CURS 6.

4.3. ECHILIBRUL CONSUMATORULUI. ALEGEREA CONSUMATORULUI

PE BAZA LEGII UTILITĂȚII MARGINALE DESCRESCÂNDE
(Continuare CURS 5)

Introducere:

În centrul teoriei comportamentului consumatorului se află utilitatea

economică, iar consumatorul este privit ca un centru de decizii bazate pe
preferinţele sale, ca fiinţă individuală, biologică, afectivă şi raţională.
În continuare am analizat alegerea consumatorului pe baza legii utilităţii
marginale descrescânde care presupune atât asigurarea optimului (echilibrului)
consumatorului, cât şi a încadrării în venitul disponibil.
Pornind de la faptul că acoperirea nevoii generale nelimitate, în condiţiile
unor mijloace (bunuri - resurse) limitate, pune problema gospodăririi sau
raţionalităţii în economie, mi-am încheiat demersul prin prezentarea căilor
principale de acoperire (satisfacere) a nevoilor.

Obiective:

 Cunoaşterea modelului hărţii curbelor de indiferenţă, a restricţiei

bugetare şi a optimului (echilibrului) consumatorului;
 Formarea şi dezvoltarea abilităţii de a aplica modelul de
optimizare a deciziilor consumatorului.

Cuprins:

4.3. Echilibrul consumatorului. Alegerea consumatorului pe baza legii

utilității marginale descrescânde.................................................................1
4.3.1. Echilibrul consumatorului.......................................................3
4.3.2. Alegerea consumatorului pe baza legii utilității marginale
descrescânde.......................................................................................6
4.4. Nevoia socială solvabilă şi factorii care determină mărimea gradului
de satisfacere.......................................................................................8

În centrul teoriei comportamentului consumatorului se află utilitatea

economică, iar consumatorul este privit ca un centru de decizii bazate pe
preferinţele sale, ca fiinţă individuală, biologică, afectivă şi raţională. De
aceea, vom trece în revistă câteva aspecte esenţiale referitoare la aceasta.
Privită sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a
satisface o nevoie (a individului, de producţie, a societăţii), proprietate care
decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci
ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri de consum personal
(alimentare, nealimentare, de uz curent, de folosinţă îndelungată etc.), de
bunuri de capital sau intermediare, de servicii, informaţii etc.
Teoria economică se ocupă în subsidiar de utilitate sub aspect tehnic, doar
în măsura în care ea este necesară pentru o analiză economică mai
complexă.
Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia
include raportarea la o nevoie, la o trebuinţă concretă a nonposesorului.
Doar în măsura în care prin însuşirile sale un bun (respectiv o cantitate
determinată din acesta) răspunde unei nevoi a nonposesorului, devine posibil
raportul economic de piaţă - tranzacţia bilaterală de piaţă - caracteristică
economiei de schimb.
Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente individual
şi subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul.
Un bun poate avea utilitate economică pentru un individ, dar nu are
pentru altul. Ea depinde de raportul pe care fiecare îl stabileşte între
proprietăţile unui bun şi intensitatea nevoilor sale, raport influenţat de
nivelul de cultură, de gradul de informare, de aspiraţiile şi opţiunile
fiecăruia, ca şi de cantitatea bunurilor la care el are acces etc. Mai mult
chiar: aceeaşi persoană apreciază că unităţi (doze) din acelaşi bun au
utilitate economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când
acestea îi sunt disponibile.
În acest sens, Alfred Marshall, exponent de seamă al Școlii de la
Cambridge, sublinia că „mărimea intensităţii unei plăceri descreşte
progresiv până la saturare, dacă este satisfăcută în mod continuu;
aceasta semnifică faptul că utilitatea primei unităţi (doze) dintr-un bun
economic este mai ridicată, şi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare nouă
doză (unitate) de bun care se confruntă cu o nevoie în descreştere”.
Pe baza comportamentului individual se poate aprecia că utilitatea
adiţională pe care consumatorul o conferă fiecărei unităţi (doze)
suplimentare dintr-o mulţime de bunuri omogene la care are acces, este
pozitivă, dar descrescătoare.
Modificarea utilităţii totale realizate prin creşterea consumului dintr-
un bun cu o doză (unitate) se apreciază prin conceptul de utilitate
marginală.
Utilitatea marginală (Umg) reprezintă variaţia utilităţii totale (ΔUt) care
rezultă prin creşterea (ΔX) cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun
(consumul celorlalte bunuri fiind dat):

