Cuvânt înainte

O persoană, chiar dacă nu studiază „economia” are formulate o serie de întrebări: De ce

salariul are un anumit nivel şi nu altul? De ce plătesc impozite? De ce guvernul se preocupă
de deficitul bugetar? Cum poate scădea şomajul? Cine şi cum se creează banii în economie?
De ce cresc preţurile? Şirul întrebărilor poate continua. Este sigur că răspunsul la aceste
întrebări ne plasează în domeniul analizei economice.

Toţi membrii comunităţii sunt subiecţii ai economiei, participanţi la viaţa economică. În

calitate de consumatori, fiecare caută, în limita venitului disponibil, acele combinaţii pe
bunuri care să asigure satisfacerea maximă a trebuinţelor. În calitate de posesori ai forţei de
muncă participă pe piaţa muncii în poziţia de vânzători şi urmăresc obţinerea maximului de
avantaj net sub forma salariului şi a altor facilităţi. În calitate de cetăţeni suntem interesaţi de
modul în care „mâna vizibilă a statului” se alătură „mâinii invizibile a pieţei”.

Toate cele de mai sus, se constituie, în opinia noastră în argumente, în favoarea unui
curs de teorie economică în cadrul învăţământului superior economic, juridic,sociologie,
ştiinţe politice, ştiinţe inginereşti, ş.a.. În cadrul ştiinţei economice se detaşează
„Microeconomia” şi „Macroeconomia”, ,,Economia internaţională”, ,,Dinamica
economică”, ,,Economie regională”, ,,Doctrinele economice”, ,,Teoria politicii economice”,
s.a.

Caracteristica principală a Microeconomiei constă în aceea că ea studiază

comportamentul agenţilor economici, consumatori şi producători, prin prisma preţului format
pe pieţele individuale de bunuri şi servicii, prin confruntarea cererii cu oferta. De aceea,
analiza microeconomică include, în mod organic, reliefarea mecanismului de funcţionare al
pieţei cu concurenţă perfectă şi al celei cu concurenţă imperfectă, formarea preţurilor şi
determinarea cantităţilor care pot fi cumpărate sau vândute.

Cum nu poate fi ignorată relaţia, adesea contradictorie dintre interesele individuale ale
producătorilor şi consumatorilor, pede o parte, şi cele sociale, pe de altă parte şi nici faptul că
orice agent economic individual încearcă să transfere o parte din costurile sale asupra terţilor,
studiul microeconomiei, include şi problemele complexe legate de echilibrul parţial şi cel
general în condiţiile existenţei externalităţilor şi bunurilor publice.

Microeconomia se ocupă cu studiul comportamentelor agenţilor economici ce poartă

amprenta interesului individual, comportamente care se formează şi pe baza unor principii

1
economice fundamentale:principiul de raţionalitate, principiul eficienţei,principiul
optimalităţii, principiul echilibrului.

Pe baza acestor principii, comportamentul individual al agenţilor economici devine mai

uşor previzibil, capătă mai mare consistenţă şi certitudine. Certitudinea nu este deplină.
Incertitudinea cu privire la situaţia producţiei şi a pieţei, a cererii şi ofertei, este o stare
normală de comportament pentru un agent economic raţional.

Comportamentul producătorului şi consumatorului se manifestă într-un mediu economic

în care informaţia este asimetrică iar certitudinea, incertitudinea şi riscul reprezintă trei stări
posibile în care se realizează raţionamentele economice şi care nu poate fi anticipat exclusiv
pe fundamente deterministe.

Cele de mai sus atestată, în parte, dezvoltării ale programului de cercetare al

microeconomiei. Primul său obiectiv a fost să precizeze condiţiile pentru cea mai bună
alocare a bunurilor disponibile. Rezultatul a fost modelul echilibrului general ce precizează
condiţiile în care există preţuri de echilibru. Agenţii economici, consumatori şi producători,
care având aceste preţuri drept unică informaţie pentru a-şi maximiza utilitatea sau profitul,
exprimă cereri şi oferte, care sunt compatibile. Ipotezele pe care se sprijină acest demers –
informaţia perfectă şi coordonarea deciziilor – sunt rareori verificate în practică.

În aceste condiţii, cercetarea microeconomică s-a orientat spre noi direcţii. Prima
direcţie a constat în extinderea modului de analiză microeconomică la ansamblul relaţiilor
sociale, care a generat teoria opţiunii publice ce îşi propune să explice modul de funcţionare a
statului, folosind modelul alocării optime a resurselor economice. A doua direcţie este
centrată pe studierea schimburilor comerciale care să nu apeleze la ipoteze restrictive pe care
le presupune concurenţa perfectă. Este o direcţie care se bazează pe teoria jocurilor
necooperative bazată pe conceptul de contract şi pe exploatare modelului principal – agent, în
care un agent economic, agentul, are o activitate care afectează interesele altui agent,
principalul. ,,Principalul” nu se află în posesia tuturor informaţiilor privind,, agentul”, ceea ce
înseamnă că ne aflăm într-un context de informaţii asimetrice. Acest mod de analiză a
relaţiilor economice nu infirmă principiul raţionalităţii individuale, dimpotrivă îi dă o nouă
extensie, bazându-se pe teoria jocurilor dintr-o perspectivă nouă, asupra cauzelor şi efectelor
concurenţei imperfecte. În acest fel microeconomia ş-a lărgit sfera de studiu cu noi teme:
relaţiile producător – distribuitor; contractele de muncă, relaţiile bancă – debitor, vânzător –
cumpărător, integrarea verticală, publicitate diferenţierea produsului, bariere de intrare pe o
piaţă, licitaţiile, etc.

