HISTORIA AUGUSTA

Istoria Augustă (lat. Historia Augusta) este o colecție târzie de biografii

romane, în latină, ale Împăraților și ale unor apropiați ai acestora precum și ale unor
uzurpatori din perioada 117 - 284. Se prezintă ca fiind un ansamblu de scrieri a șase
autori diferiti, denumiți colectiv Scriptores Historiae Augustae, redactat în timpul
împăraților Dioclețian și Constantin. Situația este însă mult mai complexă: autorul (sau
autorii), datarea și eventualul scop al lucrării au constituit de-a lungul vremii subiecte
de controversă. Lucrarea suferă de probleme majore în ceea ce privește sursele, o mare
parte a conținutului s-a dovedit a fi ficțiune pură. Din păcate însă, ea este pentru unele
perioade pe care le acoperă, unicul izvor disponibil. Așa se explică reticența multor
istorici de a o abandona complet ca sursă, în ciuda credibilității scăzute.
Lucrarea și-a primit titlul de la ediția critică a lui Isaac Casaubon din 1603,
bazată pe o varietate de manuscrise în diverse versiuni. (Ediția princeps datează din
1475 fiind publicată la Milano). Cei șase Scriptores – "Aelius Spartianus", "Iulius
Capitolinus", "Vulcacius Gallicanus", "Aelius Lampridius", "Trebellius Pollio", și
"Flavius Vopiscus (din Siracuza)" – și-au dedicat biografiile lui Dioclețian, Constantin
și diverse persoane private, deci scriau foarte probabil la începutul secolului al IV-lea.
Biografiile acoperă împărații de la Hadrian la Carinus și Numerian. O secțiune
referitoare la domnille lui Filip Arabul, Decius, Trebonianus Gallus, Emilian și domnia
lui Valerian, cu exepția sfârșitului acesteia, lipsește din toate manuscrisele și s-a emis
ipoteza că biografiile lui Nerva și Traian s-ar fi pierdut de la începutul lucrării, care ar
fi o continuare directă a operei lui Suetoniu. În legătură cu lacuna de la mijlocul
secolului al III-lea, s-a mai emis și ipoteza că ar fi deliberată, pentru a evita tratarea
unor împărați ale căror domnii erau prost documentate. Deși sunt dedicate cărți întregi
unor uzurpatori efemeri sau chiar complet inventați, nu există nici o biografie
independentă a împăraților Quintillus și Marcus Annius Florianus, domniile lor fiind
amintite succint la sfâșitul biografiilor predecesorilor lor Claudius Gothicus și
respectiv Tacitus. Timp de aproape 300 de ani de la ediția lui Casaubon, deși o mare
parte din Istoria Augustă era tratată cu scepticism, ea era considerată de istorici ca un
izvor autentic și folosită ca atare – de exemplu în primul volum al celebrei lucrări a lui
Edward Gibbon The Decline and Fall of the Roman Empire.
În 1889, Hermann Dessau, care devenise extrem de preocupat de cantitatea
imensă de termeni anocronici, de vocabularul latin târziu, dar mai ales de puzderia de
nume proprii fără dubiu inventate, a avansat ipoteza ca cei șase autori erau ei înșiși
persoane fictive, și că lucrarea era creația unui autor unic de la sfârșitul secolului al
IV-lea, probabil din timpul domniei lui Theodosius I. Una dintre dovezile aduse de el
este că se regăsesc în biografia lui Septimius Severus pasaje ale istoricului Aurelius
Victor de la jumătatea secolului al IV-lea iar în cea a lui Marcus Aurelius material din
Eutropius. În deceniile următoare unii cărturari au încercat cu insistență să probeze că
măcar unii dinre ce șase Scriptores sunt persoane distincte și că măcar o parte din
informații sunt autentice și de primă mână. În 1890 Mommsen înainta ipoteza unui
"editor" theodosian care a intervenit asupra lucrării originale a celor șase, ideea fiind
ulterior reluată și de alți specialiști. Alții, ca Norman H. Baynes, au abandonat ideea
datării la începutul secolului dar nu avansat-o mai departe de domnia lui Iulian
Apostatul (idee utilă pentru a califica lucrarea drept propagandă pro-politeistă). În anii
1960-1970 însă argumentele lui Dessau au fost întărite și completate de Sir Ronald
Syme, care a dedicat trei cărți subiectului și a datat lucrarea din preajma anului 395
d.Hr. Alte studii recente arată multă consecvență stilistică, comunitatea academică
acceptând în general astăzi teoria unui singur autor a cărui identitate rămâne
misterioasă. Analiza computerizată a stilului a condus la rezultate oarecum ambigue.
