Instituţiile statului medieval

Introducere

Cuprins

INSTITUTIA – DEFINITIE
Dex online - Organizație de stat care desfășoară activități cu caracter social, cultural, administrativ etc. Si:
institut (1). 2 Formă de organizare socială a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe
domenii de activitate Si: institut (8). 3 Formă de organizare socială cu caracter suprastructural. 4
Organizație care desfășoară o activitate de interes internațional.

Wikipedia:
1. Instituțiile sunt seturi de reguli care structurează interacțiunile sociale în moduri particulare. Pentru
ca un set de reguli să fie instituție cunoașterea acestor reguli trebuie să fie împărtășite de o parte
relevantă a comunității sau societății11
2. Instituțiile reprezintă un set de reguli, proceduri de înțelegere și norme de comportament moral și
etic desemnate să constrângă comportamentul indivizilor cu scopul de a maximiza avuția sau
utilitatea principiilor.22
3. Instituțiile sunt văzute ca un sistem de norme care reglementează raporturile reciproce ale
indivizilor; ele definesc cum trebuie să fie raporturile dintre indivizi.

Statele medievale românești sunt cele în care au trăit și evoluat populații românești în decursul Evului
mediu. Moldova și Țara Românească au avut nu numai o majoritate românească timpuriu atestată, dar și o
pătură conducătoare românească (boieri și domnitori) chiar dacă unii dintre aceștia, precum dinastia
Basarabilor, erau de origine cumană.[1] În Transilvania, deși a existat o majoritate românească în
majoritatea comitatelor, clasa conducătoare (grofii și voievozii) era maghiară.

a.Organizarea politică a Ţărilor Române

Domnia – este instituţia centrală, titlul venind de la latinescul „dominus”. În această calitate conducătorul
este stâlpul ţării, fiind comandantul armatei şi cea mai înaltă instanţă judecătorească. Totuşi, puterea sa
este limitată de „obiceiul pământului”, moştenit din strămoşi şi, în general, respectat. El se putea atinge de
proprietăţile boierilor şi ale ţăranilor numai în caz de trădare, neplata dărilor sau în cazul morţii fără
moştenitori. Domnul are în proprietate domeniul său personal care diferă mult de la unul la altul (Vlad
Ţepeş are în proprietate 6 sate iar Mihai Viteazul 129!). Domnul va controla şi biserica ortodoxă şi va
purta şi titlul de voievod, preluat de la slavi şi referindu-se, în Ţara Românească şi Moldova, mai mult la
funcţia sa militară. De aceea, în mod obişnuit cel care va obţine victorii se va intitula „domn şi mare
voievod”.

1
Jack Knight – Institutionsand social conflict, Cambridge University Press 1992
2
Douglas C. North – Institutii, schimbare institutionala si performanta economica Chisinau, Stiinta 2003
1
 Tragedia acestei instituţii din Moldova şi Muntenia s-a datorat sistemului de moştenire ereditaro-
electiv destul de imprecis. Deoarece principiul eredităţii nu se respectă, boierimea alege pe cine doreşte,
urmaşi legitimi sau nelegitimi sau pur şi simplu persoane fără legătură cu scaunul domnesc. Acest sistem
nenorocit a adus mari necazuri celor două ţări şi a făcut ca majoritatea domnilor să fie slabi, cedând
presiunilor unei boierimi centrifuge, care dorea păstrarea vechilor autonomii locale şi care, pentru a se
impune, se alia de multe ori cu turcii.

Voievodul – Transilvaniei este numit de regii maghiari şi are atribuţii administrative, juridice şi militare
(el comanda armata voievodatului), dar este controlat de rege. Administrativ, el controlează doar
comitatele şi apoi „ţările româneşti” (districtele de mai târziu). El este ajutat de un vicevoievod şi, uneori,
are tendinţa de a se emancipa de sub controlul regelui şi de a duce o politică proprie. Din a doua jumătate
a secolului al XVI-lea îşi va organiza şi o cancelarie.

