Baciu, L., Iacobuţă, A.O., Botezat, A., Ifrim, M.

, Probleme actuale de economie

publică, Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2014.

Capitolul 2
ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Punctul de plecare al doctrinei bunăstării sociale îl reprezintă ipoteza raţionalităţii

comportamentului uman, extinsă, de la nivel individual, la nivel social şi politic. În descendenţă
directă din raţionalismul cartezian, respectiv din individualismul metodologic, cheia de boltă a acestei
teorii constă în presupunerea că actorul economic este un Prometeu capabil să transforme haosul din
jurul său într-o ordine perfectă. În acest context filosofic, în anii 50 -60 ai secolului XX, mai multe
științe sociale între care și economia, au trecut prin așa numita etapă a alegerilor raționale (Boettke,
2013, p.151), în care, pornind de la capacitatea științei de a înțelege și explica totul prin teorii pure,
prin modele de maximizare, individul și societatea puteau fi transformate după scheme optime. În
cadrul acestei tradiții filosofice, economiștii pot deduce structuri riguroase şi pot formula idealuri de
transformare a realităţii, de reconstruire după modele teoretice exacte. Predicția devine obiectivul
asumat al teoriei economice, și aceasta, deoarece se consideră că analogiile - oricât de reuşite, sau
construcţiile teoretice - oricât de valoroase nu reprezintă nimic pe lângă un sfat practic. Decidentul
politic acţionează din dorinţa de a putea prevedea şi aloca eficient resursele, de a putea corecta
dezechilibrele macroeconomice şi de a transforma societatea întreagă după o schemă perfectă. Din
acest punct de vedere, reprezentanții welfare economics sunt în bună măsură reprezentanții ingineriei
sociale, ai determinismului economic.
Afirmarea şi credinţa că economia este un mecanism şi că ea funcţionează asemeni sistemelor
mecanice după nişte scheme (modele) simplificate, derivă din concepţia mecanicistă asupra lumii.
Conform acesteia, ştiinţa economică şi-a propus să înţeleagă mecanismul economic, dar să şi intervină
asupra lui, analizând categoriile de factori susceptibili de a fi manipulaţi într-un sens considerat
dezirabil pentru cei mai mulţi dintre cetăţeni. Finalitatea afirmată a cercetărilor economice a devenit
aceea de a consolida mecanismul economic şi de a-i corija eventualele imperfecţiuni, după principiul
it is the greatest happiness of the greatest number that is the measure of right and wrong. Astfel, la
nivel social, aserțiunile normative pot fi judecate după principiul bine = cea mai mare fericire
(câștiguri de utilitate) pentru cel mai mare număr și pierderi de utilitate pentru cel mai mic număr, în
timp ce rău = mai multă durere pentru mai mulți oameni decât plăcere sau fericire. Punctul forte al
utilitarismului benthamian a fost faptul că a considerat “raţionamentul practic” drept autoritatea
ultimă în privinţa a ceea ce va fi sau nu, conferindu-i o aură aproape divină (Jasay, 2003, p.1). Un
observator imparţial poate decide în ce măsură câştigarea utilităţii de către o persoană este mai presus
decât pierderea pentru o alta, după cum, acelaşi omniscient şi omnipotent specialist poate judeca dacă
un sistem-structură economică sau politică este mai bun decât altul. De aici până la prescripţii politice
nu mai este decât un pas. Utilitarismul, ca formă de comportament raţional, presupune că acţiunea
umană este îndreptată în exclusivitate spre maximizarea profitului (fericirea personală). Acest tip de
abordare îşi are originea în lucrările cu caracter utilitarist ale lui Jeremy Bentham (An introduction to
1
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

the Principles of Morals and Legislation, 1789) şi John Stuart Mill (Utilitarism, 1861). Mill vorbea
despre fericire ca bine suprem şi căutarea libertății individuale ca despre condiţia esenţială a
economiei de piaţă, astfel, utilitarismul benthamian devine o componentă fundamentală a
liberalismului. Cu toate acestea, doctrina bunăstării sociale, dezvoltată de neoclasici și contemporani,
este mult diferită de accepțiunea inițială a utilitarismului la Bentham și Mill.

Optimul Pareto1

Rădăcinile teoriei bunăstării sociale sunt teoriile utilităţii în cele două variante (cardinală şi
ordinală), dar dezvoltarea sa are la bază descoperirea calcului utilităţii marginale. Acţiunea umană
îndreptată spre maximizarea profitului sau a utilităţii era considerată a avea loc secvenţial, pe baze
marginale, ceea ce permite calculul utilităţii marginale. Omul îşi va satisface dorinţele în ordinea
preferinţelor, după regula maximizării utilităţii agregate. Dacă starea sa nu este cea optimală, el poate
consuma o unitate în plus din bunurile dezirabile până când utilităţile marginale ponderate cu preţurile
bunurilor devin egale.
În situația ipotetică a unei economii compuse din doi indivizi dotaţi cu un stoc iniţial de bunuri,
raţionalitatea lor îi va conduce automat la poziţiile de echilibru al schimbului, care sunt în mod
necesar poziţii de optim pentru fiecare dintre ei. Elegant şi simplu în sine, pentru o economie compusă
din doi indivizi, optimul paretian a condus la dezvoltări ulterioare care au demonstrat că echilibrul
concurenţial walrasian este posibil, ceea ce duce la concluzia tulburătoare că principul mâinii
invizibile al lui Adam Smith poate funcţiona. Astfel, teoreticienii welfaristi s-au reîntors la teza
fundamentală din Avuția națiunilor, potrivit căreia, interesele aparent opuse ale consumatorilor și
producătorilor sunt armonizate prin procesul concurențial (Rima, 1996, p.360). Vom vedea pe
parcursul acestui capitol că de fapt această idee este o simplă utopie.
Dar optimul social poate fi definit? Este posibil de atins? Pareto (Manuel d'Economie politique,
1909) spunea că ofelimitatea sau indicele său, pentru un individ şi ofelimitatea sau indicele său, pentru
un altul, sunt mărimi eterogene; este ilegitim să le comparăm ori să le însumăm. În sens Pareto
definim maximul de ofelimitate pentru un grup social ca o situaţie în care este imposibil să se
amelioreze poziţia unuia fără să se modifice (în sensul creşterii sau scăderii) ofelimitatea celuilalt
grup, pentru a defini optimul nefiind necesară măsurarea utilității sau comparațiile între grupuri. Orice
deplasare din poziţia de echilibru implică ameliorarea ofelimităţii pentru unii şi diminuarea pentru
alţii. Dimpotrivă, într-o situaţie sub-optimală, asemenea transformări sunt posibile. Pareto
demonstrează că, într-o economie în care indivizii sunt dotaţi cu un stoc iniţial de bunuri,
raţionalitatea alegerilor lor îi va conduce în mod necesar spre poziţii de echilibru a schimburilor
care sunt tot atâtea stări optimale (Martina, 1993).
Cele două teze fundamentale ale economiei bunăstării, pornind de la care se demonstrează
posibilitatea atingerii optimului social sunt: (1) pe o piață competitivă în care avem mulți cumpărători
și mulți vânzători, ce nu pot influența prețul pieței, raționalitatea alegerilor îi va conduce pe
participanți spre o distribuție a resurselor care este Pareto eficientă, adică situația de optim se găsește
undeva de-a lungul frontierei posibilităților de producție; (2) punctul de optim presupune și o
distribuție echitabilă a resurselor; tot ceea ce trebuie să facem pentru asta este să realizăm o
redistribuire a bogăției, între cele două grupuri (bogați și săraci), astfel încât economia să rămână în

