Stan Mircea

Clasa a XI-a I

UTILITATEA ECONOMICA

Utilitatea exprimă proprietăţile reale sau presupuse ale unui bun economic, de a satisface, prin
folosire, o nevoie umană oarecare, de a servii la întreţinerea vieţii sau la sporirea bunăstării
oamenilor. Pentru ca un bun material sau un serviciu să aibă utilitate, trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:

- să existe o relaţie între calităţile sale şi cel puţin una dintre nevoile materiale şi spirituale
umane;

- oamenii să fie conştienţi de relaţia dintre caracteristicile bunului economic şi nevoile lor, să fie
convinşi că prin însuşirile lor , bunurile consumate satisfac un serviciu real, personal, sau
contribuie la creşterea bogăţiei sociale;

- bunul respectiv să poată fi folosit efectiv în satisfacerea nevoilor, ceea ce presupune şi

existenţa capacităţii omului, a societăţii umane în ansamblul ei, de a folosii utilitatea potenţială a
acestui bun.

Atunci când sunt îndeplinite aceste condiţii, utilitatea dobândeşte sens economic. Utilitatea
economică presupune raportarea la o nevoie, la o trebuinţă a nonposesorului şi apare ca o
unitate a proprietăţilor intrinseci ale bunului şi a nevoii şi preţuirii de care se bucură din partea
nonposesorului. În această unitate, proprietăţile intrinseci ale bunului au rol determinant în
evaluarea utilităţii economice (concepţia aparţine gândirii economice clasice).

Utilitatea are determinări în natura proprie a fiecărui bun economic, dar şi o însemnată
încărcătură subiectivă, ceea ce înseamnă că utilitatea depinde şi de raportul pe care fiecare
individ îl stabileşte între bunul economic şi nevoile sale. Pornindu-se de la această realitate, în
gândirea economică contemporană se întâlnesc două curente extreme de abordare a realităţii.

Unul dintre curente consideră că utilitatea este intrinsecă bunurilor economice, ţine exclusiv de
capacitatea obiectivă a bunurilor de a satisface o nevoie socială de consum personal sau consum
productiv. În această concepţie, toate elementele unei mulţimi omogene de bunuri au aceeaşi
utilitate, în măsura în care acestea (bunurile) se încadrează în dimensiunile nevoii sociale.

Al doilea curent acordă o deosebită importanţă componentei subiective a utilităţii , rolul

intensităţii cererii individuale în determinarea utilităţii bunurilor marfare. În acest sens, Alfred
Marshall arăta: „Mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare dacă este
satisfăcută în mod continuu (...) aceasta semnifică faptul că utilitatea primei unităţi (doze) dintr-
un bun economic este mai ridicată, apoi se reduce succesiv, treptat, cu fiecare nouă unitate
(doză) de bun care se confruntă cu o nevoie în descreştere"3,

Se poate vorbii de o utilitate individuală şi de una totală:

UT = UI * X

unde: Ut - utilitatea economică totală;

Ui - utilitatea economică individuală;

x - numărul de unităţi ce alcătuiesc mulţimea.

În gândirea economică neoclasică, în special în cadrul curentului marginalist, apare noţiunea de

„unitate intrinsecă" - aceasta căpătând sens economic atunci când sunt îndeplinite cumulativ
anumite condiţii:

- proprietăţile, însuşirile bunului, vin în întâmpinarea unei nevoi a cumpărătorului, indiferent de

natura acesteia şi poate fi: nevoie reală sau imaginară, conformă sau nu cu

Marshall A., Principii di economia politica, Utat, Torino, 1972, pag. 178 normele morale, cu
sistemul de valori dominante, cu tradiţiile şi obiceiurile în care trăieşte fiecare consumator;

- cumpărătorul conştientizează şi este convins că prin însuşirile sale, respectivul bun economic îi
aduce o satisfacţie, îi conferă prin consum o anumită plăcere, fiind lipsit de importanţă dacă
această convingere este reală, fundamentată ştiinţific, sau este doar o iluzie;

- cumpărătorul este capabil să folosească utilitatea pe care el o apreciază la bunul economic,

dispune de abilitatea şi cunoştinţele necesare, sau conexiunile tehnico-economice cerute.
Exemplu: pentru un analfabet, cartea nu are nici o utilitate.

Pe baza acestor criterii, se poate aprecia că utilitatea economică sintetizează importanţa,

preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat, în condiţiile determinate, fiecărei
unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice.

Utilitatea marginală (Um) reprezintă variaţia unităţii totale (Ut) care rezultă prin creşterea (Ax) cu
o unitate a cantităţii dintr-un bun economic (consumul celorlalte bunuri fiind dat şi acelaşi):

Um = AUt/ Ax

De aici decurge „legea utilităţii marginale descrescânde" (Legea lui Gossen), care arată: „când
cantitatea consumată dintr-un produs (bun economic) creşte, utilitatea marginală a produsului
(adică utilitatea suplimentară adăugată de ultima unitate) tinde sî diminueze. Cantitatea dintr-un
bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare
din altul, păstrând acelaşi nivel de satisfacţie (de utilitate agregată) se numeşte rată marginală de
substituire (RMS)":

RMS =y/x = Ay/Ax