2
 Noile dezvoltări au reînnoit microeconomia în aşa măsură încât se pot interpreta ca o nouă paradigmă, în raport cu modelul echilibrului
general. Noua paradigmă centrală pe teoria jocurilor se bazează pe ipoteza raţionalităţii individuale, atribuind agenţilor economici raţionamente
sofisticate. Aceasta a dat un nou avânt microeconomiei şi care i-a permis să reanalizeze probleme mai vechi, de tipul concurenţei imperfecte,
într-o perspectivă inovatoare, dar să abordeze şi probleme noi, pasând-o într-o dinamică de cercetare ce concordă cu problematica ştiinţei
economice contemporane.

O asemenea evoluţie a problematicii cercetării microeconomice trebuie să se reflecte şi în conţinutul cărţilor şi cursurilor de
microeconomie, ceea ce încercă să facă şi doamna Ramona Urziceanu în prezenta lucrare,- ELEMENTE DE MICROECONOMIE - prin
depăşirea problematicii clasice.

Apariţia acestei cărţi, este, în opinia noastră, o necesitate incontestabilă. Ea rezultă din nevoia de cunoaştere a unor aspecte mult sau mai
puţin analitice care definesc comportamentul agenţilor economici şi funcţionarea sistemului economiei de piaţă în componentele sale, vizibile şi
mai puţin vizibile.

Avem convingerea că lucrarea aşa cum este structurată este utilă unor largi categorii de cititori: studenţi care pregătesc examenele de
microeconomie şi de licenţă, masteranzilor şi altor persoane care găsesc multe elemente utile în pregătirea componentei microeconomice.

Ne exprimăm speranţa că efortul doamnei Ramona Urziceanu de realizare a cărţii, care foloseşte o largă bibliografie şi un instrumentar
analitic sugestiv, să trezească interesul şi altor cititori, contribuind la formarea unei gândiri economice moderne.

Timişoara, 1 septembrie 2008

Prof. univ dr.Ilie BĂBĂIŢĂ

3
 Termenul de economie, sau cum mai apare în literatura de specialitate,
economics, are un dublu înţeles. El defineşte o parte importantă a activităţii umane, în care
omul îşi dobândeşte cele necesare existenţei şi dezvoltării lui. Pe de altă parte, economia este
ştiinţa care analizează şi explică această activitate, definind legile şi călăuzind oamenii
chemaţi să ia decizii, adică să practice dificila artă a deciziilor raţionale.1

1 Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie – Economie, Editura economică, Bucureşti, 1999

CAPITOLUL I.
1.1. Activitatea economică

A. Activitatea economică - activitatea umană. Activitatea economică este înainte de

toate o activitate umană. În acelaşi timp, privită ca activitate umană, activitatea economică
este o activitate socială. Ea exprimă universalitatea omului ca esenţă socială, ca existenţă care
se poate individualiza şi singulariza numai în societate. Indivizii umani nu există decât în
societate şi societatea umană nu există decât prin indivizi. Prin activitatea desfăşurată oamenii
se raportează atât la mediul înconjurător, la natură cât şi unii la alţii. Prin activitatea
desfăşurată ei îşi produc şi reproduc propria lor viaţă şi existenţă.

Activităţile umane, privite din punctul de vedere al raporturilor dintre om şi natură, pot
să fie grupate în: a) practice şi b) teoretice (spirituale); din unghiul de vedere al energiei
umane folosite, activităţile pot fi reunite în: a) fizice şi b) intelectuale; dacă se ia drept criteriu
sistemul valorilor existente în societate. Activităţile pot avea caracter: a) pozitiv sau b)
negativ; c) legal; d) moral sau e) imoral; f) progresist sau g) reacţionar etc.; din punctul de
vedere al conţinutului şi finalităţii activităţile desfăşurate de oameni pot fi: a) creative sau b)
de repetare şi reproducere; c) de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare ori d) de
distrugere; e) de organizare sau f) de dezorganizare.

Clasificările menţionate şi altele nemenţionate îşi au importanţa lor cognitivă. Ele

introduc o anumită ordine, sistematizare în activităţile umane. De aceea, cunoaşterea nu
trebuie să se oprească la această descriere.

În strânsă legătură cu activităţile umane se constată că prin intermediul naturii omul îşi
satisface trebuinţele. Prin intermediul omului natura se modifică, se transformă, se
completează cu elemente de sorginte artificială, întreprinderi economice, instalaţii etc., îşi
diminuează unele substanţe, deci sărăceşte, se degradează ca urmare a poluării.