Sfatul domnesc – existent în Ţara Românească şi Moldova, îl ajută pe domn în conducerea ţării. El era
format din boierii dregători (cu funcţii), aleşi, de obicei, dintre marii proprietari de moşii. Principalele
dregătorii erau: logofătul ( şeful cancelariei), vistierul (administrează visteria), spătarul (comandantul
cavaleriei domneşti), vornicul (conducătorul curţii domneşti), dar cele mai importante erau cea de ban al
Craiovei şi portar al Sucevei. Ultimii doi dregători ocupau al doilea loc după domn. Mai târziu, în secolul
al XVI-lea apare în Moldova hatmanul (comandantul oastei), iar în Ţara Românească aga (conducător al
unui grup special de oşteni ce păzea curtea domnească şi pe domn).

Cancelaria – în Transilvania, îl ajută pe voievod în conducerea ţării. În ea intră apropiaţi ai voievodului,

aleşi de acesta, de obicei nobili maghiari.

Marea Adunare a Ţării – se întrunea numai în cazuri excepţionale ca: alegerea domnului, declararea
războiului sau încheierea păcii, aprobarea vasalităţii etc. Este de obicei convocată de domn şi cuprindea
întreaga boierime, clerul, reprezentanţii oraşelor, ai ţărănimii libere, fiind specifică pentru Ţara
Românească şi Moldova.

Congregaţiile nobiliare – sunt specifice Transilvaniei şi, la început, se numeau generale, deoarece la ele
participau şi cnejii români. După 1366 şi, mai ales, după 1437, în urma răscoalei de la Bobâlna, când
apare Unio Trium Nationum, românii vor fi excluşi, la ele participând doar reprezentanţii nobilimii
maghiare, fruntaşii saşilor şi secuilor, având mai mult atribuţii judecătoreşti. Ele premerg Dieta de mai
târziu

b. Organizarea administrativ teritorială are unele diferenţe de la o ţară la alta.

Transilvania, cucerită şi organizată de regatul maghiar, va avea o organizare administrativă care ţinea
cont de naţionalităţile ce locuiau aici.

Districtele – erau specifice zonelor locuite numai cu populaţie românească şi au fost organizate din
vechile „ţări”: Amlaşului, Făgăraşului, Maramureşului, Rodnei, Bârsei etc. La început dispuneau de o
largă autonomie care este treptat restrânsă. Ele vor depinde de voievodul Transilvaniei.

2
Comitatele – erau organizate de regalitate, de la vest spre est, pe măsura cuceririi ţării, primul fiind
Bihorul (1111). Locuite, în general, de români şi maghiari, ele erau conduse de comiţi şi administrate de
voievod.

Scaunele – sunt forme de organizare administrativă a secuilor şi saşilor şi unii şi alţii aveau câte 7
asemenea scaune, cele secuieşti cu atribuţii mai mult juridice şi militare, iar ale saşilor, juridice şi
administrativ-fiscale. Mai târziu, saşii care avea şi două districte în zona Braşovului şi Bistriţei le-au
organizat într-o adunare teritorial politică numită „Universitatea saşilor”. Formele de organizare
administrativă a saşilor şi secuilor se bucurau de autonomie şi privilegii şi depindeau direct de regele
maghiar.

Judeţele – sunt specifice Ţării Româneşti, iar ţinuturile, pentru Moldova şi respectă teritorial vechile
uniuni de obşti sau teritoriul din jurul unei cetăţi sau târg, fiind conduse de un reprezentant al domnului,
pârcălabul.

Oraşele – sunt mult mai bine organizate în Transilvania, unde se bucură, de altfel de o largă autonomie.
Erau conduse de un sfat orăşenesc (12 juraţi), care la rândul său era condus de un jude, reprezentantul
regelui. La jumătatea secolului al XIV-lea sub influenţa saşilor apare burgmeisterul (primarul). În Ţara
Românească oraşele erau conduse de un judeţ, iar în Moldova de un şoltuz, ambii ajutaţi de 12 pârgari. În
cele două ţări extracarpatice oraşele erau mult mai rare şi nu aveau organizarea şi dezvoltarea celor
transilvănene.

c. Organizarea juridică are trăsături specifice mai ales în Ţara Românească şi Moldova.
În Transilvania jurisdicţia era regală, voievodală, seniorială, iar în secolul al XVI-lea apare codul de legi –
„Tripartitul lui Werboczi”.
In Moldova şi în Ţara Românească se mergea pe „obiceiul pământului”, adică pe o tradiţie nescrisă. Lipsa
pentru o perioadă destul de îndelungată a unor legi scrise a permis numeroase abuzuri şi a făcut ca, mult
timp, românii să fie reticenţi faţă de aceste legi, care reduc arbitrariul, dar şi sporesc responsabilitatea
individului şi a comunităţii. Cum aceste tradiţii nu erau respectate de cuceritori, aceştia vor profita de lipsa
unui drept scris pentru a spolia de bunuri şi de terenuri pe localnici.

d. Organizarea militară seamănă în unele privinţe cu cea din majoritatea statelor europene.