Umg =
∆ Ut
∆X
 Aceasta permite generalizarea sub forma legii utilităţii marginale
descrescânde.
Legea utilității marginale descrescânde (prima lege a lui Gossen),
formulată pentru prima dată de către H. H. Gossen în 1854, arată că atunci
„când cantitatea consumată dintr-un produs (bun economic) creşte, utilitatea
marginală (adică utilitatea suplimentară adăugată de ultima unitate) tinde să se
diminueze”. Sau, aşa cum subliniază P. Samuelson, după legea utilităţii
marginale descrescânde, „cantitatea de utilitate suplimentară, sau marginală,
se diminuează în măsura în care o persoană consumă mai mult dintr-un bun”
consumul din celelalte fiind constant. Utilitatea marginală descrescândă
decurge din faptul că plăcerea (satisfacţia) pe care consumatorul o resimte
când măreşte cantitatea consumată dintr-un bun, este din ce în ce mai mică,
pentru că fiecare unitate adiţională se adresează unei nevoi în scădere, mai
puţin intensă.

4.3.1. ECHILIBRUL CONSUMATORULUI

Se consideră că un consumator îşi asigură starea de echilibru sau optim

atunci când, pornind de la preferinţele exprimate prin programele de consum
şi restricţiile existente îşi maximizează utilitatea totală.