1
Fragmente din acest capitol au mai fost publicate în Baciu, 2013, pp. 9 și următoarele.
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

continuare pe frontierei posibilităților de producție. Optimul social (maximizarea satisfacţiilor

tuturor), obținut sub constrângerea resurselor disponibile, corespunde și stării de echilibru general.
Astfel, echilibrul general concurenţial şi optimul paretian sunt echivalente: egalitate a utilităţilor
ponderate pentru toţi indivizii, egalitate a cheltuielilor şi veniturilor, egalitate pentru toate mărfurile
existente înainte de schimb şi după, inexistenţa profitului pur etc. Toate acestea conduc spre un optim
al producției, un optim al schimburilor, optim al alegerilor între outputurile realizate în cadrul
economiei, optim între producție și consum (Rima, 1996, p. 361).
Toate dezvoltările economiștilor bunăstării, formulate în scopul de a spori bunăstarea socială,
admit principiul posibilității atingerii frontierei utilității maxime dacă se pornește de la o distribuire
corectă a resurselor. O anumită persoană se poate afla într-o situație mai bună, cu o utilitate mai mare,
în timp ce altă persoană rămâne la acelaşi nivel de utilitate pe care l-a avut anterior. Pentru aceasta,
se admite că una dintre părțile implicate în procesul redistribuirii bogăției ar putea plăti compensații
celorlalte astfel încât, cumulat, bunăstarea lor să rămână aceeași (Criteriul Kaldor-Hicks). Pe
ansamblu, bunăstarea socială crește. Din această perspectivă, putem defini eficienţa ca pe abilitatea
de a crea avantaje pentru cineva fără a impune pierderi altcuiva. Astfel, eficiența Pareto este un caz
particular al eficienței Kaldor-Hicks.
Rezumând, optimul Pareto însemnă acea alocare a resurselor în care, în condiţii date de resurse,
gusturi şi tehnologie, este imposibil să găsim o altă alocare a bunurilor care să amelioreze bunăstarea
(ofelimitatea) unuia fără a o degrada pe a celuilalt (Ferguson & Gould, 1982, pp. 357-358). Economia
bunăstării porneşte de la ideea că, dacă se poate face bine unei persoane fără să se facă concomitent
rău altei persoane, aceasta este o îmbunătăţire Pareto. Practic, toate încercările politicii economice
de a spori binele din economia naţională pornesc de la acest principiu. Respectiv, în loc să definim
eficienţa ca pe abilitatea de a crea profituri (avantaje) pentru cineva fără a impune pierderi altcuiva
(principiul paretian), eficienţa este definită ca alocare de bunuri care maximizează funcţia de
bunăstare socială (principiul celui mai mare bine), aceasta din urmă fiind definită ca o sumă a
utilităților individuale.
Să presupunem că statul doreşte să construiască un pod (Stiglitz, 1986, p.54). Acest lucru va
provoca o modificare a vechiului traseu. Cei care doresc să folosească podul vor fi dispuşi să plătească
în plus (de exemplu taxe la intrarea pe pod) pentru ca podul să fie construit şi întreţinut. Aceasta pare
a fi o îmbunătăţire Pareto. Termenul „pare” a fost utilizat pentru a sublinia faptul că întotdeauna vor
exista persoane care vor fi afectate negativ de construcţia podului, de exemplu cei care au magazine,
benzinării şi alte afaceri pe vechea rută sau cei care sunt afectaţi de zgomotul traficului sau umbra
făcută de pod. Chiar unii dintre cei care folosesc în trafic podul nu vor fi încântaţi de faptul că trebuie
să plătească suplimentar, poate doar cei care întârzie la serviciu din cauza rutelor ocolitoare
aglomerate; şomerii au destul timp şi mai puţini bani și nu vor dori să plătească suplimentar. Discuţia
poate continua la nesfârşit despre utilităţile diferite ale oamenilor. Ideea este că economiştii
responsabili pentru diverse politici economice sunt întotdeauna în căutarea îmbunătăţirilor Pareto.
De aceea vor accepta ideea că, pentru cei mai mulţi şi în ansamblu, podul reprezintă un beneficiu!
Astfel, un pachet de schimbări poate reprezenta o îmbunătăţire, în timp ce o singură măsură poate nu
este. De exemplu, dacă taxa de pod nu ar fi foarte mare, dacă s-ar ridica panouri fonice şi s-ar da
ceva compensaţii celor cu afaceri pe vechea rută, mai mulți ar avea de câştigat, iar câștigurile de
utilitate ar fi mai mari decât pierderile sociale.
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Totuşi trebuie precizat că principiul Pareto este individualistic - din două motive şi nu poate fi
utilizat ca regulă socială. În primul rând, el face referire la binele absolut, în termeni de utilitate
maximă, al persoanei şi nu permite aprecieri referitoare la binele relativ. În al doilea rând, este
aprecierea personală a binelui şi a satisfacţiei care contează şi nu a unei autorităţi oarecare, indiferent
cât de omnipotentă ar fie ea. Or, nici comparaţiile interpersonale, nici măsurarea utilităţii de la un
individ la altul nu este posibilă, aceasta fiind eminamente subiectivă.
Acesta este fundamentul principal al criticilor aduse paternalismului guvernamental.
Consumatorii trebuie lăsaţi să decidă ceea ce este mai bine pentru ei. Atunci când statul ia o decizie
pretinzând că știe ceea ce este mai bine pentru individ, s-ar putea să se înşele, cum a fost cazul
prohibiţiei din SUA din 1920 când producţia şi consumul au trecut în subteran, la fel ca şi cazul legilor
împotriva consumului de marijuana de mai târziu. Pericolul politicilor paternaliste bazate pe un astfel
de calcul generalizator este acela că ele pot ignora interesul individual, adică pot conduce la a spune
individului ce să consume, cum să se tundă, ce să îmbrace, dacă aceasta este regula la nivel social.
Constructivismul social conceput pe fundamentul acestui tip de raționament promite alocarea
optimă a resurselor, ocupare deplină, creștere economică, reducerea inegalităților și a sărăciei,
prosperitate pentru toți, adică, o utopie instantanee (Hazlitt, 1969, p.2). Hazlitt se referea la perioada
intervenționismului keynesist, când, din păcate, tot ceea ce a reușit în practică economia bunăstării a
fost o enormă creștere a aparatului administrației de stat și a puterii statului, a cheltuielilor și
deficitelor bugetare, a poverii fiscale dar și a inflației. De dată recentă, se poate constata că armonia
și coeziunea socială, obiective atât de dragi modelului european al bunăstării, nu au reușit să se
traducă decât în șomaj masiv, fricțiuni pe piața muncii, concomitent cu bugete de pensii nesustenabile
(Marinescu, 2012, pp. 201-202).