Transilvania avea oastea formată din trupele strânse de comitate, de episcop, de nobili şi, până în
secolul al XIV-lea, de cetele cnejilor şi voievozilor români.

Ţara Românească şi Moldova aveau o organizare militară similară, oastea fiind formată din curtenii
domnului, cetele boierilor, ale ţăranilor liberi şi ale târgoveţilor. În cazuri excepţionale erau chemate şi
mase de ţărani, formându-se astfel „oastea cea mare”. „Oastea cea mică” era alcătuită din soldaţi
permanenţi, întreţinuţi de domn, dar în număr destul de mic (câteva mii).

Sistemul militar era completat de oraşele şi cetăţile din cele trei ţări, sistem defensiv, care va rezista de
multe ori invaziilor.

e. Organizarea bisericească este deosebită în Transilvania faţă de celelalte două ţări româneşti.

3
Aici, după 1366 va fi recunoscută doar biserica catolică, impusă de maghiari, având în frunte un episcop,
care, de multe ori, juca şi un rol politic.

Religia ortodoxă a populaţiei româneşti va fi marginalizată şi asupra ortodocşilor se vor face presiuni
pentru a trece la catolicism, cea mai eficientă armă fiind lipsa totală de drepturi.

În Ţara Românească, biserica se organizează sub Nicolae Alexandru, care înfiinţează o Mitropolie la
Argeş în 1359, iar mai târziu Vladislav Vlaicu înfiinţrază o mitropolie la Severin, dar se pare că titularul
acesteia era de fapt episcop. Mitropolitul Ţării Româneşti va primi de la Patriarhul de la Constantinopol
titlul de Exarh al plaiurilor (avea drept de protecţie pentru ortodocşii români din Transilvania). O altă
episcopie se va înfiinţa sub Radu cel Mare, la Buzău.

În Moldova, Petru I Muşat încearcă să organizeze biserica ţării, dar intră în conflict cu Patriarhia de la
Constantinopol, care nu recunoaşte mitropolia ţării. Diferendul va fi rezolvat sub Alexandru cel Bun, când
noua mitropolie este recunoscută de Constantinopol şi îşi are sediul la Suceava, apoi vor mai apărea
episcopiile Rădăuţilor, Romanului şi mai târziu a Huşilor.

Alături de aceste eparhii, mai ales în nordul Olteniei şi Moldovei, va apărea o salbă de mănăstiri ca
Vodiţa, Cozia, Tismana, Neamţ, Putna etc. Tabloul religios al acestor două ţări va fi întregit şi de cele trei
episcopii catolice, înfiinţate în secolul al XVI-lea la Severin, Siret şi Baia, care trebuie privite ca o
încercare de impunere a catolicismului la sud şi est de Carpaţi. Aflată sub presiunea catolicismului şi a
islamismului, biserica ortodoxă va rezista, datorită unor domni credincioşi şi curajoşi. dar, mai ales,
datorită unei populaţii legate prea puternic de tradiţia constantinopolitană şi foarte refractară faţă de
biserica catolică romană.

f. Organizarea socială respectă în general structura societăţilor medievale europene. Populaţia

numără aproximativ 700.000 locuitori în Transilvania, 500.000 în Ţara Românească şi 400.000 în
Moldova. Această populaţie era structurată astfel:

Clasa feudalilor – compusă din cele două părţi – laică şi ecleziastică. Laicii se numeau nobili în
Transilvania şi boieri în Muntenia şi Moldova.