4
 Incluzând natura în calitate de obiect al activităţii sale, omul acţionează asupra ei
urmărind reflectarea veridică şi cunoaşterea cât mai exactă a ei, a proceselor şi fenomenelor
naturale, a legilor care guvernează mişcarea, structurarea, destructurarea şi restructurarea în
universul natural. Acesta este scopul nemijlocit al activităţii de cunoaştere a naturii. Acesta
este şi cel mai important semn distinctiv al ei.

Semnul distinctiv principal al activităţii materiale îl constituie energia fizică,în timp ce

principalul semn distinctiv al activităţii teoretice îl constituie energia intelectuală, nervoasă. In
primul gen de activitate omul, cu ajutorul mijloacelor de muncă acţionează asupra forţelor
materiale (obiectelor materiale) şi rezultatul obţinut este un produs material cel mai adesea
material-obiectual. În cazul activităţii teoretice consumul de energie intelectuală are drept
rezultat un produs spiritual - cunoştinţe noi, formarea de noi concepte, descoperirea de
principii şi legi noi etc.

Toate acestea creează impresia că activitatea materială ar fi numai o activitate fizică, iar
cea teoretică numai o activitate intelectuală. Această impresie a fost consolidată de apariţia în
societate a diviziunii oamenilor - în oameni ai muncii fizice şi în oameni ai muncii
intelectuale. Această diviziune a întărit iluzia că activitatea practică este în exclusivitate
rezultatul acţiunii mâinilor iar cea teoretică este în exclusivitate acţiunea intelectului, a
conştiinţei. În realitate fiecare om cheltuieşte în activitatea pe care o prestează atât energie
fizică cât şi energie intelectuală. El lucrează atât cu mâinile cât şi cu capul. De aceea,
activitatea depusă de fiecare este fie o activitate preponderent fizică, fie preponderent
intelectuală. Din raţiuni practice, în clasificarea obişnuită, criteriul de includere a unei
activităţi într-o formă sau alta este funcţia socială îndeplinită şi caracterul produsului
(rezultatului) - bun obiectual, serviciu material ori cunoştinţe (idei).

B. Trebuinţele economice. Prima şi cea mai de seamă preocupare a societăţii ca o

asociaţie de fiinţe umane este supravieţuiea prin convieţuire. Aceasta presupune, ţn primul
rând, satisfacerea trebuinţelor de aer, apă, hrană, îmbrăcăminte şi căldură.

Ce reprezintă trebuinţele umane? Trebuinţele constituie o realitate deosebit de complexă

care se formează, se structuează, destructurează şi se restructurează la intersecţia tuturor
parametrilor principali ai existenţei individuale şi sociale a oamenilor.

În sensul cel mai general, trebuinţele reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane, ale
existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii, grupările sociale, statele, naţiunile, societatea
în ansamblul ei. În fapt, fiecare manifestare a individului, fiecare însuşire a lui, fiecare instinct
vital al său, devine necesitate, trebuinţă, nevoie. Atâta timp, cât trebuinţele omului nu sunt
5
satisfăcute el este şi rămâne în dezacord cu trebuinţele lui, adică în dezacord cu sine însuşi.
Dintr-o asemenea înţelegere, rezultă că trebuinţele umane reprezintă şi exprimă o stare de
necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi colectivităţilor umane. Cu alte cuvinte, trebuinţa
este forma de manifestare a necesităţii obiective în universul social. În universul economic
trebuinţele reprezintă formele de manifestare ale necesităţilor economice.

Odată apărute, trebuinţele umane dobândesc o anumită autonomie şi independenţă.

Concomitent ele ocupă un anumit loc în structura societăţii şi îndeplinesc un anumit rol în
cadrul sistemului economic.

Satisfacerea trebuinţelor generează cu necesitate obiectivă statornicirea simultană a

două feluri de relaţii: a) relaţii între om şi natură şi b) relaţii între oameni. Ambele genuri de
relaţii au ca punct de plecare satisfacerea trebuinţelor. Totodată, satisfacerea trebuinţelor
constituie scopul final al activităţii umane, al muncii, al poroducţiei. Concomitent, trebuinţele
reprezintă impulsul fundamental al reluării neîntrerupte, al creşterii şi dezvoltării sistematice a
producţiei.

Omul are o multitudine de trebuinţe deoarece multiple sunt şi manifestările sale reale şi
concrete de viaţă. Privite în totalitatea şi interrelaţiile lor, trebuinţele umane alcătuiesc un
sistem - sistemul trebuinţelor sociale. Aceasta înseamnă că ele nu constituie o sumă mecanică,
un conglomerat, ci un ansamblu, un agregat de trebuinţe ordonate, ierarhizate şi aflate într-o
strânsă interdependenţă.