Unele elemente de stil sunt indubitabil uniforme de-a lungul lucrării, altele însă variază
ca și cum ar proveni din surse mutiple. Unele porțiuni sunt compilații ceea ce ar putea
explica acest ultim aspect.
Un aspect unic al Istoriei Auguste este ca prezintă nu numai biografii de împărați
ci și biografii ale asociaților lor la domnie, urmașilor desemnați și uzurpatorilor care au
încercat să ajungă pe tron. Astfel biografiile despre personalități din secolul al II-lea și
de la începutul secolului al III-lea îl includ pe urmașul lui Hadrian - Lucius Aelius, și
uzurpatorii Avidius Cassius, Pescennius Niger și Clodius Albinus, pe fratele lui
Caracalla Geta și pe fiul lui Macrinus Diadumenianus. Nici una dintre aceste biografii
nu conține prea multă informație de încredere, toate sunt încărcate de artificii retorice
și ficțiune evidentă. (Biografia asociatului lui Marcus Aurelius, Lucius Verus, pe care
Mommsen o crezuse "secundară" este însă, măcar în aparență, bogată în informații
corecte și a fost clasată de Syme ca aparținând biografiilor "primare"). Biografiile
secundare sunt cele care îi permit autorului să-și exerseze liber imaginația fără a se
împotmoli în fapte istorice și în timp ce lucrarea progresează, aceste exerciții
imaginative devin din ce în ce mai elaborate, culminând cu adevărate performanțe de
virtuozitate artistică precum cartea Triginta Tyranni, care prezintă uzurpatorii ce s-au
ridicat împotriva lui Gallienus. După biografia lui Caracalla și biografiile împăraților
(cele primare) încep să aibă turnuri retorice și să prezinte elemente de ficțiune care
până atunci rămăseseră specifice biografiilor secundare. Biografia lui Macrinus,
spre exemplu, este celebră pentru cât este de departe de adevăr și, după o scurtă
întoarcere la izvoare cu Elagabalus, urmează viața lui Alexandru Severus, una
dintre cele mai lungi pasaje din întreaga Istorie, care ia forma unei fabule
retorice pe tema regelui filozof. În mod vădit, autorul nu mai avea la dispoziție
surse, dar își dezvoltase aptitudinile literare și inventivitatea. Folosirea sporadică
a unor izvoare reputate se poate totuși recunoaște – Herodian pentru perioada
anterioară lui 238, și probabil Dexippus în cărțile mai târzii. Biografiile devin
însă ficțiuni ascunzând uneori germeni de adevăr.
O ciudățenie a lucrării este că include un număr mare de documente care nu au
cum să fie autentice. E vorba despre deliberări ale Senatului sau scrisori ale
împăraților. În istoriografia antică astfel de transcrieri apăreau întotdeauna distinct față
de digresiunile retorice în care istoricii obișnuiau să se lanseze. În lucrarea lui Salustiu
despre Catilina sau în cei Doisprezece Cezari a lui Suetonius există exemple de astfel
de documente și sunt considerate ca autentice. Cele din Istoria Augustă însă par a fi
inventate, diagnosticul bazându-se pe aspecte de stil, pe menționarea de ranguri
militare și dregătorii care au apărut în Imperiu mult ulterior perioadei la care face
referire Istoria precum și alte fragmente bizare. Mai mult, Istoria citează din așa duzină
de așa ziși istorici, biografi, scribi, apropiați ai unor autori, ale căror nume și opere nu
mai sunt menționate nicăieri.
