Plumb este o poezie scrisă de George Bacovia în 1900, finisată în 1902[2] și publicată în 1911 în revista

„Versuri”,[1] sub pseudonimul George Andoni. Discursul poetic este conceput sub forma unui monolog
tragic în care poetul exprimă o stare sufletească de disperare, și lipsă a oricărei speranțe. Poezia produce
o puternică impresie la citirea ei de către autor în 1903 la salonul literar al lui Alexandru Macedonski.

Poezia a fost scrisă pentru prima dată în 1900. La vremea aceea, poetul, în vârstă de 19-20 de ani, era în
cursul de a aplica la Școala Militară din Iași, de unde se retrase după un trimestru. Un an mai târziu se
înscrise la gimnaziul din Bacău. Acesta luă cunoștința cu Alexandru Macedonski în 1902 și se formă
artistic între anii 1903–1904 în mediul simbolist, frecventând cenaclul poetului. Reszultatul, volumul de
poezii Plumb (1916), reprezintă rodul selecții dintre 50 de poeme, selecție determinată de o anumită
fizionomie poetică care coincidea, în mare măsură, cu norma estetică dominantă la începutul secolului
XX. George Bacovia dorise să devină un simbolist, un urmaș al lui Macedonski și al lui Tradem
(pseudonimul lui Traian Demetrescu) și un emul al lui Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Paul Verlaine
și Maurice Rollinat.

Poezia Plumb a fost primită călduros în cadrul cenaclului și dădu ulterior titlul volumului de versuri
publicat de Bacovia, trimis la tipar în 1914 și apărut în luna iulie 1916. Pentru acest volum Bacovia a fost
premiat de Ministerul Artelor în 1923.[3]

În poezie tema principală este conditia invidului intr-o societate care limitează. O temă secundară este
moartea , redată prin “sicriu”, “mort”, “somn”, “dormeau adânc”, “cavou”, “coroane”, “era frig”, “era
vânt” si tema singurătatii. Celelalte motive – “amorul”, “tristețea”, “singurătatea” - sunt secundare, dar
ajută la reliefarea ideii esențiale de alunecare inevitabilă spre moarte și neant.

Cuvântul-cheie al poeziei este “plumb”, care are valoare de simbol, repetiție și epitet. În exprimare,
sicriele de plumb sugerează nemișcare, încremenire; amorul de plumb sugerează o senzație de rece, de
insensibil; “și-i atârnau aripele de plumb” sugerează căderea, imposibilitatea zborului și a salvării.

Prima strofă definește un univers rece, străin, în care poetul trăiește sentimentul singurătății tragice:

”Dormeau adânc sicriele de plumb,

Și flori de plumb și funerar veștmânt -

Stam singur în cavou… și era vânt…

Și scârțâiau coroanele de plumb.”

Strofa a doua definește realitatea interioară. Poetul invocă amorul, dar acesta doarme întors cu fața
spre moarte. Aripile de plumb sugerează căderea surdă și grea, din care poetul nu se mai poate înălța;
căderea în moarte este inevitabilă, și nici măcar iubirea invocată cu disperare nu reprezintă o șansă de
salvare:
”Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, și-am început să-l strig -

Stam singur lângă mort… și era frig…

Și-i atârnau aripile de plumb.”