Unul dintre subsistemele principale ale sistemului trebuinţelor îl constituie trebuinţele

economice. Ele constituie forma de manifestare a necesităţii economice, sau, ceea ce este
acelaşi lucru, forma economică a cerinţelor, a insatisfacţiilor vieţii materiale a membrilor
societăţii. De aceea, ele reprezintă punctul de plecare, impulsul fundamental iniţial, forţa
motrice permanentă principală a activităţii economice, a muncii economice, a producţiei vieţii
economico-sociale.

Trebuinţele economice se întruchipează în interesele economice şi împreună cu acestea

dau conţinut şi semnificaţii scopului nemijlocit şi scoplui final al producţiei de bunuri
economice.

Ca şi celelalte trebuinţe, trebuinţele economice au un pronunţat caracter dinamic. Ele se

modifică odată cu evoluţia societăţii omeneşti fiind supuse legităţilor care le guvernează
întreaga lor mişcare: naşterea, funcţionarea, diversificarea, amplificarea structurală, creşterea
sau în anumite cazuri descreşterea şi chiar dispariţia, pe de o parte, precum şi modul şi gradul

6
de satisfacere, pe de altă parte. În acest proces au loc schimbări de loc şi de rol în ierarhia
diferitelor trebuinţe economice. Aşa cum se ştie, pentru cea mai mare parte a istoriei societăţii
omeneşti, trebuinţele fundamentale, primordiale şi determinante au vizat supravieţuirea şi
perpetuarea fiinţei umane prin satisfacerea minimului vital. Odată cu crearea posibilităţilor
pentru asigurarea minimului vital istoriceşte determinat - aşa cum este situaţia în societăţile
moderne cu economie dezvoltată lupta pentru supravieţuirea biologică se transformă într-o
măsură tot mai mare în luptă pentru supravieţuirea socială. Potrivit unor opinii demne de luat
în seamă, activitatea economică, munca şi chiar acumularea de bunuri nu mai au ca finalitate
pur şi simplu consumarea lor pentru satisfacerea trebuinţelor vitale şi nici a trebuinţelor de
creştere. Se veSe pare că trebuinţa cea mai importantă care determină acumularea de bunuri în
societăţile avansate din zilele noastre, cel puţin pentru o parte însemnată a membrilor lor, este
acumulaea în sine, acumularea ca sursă de prestigiu, devenit criteriu al structurii sociale.
Bogăţia, averea conferă onoare proprietarilor, reprezintă o bază a stimei sociale şi o cerinţă a
respectului de sine. Genealizarea producţiei de mărfuri, monetizarea bunurilor economice
obiecte şi servicii - au făcut din puterea banilor cea mai mare putere şi din trebuinţa de bani
cea mai importantă trebuinţă.

C. Interesele economice. Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate

de interesele economice. Ele se manifestă prin interesele economice. Dar ce sunt interesele
economice? Care este locul pe care ele îl ocupă şi rolul pe care îl îndeplinesc în cadrul unui
sistem economic?

Potrivit unor opinii interesul în general este o categorie morală aplicabilă la tot ceea ce
poate produce omului plăcere şi îl poate feri de neplăcere şi suferinţă. În această viziune
interesul constă în tot ceea ce oamenii socotesc necesar pentru fricirea lor.

Unii economişti şi sociologi înţeleg interesele ca fiind numai forme de manifestare a

trebuinţelor obiective. Potrivit acestei înţelegeri interesele sunt obiective atât sub aspectul
conţinutului, cât şi sub aspectul formei. Cu alte cuvinte, conţinutul intereselor se compune din
trebuinţele obiective şi din condiţiile obiective ale existenţei umane. Nu interesul este unitatea
obiectivului şi a subiectivului ci procesul de înfăptuire, de realizare a intereselor.

Această înţelegere este, după părerea noastră, cea mai apropiată de de realitateadevăr. În
concordanţă cu ea, interesele economice pot fi definite în modul cel mai general drept forma
de manifestare a trebuinţelor economice. Ca şi în cazul trebuinţelor economice, purtătorii
intereselor economice sunt persoaneindivizii, diferitele lor microgrupuri, macrogrupurile şi
structurile lor instituţionalizate precum şi comunitatea mondială.

7
 Interesele economice sunt influenţate de: a) factorii materiali ai producţiei; b) starea
trebuinţelor economice; c) situaţia economico-socială a purtătorilor acestor interese şi de d)
relaţiile economice constante în societate, care se manifstă ca interese şi prin interese.

Interesele economice se disting unele de altele; ele nu sunt omogene ci eterogene.

Ştiinţa economică a descoperit şi formulat diferite criterii de grupare, de clasificare a
intereselor economice. În cadrul acestora se cuprind; purtătorii intereselor; rolul pe care ele îl
îndeplinesc în cadrul sistemului economic; durata manifestării lor în timp şi alte criterii.

Prin punctul de vedere al purtătorilor se disting: a) interese economice individuale

denumite şi personale, particulare, private; b) interese economice ale microgrupurilor sociale -
familiale, ale înreprinderilor (firmelor) sau ale subunităţilor acestora, ale diferitelor organizaţii
cu caracter local; c) interesele economice naţionale, statale care se mai numesc şi interese
generale; d) interese economice internaţionale şi e) interese economice mondiale sau
planetare. Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc în viaţa economică a
societăţii se disting: a) interese economice fundamentale şi b) interese economice
nefundamentale (derivate) secundare, terţiare etc.