Clerul – era catolic în Transilvania şi ortodox în Moldova şi în Ţara Românească. Trebuie subliniat că,
mai ales, în Moldova şi Ţara Românească, nu era ierarhia bine stabilită, ca în apusul Europei, dar şi aici,
diferenţele dintre feudali se datorează, în primul rând, mărimii domeniului stăpânit sau importanţei
funcţiei deţinute în stat.

Ţărănimea liberă – este destul de numeroasă în toate cele trei ţări: răzeşii în Moldova, moşnenii în
Muntenia şi ţăranii liberi în Transilvania sau din secuime şi săsime ori de pe pământul regal. Ţăranii,
posesori de mici loturi de pământ, cele mai multe scutite de dări, aveau obligaţii militare faţă de domnie şi
trăiau în comunităţi săteşti bine închegate.

Ţărănimea dependentă – avea o situaţie mai grea, fiind lipsită de pământul propriu şi obligată să
plătească rentele feudale, fără dreptul de a se muta de pe o moşie pe alta. Ţăranii aserviţi se numeau vecini
în Moldova, rumâni în Ţara Românească şi iobagi în Transilvania. O situaţie foarte grea o aveau jelerii din
Transilvania, care nu deţineau loturi în folosinţă la fel ca şi iobagii şi erau folosiţi ca zilieri agricoli, dar cu

4
libertate de mişcare. O categorie socială şi mai oropsită, dar mai puţin numeroasă, era cea a robilor.
Majoritatea lor proveneau din ţiganii care se pare că au ajuns aici o dată cu tătarii în 1241. În Moldova, o
parte a robilor proveneau şi dintre tătarii luaţi prizonieri, care trăiau ca şi ţiganii în „sălaşe”, fiind mai ales
robi ai mănăstirilor.

Procesul de feudalizare era prezent şi în societatea românească şi se caracterizează şi aici prin

aservirea ţărănimii libere şi creşterea sarcinilor ţăranilor dependenţi. Acest lucru va duce la apariţia unor
mişcări sociale, care s-au desfăşurat şi în Europa de vest în a doua jumătate a secolului al XIV-lea şi
începutul celui următor. Prima astfel de mişcare a fost Răscoala de la Bobâlna (1437), la care participă
mari mase de iobagi din Transilvania, dar şi săraci de la oraşe. Marea masă a răsculaţilor erau ţărani
români, dar şi maghiari, în anumite zone. Urmarea principală a răscoalei a fost semnarea la Căpâlna, pe 16
septembrie 1437, a înţelegerii numite „Unio Trium Nationum”, adică unirea nobilimii maghiare cu
fruntaşii saşilor şi secuilor. Ea va sta de acum înainte la baza organizării Transilvaniei, românii fiind
privaţi de orice drept politic.

Mult mai amplă a fost mişcarea din 1514, condusă de micul nobil secui, Gheorghe Doja, cu o largă
participare socială şi naţională (maghiari, secui, români, slovaci), mişcare ce capătă dimensiunile unui
adevărat război ţărănesc. Urmările directe ale mişcprii conduse de Gh. Doja, după înfrângerea ei, au fost
înăsprirea obligaţiilor feudale şi apariţia în 1517 a codului de legi al juristului Werboczi numit „Tripartit”,
care va fi aplicat în secolele următoare în viaţa social politică a Transilvaniei. Desfăşurarea celor două
mişcări în Transilvania demonstrează gradul mai ridicat de feudalizare a ei faţă de celelalte două ţări
româneşti. De altfel, Transilvania se aproprie mai mult de sistemul feudal apusean şi central-european
decât de cel sud-estic. Mişcări sociale de asemenea amploare nu au avut loc în Muntenia şi Moldova, unde
procesul de aservire al ţărănimii libere este mult mai lent.