Eficienţă şi echitate

Multe dispute normative legate de justificarea intervenției statului în economie, purtate între
intervenționiști, welfariști și oponenții lor, pornesc de la alegerea între eficienţă şi echitate. Echitatea
sau justiția, în sens de dreptate, reprezintă punctul de pornire al reprezentanților intervenționismului,
în timp ce eficiența este argumentul pentru ceilalți. Pentru început vom defini cele două concepte.
Eficienţa se referă la acea alocare a resurselor care permite obţinerea celui mai mare venit naţional.
Echitatea are două înţelesuri principale în economie: orizontală şi verticală. Cea orizontală se referă
la necesitatea de a nu face discriminări (de rasă, gen, religie sau de altă natură) între indivizii egali
din punct de vedere material (care au rezultate economice identice). Echitatea verticală constă în
reducerea diferenţelor economice dintre indivizi şi aplică principiul lui Robin Hood: ia de la bogaţi
şi dă la săraci. Egalitarismul welfarist presupune egalitatea șanselor și oportunităților pe care le au
indivizii, astfel încât viața să merite să fie trăită. Obiectivul justiției sociale este de a asigura reducerea
inegalităților sociale și economice, spre beneficiul cel mai mare al celor mai dezavantajați membri ai
societății (Rawls, 1993, p.291), și aceasta, prin crearea acelui sistem social în care bogăția difuzează
în sus, iar inegalitatea tinde să se atenueze în avantajul celor mai defavorizați.
Echitatea din perspectivă utilitaristă urmărește acea distribuire a bunurilor (bunuri și servicii,
drepturi politice, libertăți etc.) astfel încât utilitatea totală să fie maximă. Producția trebuie să fie
eficientă (maximizarea outputului plecând de la restricțiile date, tehnologie și resurse) iar distribuția
trebuie să fie echitabilă, conform principiului enunțat mai sus (Barr, 2004, pp. 46-47). În figura 2.1
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

este reprezentată distribuția echitabilă a venitului într-o economie compusă din două persoane, A și
B. Segmentul AB reprezintă venitul total, în timp ce segmentul aa reprezintă utilitatea marginală a
individului A, care scade pe măsură ce venitul său este mai mare, de la stânga la dreapta. Segmentul
bb, exprimă utilitatea marginală a individului B, care scade de la dreapta la stânga. În punctul C
obținem o distribuire echitabilă a venitului, utilitatea totală a celor doi este maximă. Pentru ca
distribuția să se realizeze în mod egal, conform acestei scheme, este necesar ca utilitățile celor doi să
poată fi exprimate cardinal și în plus să fie egale, astfel încât pierderea individului A să fie compensată
de câștigul individului B iar utilitatea totală să rămână aceeași.

a b
b,

b a

b,

A C D B
Figura 2.1. Distribuția venitului

Dacă individul B are o problemă de sănătate care îl determină să-și aprecieze utilitatea
(satisfacția) la un nivel inferior, respectiv b'b', atunci distribuția se va realiza în punctul D, care este
o situație injustă deoarece B primește un venit mai mic decât A. Din această perspectivă, Rawls se
diferențiază de utilitarism, deoarece, în opinia sa, individul B ar trebui să primească compensații,
tocmai pentru că are o stare inegală cu A, în pofida calculelor maximizatoare, aspect la care vom
reveni.
În acest punct, observațiile critice la adresa utilitarismului privesc cel puțin trei aspecte, la care
ne vom mai referi pe parcursul acestui capitol. (1) Calculul utilității totale maxime prin însumarea
utilităților individuale este imposibil, deoarece atât exprimarea utilității individuale în măsură
cardinală, cât și comparațiile interpersonale, sunt imposibile în lipsa unui etalon al fericirii. (2)
Utilitarismul este opus liberalismului, deoarece realizarea egalității dintre indivizi ar conduce la
situații absurde în care aspecte particulare ale indivizilor (bogăția, părul lung, concubinajul dinaintea
căsătoriei sau orice alt aspect estetic sau moral) să-i deranjeze pe unii, după principiul externalităților
negative, situație în care intervenția statului bunăstării va fi necesară, pentru corectarea acestora (Sen,
1970). (3) Societatea renunță la eficiență atunci când alege echitatea, deoarece individul mai bogat
sau mai dotat, se va simți pedepsit, fiind diferit. De exemplu, încercând să reducem inechităţile sociale
prin impozitarea progresivă, demotivăm persoanele abile şi harnice de a mai lucra, ceea ce face ca pe
ansamblu venitul naţional să fie mai mic.
Pentru a ilustra alegerea echitate-eficiență, Stiglitz ia exemplul unei economii închise compuse
din două persoane, Robinson Crusoe şi Friday (Stiglitz, 1986, p.52). Presupunem că iniţial Robinson
Crusoe are 10 portocale iar Friday are doar 2, ceea ce pare inechitabil. Dacă guvernul i-ar impune lui
Robinson să-i dea lui Friday 4 portocale, dar în procesul de transfer s-ar pierde o portocală, în final
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Robinson ar rămâne cu 6 iar Friday ar avea 5. Această noua repartiţie pare mult mai echitabilă, dar
una dintre portocale s-a pierdut, ceea ce face ca eficienţa să aibă de suferit.
Figura 2.2 redă Frontiera posibilităților de producție, pentru o economie compusă din doi agenţi
A şi B. Arcul de cerc AB reprezintă cantitatea maximă de bunuri pe care economia o poate oferi unei
persoane (în condiţii date de resurse și tehnologie), fiind dată cantitatea de bunuri produsă pentru altă
persoană. De exemplu, într-un punct situat pe frontieră aproape de A, primul agent va obține o
cantitate mare de bunuri, în timp ce celălalt va obține o cantitate mai mică. Panta frontierei este
negativă deoarece, dacă dorim să-i suplimentăm bunurile agentului B, agentul A va trebui să piardă
o parte din bunuri. Toate punctele situate pe frontieră sunt eficiente în sens Pareto, deoarece reprezintă
cantitatea maximă de bunuri care poate fi produsă în condiții date de tehnologie cu inputurile date.
Toate punctele situate dedesubt sau deasupra sunt ineficiente în sens Pareto. Totuşi pentru punctele
situate dedesubtul frontierei, care sunt suboptimale, este posibil să obţinem câştiguri sau îmbunătăţiri
în sens Pareto, deplasându-ne până la frontieră, de exemplu din D în C. Dacă doar unul dintre agenți
se va afla într-o situație mai bună și celălalt își păstrează starea (din D în E), vom avea o îmbunătățire
Pareto, iar dacă unul dintre agenți se va afla într-o situație mai bună și celălalt mai dificilă (din D într-
un punct din stânga lui E), aceasta nu va fi o îmbunătățire Pareto. În punctul C alocările sunt favorabile
pentru ambii parteneri, față de punctul D.

Agentul A

A
E
C
D

Agentul B
B
Figura 2.2. Frontiera posibilităților de producție

Principala limită a analizei o reprezintă faptul că optimul paretian nu are utilitate practică fără
judecăţi de valoare despre importanţa binelui unui individ sau a altuia (adică judecăţi etice), el având
doar rolul de a preciza care schimbări sunt eficiente la nivel social. Curba posibilităților maxime oferă
posibilitatea de a analiza dacă A se află într-o situație mai bună ca înainte sau nu. De exemplu,
deplasarea de-a lungul frontierei, în sus (de la C spre A) ar însemna câștiguri pentru A, în timp ce B
se va afla într-o situație mai proastă, de aceea nu va fi o îmbunătățire Pareto, chiar dacă punctul se va
afla pe frontieră și invers spre B. Totuși, optimul Pareto nu sprijină nici una dintre aceste situații ca
fiind cea mai eficientă, ci ne ajută să distingem între situații sub-optime și situații optime (Buchanan&
Tullock, 2010, p.227). Totuși, pentru politicile publice este important să se poată determina dacă, din
perspectivă etică, situația în care o persoană bogată își sporește utilitatea iar o persoană săracă își
menține utilitatea, deși este o îmbunătățire Pareto, este convenabilă. Mai mult, dacă doar o persoană
bogată pierde ceva din satisfacția sa, oricât de puțin, pentru reducerea sărăciei la nivel social, aceasta
nu va fi o îmbunătățire Pareto, deși bunăstarea socială crește (Hammond, 1996). Pentru alegeri de
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

