UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2

TEORIA CONSUMATORULUI. CEREREA BUNURILOR

ECONOMICE

2.1. Obiective.....................................................................................................................20
2.2. Bunurile economice şi utilitatea.................................................................................21
2.2.1. Bunurile economice şi tipologia lor.............................................................21
2.2.2. Utilitatea economică....................................................................................22
2.3. Echilibrul consumatorului...........................................................................................26
2.3.1. Constrângerea bugetară. Dreapta bugetului.................................................26
2.3.2. Metode de determinare a echilibrului consumatorului...............................28
2.4. Cererea .......................................................................................................................30
2.4.1. Cererea: definire, legea cererii. Cererea tipică şi atipică............................30
2.4.2. Factorii de influenţă ai cererii......................................................................32
2.4.3. Elasticitatea cererii.......................................................................................34
2.5. Teste de autoevaluare .................................................................................................35
2.6. Răspunsuri la testele de autoevaluare ........................................................................38
2.7. Lucrare de control ......................................................................................................39
2.8. Rezumat .....................................................................................................................39
2.9. Bibliografie ................................................................................................................41
2.10. Probleme ..................................................................................................................41

2.1. Obiective

După abordarea acestei unităţi de învăţare, veţi fi capabili să:

 Cunoaşteţi conceptele de utilitate, substituibilitate şi complementaritate
 Înţelegeţi procesul de maximizare a utilităţii
 Cunoaşteţi problematica relaţiei venit-consum
 Construiţi soluţii grafice pentru determinarea echilibrului consumatorului
 Interpretaţi rata marginală de substituire
 Identificaţi diferenţele dintre cantitatea cerută şi cerere
 Cunoaşteţi factorii determinanţi ai cererii
 Înţelegeţi intensitatea factorilor cererii
 Interpretaţi elasticitatea cererii în funcţie de venit, preţul bunului sau
preţul altor bunuri

20
 2.2. Bunurile economice şi utilitatea
Funcţia obiectiv a oricărui consumator raţional o reprezintă maximizarea satisfacerii
nevoilor prin consumul de bunuri şi servicii.
2.2.1. Bunurile economice şi tipologia lor
Un bun reprezintă orice element al realităţii materiale sau spirituale apt să satisfacă o
nevoie.Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii.
După modul de obţinere a lor sau accesul la ele, bunurile pot fi: bunuri libere şi
bunuri economice. Bunurile libere sunt cele la care accesul este liber, ele sunt în cantităţi
corespunzătoare nevoilor, în condiţii determinate de timp şi de loc. Bunurile libere sunt utile şi
indispensabile omului. Bunurile economice sunt rezultat al activităţii de producţie. Principala
lor caracteristică o reprezintă raritatea. Producerea lor presupune un anumit efort sau cost
(resurse umane, resurse financiare, etc.) şi, implicit ele au un preţ. Tocmai de aceea pentru
bunurile economice accesul la ele este condiţionat de o contraprestaţie, care în economia de piaţă
îmbracă forma preţului plătit în schimbul bunului.
După forma lor materială, bunurile economice se grupează în: bunuri corporale, sau
bunuri materiale (obiecte stabile, bunuri tangibile); bunuri necorporale sau bunuri nemateriale,
netangibile (servicii sau prestaţii); informaţii (licenţe, brevete, programe informatice). După
destinaţia lor, bunurile economice pot fi: bunuri de producţie (prodfactori) şi bunuri de
consum (satisfactori). După modul în care circulă sau ajung de la producător la consumator,
bunurile se împart în: bunuri marfare sau comerciale (acele bunuri economice care ajung de la
producător la consumator prin intermediul vânzării-cumpărării, la un anumit preţ); bunuri
nemarfare sau necomerciale (bunuri economice a căror producere presupune costuri, dar ajung
la consumator în mod gratuit, costurile fiind suportate de comunitate); bunuri mixte sau parţial
marfare (sunt cele care trec de la producător la consumator prin vânzare-cumpărare, preţul
formându-se atât pe baza condiţiilor pieţei, cât şi a unor măsuri de protecţie socială). După
relaţiile de interdependenţă între diferitele categorii de bunuri ele pot fi: a) bunuri
substituibile sau concurente (au capacitatea să satisfacă acelaşi tip de nevoi); b) bunuri
complementare (pot fi folosite doar împreună, deoarece numai prin combinarea lor se satisface
nevoia); După natura proprietăţii asupra bunurilor pot fi: a) bunuri publice (de care poate
beneficia, în principiu, oricine doreşte, în mod gratuit sau plătind un preţ convenit) şi b) bunuri
private (la care accesul este limitat şi condiţionat).

21
 Consumul poate fi definit ca un proces complex de utilizare a bunurilor pentru
satisfacerea nevoilor. În contextul analizei comportamentului consumatorului prezintă
semnificaţie consumul de bunuri de consum. Acesta la rândul său poate fi abordat după diferite
criterii: după natura bunurilor: consum de bunuri alimentare şi consum de bunuri nealimentare;
după durata consumului: consum de bunuri de folosinţă curentă şi consum de bunuri de folosinţă
îndelungată; după modalitatea de asigurare: consum de bunuri marfare sau autoconsum.
Consumul, în teoria şi practica economică, îndeplineşte următoarele funcţii:
1. funcţia utilitară (bunurile şi serviciile consumate sunt destinate satisfacerii
trebuinţelor umane);
2. funcţia socială, de mediere, de comunicare şi de integrare cu mediul în care
convieţuieşte individul (în general sunt acceptate normele impuse de simbolistica bunurilor, a
uzanţelor, tradiţiilor şi se poate stabili o poziţionare pe treapta ierarhiei sociale prin actul de
consum).
2.2.2. Utilitatea economică
Punctul de plecare în analiza utilităţii bunurilor îl reprezintă dubla determinare a acestora.
Orice bun are o determinare existenţială şi o determinare economică. Determinarea existenţială
este de natură să permită identificarea unor proprietăţi de natură fizică, materială sau
psihosenzorială proprii oricărui bun. Datorită determinării existenţiale lumea bunurilor este
eterogenă. Determinarea economică presupune relaţia de concordanţă dintre un bun şi o
nevoie, dar totodată impune luarea în considerare a faptului că producerea bunului înseamnă
consum de factori de producţie, deci un efort care conferă valoare economică bunului, valoare ce
îşi găseşte expresia monetară în preţ. Determinarea economică este însuşirea datorită căreia
lumea bunurilor economice poate fi considerată omogenă.
Termenul de util, utilitate semnifică ceea ce este de folos, necesar, care serveşte la ceva,
care prin întrebuinţare satisface o nevoie.
Determinarea existenţială permite definirea utilităţii sau a valorii de întrebuinţare, ca
utilitate tehnică. Ea reprezintă capacitatea unui bun sau serviciu de a satisface o nevoie. În acest
sens, utilitatea are un caracter obiectiv, deoarece un bun poate exista prin însuşirile sale chiar
dacă nu este nevoie de el.
Determinarea economică a unui bun permite definirea utilităţii economice, care
presupune raportarea utilităţii bunului la o nevoie, adică este condiţionată de aprecierea utilităţii