Concluzii

Bibliografie

materialedeistorie.wordpress.com, accesat in data de 09.11.2020

Barbu, Daniel, O arheologie constituţională românească. Studii şi documente, Bucureşti, 2000.
Barbu, Violeta, Purgatoriul misionarilor. Contrareforma în ţările române în secolul al XVII-lea, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2008.
Bârsănescu, Ştefan, “Schola latina” de la Cotnari, Bucureşti, 1957.
Bernath, Mathias, Habsburgii şi începutul formării naţiunii române, Cluj, 1994.
Bodogae, T., Ajutoarele româneşti la mănăstirile de la Sfîntul Munte Athos, Sibiu, 1940.
Brătianu, Gh. I., Sfatul domnesc şi Adunarea stărilor în Principatele Române, Bucureşti, 1995.
Camariano-Cioran, Ariadna, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971.
Cantemir, Dimitrie, Descriptio Moldaviae, ed. de Gh. Guţu, Maria Holban ş. a., Bucureşti, 1973.
Călători străini despre Ţările Române, ed. îngrijită de M. Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru,
Paul Cernovodeanu, vol. V-IX, Bucureşti, 1973-1997.
Cihodaru, C., Sfatul domnesc şi sfatul de obşte în Moldova (sec. XV-XVI), în AIIAI, 1, 1964, p. 55-
86.
Ciurea, D., Organizarea administrativă a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), în AIIAI, 2,
1965, 143-265.
5
Coman, Marian, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI), Ed. Polirom, Iaşi,
2013.
Constituţiile Aprobate ale Transilvaniei (1653), ed. Liviu Marcu, trad. Al. Herlea, Valeriu Şotropa
ş. a., Cluj-Napoca, 1997.
Costin, Miron, Opere, ed. critică îngrijită de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958.
Costin, Nicolae, Opere, ed. îngrijitã de C.A. Stoide şi I. Lăzărescu, prefaţã de Gh. Ivănescu, Iaşi, 1976.
* * * Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Bucureşti, 1979.
Donat, I., Domeniul domnesc din Ţara Românească (sec. XIV-XVI), Bucureşti, 1996.
Dragomir, Silviu, Contribuţii privitoare la relaţiile Bisericii româneşti cu Rusia în veacul al XVII-lea, în
AARMSI, s.
II, t. XXXV, 1912.
Felezeu, Călin, Statutul Principatului Transilvaniei în raporturile cu Poarta Otomană (1541-1688), Cluj-
Napoca, 1996.
Furtună, Dumitru, Preoţimea românească în secolul XVIII. Starea ei culturală şi materială, Vălenii de
Munte, 1915.
Georgescu, Valentin, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti,
1980.
Giurescu, C., Studii de istorie socială, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, 1996.
Gonţa, Al., Satul în Moldova medievală. Instituţiile, Bucureşti, 1986.
Gorovei, Ştefan S., Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova, sec. XV-XVII), în “Arh.Gen.”, I (VI),1-
2/1992, p. 87-
93.
Idem, Între istoria reală şi imaginar. Acţiuni politice şi culturale în veacul XVIII, Iaşi, 2003.
Grigoraş, N., Instituţiile feudale din Moldova. I. Organizarea de stat până la mijlocul sec. al XVIII-
lea, Bucureşti, 1971.
Idem, Robia în Moldova. De la întemeierea statului până la mijlocul secolului al XVIII-lea, în AIIAI, 4,
1967, p. 31-79;
5, 1968, p. 43-85.
Kraus, G., Cronica Transilvaniei 1608-1665, ed. Gh. Duzinchevici şi E. Reus-Mârza, Bucureşti, 1965.
* * * Instituţii feudale din Ţările Române. Dicţionar, Bucureşti, 1988.
* * * Istoria dreptului românesc, vol. I, responsabil de vol. Vladimir Hanga, Bucureşti, 1980.
N. Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, 1972.
Idem, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ed. II, vol. I-II, Bucureşti, 1929-1932.
Idem, Vasile Lupu ca următor a împăraţilor de Răsărit în tutelarea Patriarhiei de Constantinopole şi a
Bisericii
Ortodoxe, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, 1913, p. 207-236.
Lazăr, Gheorghe, Les marchands en Valachie (XVIIe
-XVIIIe
siècles). Avec une préface de Şerban Papacostea, Institutul
Cultural Român, Bucureşti, 2006.
Maleon, Bogdan-Petru, Clerul de mir din Moldova secolelor XIV-XVI, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”,
Iaşi, 2007.
Meteş, Ştefan, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, I, Sibiu, 1935.
Năstase, Dumitru, Ideea imperială în Ţările Române. Geneza şi evoluţia ei în raport cu vechea artă
românească (sec.

6
XIV-XVIII), Atena, 1972.
Neculce, I., Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte, ed. critică şi studiu introductiv d