Unii specialiști cred că anumite pasaje pot să conțină anumite informații sau
măcar indicii utile. Anthony Birley afirmă că biografiile până la Septimius Severus se
bazează pe scrierile pierdute ale lui, o continuare a operei lui Suetonius. Birley a tradus
în consecință doar prima parte a Istoriei publicând-o la Penguin Books sub titlul Lives
of the Later Caesars (a doua parte o consideră și el dominată de ficțiune), biografiile
lui Nerva și Traian fiind o adăugare. Acest punct de vedere se înscrie într-o tradiție
inaugurată de J.J. Müller în 1870 și contestată viguros de Syme, care susține că orice
citat din Marius Maximus identificabil astăzi reprezintă doar o inserție într-o narațiune
cu un autor diferit. Pe acesta din urmă Syme l-a denumit ‘Ignotus, biograful cel bun’.
Argumentul său este că, din câte se știe, Marius nu a scris despre Lucius Verus dar
biografia acestuia, redată în istorie, este surprinzător de bună. ‘Ignotus’ s-ar fi oprit la
Caracalla, biografia sub orice critică a lui Macrinus fiind dovada.
După mai bine de un secol de dezbateri,există un consens relativ asupra
inexactității Istoriei, mai ales în ceea ce privește perioada 253-284. Din păcate, tocmai
pentru acești ani alte surse sunt rare și sărace. Orice student de istorie romană se
confruntă inevitabil cu Istoria Augustă, încercând să distingă în povești și glume
fragmente de informație utilă.
În prezentul referat îmi propun să tratez, pe scurt, personajul feminin antic
numit Zenobia, făcând referințe la anumite aspecte ce țin de această personalitate;
legende, istorisiri și informații istorice ce ne-au parvenit până astăzi. Deoarece Zenobia
a jucat un rol important în criza secolului III a Imperiului Roman a făcut ca această
personalitate să fie subiectul ales de mine pentru realizarea referatului.
Regina Palmirei, Zenobia și autoproclamată împărăteasă a acestei regiuni, este
un personaj al antichității care a inspirat și continuă să inspire oameni din diferite
domenii. Chiar dacă în lumea occidentală ea nu este așa cunoscută, în est se bucură de
o popularitate. Fiind o eroină a antichității ea se află în acel trio al reginelor cu o
poveste dramatică alături de Boudica și Cleopatra. Aceste personaje ce s-au opus
agresorilor externi și au slujit propriilor interese și principii dar în cele din urmă au fost
înfrânte iar regatele lor anexate Romei. În toate aceste trei cazuri tragedia este cu atât
mai mare deoarece aceste regine au fost ultimele din linia lor de succesiune. Datorită
acestor fapte aceste femei au intrat în legendă. Istoria este scrisă de învingători iar
istoricii latini nu au făcut excepție de la acest lucru. Asemeni Boudicăi și Cleopatrei,
informațiile privitoare la povestea de viață a Zenobiei sunt laconice. Pasajul referitor la
ea din Historia Augusta a fost scris retrospectiv fără o cercetarea serioasă și din
punctul de vedere roman al lucrurilor. Există istorisiri despre ea în izvoare arabe și
evreiești dar cu toate acestea nu există, până în prezent, un text biografic al ei. Nici
măcar al perioadei sale de conducere atât din perspectiva palmirenilor cât și a arabilor,
evreilor. Lipsa unor izvoare de încredere a stat și va sta la baza continuării legendei
despre Zenobia.