Din punctul de vedere al caracterului legăturii lor cu subiecţii purtători se deosebesc: a)

interese economice directe (nemijlocite) şi b) interese economice indirecte (mijlocite).

Sub aspectul duratei manifestării lor în timp interesele economice pot fi grupate în: a)
interese permanente; b) interese periodice; c) interese rare. Din acelaşi punct de vedere ele
mai pot fi grupate în: a) interese permanente şi b) interese nepermanente precum şi în interese:
a) trecute; b) prezente şi c) viitoare.

Fiecare agent economic, fiecare purtător de interese economice acţionează pentru

realizarea propriilor sale interese. Natura diferită a intereselor generează o adevărată luptă de
concurenţă. Furnizorii de mărfuri vor să vândă cât mai repede şi cât mai eficient mărfurile lor.
Pentru aceasta ei manifestă tendinţa să mărească preţurile. Clienţii, cumpărătorii doresc în
schimb să obţină mărfuri şi servicii la preţuri tot mai mici. Deosebirile dintre interse pot
îmbrăca şi îmbracă forma contradicţiilor a opoziţiei dintre purtătorii lor. Pe o anumită treaptă
a agravării lor contradicţiile dintre interese se transformă în conflicte între diferiţii lor
purtători.

CAPITOLUL II. Munca, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul.

Privită dintr-o viziune omogenă, activitatea economică, la scara unei colectivităţi, de
sine stătătoare, poate fi segmentată în producţia propriu-zisă de bunuri, distribuţia veniturilor

8
pentru a se asigura concordanţa între nevoile oamenilor şi bunurile ce apar pe piaţă, schimbul
acestora prin intermediul vânzării, cumpărării şi consumaţia, în calitate de scop final al
activităţii economice.

Alături de conceptul Activitate economică în vorbirea obişnuită, ca şi în literatura de

specialitate au o largă circulaţie conceptele muncă şi producţie.

Care sunt realităţile pe care ele le subsumează? Dar legăturile dintre ele?

Potrivit unor opinii activitatea ar fi proprie tuturor fiinţelor vii, deci lumii organice în
geneal, în timp ce munca, chiar dacă unele forme primitive, instinctive ale ei se pot observa şi
la unele animale constituie un efort esenţialmente omenesc.

Alţi autori, consideră că, într-un anumit sens munca şi activitatea, sau mai exact munca
propriu-zisă reprezintă activitatea îndrepată spre un anumit scop şi deci ele exprimă acelaşi
lucru. Nu este mai puţin adevărat însă, că partizanii acestui punct de vedere fac o deosebire
între procesul de muncă şi munca propriu-zisă. După opinia lor primul - adică procesul de
muncă are o sferă de cuprindere mult mai largă. El include în structura sa în calitate de
elemente simple şi abstracte a) activitatea îndreptată spre un anumit scop sau munca propriu-
zisă; b) obiectele asupra cărora omul acţionează şi c) mijloacele, instrumentele cu care
acţionează asupra obiectelor muncii.

Nu este lipsit de importanţă să se ştie că munca a reprezentat unul din conceptele

fundamentale ale gândirii economice clasice.

Atenţia şi importanţa acordate muncii nu sunt întâmplătoare. Prin esenţa sa munca este
un fenomen omenesc, un proces între om şi natură, proces prin intermediul căruia omul
transformă obiectele şi substanţa naturii sau foloseşte forţele naturii pentru a crea bunuri
necesare satisfacerii diverselor sale trebuinţe. Acest proces cuprinde două genuri de relaţii a)
relaţii dinre om şi natură şi b) relaţiile care se statornicesc între oameni.

În cadrul procesului de muncă se foloseşte forţa de muncă. Multiplele aptitudini fizice,

educaţionale şi de comportament, profesionale şi de experienţă de viaţă ce există în
organismul viu al omului apt să muncească, reprezintă forţa de muncă. Munca în calitate de
factor de producţie primar îşi are premisa naturală în populaţie - în care se află atât scopul
acţiunii cât şi mijlocul prin care se realizează acţiunea.

Aşa cum s-a mai arătat primul izvor de satisfacere a trebuinţelor umane îl constituie
natura. Ea oferă atât obiecte care se pot consuma direct, cât şi obiecte care înainte de a intra în
consumul propriu-zis sunt supuse unor procese de transformare şi adaptare. Pentru obţinerea
9
primelor obiecte omul efectuează munci de culegere, iar în cazul că nu le consumă imediat el
efectuează muncă de depozitare şi de păstrare. Obiectele furnizate însă de natură direct pentru
consum sunt limitate. Ele nu sunt suficiente pentru a asigura subzistenţa, supravieţuirea
societăţii. Omul găseşte în natură obiecte şi substanţe care prin transformare şi adaptare
dobândesc calitatea de a satisface diferite trebuinţe ale oamenilor. Pentru aceasta el trebuie să
muncească, să producă bunuri de care are trebuinţă.