22
bunului şi implicit dorinţa de a-l obţine. Aprecierea utilităţii are un caracter eminamente
subiectiv şi depinde de raportul pe care fiecare consumator îl stabileşte între cantităţile
determinate din bunul respectiv şi nevoile sale în condiţii date de loc şi de timp. În acest sens,
importantă este intensitatea nevoii pe care o are consumatorul respectiv.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care speră că o va obţine un consumator
dat prin folosirea unei cantităţi (doze) determinate dintr-un anumit bun economic, în condiţii
determinate de loc şi de timp.
În funcţie de cantitatea de bunuri consumate la care se referă, utilitatea de care
beneficiază consumatorul poate fi privită ca:
- utilitate individuală (care exprimă satisfacţia generată consumatorului de fiecare
unitate din bunul consumat);
- utilitate totală;
- utilitate marginală.
Utilitatea totală (UT) a unui bun oarecare X exprimă satisfacţia totală pe care un individ
o resimte prin consumarea unei anumite cantităţ(Q) din acest bun. adică UT este în funcţie de Q,
ceea ce matematic poate fi scris:
UT = f(Q),
Aceasta înseamnă că utilitatea totală este o sumă a utilităţilor individuale.
Utilitatea marginală (UMG), arată sporul de utilitate totală pentru un consumator atunci
când cantitatea consumată dintr-un bun sporeşte cu o unitate şi se determină ca raport între
modificarea utilităţii totale (  UT) şi modificarea cantităţii bunului consumat(  Q), adică:

U T
U MG 
Q

Pe măsură ce individul consumă mai multe unităţi din bunul X, utilitatea totală va creşte,
însă cu o rată din ce în ce mai mică, deoarece utilitatea marginală scade treptat pe măsura
reducerii intensităţii nevoii. Utilitatea totală atinge un punct de maxim care indică punctul de
saturaţie. Utilitatea marginală scade pe măsură ce sporeşte cantitatea consumată din bunul X,
devine zero(nulă) atunci când utilitatea totală este maximă şi semnifică faptul că s-a ajuns la
satisfacerea deplină a nevoii consumatorului. În continuare orice unitate din bunul X consumată
suplimentar ar produce insatisfacţii consumatorului, utilitatea marginală fiind negativă (fig.2.1).

23
 Reprezentarea grafică a corelaţiei dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală privite în
dinamică (fig. 2.1.) poate fi evidenţiată astfel:
S
UT
UMG

I UT
bun X

O Qi
Qs UMG

Fig. 2.1. Interdependenţa dintre utilitatea totală şi utilitatea marginală

Dinamica relaţiei dintre cantitatea consumată şi utilitatea ultimei unităţi consumate îşi
găseşte expresia în legea utilităţii marginale descrescătoare care arată că utilitatea marginală
resimţită din consumul succesiv de unităţi dintr-un bun descreşte, iar utilitatea totala creşte cu o
mărime descrescătoare până la punctul de saturaţie. Semnificaţia acestei legi se regăseşte şi sub
denumirea de „prima lege a lui Gossen”.
Consumatorul este capabil să stabilească, la un moment dat, un clasament al preferinţelor
sale cu privire la toate bunurile sau toate combinaţiile de bunuri menite să îi satisfacă nevoia.
Conform principiului raţionalităţii, consumatorul va căuta să-şi maximizeze satisfacţia stabilind
o relaţie de preferinţă între diferitele posibilităţi de consum care i se oferă, astfel încât este
evident că relaţia de preferinţă implică posibilitatea de comparare şi de ierarhizare a
eventualelor satisfacţii şi întocmirea unui anumit program de consum, ţinând cont de faptul că
bunurile pot fi substituibile, complementare sau concurente. Programul de consum, numit
uneori şi plan de consum sau coş de consum, cuprinde cantităţi de bunuri x, y ,z,...,w care asigură
consumatorului o anumită utilitate totală. Există programe de consum echivalente atunci când
ele îi asigură consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, adică au aceeaşi utilitate agregată sau
totală. Luând în considerare un program de consum simplificat, cu două bunuri, într-un sistem de
axe XOY, pot fi reprezentate grafic (fig. 2.5.) o infinitate de programe de consum care exprimă
combinaţii între diferite cantităţi din bunurile x şi y. Toate combinaţiile care asigură acelaşi nivel
de satisfacţie, deci au aceeaşi utilitate totală se regăsesc pe aceeaşi curbă, numită curbă de
indiferenţă. Ştiut fiind că nivelul utilităţii totale este funcţie de cantitatea de bunuri consumate,

24
pe măsură ce curbele de indiferenţă se îndepărtează de origine sugerează niveluri tot mai ridicate
de utilitate totală.În planul xoy, totalitatea curbelor de indiferenţă, care semnifică grade diferite
de utilitate totală (U1 ,U2 ,U3 ) formează harta curbelor de indiferenţă. (fig. 2.2).

y U1 U2 U3
C

O x
Fig.2.2. Harta curbelor de indiferenţă
Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare de la stânga la dreapta, sunt paralele şi
convexe. Diferitele combinaţii de pe aceeaşi curbă de indiferenţă, exprimă faptul că pentru a
consuma o cantitate mai mare dintr-un bun, consumatorul trebuie să renunţe la o anumită
cantitate din celălalt bun, are loc un proces de substituire a unui bun cu altul.
Rata marginală de substituire (R.M.S.). constituie un instrument de analiză a
comportamentului unui consumator care, la un nivel dat al utilităţii totale, poate înlocui în
anumite proporţii bunul y cu bunul x sau invers. Ea se determină ca raport între modificările
cantitative ale celor două bunuri.