Din punct de vedere istoric, numele de Zenobia, așa cum este cunoscut de către
marea majoritate, are diferite variații în sursele antice. Spre exemplu, raportându-ne la
anumite surse arabe, Zenobia a fost fiica șefului de trib Amlaqi sau Amalaqi iar numele
său era Na`ilah. În textele Manichaene1 de la Medinet Madi2 ea este amintită ca regina
Tadi. Uneori este numită și Nafsha, dar acesta este numele surorii sale a cărei existență
este îndoielnică. În orașul Palmyra ea este atestată pe inscripții ce se traduc ca
sptymy`btzby sau Septimia Bat – Zabbai.3 Dar numele după care este cunoscută
datorită monedelor bătute de ea este Septimia Zenobia Sebaste. Cu toate că înfățișarea
sa apare pe monede, într-o formă stilizată de altfel, o reprezentare contemporană a sa
nu există nici în Palmyra și nici în altă parte. Totuși socluri goale amintesc prin
inscripțiile lor că acolo, cândva a fost o statuie a Zenobiei. Dar din artefactele ce au
supraviețuit timpului, majoritatea fiind portrete funerare, se poate contura o imagine a
acesteia după modelul standard al femeilor din această zonă. Edward Gibbon ne-o
descrie pe Zenobia în lucrarea sa: ,,Zenobia era considerată cea mai încântătoare și
cea mai vitează reprezentantă a sexului ei. Avea tenul smead, dinții de un alb sidefiu,
iar în ochii ei mari, negri, neobișnuit de strălucitori, se citea cea mai fermecătoare
blândețe. Vocea era puternică și plăcută. Înțelepciunea ei bărbătească era întărită și
înfrumusețată de învățătură. Cunoștea latina, dar stăpânea la perfecție limbile
greacă, siriană și egipteană.”4 Conform mai multor sculpturi ce înfățișează femei ne
putem face o idee cam ce ar fi putut purta Zenobia. Astfel putem deduce faptul că ea,
probabil, purta un voal cu bijuterii elaborate, asemănător cu un turban, ce îi acoperea
fruntea. Acest articol îi acoperea aproape toată podoaba capilară lăsând libere doar
câteva șuvițe cârlionțate și zona urechilor. Unele femei sunt prezentate ca purtând
coliere, pandantive și brățări. O tunică de o calitate fină îi acoperea corpul. După cum
se poate observa, finețea articolelor vestimentare stă concentrată în bijuterii și voal,
tunica fiind relativ simplă și standardizată în model.
Deoarece perioada în care s-a remarcat a fost relativ scurtă, iar succesele sale nu
au fost toate înregistrate în perioada contemporană ei. Datele care au supraviețuit și ne
prezintă viața sa, vin dintr-o perioada mai târzie și sunt contradictorii. Se estimează că
data sa de naștere este în jurul anilor 240 – 241 d. H. Ea a crescut în Palmyra, una din
provinciile estice ale Imperiului Roman, iar la vârsta de 17 – 18 ani s-a căsătorit cu cel
mai important nobil din aristocrația palmireană – Septimius Odenathus – fiind a doua
1
http://www.tertullian.org/rpearse/manuscripts/medinet_madi.htm 27.01.2018
2
https://en.wikipedia.org/wiki/Medinet_Madi 27.01.2018
3
Empress Zenobia, Palmyra`s Rebel Queen, Pat Southern, editura Continuum UK, 2008, Pag. 5
4
Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, volumul I, editura Minerva, 1976, București,
traducere Dan Hurmuzescu, pagina 214;
sa soție. Fiul lor Vaballathus s-a născut undeva între 258 și 260 d. H. La această dată,
soțul său era deja o personalitate la Roma, iar succesele sale militare împotriva perșilor
i-au adus mai mult prestigiu. Probabil la sfârșitul anului 267 și începutul lui 268,
Odenathus a fost asasinat, iar Zenobia, de nici 30 de ani, a rămas văduvă. Guvernând
prin fiul ei Vallabathus ea a continuat munca soțului său, întărind puterea sa și a
teritoriului pe care îl administra. Dar prin acțiunile sale a intrat în conflict cu Roma și
în cele din urmă a fost învinsă.
În ceea ce privește familia sa nu se cunosc foarte multe despre aceasta.