acest tip este nevoie de judecățile de valoare care știrbesc din caracterul pozitiv al asumpțiilor
teoretice, de exemplu de a spune că pierderea în termeni de bunăstare a celui bogat este mai puțin
importantă decât creșterea bunăstării celor săraci.
În sprijinul intervenției statului pentru a corecta inegalitățile, economiştii welfarişti fac referire la
John Rawls (A Theory of Justice, 1971). Acesta considera că politicile publice trebuie să aibă funcţia
de egalizare socială – cel mai mare bine pentru cei mai dezavantajaţi membri ai societăţii, fără însă a
face comparații interpersonale legate de utilitate. După Rawls, care este oponentul ideatic al
libertarianului Nozick (1974), scopul fundamental al instituțiilor sociale este dreptatea. El propune
un experiment mental provocator (Rawls, 1971, p.135), acela de a invita participanţii să se elibereze
de orice valoare patrimonială. Sub „vălul ignoranţei” – adică fără să ştie care le vor fi drepturile
acordate de către sistemul instituţiilor sociale, oamenii deliberează ca egali. Faptul că nimeni nu îşi
cunoaşte alocările îi încurajează pe toţi să studieze distribuţia bogăţiei şi a oportunităţilor. În general,
oamenii au aversiune faţă de risc, de aceea vor selecta o funcţie a bunăstării sociale care ridică poziţia
celor mai dezavantajaţi conducând la o distribuţie egalitară a bogăţiei. Rezultă de aici cele două
principii fundamentale ale teoriei rawlsiene. Primul principiu, al libertății, spune că “fiecare persoană
are drept egal la cea mai extinsă libertate, compatibilă cu o schemă similară a libertății pentru ceilalți”
(Ibidem, p.73). Al doilea principiu, al diferenței, spune că “Inegalitățile sociale și economice vor fi
aranjate astfel încât (a) să fie în cel mai mare beneficiu al celor mai dezavantajați și (b) să fie asociate
rolurilor și funcțiilor accesibile tuturor, în condițiile egalității echitabile a oportunităților” (Ibidem,
p.92).
Aceste principii au implicații în plan normativ, diferite de cele ale utilitarismului. Astfel,
utilitarismul paretian şi egalitarismul rawlsian se diferențiază în faptul că pentru acesta din urmă curba
utilităţii sociale are forma literei L, ceea ce înseamnă că nici o creştere a binelui celor bogaţi nu poate
compensa o diminuare a sărăciei celor mai săraci. De aceea, alocările vor fi luate de la bogați, atât
timp cât poate fi crescut binele celor săraci, nedând nicio importanţă celor bogaţi sau pierderilor de
eficienţă. De exemplu, pentru a înţelege diferenţa dintre cele două abordări, am putea considera o
persoană care îşi pierde un picior într-un accident de muncă. Optimalitatea paretiană ar susţine că
individul trebuie să primească ajutor pentru operaţia de reconstrucţie a piciorului şi proteza
respectivă, dar după aceea are aceleaşi drepturi şi obligaţii în muncă, ca o persoană cu două picioare.
Egalitarismul Rawlsian ar susţine și această parte, dar, conform principiului micşorării răului pentru
cel mai defavorizat individ, acesta trebui să primească şi compensaţii financiare, deoarece el este într-
o poziție inferioară față de o persoană natural sănătoasă (Ibidem, p.107). Cu alte cuvinte, în a doua
situaţie, calculul optimului plecând de la utilităţile marginale, în termeni de eficiență, nu mai are nici
o importanţă, doar judecăţile etice au valoare, respectiv mai defavorizat, mai nefericit, mai puțin
inteligent sau dotat. Astfel, în deciziile normative, eficiența socială și bunăstarea generală trebuie să
conteze mai puțin și mai mult să conteze dreptatea. Deși în lucrările ulterioare (Political Liberalism,
1993 și Justice as Fairness, a Restatement, 2001) Rawls și-a revizuit Teoria și a acceptat unele dintre
criticile aduse cu privire la imposibilitatea egalității indivizilor și a dificultăților legate de diferențele
de valori, el rămâne ferm cu privire la faptul că, într-o societate dreaptă, inegalitatea socială și
economică trebuie să satisfacă două condiții: în primul rând inegalitatea trebuie să rezulte dintr-o
competiție deschisă care să ofere tuturor oportunități egale; și, în al doilea rând, acțiunea socială
trebuie să fie în beneficiul cel mai mare pentru cei mai dezavantajați membri ai societății (1993, pp.5-
6).
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Optimul paretian şi alegerea socială

Cum s-a mai spus, economia bunăstării porneşte de la ideea că binele tuturor poate să crească,
prin creşterea utilităţii sociale agregate, sau cel mai mare bine pentru cei mai mulţi, iar argumentele
economiştilor welfarişti pornesc de la principiul maximizării utilităţii individuale.
În termenii utilităţii totale şi marginale, situația lui Robinson și a lui Friday se schimbă, deoarece
pentru Robinson utilitatea totală scade iar cea marginală crește, iar pentru Friday creşte utilitatea
totală concomitent cu diminuarea utilităţii sale marginale. Cu cât vor fi luate mai multe portocale de
la Robinson cu atât utilitatea sa marginală va fi mai mare și invers pentru Friday. Pentru a elimina
necesitatea determinării precise a nivelului utilităţii celor doi indivizi, Pareto utilizează conceptul de
curbă de indiferenţă. Aceasta indică ansamblul combinaţiilor de două bunuri care oferă individului
acelaşi nivel de satisfacţie. Cu cât consumul de bunuri este mai mare cu atât nivelul utilităţii este mai
mare, fiecărui individ corespunzându-i o hartă a curbelor de indiferenţă. Pornind de la acest concept,
economiştii bunăstării au introdus conceptul harta curbelor sociale de indiferenţă care permite o
analiză ceva mai riguroasă a alegerilor publice (Stiglitz, 1986, p. 65) şi încearcă să rezolve observaţiile
de mai sus cu privire la imposibilitatea comparaţiilor interpersonale şi mai ales măsura în care
societatea îşi poate permite să piardă din eficienţă pentru a obţine echitatea.
Curba socială de indiferenţă reprezintă acele combinaţii de niveluri de utilitate pentru grupul 1
şi grupul 2 care le sunt indiferente. Cu cât utilitatea agregată este mai mare, cu atât ne deplasăm de la
origine spre dreapta pe curbe situate mai sus. Suprapunând harta socială a curbelor de indiferenţă
peste frontiera posibilităților de producție obţinem alegerea socială optimală, respectiv un punct
comun între cea mai îndepărtată curbă de indiferenţă şi frontieră, respectiv punctul C din figura 2.3.