Insuficienţa bunurilor de subzistenţă a făcut şi face ca oamenii să trăiască într-o lume a

rarităţii. Chiar dacă omul s-ar bucura de resurse abundente, dacă el ar trăi în ţara în care curge
lapte şi miere, el ar rămâne îngrădit de timp - bunul cel mai rar dintre toate bunurile. Lupta
împotriva rarităţii constituie o trăsătură caracteristică a activităţii economice, a muncii, a
producţiei.

Insuficienţa, raritatea bunurilor îl face pe om să muncească, să producă. El însă nu poate

să producă în acelaşi timp toate bunurile de care are trebuinţă. Ca urmare, el trebuie să
gândească şi să efectueze alegeri, să decidă ce va produce, deci să facă opţiuni. Dar pentru a
produce un bun, pentru a realiza un obiectiv el este constrâns să renunţe la altul să sacrifice
alte scopuri, să nu folosească în alte scopuri mijloace rare şi timp care, de asemenea, este rar.
Prin urmare, orice opţiune este însoţită de un sacrificiu, de un cost care se numeşe, de regulă,
cost de oportunitate. Efectuarea de opţiuni depăşeşte cadrul nemijlocit al producţiei propriu-
zise şi cuprinde toate momentele activităţii şi este legată, în ultima instanţă de ansamblul
trebuinţelor umane. Atunci când un individ îşi procură cu o parte a venitului său un costum de
haine el renunţă la satisfacţia pe care i-ar aduce-o cumpărarea unui mic calculator de buzunar.

Raritatea; opţiunile între diferite obiective, scopuri şi finalităţi şi costurile reprezintă

trei elemente cardinale care permit înţelegerea activităţii economice, a muncii şi a producţiei,
deoarece deciziile adoptate pe temeiul lor explică în principal, atât comportamentul economic
general al oamenilor, cât şi strădania permanentă de schimbare a mijloacelor, pe de o parte, şi
a trebuinţelor, pe de altă parte.

Repartiţia, schimbul şi consumul. între producător şi produs se interpune repartiţia

(distribuţia) care prin intermediul unor norme sociale determină partea care revine fiecăruia
din volumul bunurilor create. Prin intermediul activităţilor specifice repartiţiei, venitul se
distribuie şi redistribie participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii, astfel
încât bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost create.

Persoana nu poate - mai ales pe o treaptă mai înaltă de evoluţie - să producă singur toate
bunurile economice de care are nevoie. Pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii el a
10
 descoperit şi a înţeles că este mai eficient atât pentru el cât şi pentru ceilalţi indivizi să se
specializeze în confecţionarea diferitelor bunuri şi servicii şi să apeleze la schimb pentru a
obţine bunurile necesare pe care nu le produce oferind în loc bunurile produse de el. Orice
individ este în acelaşi timp producător de bunuri şi servicii şi consumator de bunuri şi servicii.
Schimburile de bunuri economice - mărfuri s-au amplificat, s-au diversificat şi complicat pe
măsura adâncirii şi divizării sociale a muncii şi a autonomiei şi indepenenţei producătorilor.
Pentru a le asigura desfăşurarea lor normală omenirea a inventat banii care au înlocuit
schimbul direct de bunuri economice - mărfuri, contra bunuri economice-mărfuri cu schimbul
indirect, efectuat pin mijlocirea banilor - echivalentul general al lumii mărfurilor, al bogăţiei
naţionale. Această mare şi genială invenţie a omului a dus la creşterea supleţii şi a flexibilităţii
afacerilor dintre agenţii economici, a tranzacţiilor economice.

Ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice este consumul. În cadrul acestui proces
şi prin intermediul lui au loc numeroase acte şi subprocese cum sunt: satisfacerea propriu-zisă
a trebuinţelor umane; atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca
bunuri economice reale, ca factor de satisfacţie reali; dispariţia, indiferent dacă aceasta are loc
într-un singur act de consum sau în mai multe acte, a majorităţii covârşitoare a bunurilor care
au ajuns să fie consumate, deci distrugerea acestora. Aici este locul să notăm că unele bunuri
economice se consumă şi transformă într-un singur act de consum de pildă alimentele; altele
au caracter durabil şi sunt folosite într-un număr mai mare sau mai mic de acte de consum, de
pildă un apart de radio, un televizor, un costum, încălţămintea etc. Pe lângă actele menţionate,
consumul înţeles ca proces de satisfacere a trebuinţelor crează necesitatea unei producţii noi, a
bunurilor economice consumate şi prin aceasta acţionează ca un mobil ideal, lăuntric al
producţiei. El - consumul - fixează în mod ideal obiectul producţiei ca imagine interioară, ca
trebuinţă, ca impuls şi ca scop. De aceea, procesul de consum încheie drumul, circuitul pe
care bunurile economice îl parcurg, crează impulsul pentru un nou drum pe care îl deschide.

