2.1 Economia naturală şi economia de schimb.

Trăsături generale ale economiei de schimb

Viaţa economică s-a desfăşurat de-a lungul timpului în variate forme, în funcţie de civilizaţiile
cunoscute de omenire, de condiţiile materiale în care au apărut şi s-au dezvoltat aceste civilizaţii.
Activitatea economică a avut însă acelaşi scop – satisfacerea trebuinţelor umane prin bunurile
economice create de producători pentru autoconsum sau pentru a fi înstrăinate, vândute. O lungă
perioadă de timp din istoria umanitătii, nevoile de consum ale oamenilor au fost asigurate în principal
pe bază de autoconsum, prin bunuri din activitatea proprie.
Autoconsumul reprezintă utilizarea bunurilor de producătorul lor. El poate fi autoconsum final,
care satisface direct nevoile de consum ale producătorilor şi autoconsum intermediar, destinat
producerii altor bunuri.
Economia naturală, închisă era, în aceste condiţii, forma principală de desfăşurare a vieţii
economice; ea reprezintă acea formă de organizare a activităţii economice în care nevoile de consum
sunt satisfăcute prin bunuri obţinute din activitatea proprie, fără a apela la schimb. Cele două forme ale
economiei au coexistat şi s-au intercondiţionat o foarte lungă perioadă de timp. De aceea delimitarea
lor se face pe baza criteriului preponderenţei pe care o formă sau alta o deţine în ansamblul activităţii
economice.
Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică,
cu un număr limitat de trebuinte, de regulă cele elementare, iar “pentru majoritatea oamenilor
producţia şi schimbul erau îmbinate într-o singură funcţie dătătoare de viaţă”. Autorul citat evidenţiază
mai multe trăsături ale economiei naturale: ”pământul constituie principalul factor de producţie; baza
economiei constă în cules, vânătoare şi cultivarea pământului; diviziunea simplă a muncii; economia
descentralizată, în care comunitatea producea aproape tot ce îi făcea trebuinţă” 1.
După cum s-a arătat, de-a lungul timpului economia naturală a înregistrat o tendinţă continuă
de restrîngere, în prezent elementele sale întâlnindu-se doar în gospodăriile agrare tradiţionale, în
general în ţările mai puţin dezvoltate economic. Restrîngerea economiei naturale a fost însoţită de
afirmarea economiei de schimb. Aceasta s-a dezvoltat pe măsura amplificării nevoilor şi mijloacelor
de satisfacere a lor, ca urmare a extinderii meşteşugurilor şi a industriei.
Economia de schimb (denumită şi economie de mărfuri) reprezintă acea formă de organizare
şi funcţionare a economiei în care bunurile economice sunt produse pentru a fi destinate schimbului
prin vânzare-cumpărare. Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatului propriei activităţi sau bunuri
deţinute, primind în compensaţie alte bunuri necesare sau monedă. Rezultă că, în condiţiile economiei
de schimb, agenţii producători se specializează în producerea anumitor bunuri în vederea înstrăinării
lor, obţinând în schimb alte bunuri necesare satisfacerii trebuinţelor.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a economiei în
lumea contemporană. Ea a cunoscut şi cunoaşte însă numeroase aspecte specifice de la o perioadă la
alta, dar posedă o serie de caracteristici generale. Printre cele mai semnificative trăsături generale
sunt următoarele: diviziunea socială a muncii; autonomia, independenţa agenţilor economici
producători; activitatea economică gravitează în jurul pieţei; legăturile economice dintre agenţi se