 RESTRICȚIA DE VENIT ȘI RESTRICȚIA DE PREȚ ÎN

CALEA ALEGERII CONSUMATORULUI

Acţionând sub impulsul preferinţelor sale, consumatorul se confruntă

însă cu anumite restricţii economice. Dintre acestea, două sunt cele mai
importante: venitul disponibil destinat consumului şi preţurile bunurilor;
ambele restricţii sunt considerate variabile independente şi exogene în raport
de decizia (puterea) consumatorului.
Pus în faţa alegerii între două mărfuri x şi y, ale căror preţuri sunt date (Px
şi Py), consumatorul va decide în funcţie de venitul său (V). Opţiunea
consumatorului se concretizează în egalitatea: V = xPx + yPy.
Dacă un consumator dispune de un buget de 100 u.m. şi dacă Px = 2, iar Py
= 4, atunci el poate cumpăra şi consuma fie 50x, fie 25y, respectiv oricare altă
combinaţie între aceste extreme (de exemplu, 26x plus 12y = 26×2 + 12×4 =
400). Toate combinaţiile posibile se pot reprezenta grafic pe linia bugetului,
marcată de dreapta AB (Grafic 4.2. Linia bugetului).
 Dacă preţurile se modifică, atunci linia bugetului se schimbă astfel:
 la modificarea preţurilor, cu păstrarea proporţiei între ele, noua linie a
bugetului va fi paralelă cu cea iniţială. Presupunându-se că preţurile se
dublează, cantităţile achiziţionate se reduc la jumătate (V = 25x sau 12,5y),
iar dreapta DE va arăta ca în graficul de mai sus (V = 25×4 + 12,5×8);
 modificarea preţurilor, cu schimbarea proporţiei dintre ele se va
reflecta într-o nouă linie a bugetului, diferită de cea iniţială; de exemplu,
dacă Px = 2, iar Py = 5, linia bugetului FG va avea poziţia arătată în grafic
(V = 20×5
= 20×5).
Prin urmare, maximizarea utilităţii consumatorului se atinge dacă el
alege cantitatea de mărfuri ale căror preţuri sunt accesibile la nivelul
maxim dat al bugetului, adică dacă este cheltuit integral venitul destinat
consumului. Pe grafic, nivelul utilităţii este maxim la acel punct (C) în care
curba de indiferenţă în consum are ca tangentă linia bugetară.
Starea de echilibru a consumatorului se asigură prin acel program de
consum a cărui curbă de indiferenţă este tangentă la dreapta bugetului.
Pornind de la preferinţele subiective alternative, exprimate de programele
de consum şi de curbele de indiferenţă, şi ţinând seama de restricţiile
economice (venitul disponibil şi preţurile), consumatorul trebuie să
fundamenteze decizia sa în aşa fel încât să-i asigure echilibrul.
Echilibrul consumatorului se asigură atunci când, ţinând seama de toate
cele arătate mai sus, se obţine de pe urma achiziţiilor efectuate şi a
consumului lor cea mai mare utilitate posibilă; acesta desemnează acea
variantă de repartizare a veniturilor care îi asigură maximum de utilitate
agregată, comparativ cu oricare altă variantă. Analitic, starea de echilibru se
realizează prin acea variantă de achiziţie care satisface cumulativ:
 Px Umx Umx Umy
= sau =
Py Umy Px Py
În graficul ce sugerează maximizarea utilităţii, se observă că niveluri
inferioare de utilitate, faţă de cea maximă, se obţin în condiţiile diminuării
bugetului; dar, aceste utilităţi nu se încadrează în logica, în comportamentul
consumatorului raţional. În ceea ce priveşte nivelurile superioare de utilitate,
acestea s-ar putea obţine numai prin modificarea raportului preţurilor
bunurilor respective.
Sensibilitatea consumatorului faţă de variaţia venitului se exprimă şi
poate fi descrisă prin trasarea a două curbe: cea a venitului consumatorului
şi curba Engel.

 Curba venitului consumatorului

Curba venitului consumatorului exprimă efectele schimbării venitului

asupra consumului; acestea se reprezintă prin suita punctelor tangente dintre
liniile diferite ale bugetului şi curbele de indiferenţă posibile, aşa cum se
observă din graficul următor.

Grafic 4.3. Curba venitului consumatorului

 Curba Engel

Curba Engel reflectă comportamentul consumatorului unui bun la

schimbarea masei venitului; ea se obţine prin reprezentarea curbei anterioare
din planul xOy în planul Vox, unde V = venitul.
 Grafic 4.4. Curba Engel

În raport de comportamentul lor în consum faţă de mărimea venitului,

bunurile se grupează în:
 normale, cele al căror consum creşte ca răspuns la o majorare a
venitului, şi invers, acesta scade o dată cu scăderea venitului;
 inferioare, dacă dimpotrivă, consumul lor scade atunci când venitul
creşte;
 ultrasuperioare, dacă elasticitatea consumului faţă de modificarea
venitului este supraunitară (bunuri de lux).

Test de autoevaluare 1.
Grupați bunurile în raport de comportamentul lor în consum față de mărimea
venitului.

4.3.2. ALEGEREA CONSUMATORULUI PE BAZA LEGII UTILITĂȚII

MARGINALE DESCRESCÂNDE

Să presupunem un consumator care dispune de 350 $. El intră într-un

magazin în care se vând doar două mărfuri - marfa A şi marfa B - ale căror
preţuri sunt în ordine de 50 $ şi 100 $. Dacă respectivul consumator este
dispus să cheltuiască întreaga sumă pentru a achiziţiona cele două mărfuri,
câte unităţi din marfa A şi câte unităţi din marfa B va cumpăra acesta? Cu alte
cuvinte, cum îşi va împărţi bugetul (suma disponibilă) pentru cumpărarea
celor două mărfuri pornind de la utilitatea lor?
Se apreciază utilităţile marginale ale mărfii A şi mărfii B în puncte (utili),
pornindu- se de la aprecierile subiective ale cumpărătorului şi înscriem datele
respective în tabelul de mai jos.
Tabelul 4.2.