CAPITOLUL III. Obiectul de studiu al ştiinţei economice

Concepte. Economia politică a apărut ca ştiinţă sub denumirea simplă de Economie
(oikonomie), expresie de provenienţă grecească, de la cuvinele oikos = casă, gospodărie şi
nomos = lege, regulă etc. La acest cuvânt s-a adăugat treptat cuvântul politeia = organizare
socială (de la polis = oraş, cetate, societate). Astfel, în 1615, Antoine de Montchrestien
foloseşte, pentru prima dată, denumirea de Economie Politică. Termenul de Economie politică
a fost acceptat şi folosit cu înţelesul modern mai târziu, din 1755 prin punerea în circulaţie de
către J.J. Rousseau în Marea Enciclopedie şi apoi de către clasici inclusiv de Marx.

11
 La începutul secolului XX în paralel cu termenul de economie politică a fost pus în
circulaţie un nou termen, acela de economics. Asfel, la cererea lui A. Marshall, conducerea
Universităţii din Cambridge, a înlocuit în anul 1902 în planul de învăţământ disciplina de
Economie Politică cu disciplina Economics. în acelaşi an 1902, în Enciclopedia Britanică, în
locul tradiţionalului articol despre Economia Politică a apărut, sub semnătura lui V.Havins,
articolul cu titlul Economics.

Această denumire a trecut repede oceanul şi s-a bucurat de credibilitate în Statele Unite
şi mai târziu în Canada. Începutul a fost făcut de profesorul A.Hadley, care în anul 1896 şi-a
publicat Economics-ul său. Cunoscutul profesor american Paul Samuelson şi-a intitulat
manualul său cu acelaşi nume - Economics.

În zilele noastre denumirea de Economie Politică este preferată în majoritatea ţărilor, iar
denumirea de Economics este preferat în ţările anglosaxone.

Paul Samuelson este consecvent în considerarea Economiei Politice şi a Economics-

ului ca având în esenţă acelaşi conţinut. El scrie că Economics-ul - sau dacă se preferă
termenul tradiţional, Economia Politică, a parcurs mai multe etape de dezvoltare.
Economics-ul - sau, pentru a folosi termenul tradiţional, Economia Politică - se învecinează
cu alte discipline academice importante.

În Dicţionarul englez-român elaborat sub egida Institutului de Lingvistică al Academiei

Române, apărut în anul 1974 termenul economics folosit ca singular, este tradus prin: 1.
economie, ştiinţa economiei; 2. economie politică.

În acelaşi context notăm că, denumirea manualului Economics elaborat de Paul

Samuelson este tradus în limba franceză prin LEconomique (economie). Lucrarea
cunoscutului economist american John Kenneth Galbraith, cu titlul: Economics and the
Public Purpose are în limba română titlul: Ştiinţa economică şi interesul public.

De asemenea Paul Samuelson, reţine în manualul său cinci definiţii date Economics-ului
şi apoi prezintă propria sa definiţie. Potrivit acesteia Economics-ul cercetează modul în
care oamenii şi societăţile decid, folosind sau nu moneda, să afecteze resursele productive rare
producţiei de mărfuri şi servicii de-a lungul timpului şi să le repartizeze în scopul consumului
prezent şi viitor între diferiţi indivizi şi colectivităţi care constituie societatea.

Examinarea definiţiilor date Economics-lui şi Economiei Politice duce la constatarea

că în majoritatea lor sunt fie identice, fie deosebit de asemănătoare. În aceste cazuri cele două
denumiri nu desemnează două ramuri ale cunoaşterii, ale ştiinţei şi nici două discipline
12
 academice distincte, ci una singură, pentru care se utilizează două denumiri. Şi întrucât
denumirea de Economics nu este superioară cele tradiţionale de Economie Politică noi o
preferăm pe aceasta.

Opinii despre obiectul Economiei politice. O incursiune în bibliografia obiectului atestă

că definiţiile date de majoritatea covârşitoare a economiştilor sunt centrate pe următoarele
probleme şi concepte economice cardinale: a) trebuinţele şi bunăstarea; b) bogţia (avuţia); c)
progresul social; d) valoarea, schimbul; e) relaţiile economice ce se statornicesc între membrii
societăţii în procesul de acţiune asupra naturii şi forţelor ei, pentru a obţine bunuri economice.

Pentru ilustrare se menţionează câteva din definiţiile formulate în cadrul fiecăruia dintre
grupurile menţionate, astfel:2

2 http://stec.central.ucv.ro/ecsci/idd/cursuri/microeconomie/cap1.htm

CAPITOLUL IV. Definiţii care limitează obiectul Economiei

politice la trebuinţele şi bunăstarea membrilor societăţii.

a.1. Economia politică are drept obiect studierea activităţii umane în măsura în care
această activitate urmăreşte obţinerea de bunuri şi servicii.

a.2. Economia politică este ştiinţa fenomenelor care rezultă din activitatea în comun a
oamenilor desfăşurată în vederea obţinerii de lucruri materiale pentru satisfacerea trebuinţelor
lor.