25
 y
RMSy / x  
x

3 A

Y

B
2
C
1 X U

1 2 3 X

Fig. 2.3. - Rata marginală de substituire a bunurilor

Pentru a se asigura acelaşi nivel de utilitate agregată, trebuie ca utilitatea marginală ce se

realizează pe baza suplimentării consumului din bunul x (Umgx) să fie egală cu utilitatea
marginală la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul y (Umgy).
U MG x  U MG y
,
astfel:
RMSy/x = Umx/Umy
2.3. Echilibrul consumatorului
2.3.1. Constrângerea bugetară. Dreapta bugetului
Întocmirea programului de consum nu are în vedere doar utilitatea bunurilor.
Maximizarea satisfacţiei, a utilităţii este restricţionată atât de nivelul preţului bunurilor cât şi de
venitul disponibil.
În reprezentare grafică, linia bugetară sau linia veniturilor, este o dreaptă care
delimitează zona combinaţiilor posibile privind cantităţile de bunuri ce pot fi achiziţionate în
funcţie de preţ şi mărimea venitului disponibil.

26
 Construcţia grafică se bazează pe ipoteza că un consumator posedă venituri limitate pe
care îşi propune să le cheltuiască în totalitate pentru achiziţionarea unui set de bunuri ale căror
preţuri sunt date.
Ţinând seama de cantităţile cumpărate cheltuiala totală este dată de însumarea produsului
dintre preţurile şi cantităţile consumate din bunurile Xi. Ecuaţia bugetară, în forma generală,
n

PX i i
este dată de relaţia: V= i 1 .

Pentru două bunuri, ecuaţia bugetară este de forma:

V = PxX + PYY
Unde:
Px, PY = reprezintă preţurile celor două bunuri X şi respectiv Y
X, Y = reprezintă cantităţile consumate din cele două bunuri.

De unde se pot determina punctele de extrem ale dreptei bugetare, astfel:

dacă X =0 atunci Y = V/PY
iar dacă Y=0 atunci X = V/PX .

Dreapta bugetului reprezintă toate punctele corespunzătoare combinaţiilor dintre

produsele x şi y care utilizează tot venitul disponibil. Din punct de vedere grafic dreapta de buget
este reprezentă în fig. 2.4.

A
Y = V/PY

X = V/PX
X
Fig. 2..- Dreapta bugetară

27
 2.3.2. Metode de determinare a echilibrului consumatorului
Consumatorul este în situaţie de echilibru atunci când în schimbul venitului disponibil şi
la preţuri determinate exogen obţine maxim de utilitate.
Determinarea echilibrului consumatorului se poate realiza prin două metode: grafică şi
analitică.
Prin metoda grafică - echilibrul consumatorului corespunzător maximizării utilităţii
este dat de punctul de tangenţă a dreptei bugetului la una din curbele de indiferenţă.

A
A

C
U2
Y’
U*
U1

0 B X
XI 1
fig.2.4 fig.1b

Fig. 2.5. – Echilibrul consumatorului

În fig. 2.5. sunt prezentate trei curbe de indiferenţă, U1, U2, UI şi dreapta de buget AB.
Punctul C este punctul de tangenţă al dreptei bugetului la curba de indiferenţă UI şi indică
echilibrul consumatorului. Punctul C este unic, el trebuie să fie situat în acelaşi timp, pe cea
mai îndepărtată curbă de indiferenţă în raport cu originea axelor, dar şi pe linia bugetară aferentă
venitului disponibil. În stare de echilibru, utilităţile marginale ale bunurilor cumpărate sunt
egalizate în toate modalităţile de folosire a venitului. Acest rezultat este cunoscut sub denumirea
de a doua lege a lui Gossen potrivit căreia în punctul de echilibru raportul utilităţilor
marginale este egal cu raportul preţurilor sau utilităţile marginale împărţite la preţuri sunt
egale. Punctul C, fiind situat în punctul de tangenţă al dreptei bugetului la curba de indiferenţă
UI, permite să se scrie egalitatea :
Umx p x Umx Umy
  
Umy py px py

28
 Prin metoda analitică se urmăreşte maximizarea unei funcţii de utilitate de forma: Ut =
f(x,y) ţinând seama de constrângerea bugetară: V = xpx + ypy . Metoda analitică poate fi
abordată fie prin metoda substituţiei fie prin metoda multiplicatorului de tip Lagrange.

Determinarea echilibrului consumatorului prin metoda substituţiei utilizează scrierea

şi soluţionarea următorului program de consum ( 2.1).:
U (t) = f (x, y) - funcţia de utilitate cu două variabile, x şi y, ce trebuie maximizată
( 2.1.)
V  x  px  y  p y
- restricţia bugetară

Cum funcţia de utilitatea are două necunoscute se determină mai întâi una dintre acestea,
de exemplu necunoscuta y:
V  x  px
y
py
(2.2.)
Înlocuim în funcţia de utilitate necunoscuta y determinată prin relaţia 2.2. şi vom obţine:
V  x  px
U (t )  f ( x, )
py
(2.3.)
Pentru maximizarea funcţiei de utilitate (2.3.), trebuie verificate cele două condiţii
necesare şi suficiente pentru maximizarea unei funcţii, şi anume:
U’t (x) = 0
U’’t (x) < 0
Se fac calculele şi se obţin cantităţile consumate din fiecare bun (x şi y), şi se poate
verifica cu ajutorul celei de a doua ecuaţii.
Echilibrul consumatorului nu este static ci are un caracter dinamic deoarece: preferinţele
consumatorului se modifică permanent ceea ce se concretizează în atribuirea altor utilităţi
marginale pentru diferite doze din bunurile x şi y fapt care determină modificarea diferitelor
programe de consum; venitul nominal disponibil pentru consum poate creşte sau scădea;
preţurile relative ale bunurilor x şi y cresc sau scad ceea ce modifică configuraţia dreptei
bugetului.