Corespunzător aprecierii cumpărătorului, satisfacţia cea mai mare i-o aduce

cumpărarea mărfii B. Dar, trebuie avut în vedere nu numai utilitatea
marginală, ci şi preţul mărfii. În cazul de faţă, preţul mărfii B este de două ori
mai mare decât preţul mărfii A. Ca urmare, hotărârea de a cumpăra se va lua
pornindu-se de la utilitatea pe unitatea de resurse băneşti cheltuite. Datele
privitoare la utilitatea marginală pe 1 $ vor fi altele. De aceea, satisfacerea
maximală a nevoii consumatorului nostru este asigurată de cumpărarea a 3
unităţi din bunul A şi 2 unităţi din bunul B. Utilitatea totală a cumpărăturilor
(a consumurilor) din cele două bunuri va fi: (5 + 4 + 3) + (9 + 6) = 27 puncte
(utili).
Orice altă combinaţie de cantităţi din cele două mărfuri - în condiţiile
preţurilor existente şi ale resurselor existente - va da o mai mică utilitate
agregată pentru consumator.
Echilibrul consumatorului se atinge atunci când raportul dintre utilităţile
marginale ale bunurilor este egal cu raportul dintre preţurile bunurilor
respective:
În cazul nostru:

UmgA 3 UmgB 6
= = =
PA 50 PB 100

Ce se va întâmpla, dacă preţul bunului B se reduce la jumătate? Atunci,

pentru aceeaşi sumă (350$), se vor cumpăra 3 unităţi din marfa A şi 4 unităţi
din marfa B. Astfel, prin scăderea preţului, cantitatea mărfurilor cumpărate va
creşte.