a.3. Scopul economiei politice este explicarea cauzelor generale de care depinde
bunăstarea materială a fiinţelor umane;

a.4. Studiul bunăstării economice a membrilor societăţii măsurate cu ajutorul banilor

constituie Economics-ul (A.Pigou, The Economics of Welfare).

a.5. Economica este ştiinţa care constată legile generale care determină activitatea şi
eficienţa eforturilor umane pentru producerea şi posesiunea diferitelor bunuri, pe care natura
nu le acordă gratuit şi spontan omului (Leroy-Beaulieu).

b) definiţii care plasează în centrul lor bogăţia

b.1. Economia politică este ştiinţa bogăţiilor (Rossi, Curs 1836 - 1837).
b.2. Obiectul Economiei politice este să facă să se ştie cum se formează, se distribuie şi
se consumă bogăţiile. Obiectul economiei politice pare că a fost restrâns la cunoaşterea legilor
care prezidează formarea, distribuirea şi consumul bogăţiilor (J.B.Say, Curs complet de
13
 economie politică). Această definiţie este prezentă şi în Tratatul de economie politică publicat
de J.B. Say pentru prima dată în anul 1803. b.3. Obiectul Economiei politice îl constituie
predarea sau cercetarea esenţei bogăţiei, a legilor producerii şi repartizării ei (John Stewart
Mill).

b.4. Economia politică este ştiinţa legilor naturale care determină proprietatea
naţiunilor, adică a bogăţiilor lor şi a civilizaţiilor lor (H.Stroch).

b.5. Bogăţia şi nu fericirea este subiectul de care trebuie să se ocupe economistul

(Nasseau Senior, Essai sur leconomie politique).

c. Definiţii care consideră că obiectul Economiei politice îl constituie progresul social,

opţiunile şi acţiunile eficiente.

Panteleoni a susţinut la timpul său că obiectul economiei îl constituie obţinerea

maximului de randament, cu minimul de efort. Înscriindu-se în aceaşi viziune Ch.Bodin
afirma în ale sale Principies de science economique că Economia este ştiinţa celei mai
mari eficienţe cu efortul dorit.

d) Definiţii care consideră că obiectul Economiei politice îl constituie valoaea, schimbul

preţul, comerţul.

d.1. Economics-ul este ştiinţa care tratează fenomenele din punctul de vedere al preţului
(Davenport, Economics of Entreprise).

d.2. Economia politică sau Economics-ul este ştiinţa schimburilor sau a comerţului în
accepţiunea sa cea mai largă (H.D. Mac Leod, Economics for Beginners).

d.3. Obiectul ştiinţei economice este comerţul (Condillac).

e. Definiţii care susţin că obiectul Economiei politice îl constituie reaţiile de producţie

sau relaţiile economice.

e.1. În înţelegerile lui K.Marx

lui K.Marx, 14
, Economia în politica este ştiinţa care studiază relaţiile de producţie determinate,
necesare, independente de voinţa oamenilor în care aceştia intră în producţia socială a vieţii
lor şi care corespund unei trepte de dezvoltare determinate a forţelor lor materiale productive.
(Contribuţii la critica Economiei Politice).

14
 e.2. Economia politică, în sens larg este ştiinţa condiţiilor şi formelor în care se
efectuează producţia şi schimbul, în cadrul diferitelor societăţi omeneşti, şi în care
corespunzător cu aceasta are loc de fiecare dată repartiţia produselor (Fr.Engels, Anti-
Duhring).

Definiţiile date de diferiţi autori oferă numeroase elemente pentru a putea înţelege şi
pentru a retrasa drumul urmat în constituirea şi evoluţia Economiei politice şi a ştiinţei
economice în general ca şi pentru aprecierea nivelului la care ea s-a situat în diferite momente
ale propriei deveniri.

Figură 1

Figură 1...........................................................................................................................................................15
Figură 2...........................................................................................................................................................15
Figură 3...........................................................................................................................................................16
Figură 4...........................................................................................................................................................16

15
 Figură 2

This Photo by Unknown Author is licensed under CC BY-SA

Figură 3

16
 This Photo by Unknown Author is licensed under
CC BY-NC
Figură 4

Contents
CAPITOLUL I...............................................................................................................4
A. Activitatea economică - activitatea umană..................................................................................4
B. Trebuinţele economice.................................................................................................................5
C. Interesele economice....................................................................................................................7
CAPITOLUL II. Munca, producţia, repartiţia, schimbul şi consumul..........................8
Insuficienţa.....................................................................................................................................10
Raritatea..........................................................................................................................................10
Repartiţia.........................................................................................................................................10
CAPITOLUL III. Obiectul de studiu al ştiinţei economice........................................11
Concepte.........................................................................................................................................11
Paul Samuelson...............................................................................................................................12
Examinarea definiţiilor...................................................................................................................12
CAPITOLUL IV. Definiţii care limitează obiectul Economiei politice......................13
a.1. Economia politică....................................................................................................................13
a.2. Economia politică....................................................................................................................13
17
a.3. Scopul economiei politice........................................................................................................13

18