Toate numele

De Jose Saramago

Înțelepciunea tavanelor e infinita pentru că uneori dacă le privești un timp

îndelungat, indiferent ce răspunsuri sau frământări ai, ele îți pot da rezultatele.
Cred că 99,9% din populația planetei poate da un exemplu de revelație venită în
urma unei converasații susținute cu cel puțin un tavan. Poate fi acesta un semn
de însigurare sau pur și simplu singurătate?!? Cam asta e întrebarea principală
pusă de Jose Saramago în romanul Toate numele.   Acum să nu credeți citind
această introducere că Jose  Saramago a scris aproape 300 de pagini despre un
personaj care vorbește numai cu tavanul.
Unul din romanele lui José Saramago, Toate numele, mi se pare cel mai
enigmatic dintre toate. Romanul debutează cu personajul central, pe nume dl.
José, care lucrează ca funcţionar la Arhiva Generală a Stării Civile, instituţie ce
pare a fi atemporală şi prezentă încă de când lumea a fost creată. Acesta, cum
am spus, lucrează ca funcţionar la arhivă, la secţia înregistrări naşteri/ căsătorii/
divorţuri/ decesuri. Nimic prea complicat până acum, de acord. Dar dl. José are
o mică pasiune, anume aceea de a duplica foile anumitor personaje celebre care
au fişa la starea civilă, de a decupa articole din ziar etc., fapt ptr. care are un loc
special ptr. toate documentele de acest tip. Dl. José locuieşte într-o casă lipită
practic de pereţii exteriori ai stării civile, fapt ce-l face pe funcţionar să fie un
organism ori parazitar, ce depinde de această instituţie, ori un simbiot, ce poate
denota o relaţie de simbioză între fiinţa lui José şi clădire stării civile. Asta doar
fiindcă el nu are familie, nici rude, nimic. Este practic o fiinţă singură fără vreo
legătură în lumea exterioară. Încă.
Într-o seară, în timp ce făcea duplicate, găsi în cele 4 fişe ale unor personalităţi
celebre încă o fişă a unei femei necunoscute. Problema nu este că a găsit acea
fişă, ci ptr. că este necunoscută. Aici are loc o dedublare a persoanei care este
José. Acesta începe să caute acea persoană deoarece îi lipseşte o anumită dată,
de naştere. Şi începe prin a căuta legături în blocul unde aceasta, femeia, a
locuit. La apartamentul în care a locuit găseşte pe cineva diferit faţă de ceea ce
căuta, aşa că se duce la parter, la una dintre cele mai bătrâne locatare ale
blocului, care îi spune unde a copilărit, unde a învăţat, unde a stat, ce familie a
avut şi nu numai. Asta poate fi înţeles ca o alterare a personalităţii lui José, care,
din funcţionar tăcut şi docil, devine un detectiv particular dornic de a găsi cheia
misterului ce sălăsluieşte în chiar mâinile sale.