Bazându-ne pe o teorie lingvistică ce are la bază similarități între nume putem afirma,
dar cu scepticism, că tatăl ei ar fi Julius Aurelius Zonobius Zabdilah – strategos al
Palmirei în timpul expedițiilor persane în timpul împăratului roman Severus Alexander
231 – 232 d. Hr. Cu toate acestea ea nu apare nicăieri cu titulatura de Julia Aurelia ci
cu numele de Septimia - bazându-ne pe inscripții și monede. Sursele epigrafice indică
faptul că tatăl ei a fost Antiochus - așa cum apare pe trei borne unde ea este descrisă în
palmireană ca bt`ntywkws traducându-se prin ,,fiica lui Antiochus,,. Cu toate acestea el
nu este atestat în alte inscripții făcând astfel aproape necunoscută cariera sa politică și
militară, fapt neobișnuit. Numele de Antiochus, dar și alte indicii cum ar fi numele de
Septimia Bat – Zabbai, i-au făcut pe unii istoricii să presupună că acest personaj este o
rudă mai îndepărtată, posibil Antiochus al –IV lea Epiphanes al Siriei, descendent al
lui Seleucos – fondator al Imperiului Seleucid. Antiochus al IV-lea a guvernat între
175-164 î. Hr. și s-a căsătorit cu Cleopatra Thea, fiica conducătorului egiptean
Ptolemeu al VI-lea Philometor și al soției sale Cleopatra a II-a. Această asociație cu
conducătorii egipteni îi argumentează declarația Zenobiei conform căreia ea s-ar fi tras
din celebra Cleopatra a VII-a a Egiptului – ultima a dinastiei sale. Relațiile acestea
sunt suspicioase deoarece nu există mențiuni ale titulaturilor lui Antiochus sau
aranjamente matrimoniale directe cu familiile regale. Lucrul cel mai probabil este că
acest Antiochus este o rudă mai apropiată a Zenobiei atât în cronologie cât și în
familie.
După asasinarea soțului și a fiului ei vitreg, principala grijă a Zenobiei a fost să
își asigure securitatea sa și a fiului ei Vaballathus. Deși la o primă vedere observăm
faptul că această asasinare i-a adus beneficii, planificarea ei este improbabilă deoarece
Zenobia a avut proprii ei susținători – prin generalii Zabdas și Zabbai - plus faptul că
nu există nici o dovadă care să susțină faptul că atât Zenobia cât și generalii care o
susțineau au așteptat atâția ani în umbră pentru a pune mâna pe putere. Cel mai
probabil după acest eveniment, regina a căutat să își atragă suportul armatei soțului ei
cât mai rapid cu putință. Faptul că aceasta l-a acompaniat pe Odenathus în diferite
campanii militare i-a adus un avantaj incontestabil. Astfel, este foarte posibil, ca cei
doi generali de încredere să fi adunat sub steagul Zenobiei întreaga armată fără prea
mari dificultăți. Obținerea puterii a fost doar jumătate din problema reginei văduve,
cealaltă jumătate constă în recunoașterea și păstrarea ei. Următorul pas a fost
reprezentat de instaurarea fiului ei de numai 10 ani, Vaballathus ca moștenitor al lui
Odenathus. Regină mamă și regentă, ea deținea acum puterea, prin fiul ei, alături de
generalii armatei. În ceea ce privește titulatura lui Vaballathus, acesta moștenește toate
titlurile transmisibile de la tatăl său, păstrându-se astfel echilibrul în relațiile externe cu
Roma. O problemă mai complicată ce a contribuit la deteriorarea acestor relații a fost
titlul de epanorthotes sau corrector în latină.5 Titulatură discutabilă atât în cazul lui
Odenathus cât și în cazul fiului său. Un alt pas important în politica Zenobiei a fost
obținerea ajutorului din partea regatelor și provinciilor estice prin diverse mijloace
politice. Ea a continuat munca soțului ei de a proteja granița estică a Imperiului
întărind fortificațiile de graniță. Acest fapt a ajutat-o în întărirea relațiilor cu supușii săi
securizând și întărind astfel poziția sa de regentă. Curtea regală era formată din oameni
de încredere – generalii Zabdas și Zabbai, filosoful Cassius Longinus dar și alți oameni
importanți și de cultură.