29
 2.4. Cererea
2.4.1.Cererea: definire, legea cererii. Cererea tipică şi atipică
Cererea este definită drept totalitatea combinaţiilor dintre cantităţile de bunuri şi
servicii şi preţurile la care cumpărătorii doresc achiziţioneze respectivele bunuri sau servicii.
În condiţiile economiei de piaţă, satisfacerea nevoilor oricărui consumator se dovedeşte a
fi simultan un act raţional, legat de existenţa individuală şi socială a omului, dar şi un act
condiţionat, aflat sub influenţa unor factori, precum preţurile bunurilor şi mărimea venitului
disponibil. Datorită faptului că nevoile umane sunt nelimitate, iar o anumită dorinţă poate fi
satisfăcută numai la un anumit preţ şi în limita unui venit, se poate spune că indivizii îşi
întocmesc programul de consum astfel încât să îşi asigure satisfacţia maximă. Pornind de aici,
comportamentul consumatorului raţional este acela de a încerca să achiziţioneze bunurile
destinate satisfacerii nevoilor la preţuri cât mai mici. Mai mult, în condiţiile unui venit dat ca
mărime, cantităţile achiziţionate se vor reduce dacă preţurile cresc. Un asemenea comportament,
propriu consumatorului raţional, îşi găseşte expresia în legea cererii.
Legea cererii exprimă existenţa unei relaţii negative (inverse) între cantitatea cerută
dintr-un anumit bun economic şi preţul acelui bun. La preţuri mai mari se achiziţionează
cantităţi mai mici, iar la preţuri mai mici, cantităţi mai mari. Legea cererii este expresia cererii
tipice, normale.
Realitatea dovedeşte însă că există şi situaţii în care comportamentul consumatorilor se
abate de la regula generală, sub influenţa anumitor factori. În acest caz, comportamentul lor îşi
regăseşte expresia în cererea atipică sau anormală. Se consideră că o cererea atipică poate fi
determinată de: efectul de anticipare, efectul de venit, efectul de demonstraţie sau de snobism,
efectul de informare incompletă.
Comportamentul atipic al cererii se produce în mai multe situaţii: a) efectul de
anticipare se manifestă atunci când se anticipează o creştere a preţului unui bun şi ca urmare va
creşte şi cantitatea cerută din bunul respectiv. În esenţă, acest comportament urmăreşte păstrarea
puterii de cumpărare în viitor, în condiţiile în care preţul bunului ar creşte conform anticipării; b)
efectul de venit se manifestă atunci când o reducere a preţului unui bun nu atrage după sine
creşterea cantităţii cerute din bunul respectiv. Un asemenea comportament poate fi explicat fie
prin corelaţie cu gradul de satisfacere al nevoii, fie prin natura bunurilor; c) efectul de snobism ce
se manifestă în cazul unor consumatori care doresc să demonstreze prin obiceiurile de consum

30
că aparţin unei categorii sociale superioare şi achiziţionează bunuri din ce în ce mai scumpe , d)
efectul de informare incompletă. În lipsa unor informaţii mai bune, calitatea unor produse este
apreciată după preţ; e) o formă de cerere atipică se manifestă şi în cazul “paradoxului Giffen”.
Familiile paupere alocă cea mai mare parte din venit pentru achiziţionarea alimentelor de bază.
Creşterea preţului pentru aceste produse are ca efect, sporirea şi nu scăderea cererii pentru ele.
Cererea scade pentru alte bunuri, considerate a fi mai scumpe.
Comportamentul consumatorului şi implicit cererea exercitată prin programul de consum,
se găsesc sub influenţa interacţiunii dintre efectul de substituire(creşterea preţului unui bun
determină creşterea cantităţii cerute din alte bunuri ale căror preţuri nu au crescut) şi efectul de
venit( concretizat în sporirea puterii de cumpărare pentru alte bunuri în condiţiile în care
reducerea preţului unui bun nu atrage după sine şi creşterea cantităţii achiziţionate din bunul
respectiv). În funcţie de nivelul la care se exprimă, cererea pentru un bun, poate fi:
- cerere individuală care exprimă relaţia dintre cantitatea solicitată de un anumit
consumator şi preţul propriu al produsului(un consumator, un bun)
- cererea pieţei exprimă relaţia dintre cantitatea solicitată dintr-un bun la nivelul pieţei şi
preţul propriu al produsului(toţi consumatorii, un bun). Cererea pieţei se obţine prin însumarea
cererilor individuale.
- cererea pentru o anumită firmă se referă la segmentul de cerere a pieţei pe care îl
poate satisface o firmă prin vânzarea producţiei sale şi se exprimă prin venitul obţinut.
Din punct de vedere grafic relaţia se defineşte printr-o curbă care are panta
descrescătoare(fig.2.6).

P1

P2

P3

Q1 Q2 Q3 QD

Fig.2.6. - Funcţia de cerere individuală

31
 Cererea şi cantitatea cerută nu se confundă. Cererea este întotdeauna un şir de preţuri
şi un şir de cantităţi pe care consumatorii pot să le cumpere la preţurile respective. Preţurile şi
cantităţile corespunzătoare lor formează baremul cererii. O deplasare de-a lungul şirului (curbei)
reprezintă o modificare a cantităţii. Modificarea cererii este asociată modificării întregului barem
al cererii, în sensul că la aceleaşi preţuri cantităţile cerute fie ar creşte fie ar scădea. Creşterea sau
scăderea cererii înseamnă în ultimă instanţă deplasarea întregii curbe spre dreapta sau spre
stânga.
Deplasarea în plan a curbei cererii, spre dreapta sau spre stânga este rezultatul schimbării
unor factori economici şi extraeconomici denumiţi condiţii ale cererii cum sunt: modificarea
veniturilor băneşti ale consumatorului, modificarea nivelului preţului altor bunuri, modificarea
numărului de cumpărători, modificarea gusturilor (preferinţelor) consumatorilor, previziunii
privind evoluţia preţurilor şi veniturilor, posibilităţile de substituire a bunurilor, caracteristica
nevoii de satisfăcut etc.