Utilitatea
celui de-
al doilea
grup
A

B C

D UV2
E UV1
F
UV0 Utilitatea
primului
grup
Figura 2.3. Alegerea socială optimală

Analiza presupune cazul simplificat al unei economii compuse din două grupuri de indivizi,
primul cu mai puține dotări, ca Friday, și al doilea cu mai multe, ca Robinson, din exemplul anterior.
După cum am arătat, pe frontieră sunt mai multe alocări posibile, în raport de alocările (sau
portocalele) deținute de fiecare grup. Înclinația negativă și forma curbei posibilităților de producție
este justificată prin faptul că preferând o alocare prin redistribuire, pentru a trece din A în B, sau din
C în D, al doilea grup trebuie să renunțe la o cantitate din ce în ce mai mare din dotările inițiale, iar o
parte dintre acestea se pierd și pe parcurs. Astfel, în partea de jos a curbei, de la E la F, deși primul
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

grup a cedat foarte mult din alocările inițiale, celui de-al doilea nu-i revine foarte mult în plus. Cu
alte cuvinte, utilitatea marginală a primului grup nu compensează pierderea de utilitate a celui de-al
doilea. Pentru a nu favoriza niciunul dintre grupuri, alocările de mijloc vor fi preferate, iar între B, C
și D este preferat C, deoarece se află pe frontieră dar și pe cea mai îndepărtată de origine curbă de
indiferență. La acest tip de analiză ne vom referi și în capitolul 5, din perspectiva alocării optimale a
resurselor financiare ale statului.
Dacă piața funcționează la parametrii optimului, optim al consumului, producției și schimbului,
maximizându-se bunăstarea socială, de ce mai este necesară intervenția statului, piața nu poate
rezolva singură totul? Din punct de vedere practic, condițiile necesare echilibrului generalizat sunt
foarte rar îndeplinite complet (Barr, 2004, p.80). Piața poate funcționa doar cu un număr redus de
producători, consumatorii pot fi ignoranți, sau rezultatele pot fi inechitabile. Eșecul pieței justifică
intervenția statului, care va fi cu atât mai eficientă cu cât este mai mare eșecul pieței și cu cât guvernul
este mai puțin corupt. Această intervenție trebuie să depindă de cerere, dacă economia produce doar
două bunuri, portocale și educație, ele vor fi produse în raport de gusturi și preferințe, aspecte
dezvoltate în capitolul 3.

Observaţii critice la adresa teoriei bunăstării

Mark Blaug consideră că, pe oricare dintre cele două variante ale teoriei utilităţii s-ar baza
(cardinală sau ordinală), teoria bunăstării este incompletă dacă ignoră inegalitatea distribuirii
veniturilor şi dificultăţile legate de comparaţiile interpersonale, inconveniente care sunt responsabile
de instaurarea unei atitudini de scepticism în ceea ce priveşte teoria utilităţii şi a aplicaţiilor ei (1992,
p.388). Meritul lui Pareto este acela că a făcut distincţie netă între criteriile eficienţei şi optimului, pe
de o parte, şi judecăţile de valoare privind echitatea socială, pe de alta. Şi asta pentru că orice
consideraţie privind echitatea impune comparaţii interpersonale, iar poziţia sa a fost radicală în
această privinţă: reprezintă o imposibilitate logică şi practică.
Totuşi, optimul paretian, ca şi dezvoltările ulterioare (Lerner, Hicks, Kaldor), a deschis calea unor
politici de transformare a sistemului economic pe baza normelor formalizate de evaluare socială –
încercare ce se sprijină pe comparaţii interpersonale sau pe agregări interpersonale.
De exemplu, impozitarea progresivă, perfect viabilă din punctul de vedere a utilităţii sociale şi
acceptată pe criteriul raţionalităţii sociale, presupune că un dolar aduce o fericire mai mare unui sărac,
decât nefericirea celui bogat datorată pierderii lui. Obiecţia adusă acestei idei ar fi că nu are sens să
comparăm utilităţile între persoane, atât timp cât scalele de valori sunt diferite şi nu s-a inventat o
modalitate de a exprima echivalenţe între ele. Este imposibil să comparăm bucuriile indivizilor sau
evaluările lor subiective.
Încercări mai evoluate de argumentare a diverselor politici economice pornesc de la surplusul pe
care îl obţin agenţii economici pe piaţă (Halbrocks, 2002, p.2 şi următoarele). Surplusul dintr-o
operaţie de schimb reprezintă diferenţa între aşteptările dinaintea schimbului şi rezultatele efective.
Folosind această analiză cu ajutorul curbei cererii, economiştii pot să arate că prin însumarea
surplusurilor consumatorilor şi producătorilor se ajunge la maximizarea utilităţii sociale. Şi această
abordare suferă însă de aceeaşi limită. Exact ca şi în cazul fericirii individuale, nici surplusurile nu
pot fi însumate, pentru că nu există un mod unitar de a compara scalele de valori individuale.
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Utilităţile cardinale ale agenţilor economici sunt imposibil de determinat, iar utilităţile ordinale
nu pot fi determinate decât pentru un singur individ cu ajutorul utilităţii marginale. Şi atunci cine şi
în ce bază poate spune dacă o politică sau un sistem duce la o ameliorare a utilităţii sociale? Modelul
Pareto-Robbins oferă o soluţie prin aşa numita Unanimity Rule, conform căreia utilitatea socială a
câştigat dacă nici un individ nu este mai rău poziţionat ca rezultat al politicii sau sistemului şi dacă
cel puţin unul dintre agenţi este mai bine poziţionat. În afara acestei reguli nu există niciun criteriu
prin prisma căruia să putem judeca dacă un sistem (sau o politică) este mai bun decât altul.
De aceea, critica cea mai serioasă a intervenţiilor welfariste în viaţa economică presupune că
acestea sunt intervenţii violente asupra pieţei (manevre asupra preţului, impozitelor, competiţiei etc.).
Subiecţii intervenţiei nu vor beneficia de sporuri de utilitate pentru simplul motiv că orice schimbare
coercitivă nu le poate ameliora fericirea. Dacă schimbarea îi obligă să ajungă la o stare presupus mai
bună, tocmai datorită raţionalităţii agenţii ar fi acţionat în acest fel de la bun început. De aceea, prin
forţarea acţiunii, ei sunt mai prost poziţionaţi ca la început.
Aici economiştii welfarişti ar putea veni cu contra-argumentul dependenţei, cum ar fi consumul
de droguri, sau al abandonului şcolar, împotriva cărora societatea ar trebui să lupte chiar fără voinţa
oamenilor. Oricine recunoaşte că dependenţa de droguri este un lucru negativ. Atacarea dependenţei,
printr-o măsură forţată, ar conduce individul cu obiceiuri vicioase să aprecieze în final măsura şi să
se bucure că ea a avut loc. Totuşi cine poate anticipa cum ar fi acţionat individul în absenţa măsurii
şi cine poate face comparaţie între scalele de valori ale aceluiaşi individ în două momente diferite ale
vieţii sale? Chiar dacă decidentul politic ar fi omniscient şi ar avea acces la toate scalele de valori ale
individului în cauză, întâmpinăm aceeaşi problemă: este imposibil să faci comparaţie între două scale
diferite de valori, chiar pentru un singur individ. Este perfect posibil ca acesta să-şi fi pierdut pe
parcurs din pofta de viaţă şi să se bucure mai puţin decât înainte de bunurile consumate. În privinţa
abandonului şcolar, statul ţine în şcoală individul până la vârsta la care se presupune că ar avea
discernământ, respectiv până la 16 ani, în privinţa drogurilor se consideră că este mai bine pentru
toată lumea ca acest bun să fie scos din consum, el având externalităţi negative pentru întreaga
societate.
În concluzie, nu există nici un mod plauzibil de a stabili dacă utilitatea unui individ a scăzut sau
crescut între două momente de timp, la fel cum nu este posibil să comparăm scalele de valori ale mai
multor indivizi. Economia studiază omul aflat în acţiune, iar ştiinţa produce adevăruri axiomatice
privind acţiunea umană. Unul dintre ele este că omul acţionează pentru a-şi ameliora starea de bine.
Utilitarismul a eşuat deoarece a încercat să exprime fericirea oamenilor prin legi cantitative, prin
ecuaţii matematice. Or, încercarea de modelare este sortită eşecului în absenţa unei scale cardinale de
măsurare a utilităţii, ca bază de comparaţie între scale diferite. Din acest motiv, orice formă de
utilitarism poate fi combătută din punct de vedere ştiinţific.
Cu toate acestea, apărătorii benthamismului găsesc mereu noi argumente. O astfel de încercare
vine din partea lordului Richard Layard - economist britanic laburist - care propune o teorie la graniţa
dintre economie, psihologie şi etică, în încercarea de a măsura obiectiv fericirea. În articolul său din
2003, Happiness: Has soial science a clue?, el arată că neuroştiinţa de astăzi oferă suficiente
informaţii despre activitatea creierului pentru a putea măsura fericirea în mod obiectiv (p.9). Ceea ce
se poate măsura nu sunt senzaţiile momentane de plăcere sau durere, ci satisfacţiile de durată, gradul
general de plăcere, adică fericirea.
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