Acesta află şcoala unde a învăţat, şi unde a lucrat ca profesoară, află de ce s-au
mutat ei, familia femeii necunoscute, şi din ce cauză. Astfel José devine şi
confident al unei alte femei necunoscute pe care o cunoaşte şi la care va reveni
ptr. a mai sta de vorbă şi a mai afla una alta. Ajunge acasă la el, se odihneşte, iar
a doua zi munceşte foarte mult, deoarece a întârziat la muncă, iar fişele proprii
unei arhive a stării civile s-au adunat multe. După ce termină cu fişele, acesta
cere zilele libere la care are dreptul odată pe lună. Profită de acest lucru pentru a
merge la şcoala la care a învăţat, şi nu numai, femeia necunoscută, însă nu află
nimic. Aşa că, acesta aşteaptă să se lase noaptea pentru a putea intra prin
efracţie în clădire.
Se lasă seara, acesta ajunge, după multe ocolişuri, la şcoala cu pricina. Fiind
precaut, acesta are grijă să nu facă larmă, deoarece nu ar vrea ca vreun om
curios să audă, să iasă la geam, să vadă ce se întâmplă şi, alarmat, să cheme
poliţia. Nu asta ar vrea dl. José. Acesta are pregătită o lanternă, deoarce
insepctează zona, încerând să găsească un loc pe unde ar putea pătrunde în
clădire. Un lucru fascinant, pentru mine cel puţin, este faptul că dl. José ţine un
jurnal despre tot ceea ce a făcut el de la găsirea fişei femeii până în momentul
actual al acţiunii, deşi ştie că dacă cineva ar afla despre ceea ce face el, ar
apărea consecinţe severe.
A doua seară, revine la şcoală, cu o frânghie, lanterna şi o bucată de slănină pe
care o va folosi drept lubrifiant pentru a intra fără a se chinui în clădire. Începe
ploaia. Iar singurul loc pin care ar putea intra este o fereastră deschisă la etajul I
al clădirii, situat deasupra unei debarală. Acesta se suie pe debara, dar, datorită
ploii, este cât pe ce să cadă de pe acoperişul situat la vreo 3 m. înălţime, dar se
loveşte cu genunchii de marginea acelei debarale, nu cade, dar, ptr. că stă foarte
mult în ploaie, chinuindu-se, capătă o răceală pe cinste. Intră în clădire şi caută
mai întâi infirmeria, ptr. a-şi dezinfecta genunchii şi ptr. a lua o pastilă ptr.
răceală. Apoi caută cantina şcolii deoarece este lihnit, nu a mai mâncat de
câteva zile. Îşi calmează foamea, apoi merge să caute ceea ce trebuie căutat. Ca
interpretare, putem spune că dl. José are mai multe “personalităţi”, detectiv,
infirmier, hoţ, însă nu orice fel de hoţ, ci un hoţ inteligent, deoarece calculează
cu atenţie fiecare mişcare şi fiecare viitoare consecinţă a faptelor sale ilegale.
Caută mai întâi la secretariul şcolii, acolo se ţin documentele profesorilor şi
elevilor care lucrează/ au lucrat sau înaţă/ au învăţat la respectiva şcoală. Dar nu
găseşte nimic. Apoi merge să mai cerceteze, urcă în mansarda şcolii şi acolo
descoperă arhiva şcolii, o sală întunecoasă, în care întunericul este la el acasă,
praful stă aşezat peste documente, semn că nimeni nu a mai trecut pe aici.
Această sală este comparată cu sala din arhivă. Însă nu toată, ci doar întunericul
ce este ca la el acasă. Se pune să caute, cu grijă să nu stârnească praful de pe
documente, nu găseşte nimic. Coboară înapoi în şcoală, un fel de renaştere sau
de scăpare din ghearele morţii. Merge în biroul directorului, şi se culcă, nu
înainte de a-şi lepăda hainele ude leoarcă. Datorită simţului său matinal, se
trezeşte repede, răcit cobză, pune lucrurile din biroul la locul lor, îşi pune
hainele, şi pleacă pe unde a intrat fără a atrage atenţia asupra sa.
Două zile nu mai dă la servici datorită răcelii, care este caracterizată ca o stare
delirantă. Singurul său companion este tavanul camerei în care îşi duce zilele, şi
cu care are adevărate discuţii filosofice.
Medicul arhivei îi spune că nu poate da la servici încă, deoarece are o problemă
de sănătate ce necesită odihnă la pat. Superiorul său, directorul arhivei, îi trimite
supă caldă timp şi medicamente pentru a-l ajuta să se vindece, pentru a putea
reveni la lucru. Colegii săi devin geloşi pe el, deoarece se ştie că şeful lor este
un tip rigid şi rece şi distant faţă de subalternii săi. Deci dl. José devine un
angajat oarecum privilegiat.
Deoarece nu găseşte nimic la arhiva şcolii, acesta se duce la cimitir, deoarece
cimitirul este o instituţie asemănătoare arhivei generale, acesta nu are nevoie de
vreun documente oficial, cu parafa arhivei, care să motiveze prezenţa sa. Aici
află că femeia a murit şi îi este dat un număr de sicriu, pentru a putea ajunge
mai repede la mormântul femeii. Acesta intră în cimitir şi este condus la
mormântul respectiv. Acolo vede că numărul de pe foaia primită de la
funcţionarul cimitirului nu coincide cu cel de pe cruce. Aici întâlneşte un păstor
care se joacă cu numerele mormintelor pentru că, spune oierul, cei ce vin aici, la
cimitir, vin ptr. că vor să nu mai fie căutaţi de nimeni, să fie lăsaţi în pace, dar
rudele continuă să vină ptr. a-i jeli pe morţi, atunci el nu face decât să le ofere
liniştea vecii vecilor. Asta iscă o adevărată discuţie interioară între José
funcţionarul şi José intelectualul, deoarece acesta este un mic intelectual care
poate dezvolta discuţii din orice dilemă existenţialistă. Acesta înnoptează în
cimitir deoarece este firul pe care-l ţine după el ptr. a nu se rătăci se rupe, aşa că
este nevoit să doarmă acolo şi să aştept zorii zilei ptr. a putea căuta firul.
Cimitirul găseşte echivalent în arhiva şcolii şi în sala arhivei morţilor din arhiva
generală, instituţie cu istorie şi metode proprii de la începuturi până în prezent.
Astfel că şi cimitirul devine o sală mare, plină de copaci, rădăcini, tufe şi un mic
râu ce separă două drumuri, un fel de Styx demitologizat. Iar oierul este
luntraşul bărcii care trece morţii dincolo de Styx, făcând imposibilă întoarcerea
morţilor, deoarece el, oierul, dispare dincolo de tufişuri, la fel şi oile sale.

Într-un final, ptr. a sări peste multe detalii pe care aş vrea să le desoperiţi
singuri, acesta află că femeia este moartă, dar nu se găseşte certificatul de deces,
astfel că ea, legal, este vie – suspendată între două realităţi ale simţurilor terestre
şi ezoterice.
Ajuns la arhiva generală, află că şeful său i-a citit jurnalul şi a rămas de munca
de care a putut da dovadă un organism a cărui existenţă parazitară sau osmotică
depindea de clădirea arhivei. Romanul are un final deschis, astfel că fiecare
poate da un final romanului.
Aşa că apucă lanterna, lua firul Ariadnei şi intră în arhiva morţilor. Sper că v-a
plăcut acest eseu şi sper că veţi citi romanul cu aceeaşi plăcere cu care l-am citit
şi eu.