2.4.2. Factorii determinanţi ai cererii.

Cererea rezultă din interacţiunea mai multor factori, dintre care determinanţi sunt:
nevoile de consum, preţurile bunurilor şi venitul disponibil al consumatorilor.
a. Nevoia socială
Nevoia de consum transformă cererea într-un act raţional. Ea este însă şi un act
condiţionat. În majoritatea cazurilor nevoile depăşesc posibilitatea de satisfacere, deci cererea se
situează de regulă sub nivelul nevoilor de consum. Această neconcordanţă ce există între nevoie
şi cerere se explică prin faptul că cererea este o categorie a pieţei, care se satisface prin actele de
vânzare-cumpărare, în timp ce nevoia de consum se poate manifesta şi acoperi într-o anumită
proporţie şi în afara pieţei, prin autoconsum sau poate rămâne nesatisfăcută
Între nevoia socială şi cerere există o relaţie directă, nevoia fiind izvorul cererii, dar nu
orice nevoie se poate transforma automat în cerere. Pentru ca nevoia să se transforme în cerere
sunt necesare venituri corespunzătoare şi disponibilitatea individului de a plăti preţul solicitat de
vânzător. Cu alte cuvinte, din punct de vedere economic prezintă importanţă doar cererea
solvabilă.

32
 b. Preţul bunurilor
Preţul constituie un factor care exercită o mare influenţă asupra cererii. Se admite, în
general, că cererea tipică este o funcţie descrescătoare de preţ. Această relaţie inversă între
cantitatea cerută şi preţ rezultă din comportamentul raţional al consumatorului care urmăreşte
maximizarea utilităţii în limita venitului pe care-l are la dispoziţie
c. Veniturile consumatorilor
Oricât de intensă ar fi nevoia de consum ea poate fi satisfăcută doar atunci când există
venitul disponibil corespunzător. În lipsa veniturilor nevoia nu se transformă în cerere.
Curba lui Engel reprezintă locul geometric al tuturor combinaţiilor de consum care dau
consumatorului un nivel maxim de satisfacţie atunci când variază doar venitul disponibil. Ea
pune în evidenţă relaţia pozitivă dintre mărimea veniturilor şi mărimea cererii ( fig.2.7).

Venituri

VB
Curba
VA Engel

QA QB Cantitate

Fig. 2.7. – Curba lui Engel pentru bunuri normale

Din fig.2.7. se observă că în cazul bunurilor normale, atunci când venitul creşte va creşte
şi cererea şi invers, o scădere a venitului va determina o micşorare a cererii.
Pe lângă factorii determinanţi ai cererii sunt prezenţi şi alţi factori de influenţă:
gusturile şi preferinţele consumatorilor; numărul de consumatori şi structura acestora; preţul şi
disponibilitatea bunurilor substituibile; anticipaţiile privind dinamica preţului unitar; preţul
altor bunuri.

33
 2.4.3. Elasticitatea cererii
Modificările produse de schimbarea preţurilor sau a altor factori independenţi, în cererea
unui produs, formează conţinutul conceptului de elasticitatea cererii.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ este modificarea relativă a cantităţii cerute dintr-
un bun raportată la modificarea relativă a preţului acestuia, ceilalţi factori fiind consideraţi
constanţi.
Relaţia de calcul pentru determinarea coeficientului de elasticitate al cererii în funcţie de
preţ este:
EC/P = (Q/Q0):( P/P0) = (Q/P):(P0/Q0)
unde:
Q = cantitatea cerută = variabila dependentă
P = preţ = variabila independentă.
Q = variaţia cantităţii cerute
P = variaţia preţului
Q0 ,P0 = reprezintă cantitatea cerută şi preţul la momentul t0
Valorile pe care coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de preţ le poate lua sunt:
EC/p <-1 - cererea este elastică: cantităţile cerute se modifică în
sens contrar preţului dar mai intens.
EC/p =-1 - cererea este de elasticitate unitară: cantităţile cerute se
modifică în sens contrar preţului dar cu aceiaşi intensitate.
EC/p >-1 - cererea este inelastică: cantităţile cerute se modifică în sens
contrar preţului dar mai lent.
EC/p =0 - cererea este perfect inelastică: cantităţile cerute nu reacţionează
în nici un fel la modificarea preţurilor.
EC/p  - - cererea este perfect elastică: cantităţile cerute se modifică foarte
mult la o schimbare nesemnificativă a preţului.
Elasticitatea cererii în funcţie de venit este reacţia cererii la variaţiile venitului unui
consumator, ceilalţi factori fiind consideraţi constanţi.
Relaţia dintre cerere şi venit este pozitivă. Ea poate fi apreciată prin coeficientul de
elasticitate al cererii în funcţie de venit. El exprimă un raport între proporţia modificării

34
cantităţii cerute şi proporţia modificării venitului. Coeficientul de elasticitate al cererii în
funcţie de venit se determină după relaţia:
EC/V = (Q/Q0) : (V/V0) = (Q/(V) * (V0/Q0)
unde:
Q = cantitatea cerută = variabila dependentă
V = venit = variabila independentă.
Q = variaţia cererii
V = variaţia venitului
Q0 ,V0 = reprezintă cantitatea cerută şi venitul la momentul t0

Valorile pe care coeficientul de elasticitate al cererii în funcţie de venit le poate lua sunt:
EC/V >1 - cererea este elastică: cantităţile cerute se modifică în acelaşi
sens cu venitul dar mai intens (este caracteristică pentru bunurile de lux, pentru servicii de
instruire şi pentru bunuri de folosinţă îndelungată dincolo de un anumit prag al venitului).
EC/V =1 - cererea este de elasticitate unitară: cantităţile cerute se
modifică în acelaşi sens cu venitul şi cu aceiaşi intensitate (este caracteristică pentru bunurile
nealimentare de uz personal şi folosinţă curentă) .
0 < EC/V <1 - cererea este inelastică: cantităţile cerute se modifică în acelaşi
sens cu venitul dar mai lent ( se întâlneşte la majoritatea bunurilor alimentare de bază care se
încadrează în categoria bunurilor de consum curent).

