunurile achiziţionate în mod

obşnuit, echivalează cu o creştere relativă a venitului acestuia. Acest
fapt îi oferă individului şansa de a achziţiona bunuri pe care nu şi le
permitea pînă în acel moment şi convingerea că puterea lui de
cumpărare a crescut. Individul va înregistra un surplus relativ de
venit.

Contrar, dacă vor creşte preţurile la bunurile achiziţionate în

mod obşnuit, individul va acuza o scădere a puterii lui de cumpărare
şi se va restrânge la a achiziţiona cantităţi mai mici din acestea. El va
constata că are un deficit relativ de venit.
 Evoluţia cererii la variaţia preţului depinde de natura
produsului şi de însemnătatea lui pentru consumator.

În cazul bunurilor inferioare, creşterea preţului înseamnă,

paradoxal, creşterea cererii, cumpărătorul renunţând la achiziţionarea
unor produse mai scumpe. Dacă, dimpotrivă, scad preţurile pentru
bunurile inferioare, cumpărătorul va avea tendinţa de a cumpăra mai
puţin din acestea şi de a se orienta spre bunuri mai scumpe. Acest
fenomen este cunoscut sub denumirea de Paradoxul Giffen.
Este un paradox, pentru că se abate de la regula conform căreia
la creşterea preţului scade cererea, iar la scăderea preţului creşte
cererea.

Tot o reacţie atipică este şi Paradoxul Veblen, conform

căruia, o anumită categorie de cumpărători cresc cererea în
condiţiile în care preţurile cresc. Este, evident o abordare
ostentativă.
 Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la

modificarea preţului sau la o altă perturbare.

Cererea de bunuri şi de produse se află sub influenţa unor

factori de natură obiectivă şi de natură subiectivă. Această funcţie este
numită elasticitatea cererii.

Coeficientul elasticităţii cererii EC arată gradul modificării

cererii în raport cu preţul sau cu alţi factori de influenţă. Acest
indicator se exprimă ca un raport între modificarea cererii
(funcţie, adică variabilă dependentă) şi variaţia unui factor de
care depinde cererea (variabilă independentă).
 a)  Elasticitatea cererii în raport cu preţul (ECP)

Elasticitatea cererii în raport cu preţul (ECP) se referă la

răspunsul consumatorului la reducerea preţului.
Formula de calcul pentru acest proces este:
C P C P
ECP  :  . (%)
C P P C
în care:
C – cererea
ΔC – modificarea cererii
P – preţul
ΔP – modificarea preţului
Coeficientul de elasticitate faţă de preţ este raportul dintre
variaţia relativă a cererii (ΔC) şi variaţia relativă a preţului (ΔP),
în condiţiile menţinerii celorlalţi factori ai procesului.
 ECP este de regulă negativă, pentru că, de obicei, C şi P se
modifică în sensuri diferite.

Coeficientul de elasticitate faţă de preţ arată cu cât se

modifică cererea la o modificare de un procent a preţului.

De exemplu, pentru ECP = - 1, o reducere a preţului cu 10%

înseamnă o creştere a cererii cu 10%.
 Există mai multe situaţii în ceea ce priveşte mărimea şi semnul
coeficientului de elasticitate faţă de preţ.

Astfel, pentru:

ECP > 1, este vorba de o cerere elastică;

ECP = 1, este vorba de o cerere unitară;

ECP < 1, este vorba de o cerere inelastică;

ECP = 0, este vorba de o cerere perfect inelastică – caz teoretic.

 b) Elasticitatea cererii în raport cu venitul (ECV)

Elasticitatea cererii în raport cu venitul (ECV) se referă la

răspunsul consumatorului la modificarea venitului lui.
Coeficientul de elasticitate faţă de venit este raportul dintre
variaţia relativă a cererii la variaţia relativă a veniturilor individului
conform formulei:
C V C V
ECV  :  . (%)
C V V C
în care:
C – cererea
ΔC – modificarea cererii
V – venitul
ΔV – modificarea venitului
 Coeficientul de elasticitate faţă de venit arată cu cât se
modifică cererea la o modificare de un procent a venitului.
De exemplu, dacă venitul unui individ creşte cu 10%, pentru
ECV = 1, cererea va creşte tot cu 10%.

Cheltuielile pentru bunurile alimentare au o elasticitate mai

mică de 1. Astfel, dacă venitul individului va creşte cu 10%,
cheltuielile pentru alimente vor creşte cu mai puţin de 10%.

Cheltuielile pentru bunurile de medie durată (îmbrăcăminte,

încălţăminte, mobilă etc.) au o elasticitate apropiată de 1.

Cheltuielile pentru bunurile de lux, „superioare“, au o

elasticitate mai mare decât 1.