Septimia Zenobia Augusta, după moartea soțului ei, s-a concentrat pe propria sa
sferă de influență. Totuși după o perioadă scurtă de numai câțiva ani de la moartea lui
Odenathus – 3 ani, cu granițele estice securizate, în 270 a reușit să își impună controlul
asupra Arabiei și Egiptului. Dar a și încercat să se extindă și în nord – vestul provinciei
Asia Minor. Cauzele ce au dus la această rapidă expansiune a regatului de la Palmyra
sunt variate și interpretabile; de la o ambiție personală, securitate până la oportunism și
necesitate economică. În ceea ce privește obiectivele și motivele sale reale, părerile
sunt împărțite. Unii istorici spun că ea ar fi dorit să reinstaleze controlul asupra
teritoriilor pe care Odenathus le guverna, totuși acest fapt nu se justifică în cazul
Egiptului. Altă teorie spune că din dorința de a asigura siguranța teritoriului său a
cucerit teritoriile învecinate deoarece nu avea încredere în conducerea romană. Acest
fapt este argumentat de expediția militară a lui Heraclianus din timpul lui Claudius.
Deși scopul dedicat al acesteia era de a termina campania persană începută de
Odenathus, ea mai prevedea și stabilirea controlului roman absolut asupra Palmirei.
Reprezentând astfel prima ruptură cu Palmira. Faptul că unii au acuzat-o că ar dori să
cucerească întregul Imperiu Roman nu reprezintă altceva decât un fals deoarece cauza
centrală a cuceririlor teritoriale nu este alta decât implementarea unor acțiuni ce aveau
ca scop satisfacerea nevoilor de care regatul ei avea nevoie – protecție și stabilitate
economică. Totuși provinciile alipite nu ofereau toate soluțiile la problemele Zenobiei.
Până în 271, regina Palmirei a preluat controlul aproape întregului Orient cu
excepția Asiei Minor. Totuși acțiunile sale erau bine gândite, ea păstrând o atitudine
conciliatoare, atât cât s-a putut, în timp ce își extindea puterea. Așadar ea își prezenta
fiul în documente, inscripții și monede ca subordonat al lui Aurelian. Titlurile lui
Vaballathus denotă autoritatea sa în est, dar în nici într-un caz supremația sa în lumea
Romană. Zenobia a recurs la această strategie în speranța că va putea să ajungă la un
consens cu Aurelian, totuși nu există nici o dovadă că ar fi existat o asemenea
înțelegere – formală sau oficioasă. Se presupune că a existat o înțelegere între Zenobia
și Gallienus sau Claudius dar Aurelian ori a refuzat să o recunoască ori s-a folosit de
aceasta după care a abandonat-o creându-i astfel Zenobiei un sentiment fals al
securității. Totuși acestei ipoteze îi lipsesc dovezile necesare. În altă ordine de idei,
5
Empress Zenobia, Palmyra`s Rebel Queen, Pat Southern, editura Continuum UK, 2008, Pg. 85
dacă Aurelian ar fi avut timpul și resursele necesare s-ar fi ocupat de Palmira până în
272 dar alte probleme mai importante au fost nevoite a fi rezolvate. De aici denotă
faptul că deși era la curent cu situația din orient a preferat să evite crearea unui nou
teatru militar păstrând astfel situația cu Palmira așa cum era ea . În iarna dintre 271 –
272 Aurelian își pregătea trupele în Byzantium pentru campania sa în est. Chiar dacă a
existat sau nu vreun ultimatum sau declarație de război această mișcare a trupelor nu
avea cum să fie interpretată greșit de către Zenobia. Când împăratul roman a început să
mărșăluiască spre Palmira, Zenobia a avut de ales între două decizii – să lupte sau să
renunțe și să încerce să obțină status quo ante. Dar din păcate ultima opțiune nu mai
era viabilă atât din punct de vedere economic cât și politic. Având în vedere faptul că
politica sa de reconciliere a dat greș iar invazia romană e iminentă, războiul inevitabil,
abia acum ea și-a atribuit titluri imperiale ei și lui Vaballathus. Luând în considerare
situația în care se afla această măsură pe care a luat-o i-a conferit autoritatea de care
avea nevoie. În plus nu mai ai cum să te numești subordonat al împăratului dacă te afli
în război cu el. Concluzionând acest paragraf putem afirma faptul că scopul central al
politicii reginei Zenobia nu a fost acela de a crea o rebeliune, sau un stat secesionist
rupând astfel legăturile cu Roma ci pur și simplu a încercat să își protejeze poporul și
moștenirea guvernând în conformitate cu legile romane.