2.5. Teste de autoevaluare

Test de autoevaluare 2.2. (TA22)
1. Bunurile economice sunt:
a. bunuri care au preţ;
b. bunuri care nu au preţ;
c. bunuri pentru care nu se poate stabili un preţ;
d. nici una dintre variante.

2. Consumul poate îndeplini următoarele funcţii:

a. utilitară;
b. socială;
c. a+b;
d. nici una dintre variante.

35
3. Determinarea economică a utilităţii presupune:
a. identificarea unor proprietăţi de natură fizică;
b. concordanţa dintre un bun şi nevoi;
c. eterogenitatea bunurilor;
d. economisirea resurselor.

4. Utilitatea totală este:

a. utilitate individuală;
b. utilitate marginală;
c. utilitate generală;
d. o sumă a utilităţilor individuale.

5. Utilitatea marginală reprezintă:

a. utilitatea primei unităţi consumate;
b. utilitatea ultimei unităţi consumate;
c. utilitatea tuturor unităţilor consumate;
d. nici una dintre variante.

6. Atunci când utilitatea totală este maximă, utilitatea marginală este:

a. maximă;
b. minimă;
c. nulă;
d. egală cu utilitatea totală.

7. O curbă de indiferenţă este:

a. indiferentă la preţ;
b. indiferentă la venit;
c. indiferentă la consum;
d. o curbă corespunzătoare aceluiaşi nivel de utilitate.

8. Rata marginală de substituire a bunului X cu bunul Y semnifică::

a. cu cât trebuie să scadă consumul din X pentru a creşte consumul din Y cu o unitate;
b. cu cât trebuie să scadă consumul din Y pentru a creşte consumul din X cu o unitate;
c. a+b;
d. nici una dintre variante.

Test de autoevaluare 2.3. (TA23)

1. Maximizarea utilităţii este restricţionată de:
a. venitul disponibil;
b. nivelul preţurilor;
c. a+b;
d. nici una dintre variante.

2. Ecuaţia bugetului reprezintă:

a. suma dintre produsul preţurilor şi cantităţilor;

36
b. produsul dintre sumele preţurilor şi cantităţilor;
c. a+b;
d. nici una dintre variante.

3. Consumatorul este în situaţie de echilibru atunci când:

a. obţine minimul de utilitate;
b. obţine maximul de utilitate;
c. obţine maximul de cantitate;
d. obţine preţuri minime.

4. Determinarea echilibrului consumatorului se poate realiza prin:

a. metoda grafică;
b. metoda analitică;
c. a+b;
d. nici una dintre variante.

5. A doua lege a lui Gossen face referire la:

a. raportul utilităţilor totale;
b. raportul cantităţilor;
c. raportul veniturilor;
d. raportul utilităţilor marginale.

6. Metoda analitică de determinare a echilibrului consumatorului ţine seama de:

a. constrângerea de utilitate;
b. constrângerea bugetară;
c. constrângerea analitică;
d. constrângerea sintetică.

7. Maximizarea funcţiei de utilitate presupune că:

a. prima derivată a funcţiei este maximă;
b. a doua derivată a funcţiei este mai mare decât zero;
c. a+b;
d. nici una dintre variante.

8. Echilibrul consumatorului este:

a. static;
b. dinamic;
c. permanent;
d. nici una dintre situaţii.

Test de autoevaluare 2.4. (TA24)

1. Legea cererii semnifică:
a. o legătură directă între cantitatea cerută şi preţul unui bun;
b. o legătură inversă între cantitatea cerută şi preţul unui bun;
c. a+b;

37
d. nici una dintre variante.

2. Comportamentul atipic al cererii poate fi rezultat al unui efect de:

a. anticipare;
b. programare;
c. conceptualizare;
d. corectare.

3. Dintre factorii determinanţi ai cererii fac parte:

a. nevoia socială;
b. venitul consumatorilor;
c. preţurile altor bunuri;
d. a+b+c.

4. Curba Engel pune în evidenţă:

a. relaţia negativă dintre venit şi cerere;
b. relaţia negativă dintre venit şi preţ;
c. relaţia pozitivă dintre venit şi cerere;
d. relaţia pozitivă dintre venit şi preţ.

5. Dacă elasticitatea cererii în funcţie de preţ este mai mică decât -1 atunci:
a. cererea este elastică;
b. cererea este inelastică;
c. cererea are o elasticitate unitară;
d. nici una dintre variante.

6. În relaţia de calcul a elasticităţii cererii în funcţie de preţ, preţul este o variabilă:

a. interdependentă;
b. dependentă;
c. conjuncturală;
d. nici una dintre variante.

7. Dacă elasticitatea cererii în funcţie de venit este unitară înseamnă că:

a. coeficientul de elasticitate este egal cu zero;
b. coeficientul de elasticitate este egal cu unu;
c. coeficientul de elasticitate este egal cu doi;
d. nici una dintre variante.

8. În relaţia de calcul a elasticităţii cererii în funcţie de venit, venitul este o variabilă:

a. interdependentă;
b. dependentă;
c. independentă;
d. conjuncturală.

2.6. Răspunsuri la testul de autoevaluare

38
 Răspunsuri la testul de autoevaluare TA21
Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns a c b d b c d a

Răspunsuri la testul de autoevaluare TA22

Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns c a b c d b d a

Răspunsuri la testul de autoevaluare TA23

Întrebare 1 2 3 4 5 6 7 8
Răspuns b a d c a d b c

2.7. Lucrare de control

1. Factorii determinanţi ai cererii
2.1. Rata marginală de substituire
2.2. Curba Engel
3. Datele din tab.1 pun în evidenţă relaţiile dintre cantitatea consumată din bunul X şi
utilitatea marginală (Umg) resimţită de un consumator al bunului respectiv:
Qn 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Utx 10 22 37 50 60 66 66 65 63
Se cere:
3.1. Determinaţi mărimea utilităţii marginale pentru fiecare nivel al consumului(Qn).
3.2. Care este nivelul cantităţii de bunuri consumate pentru care utilitatea totală este
maximă?
3.3. Să se reprezinte grafic curbele utilităţilor totale şi marginale.
2.8. Rezumat
Consumul reprezintă atât finalitatea cât şi motivaţia reluării activităţii economice.
Consumul, ca proces, este legat de satisfacerea nevoilor prin bunuri şi servicii; diversitatea
acestora permite structurarea lui după anumite criterii. Prin efectele sale, consumul îndeplineşte
nu numai o funcţie utilitară ci şi funcţii sociale.
Satisfacerea nevoilor de consum presupune prezenţa bunurilor şi aprecierea utilităţii lor.
În raport cu intensitatea nevoii şi măsura satisfacerii sale prezintă importanţă utilitatea totală şi
utilitatea marginală. Prin prisma utilităţii şi a satisfacerii nevoilor de consum, bunurile pot fi