El arată că sursa nefericirii oamenilor nu o reprezintă lipsurile şi sărăcia sau abţinerea de la o

satisfacţie potenţială, cât deteriorarea standardului de viaţă comparativ cu cel al vecinilor. Această
teorie nu este nouă, ea amintind de teza conform căreia suferinţa resimţită de cel invidios este un
motiv suficient pentru a nivela satisfacţiile sociale, în principal prin impozit. Originalitatea lui Layard
constă în analogia cu poluarea (2003, p.5). Succesul unei persoane „poluează” fericirea celor ce
trudesc fără succes asemeni pesticidelor, zgomotului urban sau gazelor de eşapament. Pentru a
elimina această externalitate negativă soluţia ar fi impozitarea ei. Impozitul va determina pe cel care
produce poluarea să o reducă până la optimul social. În cazul individului plin de succes însă, impozitul
suplimentar vine ca o pedeapsă, zelul său scade, la fel ca şi rezultatele muncii sale. El va produce mai
puţine bunuri, va fi mai puţin fericit, ceea ce va contribui la diminuarea nefericirii vecinului său fără
succes.
O politică întemeiată pe astfel de argumente nu poate avea drept consecinţă decât încetinirea
ritmului de creştere al producţiei globale. Mai mult, personajul invidios care a determinat schimbarea
politicii de impozitare ar putea deveni din ce în ce mai leneş, iar cantitatea de muncă socială ar fi din
ce în ce mai mică, atât pentru cel invidios, cât şi pentru individul de succes, care va trebui să se
mulţumească cu o cantitate din ce în ce mai mică de bunuri. Generozitatea socială și politică nu sunt
gratuite. Ele se înalță pe impozite sufocante, pe o administrație supradimensionată, pe reglementare
abuzivă (Marinescu, 2012, p.201).
Desigur, ar mai fi şi alte efecte adverse ale acestui tip de politică ce vizează egalizarea
satisfacţiilor individuale: despotismul de stat, spălarea creierelor, evaziunea fiscală, scurgerile de
capital, corupția şi denaturarea justiției (Huerta de Soto, 2011, p. 145). Toate acestea, în numele unei
mărimi bizare care oricum nu poate fi calculată, utilitatea socială agregată (aici ca fericire generală).
Încercarea de a rezolva o problemă de maximizare în ipoteza multiplicităţii agenţilor economici este
sortită eşecului. Fiecare agent încearcă să-şi maximizeze utilitatea plecând de la un alt principiu şi
având alte constrângeri care îi afectează interesul (Neuman & Morgenstern, 1972, p.11). Calculul
pur, maximizator, nu poate fi transformat în regulă pentru că există diferite modalităţi de a calcul. În
fiecare situaţie concretă la nivel macroeconomic, soluţia de urmat în rezolvarea unor probleme nu
poate rezulta decât prin negociere (deliberare) prudentă care cântăreşte motivaţiile specifice fiecărei
situaţii în care se găsesc agenții.
Astfel, calculul economic nu poate servi decât aspiraţiilor indivizilor sau grupurilor de indivizi
care lucrează în cadrul instituţional al economiei de piață, consideră Mises (1998, p.212). El este, în
consecinţă, un calcul al costurilor și beneficiilor private şi nu al bunăstării sociale. Calculul costurilor
și al optimului este străin sectorului public, unde deciziile sunt luate de un non proprietar, om politic
(Marinescu, 2012, p.110). Nu este întrebuinţabil pentru evaluări ipotetice ale unui corp dictatorial,
chemat să gestioneze toate treburile la nivel naţional sau global. Cel ce încearcă să judece acţiunile
individuale din punctul de vedere al unei pretinse valori sociale, din punctul de vedere al “întregii
societăţi” nu are ce face cu calculul economic (Mises, 1998). Privit din această perspectivă, conceptul
de eficienţă apare ca un mit imposibil de atins sau chiar conceptualizat, deoarece la nivel social el ar
presupune însumarea unor elemente pur subiective, ceea ce este imposibil (Rothbard, 1997). Rezultă
de aici nu doar imposibilitatea de calcul, ci și infatuarea fatală a statului, care, pretinzând
obiectivitatea științifică, pretinzând că utilizează un volum imens de cunoștințe și informații,
generează constant politici care influențează viața a milioane de cetățeni, ce se văd obligați să-i
urmeze directivele (Hayek, 1997).
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Dificultatea alegerii unui program social sau a altuia constă și în faptul că termenul de corect sau
etic este vag, iar indivizii vor avea păreri diferite despre ceea ce este corect şi ce nu este. De exemplu,
pentru o familie din clasa mijlocie care iubește copiii, dar care a decis să aibă doar doi copii, poate
părea incorect să plătească impozite suplimentare pentru că o altă familie a refuzat să folosească
mijloace contraceptive şi are mulţi copii. Familia cu mulți copii poate primi împrumuturi sau gratuităţi
de la stat pentru educaţia copiilor, în timp ce familia cu doi copii trebuie să facă economii pentru asta
şi nu primește nimic de la stat. Persoanele necăsătorite sau familiile compuse din doi salariați, pot
considera nedrept că primesc atât de puţin de la stat înapoi prin sistemul asigurărilor sociale, în timp
ce unei familii compuse dintr-un salariat şi o persoană casnică, i se poate părea drept să primească
ajutoare de la stat.
În cele mai multe programe ale cheltuielilor publice există ideea că se poate renunţa la o anumită
eficienţă pentru a se putea obţine mai multă echitate. Cele mai multe dispute cu privire la un program
sau altul se referă nu atât la eficienţa la care se renunţă pentru mai multă echitate, cât la natura acestui
schimb şi la consecinţele sale asupra redistribuției avuției între agenții economici. De exemplu, atunci
când un individ are un venit din muncă, i se poate părea nedrept să se renunţe la eficienţă pentru
echitate. Aici poate fi cazul impozitării suplimentare pentru a putea plăti alocaţii suplimentare
şomerilor. Cu cât impozitarea este mai puternică, cu atât scade apetitul pentru muncă şi eficienţa celui
care lucrează. Mai mult, se ştie faptul că, dacă alocaţia de şomaj este mare, înclinaţia de a căuta un
loc de muncă scade. De aceea, atunci când se discută despre relaţia echitate – eficienţă, este bine să
se cunoască toate implicaţiile diferitelor programe şi să se găsească soluţia de echilibru, deoarece este
clar că o măsură radicală ce ar avantaja doar una dintre părţi nu este posibilă. Astfel, raţionamentul
de calcul pur, după principiul eficienţei – care are sens doar prin raportare la un scop dat – devine un
nonsens la nivelul programelor publice, deoarece ceea ce este eficient pentru un individ sau grup se
transformă în ineficient pentru altul. În consecinţă, eficienţa nu va putea niciodată să fie folosită ca
un criteriu utilitarist în politica publică (Rothbard, 1997, p.2).
După Huerta De Soto (2011), toate aceste considerente nu ating miezul criticii fundamentale care
trebuie adusă eficienței neoclasice: și anume faptul că eficiența economică din cadrul abordărilor
convenționale, inclusiv din cadrul economiei bunăstării, se focalizează pe dimensiunea sa statică. Se
presupune că scopurile sunt date și stabile, ori că resursele sunt date, iar problema va fi rezolvată
printr-o funcție de minimizare a resurselor consumate sau de maximizare a scopului. Această
abordare nu ia în calcul faptul că agentul economic sau sistemul economic în ansamblu are capacitatea
de a impulsiona întreaga activitate prin abilitatea de a căuta, descoperi, înlătura discordanțele prin
creativitate și coordonare antreprenorială. Însăși acţiunea umană concretizată în funcția
antreprenorială poate fi definită prin capacitatea de a descoperi, de a vedea oportunități noi de câștig
și de a le exploata în consecință. Din această perspectivă, conceptul de eficiență orientat către
minimizarea inputurilor sau maximizarea outputului ne apare din nou ca un nonsens, deoarece se
referă la o realitate în continuă transformare prin creativitate, informație și coordonare
antreprenorială, care corectează continuu erorile inițiale. Descoperirea, noutatea sau surpriza și
concurența fasonează permanent procesele de coordonare pe piață, de adaptare a resurselor la piețe
mereu fluide (Kirzner, 2013, p.68).
Astfel, în cadrul școlii austriece, conceptul de eficiență statică este înlocuit cu cel de eficiență
dinamică. Aceasta se definește prin abilitatea de a impulsiona, de a perfecționa continuu activitatea,
perspicacitatea de a descoperi noi oportunități de câștig sau de a corecta erori inițiale prin coordonare
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