4.4. NEVOIA SOCIALĂ SOLVABILĂ ŞI FACTORII CARE

DETERMINĂ MĂRIMEA GRADULUI DE SATISFACERE

Nevoile (trebuinţele) reprezintă cerinţe sau condiţii proprii oamenilor, ca

fiinţe naturale şi membrii ai societăţii, fără satisfacerea cărora ei nu pot exista.
 Pentru om, identificarea şi satisfacerea nevoilor se realizează în mod
conştient. Satisfacerea nevoilor constă în atingerea unei stări de mulţumire,
agreabile (plăcute), pe care oamenii o percep ca o stare normală şi pe care
urmăresc să o întreţină permanent, respectiv îndepărtarea unei stări
dezagreabile (neplăcute).
Nevoile decurg, sunt „dictate” dinăuntrul şi din afara fiinţei umane, din
mecanismele psihofiziologice ale vieţii omului, din mediul natural şi social în
care acesta se află.
Din punct de vedere al posibilităţilor de satisfacere avem: nevoi sociale
solvabile şi nesolvabile.
Acoperirea (satisfacerea) nevoilor se poate realiza pe două căi principale.
O primă cale are în vedere faptul că purtătorul nevoii produce el însuşi
bunurile dorite cu ajutorul resurselor pe care le are la dispoziţie. Spre
exemplu, o gospodărie ţărănească îşi produce grâul de care are nevoie pentru
a-şi asigura pâinea.
A doua cale are în vedere faptul că purtătorul nevoii îşi procură
bunurile pe care le doreşte prin intermediul schimbului, cumpărării,
împrumutului, închirierii etc. În acest fel, nevoile sunt mai bine
satisfăcute, iar mijloacele folosite au o eficienţă mai mare. De aceea, a
doua cale de obţinere a bunurilor a devenit, în timp, dominantă.
Satisfacerea tot mai bună a unor nevoi nelimitate, în condiţiile unor resurse
limitate, generează o tensiune între ţelurile acţiunilor noastre şi mijloacele
disponibile pentru atingerea lor.
Unele resurse pot fi reproduse de mediul natural sau de om (în activitatea
economică); altele însă nu pot fi reproduse. În toate aceste cazuri, resursele
sunt limitate, adică sunt insuficiente în raport cu nevoile. Pentru resursele ce
nu pot fi reproduse (regenerate), limitarea lor este mult mai puternică în raport
cu nevoia faţă de cele ce pot fi regenerate pe cale naturală sau economică.
Spre exemplu, ţiţeiul este o resursă neregenerabilă, în timp ce lemnul este o
resursă regenerabilă. Unele resurse sunt refolosibile (pot fi reintroduse) de om
în activitatea economică, cu efecte pozitive asupra tensiunii dintre nevoi şi
posibilităţi, asupra poluării mediului natural etc., în timp ce altele nu pot fi
refolosibile (sunt nerefolosibile). Metalul este o resursă refolosibilă, iar
curentul electric o resursă nerefolosibilă. Deşi resursele sunt limitate, ele pot
avea întrebuinţări alternative. Spre exemplu, lemnul se poate folosi pentru
încălzitul locuinţelor, pentru a produce mobilă, spirt, hârtie, a construi case
etc.
Acoperirea nevoii generale nelimitate, în condiţiile unor mijloace (bunuri -
resurse) limitate, pune problema gospodăririi sau raţionalităţii în economie.
A gospodări înseamnă a diminua tensiunea dintre nevoia generală,
nelimitată, şi mijloacele de acoperire a ei, limitate. Gospodărirea
echivalează cu folosirea raţională a resurselor limitate.
 Lucrare de verificare:

1. Ce este utilitatea economică? Dar utilitatea marginală?

2. În ce constă legea utilităţii marginale descrescânde?
3. Care este sistemul de ecuaţii pe care trebuie să-l rezolve un
consumator care este pus în faţa alegerii între două mărfuri x și y,
ale căror preţuri sunt date (Px şi Py) astfel încât să se încadreze în
venitul disponibil şi să se realizeze echilibrul acestuia?
4. Ce exprimă curba venitului consumatorului? Dar Curba Engel?
5. Clasificaţi nevoile din punct de vedere al posibilităţilor de satisfacere.
6. Care sunt căile principale de satisfacere a nevoilor?

Răspunsurile la testele de autoevaluare:

1. În raport de comportamentul lor în consum față de mărimea

venitului, bunurile se grupează în:
 normale, cele al căror consum crește ca răspuns la o majorare a venitului,
și invers, acesta scade o dată cu scăderea venitului;
 inferioare, dacă dimpotrivă, consumul lor scade atunci când venitul crește;
 ultrasuperioare, dacă elasticitatea consumului față de
modificarea venitului este supraunitară (bunuri de lux).

Rezumat:

Privită sub aspect tehnic, utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a