39
privite ca bunuri complementare sau bunuri substituibile, rezultând de aici diferite forme ale
curbelor de indiferenţă, considerate ca expresie a funcţiei de utilitate. În acest context prezintă
importanţă cunoaşterea şi determinarea ratei marginale de substituire.
Echilibrul consumatorului presupune luarea în considerare a unui model economic având
ca funcţie obiectiv: maximizarea satisfacerii nevoilor, iar ca restricţii cu caracter economic:
nivelul preţurilor şi venitul disponibil. În metoda grafică de determinare a echilibrului
consumatorului, dreapta bugetului delimitează spaţiul bugetar care conţine toate soluţiile
posibile, dintre care doar una este cea corespunzătoare funcţiei de maximizare şi care este
considerată optimă. Calea analitică de rezolvare a modelului presupune folosirea metodei
substituţiei sau a metodei multiplicatorului Lagrange.
Dorinţa de satisfacere a nevoilor consumatorilor se regăseşte în cererea de bunuri şi
servicii. În condiţiile economiei de piaţă este luată în considerare doar cererea solvabilă. În mod
firesc, primul factor determinant al cererii este nevoia socială, prin dimensiunea şi structura sa,
dar şi prin nivelul la care se manifestă.
În condiţiile în care consumatorul este un adaptor de cantitate în limitele unui venit,
relaţia preţ – cantitate determină la rândul său cererea. Astfel, baremul cererii asociază cantităţi
şi preţuri permiţând construirea curbei cererii. Funcţia cererii este o funcţie de comportament şi
exprimă relaţia negativă dintre preţ şi cantitatea cerută pe fondul dorinţei de realizare a
echilibrului consumatorului.
Reacţia de adaptare a cererii la variaţiile preţului are intensităţi diferite şi defineşte esenţa
elasticităţii cererii funcţie de preţ. Studiul acesteia are ca punct de plecare coeficientul
elasticităţii directe şi identificarea formelor pe care le îmbracă. Pornind de aici, cererea în raport
cu elasticitatea poate fi normală, evidenţiind intensitatea adaptării cantităţii la preţ şi se regăseşte
între cele două extreme, definite de cererile particulare caracterizate prin inelasticitatea perfectă
şi elasticitatea infinită.
Un alt factor determinant al cererii este venitul consumatorilor, care prin dimensiunea lui
se constituie într-o limită. Relaţia dintre modificarea veniturilor şi cerere se regăseşte
reprezentată de curba Engel.
Preţurile altor bunuri se regăsesc printre factorii de care depinde cererea. Evidenţierea
influenţei lor presupune luarea în considerare a faptului că bunurile, obiect al cererii, pot fi
independente, substituibile sau complementare.

40
 Alţi factori ce influenţează cererea pot fi de natură subiectivă: preferinţele sau
anticipaţiile consumatorilor, dar şi de natură obiectivă, precum conjunctura economică.
2.9. Bibliografie
1. Băbăiţă I., Duţă Alexandrina, Imbrescu I. – Microeconomie, Editura Mirton, Timişoara,
2005 pg. 55-85, pg. 86-98, pg. 101-133;
2. Begg D., Fischer St., Dornbusch R., - Economics, third edition, McGraw Hill Book
Company, Londra,1991 pg.60-69, pg. 76-88, pg. 89-90;
3. Cismaş Laura – Consumul în teoria economică, Editura Mirton, Timişoara, 2004 pg. 50-
64, pg. 65-93;
4. Frois G. A.- Microeconomie, 3e edition, Economica, Paris, 1992 pg. 93-118, pg. 119-136;
5. Gherasim T. – Microeconomie, volumul 1, Editura Economică, Bucureşti, 1993 pg. 15-
52, pg. 69-127;
6. Ignat I., Pohoaţă I., Clipa N., Luţac Ghe., Pascariu Gabriela – Economie politică, Editura
Economică, Bucureşti, 1998 pg. 63-69, pg. 70-89, pg. 90-94, pg. 70-89, pg. 95-116;
7. Iordache St., Lazăr C., - Curs de economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1999
pg. 81-90, pg.140-166;
8. Popescu C-tin., Ciucur D-tru, Morega D.I – Microeconomie concureţială, Editura
Economică,Bucureşti,1997 pg. 250-252;
9. Samuelson P., Nordhaus W., - Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000 pg. 63-
67, pg. 100-123;
10. *** - Economie, ediţia a VII-a, Editura Economică, Bucureşti, 2005 pg. 56-71, pg. 92-
97.

2.10. Probleme
Probleme rezolvate

1. Datele din tab.1 pun în evidenţă relaţiile dintre cantitatea consumată din bunul X şi
utilitatea marginală (Umg) resimţită de un consumator al bunului respectiv:

Tab.1
Qn 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Umgn 10 11 12 15 10 6 0 -1 -2

Se cere:
a. Determinaţi mărimea utilităţii totale pentru fiecare nivel al consumului(Qn).
b. Care este nivelul cantităţii de bunuri consumate pentru care utilitatea totală este
maximă?

41
 c. Să se reprezinte grafic curbele utilităţilor totale şi marginale.

REZOLVARE:

a. Pentru determinarea utilităţii totale se foloseşte formula utilităţii marginale Umg =

∆Ut/∆Q. De aici, ∆Ut = Umg * ∆Q. Se presupune că ∆Q = 1 şi astfel, Utn - Utn-1 = Umgn
(şi de aici, Utn = Umgn + Utn-1). În aceste condiţii, se poate construi un tabel (tab.2),
plecând de la premisa că dacă nu se consumă nici o unitate din bunul X atunci
consumatorul nu va resimţi nici o utilitate deci Ut1 = Umg1.