antreprenorială. După cum subliniază Kirzner, conceptul de eficiență dinamică astfel definit este liber
de orice judecată de valoare, deoarece pur și simplu atunci când se urmărește creșterea eficienței este
suficientă favorizarea funcției antreprenoriale libere. În plus, analiza eficienței din perspectivă
dinamică permite evaluarea comparativă a diferitelor alternative și argumentarea mai clară a
deciziilor după logica privată a profitului maxim sau al costului minim. Funcția antreprenorială va
consta în descoperirea permanentă de noi scopuri și mijloace. Întreprinzătorii vor fi mereu doritori să
urmărească acele obiective care promit câștiguri mai mari și sunt și liberi să-și însușească rezultatele
propriei creativități.
Din punctul de vedere al eticii sociale conceptul de eficiență dinamică corespunde liberalismului
economic. Într-adevăr, dacă nu este respectat dreptul fundamental al însușirii private a roadelor
creativității, stimulentul de a descoperi noi oportunități de câștig ar dispărea, iar însăși urmărirea
eficienței ar fi blocată. Observăm astfel că celebra dilemă a economiștilor bunăstării privind alegerea
între eficiență și echitate este o falsă dilemă, deoarece erijarea guvernului în postura unui judecător
care poate spune ce este mai bine pentru un individ sau grup conduce inevitabil la slăbirea motivației
individuale de a perfecționa continuu modalitățile de a atinge eficiența (respectiv deplasarea spre
dreapta a curbei posibilităților maxime de producție). Concomitent, intervenția coercitiva a statului,
pentru combaterea sărăciei de pildă, sufocă înclinațiile umane naturale spre solidaritate, altruism sau
colaborare voluntară pentru ajutorarea celor aflați în nevoie. De aceea, ceea ce este etic nu poate fi
considerat ineficient, după cum nici ceea ce este eficient nu poate fi injust (Huerta De Soto, 2011,
p.57). Această abordare este profund umanistă, deoarece consideră etica și eficiența fațete ale
aceluiași lucru, permițând astfel abordarea unitară a problemelor sociale.

O alternativă la statul bunăstării

În lucrarea For a New Liberty. The Libertarian Manifesto (1973), Murray Rothbard afirmă că
singura definiție a societății libere este cea în care statul bunăstării este abolit, mulțumită răului pe
care îl poate face, în favoarea acțiunii libere și conștiente a tuturor persoanelor, fie ele bogate sau
sărace (p.182). În locul unui stat omniscient, care să le ofere celor mai defavorizați ajutoare, Rothbard
oferă exemplul sistemului de caritate privată, pus la punct de către cei trei milioane de membri ai
Bisericii Mormone, denumit Welfare Plan of the Church, din 1936. Acesta a avut un real succes după
marea criză din 1930. Mânați de sărăcie și persecutați, mormonii au emigrat în Statele Unite în secolul
al XIX lea, unde prin muncă grea și-au construit un anumit standard de viață. Unul dintre vechile
principii ale Bisericii, enunțate încă din 1830, a fost organizarea și menținerea independenței
economice a membrilor săi. În planul din 1936 era menționat ca principiu fundamental: “Blestemul
inactivității va fi îndepărtat, malefica pomană abolită și independența, hărnicia, cumpătarea și
respectul de sine, vor fi restabilite printre oamenii noștri. Scopul Bisericii este de a ajuta oamenii să
se ajute pe ei înșiși. Munca va fi înscăunată ca principală regulă a vieții membrilor noștri” (The
General Church Welfare Committee, 1960, p.1, apud M. Rothbard, 1973, p.183). În linii mari, planul
de întrajutorare consta în implicarea voluntarilor în grupurilor mici, locale, descentralizate, compuse
din familii și vecini, care puteau ajuta pe cei în nevoie o scurtă perioadă, până se puteau ajuta singuri.
Scopul era de a le acorda celor care puteau munci mâncare și îmbrăcăminte până la găsirea unui loc
de muncă, de a acorda celor în nevoie nu numai un ajutor material, ci și unul moral, pentru ca individul
să devină autonom, să se întrețină singur, să-și recapete încrederea în sine. Erau încurajate uceniciile
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

și cursuri de recalificare pentru accesarea unor slujbe mai bune. Comunitățile trebuiau să fie în mod
constant în alertă pentru identificarea unor slujbe disponibile. De asemenea, celor care puteau deveni
liber profesioniști li se acorda un mic credit garantat de familie, sau grupul de rugăciune. Celor cărora
nu li se găseau slujbe sau nu puteau deveni liber profesioniști, li se asigura de muncă pe proprietatea
Bisericii, astfel încât să merite prin muncă ceea ce primesc ca ajutor. După o vreme de la reabilitare,
beneficiarii planului trebuiau la rândul lor să contribuie la fondurile Bisericii prin bani, muncă sau
alte forme. Biserica nu-și încuraja membrii să apeleze la ajutorul social public, considerată “o formă
malefică de pomană care distruge independența, hărnicia, cumpătarea și respectul de sine” (Ibidem,
pp.46-48, apud M. Rothbard, p.186).
Acest exemplu al Bisericii Mormone și al Planului său de bunăstare socială este considerat de
Rothbard inspirator, deoarece este dovada faptului că valorile și cultura oamenilor îi îndeamnă să
apeleze la generozitatea statului sau nu. Oamenii pot fi educați în spiritul autonomiei, hărniciei,
cumpătării și respectului de sine, ca în exemplu de mai sus, după cum, la fel de bine, oamenilor li se
poate cultiva și mentalitatea că altcineva trebuie să le asigure bunăstarea. Câteva zeci de ani mai
târziu, un economist notoriu (Putnam, 1993) avea să demonstreze că statul asistențial produce asistați,
tocmai pentru că cetățenilor li se oferă această posibilitate. Invaliditatea, pensionarea anticipată și
scăderea ratei de activitate au devenit o realitate îngrijorătoare în statele europene în anii 90, numărul
beneficiarilor crescând practic odată cu însăși politica asistențială respectivă (Tanzi&Schuknecht,
2000, p. 250).