satisface o nevoie (a individului, de producţie, a societăţii), proprietate care
decurge şi se exprimă prin trăsăturile, caracteristicile şi însuşirile intrinseci
ale fiecărui bun sau clase omogene de bunuri de consum personal
(alimentare, nealimentare, de uz curent, de folosinţă îndelungată etc.), de
bunuri de capital sau intermediare, de servicii, informaţii etc.
Spre deosebire de sensul tehnic al utilităţii, sensul economic al acesteia
include raportarea la o nevoie, la o trebuinţă concretă a nonposesorului.
Aprecierea utilităţii economice are un caracter eminamente individual
şi subiectiv, ea fiind diferită de la un individ la altul.
Aceeaşi persoană apreciază că unităţi (doze) din acelaşi bun au utilitate
economică diferită, în funcţie de cantitatea şi momentul când acestea îi
sunt disponibile.
În acest sens, Alfred Marshall, exponent de seamă al Școlii de la
Cambridge, sublinia că ,,mărimea intensităţii unei plăceri descreşte
progresiv până la saturare, dacă este satisfăcută în mod continuu; aceasta
semnifică faptul că utilitatea primei unităţi (doze) dintr-un bun economic
este mai ridicată şi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare nouă doză
(unitate) de bun care se confruntă cu o nevoie în descreştere”.
Modificarea utilităţii totale realizate prin creşterea consumului dintr-un bun
cu o doză (unitate) se apreciază prin conceptul de utilitate marginală.
Legea utilității marginale descrescânde (prima lege a lui Gossen)
formulată pentru prima dată în 1854, arată că atunci ,,când cantitatea
consumată dintr-un produs (bun economic) creşte, utilitatea marginală (adică
utilitatea suplimentară adăugată de ultima unitate) tinde să se diminueze”.
Se consideră că un consumator îşi asigură starea de echilibru sau optim
atunci când, pornind de la preferinţele exprimate prin programele de consum
şi restricţiile existente (restricţie de venit şi restricția de preţ) îşi maximizează
utilitatea totală.
Pus în faţa alegerii între două mărfuri x şi y, ale căror preţuri sunt date (Px
şi Py), consumatorul va decide în funcţie de venitul său (V).

V = x Px+y Py (ecuaţia încadrării în venitul disponibil)

În acelaşi timp, starea de echilibru se realizează atunci când:

Umgx Umgy
= (ecuaţia echilibrului consumatorului)
Px Py

Sensibilitatea consumatorului faţă de variaţia venitului se exprimă şi

poate fi descrisă prin trasarea a două curbe: cea a venitului consumatorului
şi curba Engel.
Curba venitului consumatorului exprimă efectele schimbării venitului
asupra consumului.
Curba Engel reflectă comportamentul consumatorului unui bun la
schimbarea masei venitului.
Din punct de vedere al posibilităţilor de satisfacere al nevoilor avem:
nevoi sociale solvabile şi nesolvabile.
Acoperirea (satisfacerea) nevoilor se poate realiza pe două căi principale.
O primă cale are în vedere faptul că purtătorul nevoii produce el însuşi
bunurile dorite cu ajutorul resurselor pe care le are la dispoziţie.
A doua cale are în vedere faptul că purtătorul nevoii îşi procură
bunurile pe care le dorește prin intermediul schimbului, cumpărării,
împrumutului, închirierii etc.
În acest fel, nevoile sunt mai bine satisfăcute, iar mijloacele folosite au o
eficienţă mai mare. De aceea, a doua cale de obţinere a bunurilor a devenit,
în timp, dominantă.
 Bibliografie:

• Cătoiu, I.; Teodorescu N. - Comportamentul consumatorului. Teorie şi

practică, Editura Economică, Bucureşti, 1997;
• Charan, Ram - Ce vrea clientul ca tu să știi, Editura Business
Tech, 2012;
• Colectivul Catedrei - Economie, ediţia a V a,
de Economie şi Editura Economică,
Politici Economice Bucureşti, 2000;
• Doyle, Shawn; - Ai grijă de clienții tăi!, Editura Amaltea,
Anderson, Lauren București, 2016;
• Frois, G. A. - Economie politică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994;
• Hopkins, Tom, - Când cumpărătorul spune nu, Editura
Katt, Ben Business Tech, 2016;
• Iovițu, Mariana, - Microeconomie și macroeconomie, Editura
A.S.E., București, 2011;
• Lipsey, R. G.; - Principiile economiei, Editura Economică,
Chrystal, A. K. Bucureşti, 2002;
• Suciu, Cristina - Martha - Economics, Vol. I, Microeconomics, Ediția
a II- a, Editura A.S.E., București, 2010;
• Suciu, Cristina - Martha - Economie - Economics, Part II, Editura
A.S.E., Bucureşti, 2004.