1. Alvin Toffler, Al treilea val, Bucureşti, Editura politică, 1983, p.57

.
desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale; bunurile produse îmbracă forma de marfă; schimbul se
desfaşoară prin intermediul banilor, respectiv monetizarea economiei.
Economia de schimb a a apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a activităţii economice pe
baza a două condiţii esenţiale: diviziunea socială a muncii şi autonomia, independenţa agenţilor
economici producători.
Diviziunea socială a muncii determină specializarea agenţilor economici în anumite activităţi
specifice din care rezultă bunuri specifice, astfel încât pentru satisfacerea nevoilor de consum, fiecare
agent economic apelează la schimb, înstrăinează o parte a bunurilor pe care le produce pentru a
procura alte bunuri necesare existenţei sau activităţii pe care o desfaşoară. Diviziunea socială a muncii
constituie un factor determinant al progresului şi creşterii eficienţei economice, creând o puternică
reţea de dependenţe şi interdependenţe între agenţii economici care ar trebui să-şi coordoneze acţiunile
pentru a-şi desfăşura eficient activitatea economică.
Autonomia, independenţa producătorilor este cea de-a doua premiză a apariţiei şi existenţei
economiei de schimb. Ea se bazează de fiecare dată pe o anumită formă de proprietate şi impune atât
libertatea economică, libera initiaţivă a agentului economic producător, cât şi necesitatea ca transferul
de bunuri între subiecţi să fie reciprocă şi fundamentată pe criterii economice. Rezultă că principala
condiţie a existenţei economiei de schimb este ca fiecare să primească în schimbul bunurilor pe care le
înstrăinează o contraprestaţie echivalentă, altfel nimeni nu ar avea interesul să producă şi să vândă
bunuri economice. Economia de mărfuri sau economia de schimb este circumscrisă tranzacţiilor
bilaterale de piaţă care constau în mişcări reciproce de bunuri între agenţii economici ca purtători ai
cererii şi ofertei.
O componentă intrinsecă şi o trăsătură fundamentală a economiei de schimb este piaţa,
desemnând ansamblul relaţiilor de vânzare-cumparare de mărfuri dintre agenţii economici, fiecare
având interese proprii şi reprezentând centre de decizie şi acţiune economică. Pe măsura extinderii
economiei de schimb, a generalizării acesteia, piaţa devine sursa principală de informaţii pentru
deciziile agenţilor economici, instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga viaţă economică.
Piaţa furnizează informaţii agenţilor economici, sugerează cât şi ce să producă, pune în contact pe
purtătorii cererii şi ofertei, schimbul dintre aceştia fiind modalitatea de finalizare a intereselor
agenţilor economici.
În cadrul economiei de schimb între subiecţii economici se desfăşoară permanente tranzacţii
de bunuri generate de intâlnirea cererii şi ofertei; în consecinţă, tranzacţiile dintre agenţi sunt
tranzacţii bilaterale de piaţă.
În condiţiile economiei de shimb, bunurile economice îmbracă forma de marfă; devin bunuri
comerciale. Marfa reprezintă un bun util care serveşte producţiei sau satisface nevoile de consum ale
oamenilor şi este destinat schimbului prin tranzacţiile bilaterale de piaţă. Din punct de vedere al
economiei de schimb, bunurile economice sunt considerate bunuri marfare sau comerciale dacă intră
în procesul schimbului prin vânzare-cumpărare. Ele există într-o mare varietate, dar se găsesc în
cantităţi limitate şi sunt accesibile consumului, ajungând de la producător la consumator prin
mecanismele specifice pieţei pe baza unor preţuri care se formează în raport de cerere şi ofertă.
Aceasta, spre deosebire de bunurile nonmarfare sau noncomerciale, care sunt bunuri economice dar
ajung la consumator în mod gratuit, costurile lor fiind suportate de colectivitate, cum este cazul
bunurilor suportate din bugetul public.
 Schimbul de bunuri între agenţii economici poate avea loc direct – un bun contra altui bun
(trocul) – sau prin intermediul banilor, monedei. În prezent partea covârşitoare a schimburilor dintre
agenţii economici se realizează prin mijlocirea banilor, ceea ce face ca economia de schimb
contemporană să funcţioneze ca o economie monetară. Ansamblul tranzacţiilor între agenţii
economici, structura şi modul de funcţionare a economiei, sunt într-o formă sau alta, influenţate de
către bani, sunt funcţie de monedă.
În condiţiile economiei de schimb contemporane, marea majoritate a bunurilor economice sunt
mărfuri, ajung de la producător (nonconsumator) la consumator (nonproducator) prin schimb
intermediat de monedă. Fac obiect al vânzării-cumpărării, respectiv sunt bunuri comerciale sau
mărfuri mai întâi bunurile materiale ce servesc ca factori de producţie sau satisfacerea nevoilor de
consum. Totodată, cunosc o mare extindere şi bunurile marfare nemateriale, rezultate ale activităţii de
creaţie tehnico-ştiinţifică, managerială şi cultural-artistice: licenţe şi brevete de invenţie, studii, mărci
de fabrică şi de produs, drepturi de autor, informaţiile în general. De asemenea, sunt supuse
schimbului prin intermediul monedei simbolurile avuţiei şi ale capitalului real aflate în circulaţie:
acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri de valoare etc.