Concluziile capitolului

Economia bunăstării încearcă să spună (cu instrumente specifice) statului să facă lucruri pe care
piața nu le face deloc sau le face ineficient. În condițiile în care toți economiștii acceptă rolul statului,
discuția mai departe nu privește existența statului per se, ci forma precisă a atribuțiilor sale și a
obiectivelor distributive. Principala deosebire între economiștii bunăstării și cei austrieci constă în
calitățile atribuite guvernului de către cele două școli (Boettke, 2013, p. 71). În cadrul economiei
bunăstării, pornind de la fundamentul pozitivismului logic, statului i se atribuie un statut de
omniscient, care poate cunoaște totul și care, în același timp, plin de bune intenții, este infailibil și
reușește să conducă economia la starea de optim mai bine decât indivizii. Astfel, rolul statului se
justifică mai ales din perspectiva eficienței. În același timp, se consideră că piața, urmărind eficiența,
poate atinge rezultate injuste, crea situații de inegalitate inacceptabile, ca atunci când un om suferind
nu este primit la spital pentru că nu are asigurare de sănătate. Se conturează ideea că intervenția este
necesară și pentru a obține mai multă echitate, pentru care se poate renunța la ceva eficiență.
La nivelul politicilor guvernamentale, deși calculul raţional este teoretic posibil (pornind de la
ipoteza stabilității preferințelor, a consensului cetățenilor și a caracterului complet al informaţiilor
asupra obiectivelor şi resurselor), adoptarea deciziilor se realizează mai curând prin compromis și
judecăți de valoare decât prin raportare la standarde de eficiență. De aceea, în cadrul școlii austriece,
pe linie Mises –Hayek- Kirzner, statului îi este refuzată proprietatea de omniscient, dar este păstrată
cea de bunăvoință, tratând etica și eficiența la un loc, pentru evitarea judecăților de valoare.
Abordarea mecanicistă a comportamentului uman sau mai plastic spus, separarea spiritului
agentului economic de sufletul său produce anomalii teoretice. Privindu-l doar ca pe o rotiţă într-un
mecanism îl privăm poate de ceea ce-l defineşte ca om. De exemplu, nu lipsită de importanţă este
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

ideea că a avea şi a fi sunt strâns legate în oameni, ceea ce avem fiind intrinsec legat de ceea ce
suntem. Dacă bunurile oamenilor pot afecta esenţa fiinţei lor, atunci prin controlul acestor bunuri se
înţelege controlul asupra fiinţei lor (Michel, 2000, p.6). Dacă oamenii ar fi atât de încântaţi să renunţe
la averile personale, la moşteniri şi ar fi bucuroşi să-şi împartă bunurile cu ceilalţi, visul socialist ar
fi devenit realitate fără violenţă.
Spre deosebire de școala austriacă, în anii 50-60, în cadrul teoriei alegerilor publice, statului i se
refuză și calitatea de bunăvoință, dar s-a păstrat cea de omnisciență. James Buchanan, în eseul său
Positive economics din 1959, le respinge pe amândouă, pentru o teorie economică robustă (Boettke,
2013, p. 71), însă de teoria alegerilor publice ne ocupăm în capitolul următor.

Note

Baciu, L., Eficacitate vs. Eficiență, o abordare conceptuală a justificării intervenției

guvernamentale in economie, în Otiman P.I., Ionescu, C., Dinga, E. coord., “Studii post doctorale în
Economie. Dizertații post Doctorale”, vol.6, “Abordări conceptuale ale proceselor economice”,
Academia Română, pp. 6-56, 2013.
Barr, N., Economics of the Welfare State, Oxford University Press, 2004.
Blaug, M., Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică și Pedagogică, Bucureşti, 1992.
Boettke, P., Economia vie, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2013.
Buchanan, J.M., Tullock, G., Calculul consimțământului. Fundamentele logice ale democrației
constituționale, Publica, București, 2010.
Ferguson, C.E., Gould, Jh.P., Theorie Microeconomique, Economica, Paris, 1982.
Halbrooks, J., Is utilitarianism scientifically tenable?, http://www.IEA.ORG.UK, 2002.
Hammond, P.J., Interpersonal comparisons of utility: why and how they are and should be made,
in vol. A.P.Halin editor, „Ethics and Economics”, vol.I, Cheltenham: Edward Elgar, UK, 1996.
Hayek, F.A., Infatuarea fatală. Erorile Socialismului, Antet XX Press, Prahova, 1997.
Hazlitt, H., Man vs. Welfare State, New Rochelle, NY: Arlington House, 1969.
Huerta de Soto, J., Eficiența dinamică, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2011.
Jasay, Anthony de, More nonsense on stilts: Mr. Bentham is ai it again, Discussion Paper nr.7,
2003, http://www.iea.org.uk.
Kirzner, I.M., Cum funcționează piețele. Dezechilibru, antreprenoriat și descoperire, Editura
Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2013
Layard, R., Happiness: Has social science a clue?, London School of Economics, 2003.
Marinescu, C. (coordonator), Capitalismul. Logica libertății, Humanitas, București, 2012.
Martina, D., La pensée économique, des néo-marginalistes aux contemporains, Armand Colin,
Paris, 1993
Michel, C., How to think about economics, Economic Notes No. 90, www.libertarian.co.uk, 2000.
Miles, D. Myles, G., Preston, I., The Economics of Public Spending, Oxford University Press,
2003.
Mises, L. von, Human Action: A Treatise on Economics, 1998, http://mises.ro/43/.
Neuman, Jh. von, Morgenstern, O., Theory of Games and Economics behavior, Princeton
University Press, USA, 1972.
Nozick, R., Anarchy, State and Utopia, Oxford, Blackwell, 1974.
 Capitolul 2 ECONOMIA BUNĂSTĂRII

Rawls, J., A O teorie a dreptății, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2011.
Rawls, J., Political Liberalism, Columbia University Press, New York, 1993.
Rima, I.H., Development of Economic Analysis, Routledge, London and New York, 1996.
Rothbard, M.N., For a New Liberty. The libertarian Manifesto, Ludwig von Mises Institute,
Alabama, 1973/2006.
Rothbard, M.N., The Myth of Efficiency, The Logic of Action, Cheltenham, UK.: Edward Elgar,
http://mises.ro/283, 1997.
Sen, A., The imposibility of a Paretian Liberal, Journal of Political Economy, 78/1, pp.152-7,
1970.
Stiglitz, J.E., Economics of the Public Sector, W.W. Norton & Company, New York- London,
1986.
Tanzi, V., Schuknecht, L., Public Spending in the 20th Century. A global perspective, Cambridge
University Press, 2000.
Weimer, D. L., Vining, A.R., Analiza politicilor publice, Ed. Arc, Chişinău, 2004.