Cum singura opțiune care rămăsese era războiul, Zenobia a făcut pregătirile
necesare. Astfel cele două s-au ciocnit la Immae, în apropiere de Antiohia. Din această
luptă armata lui Aurelian a ieșit învingătoare iar forțele palmireze rămase au fost
nevoite să se retragă la Emesa. Aici s-a dat o altă luptă în care romanii au ieșit din nou
învingători ocupând astfel orașul, punând mâna pe trezoreria Zenobiei și a regatului
condus de aceasta. Zenobia și fiul ei au reușit să fugă pe o cămilă, unii istorici spunând
că sasanizii au ajutat-o pe aceasta să scape. În cele din urmă cei doi fugari au fost
capturați de călăreții lui Aurelian în apropiere de râul Eufrat. Trupele palmireze rămase
care au refuzat să se predea au fost capturate de către Aurelian și au fost executate la
ordinele sale. Printre cei care au fost uciși s-a numărat și consilierul șef al Zenobiei și
filozof sofist grec, Cassius Longinus.
Nimeni nu știe cu exactitate ce s-a întâmplat cu Zenobia după ce a fost capturată
și judecată la Emesa. Autorii antici au păreri contradictorii asupra acestui eveniment.
Zosimus ne spune că ea a murit în drum spre Roma chiar înainte ca ea să ajungă în
Bizantium. În timp ce alte surse ne oferă contrariul. Doar Malalas ne oferă detalii
despre călătoria sa prin provinciile orientale. El ne spune că ea a fost plimbată pe
străzile din Antiohia pe o cămilă și în lanțuri. Deoarece executarea unei femei și a
copilului său nu îi aducea nici un beneficiu și venea în contradicție cu politica sa de
clementia, Aurelian s-a mulțumit doar cu umilirea publică a acestora. Un alt motiv ar fi
faptul că el mai avea de luptat împotriva lui Tetricus și a Imperiului său Galic iar
executarea acestora nu ar face nimic altceva decât să îi facă pe adversarii săi să lupte
cât mai mult cu putință. După ce Aurelian a câștigat și în fața lui Tetricus și Imperiul a
fost reunit a fost ținut un triumf impresionant la Roma. Conform informațiilor din
Historia Augusta , la procesiunea triumfală din toamna lui 274, împăratul a arătat
mulțimii trei care regale. Unul din ele fiind un dar din partea regelui persan, un altul
care i-a aparținut lui Odenathus iar al treilea fiind însăși carul Zenobiei. În afară de
Zosimus, majoritatea autorilor antici sunt de părere că Regina Palmirei a făcut parte
din parada triumfală alături de Tetricus. Un pasaj din aceiași Historia Augusta ne
prezintă faptul că Zenobia era opulent îmbrăcată purtând bijuterii și încătușată în
lanțuri de aur atât de grele încât deseori trebuia să se oprească pentru că nu putea duce
greutatea lor. Aurelian spunând că lanțurile ei de aur au trebuit cărate de alți oameni.
Apariția ei în parada triumfală este general acceptată și de istoricii contemporani care
resping afirmațiile lui Zosimus. Totuși două întrebări rămân fără un răspuns clar; unde
a fost Zenobia între 272 – 274 și ce s-a întâmplat după triumf? O posibilitate ar fi ca ea
să fi fost ținută în arest la o vilă până la triumf în timp ce Aurelian era în Galia dar nu
există nici o dovadă în acest sens. După procesiunea triumfală Malalas ne spune că a
fost decapitată, totodată fiind și singura sursă care ne ilustrează acest lucru. Totuși o
asemenea soartă este puțin probabilă, alți autori susținând că viața ei a fost cruțată.