Tab.2
Qn 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Umgn 10 11 12 15 10 6 0 -1 -2
Utx 10 22 37 50 60 66 66 65 63

b. Pentru a răspunde la întrebare se apelează la corelaţia dintre dinamica utilităţii totale şi

a celei marginale, ştiut fiind că Utilitatea totală este maximă atunci cand utilitatea marginală este
egală cu zero. Din datele tabelului rezultă că această condiţie se verifică pentru Q=7, verificându-
se astfel semnificaţia primei legi a lui Gossen.

c. Pentru reprezentarea grafică, se trasează curbele utilităţii totale şi a utilităţii marginale,

pe axa 0x marcându-se cantitatea consumată (Qx) iar pe axa 0y marcându-se cifrele
corespunzătoare pentru utilitatea totală(Ut) şi respectiv utilitatea marginală(Umg).

2. Fie funcţia de utilitate a unui consumator U = x*y, unde x şi y sunt cantităţile

variabile a două bunuri. Consumatorul dispune de un venit egal cu 800 u.m. Preţul bunului X
este de 8 u.m., iar cel al bunului Y de 10 u.m. Se cere:
a. Să se determine cantităţile optime din produsele X şi Y, corespunzătoare echilibrului
consumatorului.
b. Care este rata marginală de substituire la nivelul de echilibru.
c. Reprezentaţi grafic soluţia problemei.

42
 REZOLVARE:

a.Pentru determinarea cantităţilor optime din X şi Y (acea combinaţie de cantităţi din

bunurile X şi Y care oferă maximul de satisfacţie), se ia în considerare constrângerea bugetară,
potrivit căreia întreg venitul este cheltuit pentru a cumpăra cele două produse, adică V = x*px +
y*py. Înlocuind, se obţine 800 = x*8 + y*10. Dacă determinăm pe y în funcţie de x (y = 80 –
x*0,8) şi îl înlocuim în funcţia de utilitate U, se obţine o funcţie ce depinde exclusiv de x (U =
x*(80 – x*0,8). Utilizând condiţiile de maximizare a unei funcţii (prima derivată egală cu 0 şi a
doua derivată mai mică decât 0) obţinem ecuaţia 0 = 80 – x*1,6, de unde x = 50, şi y = 40. A
doua derivată este -1,6 care este evident mai mică decât 0, ceea ce înseamnă că soluţia obţinută
este valabilă. Aceasta înseamnă că, în limita venitului disponibil, programul de consum alcătuit
din 50 produse X şi 40 produse Y este cel ce asigură maximum de satisfacţie, adică se realizează
echilibrul consumatorului.

b. Rata marginală de substituire la nivelul echilibrului se determină pe baza celei de-a

doua legi a lui Gossen, ceea ce înseamnă că RMSx = 0,8 (px/py) şi RMSy = 1,25 (py/px).

c. Pentru reprezentarea grafică, se trasează în primul rând dreapta bugetului (prin

obţinerea a două puncte de intersecţie cu 0x şi cu 0y, dând succesiv valoarea 0 lui x şi lui y. Se
marchează punctul de echilibru, cu coordonatele obţinute anterior şi se trasează o curbă de
indiferenţă, constituită din toate combinaţiile care aduc aceeaşi utilitate, care este tangentă la
dreapta bugetului, în punctul de echilibru.

3. Cererea unui consumator pentru un anumit bun se exprimă prin următoarea relaţie:
Qx = 10 – px , unde px este preţul bunului X. Se cere:
a. Să se determine cantitatea cerută din bunul X dacă px este un număr întreg.
b. Să se traseze curba cererii individuale pentru bunul X.
c. Să se precizeze pentru care nivel al cantităţii (Qx) cererea înregistrează o elasticitate
unitară.

43
 REZOLVARE:

a. Baremul cererii(cantităţile cerute în funcţie de preţ) se prezintă astfel:

px 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Qx 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Ec/p - -0,1 -0,3 -0,43 -0,7 -1 -1,5 -2,33 -4

b. Curba cererii individuale se trasează reprezentând pe axa 0x cantitatea cerută (Qx) iar
pe axa 0y preţul(px).

c. Pentru a se preciza la care nivel al cantităţii cerute se înregistrează o elasticitate unitară,

se calculează coeficientul elasticităţii cerereii funcţie de preţ pentru fiecare nivel, utilizând relaţia
corespunzătoare. Conform datelor obţinute în tabelul anterior se înregistrează elasticitate unitară
la Q = 6.

f. Probleme propuse spre rezolvare

1. Datele din tab.1 evidenţiază relaţia dintre cantitatea consumată de un consumator
dintr-un bun X (QX) şi utilitatea totală (UTX) resimţită de acesta:
Tab. 1
QX 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
UTX 0 7 13 18 22 25 27 28 28 27

Determinaţi utilitatea marginală (UmgX) pentru fiecare situaţie, reprezentaţi grafic curbele
UTx şi UmgX indicând punctul de saturaţie al consumatorului. Interpretaţi datele din tabel.

2. Se dă funcţia de utilitate U= xy, unde x şi y reprezintă cantităţile variabile a două

bunuri. Preţurile bunurilor sunt PX = 600 u.m. şi PY = 300 u.m. Să se determine echilibrul
consumatorului (inclusiv, soluţia grafică), ştiind că acesta dispune de un buget de 2400 u.m. Care
este rata marginală de substituţie la echilibru?
44
 3. Preţul unui bun este de 40 u.m., iar cererea pentru acest bun este de 200 bucăţi. Care va
fi cererea pieţei dacă preţul creşte la 50 u.m./bucată, iar coeficientul de elasticitate al cererii
pentru bunul respectiv în funcţie de preţ este egal cu 2?

4. Cererea pentru un produs se poate prezenta sub forma a trei funcţii: C 1 = 50-0,5p; C2 =
60 – 0,5p; C3 = 40 – 0,5p. Ştiind că, preţul unitar ia următoarele valori 10, 20, 30, 40, 50 u.m. să
se determine cantitatea cerută corespunzătoare fiecărui nivel al preţului. Reprezentaţi grafic cele
trei forme de cerere şi arătaţi semnificaţia lui C2 şi C3 faţă de C1.

45