Acest argument se bazează pe faptul că Aurelian a obținut ce a vrut iar nevoia unei noi
demonstrații de forță nu era necesară. Cel mai important punct de vedere din Historia
Augusta referitor la Zenobia e faptul că acesta i-a cruțat viața așa cum a făcut și cu
Tetricus, respectându-și politica de clementia. Dacă acesta ar fi recurs la execuție nu
numai că și-ar fi încălcat politica și ar fi tratat diferit cu Zenobia dar ar fi transformat-o
pe aceasta într-un martir, poziție ce ar fi fost mai periculoasă pentru el decât dacă ar fi
în viață. Un alt pasaj din Historia Augusta ne spune faptul că ea a primit o vilă
frumoasă la Tibur lângă vila lui Hadrian. Este foarte probabil ca Vaballathus să fi
locuit cu ea deși sursele nu menționează nici un nume al copiilor ce locuiesc cu ea.
Aceiași sursă ne spune că și fiicele sale au locuit cu ea și au avut parte de un viitor
prosper.6
Acest personaj antic și a sa poveste dramatică a fost inspirație pentru scriitori și
artiști. Existând reprezentări ale vieții sale în versuri, operă și pictură. În 1647
d`Aubignac a scris tragedia Zenobie. Tomaso Albinoni a fost fascinat de povestea ei și
a scris opera Zenobia, Regina di Palmireni ce a avut premiera la Veneția în 1694.
Scriitori, dramatiști și compozitori au continuat să îi elogieze povestea, uneori
creându-se confuzii între ea și un alt personaj Zenobia, regină a Armeniei. Arthur
Murphy un avocat englez din secolul 18 a scris chiar o tragedie despre această Zenobie
a Armeniei. În lumea vestică a aceluiași secol Giambattista Tiepolo a pictat o serie de
tablouri printre care se afla, pe lângă alte teme clasice și Zenobia a Palmirei. În 1758
Joseph Jouve a scris Histoire de Zenobie, Impératrice-reine de Palmyre iar în 1785
Aldemario Tegisto a creat o piesă de teatru tragică numită Zenobia Regina di Palmira
ce a avut succes și a fost jucată în mai multe teatre din Europa. Venind mai aproape de
lumea contemporană găsim de asemenea reprezentări artistice ale acestui personaj.
Bernard Simiot Moi, Zénobie, Reine de Palmyre, publicat în 1978. Nuvele în limba
engleză includ The Chronicle of Zenobia: the rebel queen de Judith Weingarten
(2006), Zenobia, Warrior Queen de Haley Elizabeth Garwood (2005), și Zenobia,

6
Sursa nu menționează câte fiice a avut, cum le chema sau alte aspecte ale vieții lor
Empress of the East de Glenn Barnett (1994). Nick Dear a scris piesa sa Zenobia în
1995, portretizând împărăteasa, după înfrângerea ei de către Aurelian, ca soția unui
senator roman, ce trăiește într-o vilă din Tivoli, așa cum apare în Historia Augusta.
Toate aceste reprezentări sunt reale în sensul lor și exprimă viziunea pe care unii
oameni au avut-o față de Zenobia unele fiind mai aproape de adevărul istoric altele
nu.7
În concluzie putem spune că circumstanțele în care Zenobia s-a aflat a făcut-o
pe aceasta să ia măsurile necesare pentru a trata crizele în care se afla ea și statul său.
Prin politica dusă, ea a încercat să protejeze estul, să asigure o securitate economică și
să își protejeze supușii. Titlul de ,,regină rebelă,, nefiind tocmai cea mai potrivită
descriere pentru ea deoarece și-a urmat obiectivele chiar dacă a trebuit să suporte
anumite consecințe.

7
Empress Zenobia, Palmyra`s Rebel Queen, Pat Southern, editura Continuum UK, 2008, Pg. 14 -16
 Bibliografie

1. Pat Southern , Empress Zenobia, Palmyra`s Rebel Queen, editura, Continuum UK, 2008,
2. Edward Gibbon, Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman, volumul I, editura
Minerva, 1976, București, traducere Dan Hurmuzescu
3. http://www.tertullian.org/rpearse/manuscripts/medinet_madi.htm
4. https://en.wikipedia.org/wiki/Medinet_Madi
5. https://www.britannica.com/biography/Zenobia
6. https://en.wikipedia.org/wiki/Zenobia