SISTEME ECONOMICE.

ECONOMIA DE PIAȚĂ

1. Schimb şi specializare
2. Economia de piaţă. Caracteristici ale sistemului real al economiei de piaţă

Sistemele economice sunt forme de organizare economică a societăţii prin care se pun în evidenţă:
ce fel de bunuri se produc (CE?), prin ce mijloace (CUM?) şi în folosul cui (PENTRU CINE?).
La baza definirii unui sistem economic stă forma de proprietate dominantă asupra factorilor de
producție.
Proprietatea este relaţia socială, consemnată de regulă printr-un act, prin care se recunoaşte dreptul
unei persoane fizice/juridice asupra unor bunuri.
Sensul economic al proprietăţii se exprimă prin atributele sale:
¨posesiunea = dreptul de a poseda bunuri (dominaţia directă a proprietarului asupra bunului aflat în
proprietate)
¨dispoziţia = dreptul de a dispune de bunuri (puterea deplină a proprietarului de a-l utiliza, de a-l lăsa
moştenire, etc.)
¨folosinţa = dreptul de a folosi bunurile aflate în proprietate (combinare, substituire, etc.)
¨uzufructul = dreptul de a beneficia de pe urma unui bun (extinderea dreptului de proprietate şi asupra
rezultatelor, de ex. chiria).
! Limitarea oricărui atribut dintre cele prezentate mai sus, alterează dreptul de proprietate.

1. Schimb şi specializare

Satisfacerea nevoilor se realizează fie prin producţie proprie, prin autoconsum, fie prin schimb,
apelând la produsele altora. Acestor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespund două forme
diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală şi economia de schimb.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în
care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în
care bunurile se produc în vederea vânzării, obţinându-se în schimb altele, necesare satisfacerii trebuinţelor.
Toate economiile contemporane funcţionează ca economii de schimb.

Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt:

• specializarea agenţilor economici în obţinerea anumitor bunuri. Interacțiunile dintre agenții economici
în cadrul economiei de schimb au permis specializarea agenților economici în efectuarea anumitor
sarcini, operațiuni, respectiv diviziunea muncii. Aceasta presupune împărțirea unei activități în mai
multe părți, fiecare lucrător, grup de lucrători sau agent economic secializându-se în efectuarea unei
anumite părți. Astfel, economia de schimb generează agenţi economici specializaţi: pe profesii
(ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial.
Printre avantajele diviziunii muncii putem menționa:
- reducerea timpului necesar trecereii de la o operație la alta;
- creșterea eficienței pe măsură ce lucrătorul execută aceeași operație, cantități mai mari din bunuri
în producerea căruia s-a specializat și costuri unitare relativ mai mici;
- posibilitatea de a inova pe măsură ce se înțele și cunoaște din ce în ce mai bine modalitatea de
producere a bunurilor respective etc.
Avantaj economic absolut, relativ (comparativ)
Adam Smith a demonstrat că diviziunea muncii şi specializarea reprezintă cel mai important factor
de progres pentru individ şi societate. Prin specializare şi schimb fiecare are posibilitatea să obţină mai mult
faţă de situaţia când produce singur întreaga gamă de bunuri necesare existenţei.
Un agent economic dispune de avantaj absolut atunci când produce o cantitate de bunuri cu
mai puţine resurse în raport cu orice alt agent economic sau când, avaând la dispoziție același volum
de resurse, identice calitativ și structural, obține cea mai mare cantitate de bunuri economice.

1
 Un agent economic dispune de avantaj comparativ (relativ) în raport cu alţii dacă obţine un
anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi. David Ricardo a analizat
eficienţa şi rolul comerţului exterior pornind de la exemplul a două ţări, Anglia şi Portugalia, care produceau
vin şi pânză:

Vin (1 galon) Pânză (1 yard) Cop vin Cop pânză

Anglia 120 ore 100 ore 1,2 yard panză 0,8 galon vin
Portugalia 80 ore 90 ore 0,88 1,12
Portugalia dispune de costuri mai reduse la ambele bunuri, aşadar ea deţine avantajul absolut în
producerea de vin şi pânză. Anglia are un avantaj comparativ la producerea de pânză, iar Portugalia la
producerea de vin. Aşadar, conform teoriei avantajului comparativ Anglia se va specializa în producerea de
pânză, iar Portugalia în vin. Deci D. Ricardo, a evidenţiat avantajul comparativ al Angliei de a exporta pânză
în Portugalia şi de a importa în schimb vin, chiar şi atunci când ambele produse pot fi obţinute cu o cantitate
mai mică de muncă în Portugalia.

• autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici; autonomia presupune că agenţii

economici au dreptul de a decide, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice. Autonomia deplină
se realizează în condiţiile proprietăţii particulare, când agentul economic decide în mod direct în virtutea
atributelor dreptului de proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau administrarea) şi
uzufructul, asumându-şi beneficiile şi riscurile deciziilor.

• piaţa este instituţia economică centrală, este reglatorul activității economice; Între producţie şi
consum, între producător şi consumator se interpune schimbul – piaţa. Piaţa reprezintă instituţia centrală în
jurul căreia se desfășoară întreaga viaţă economică. Piaţa este aceea care, în ultimă instanţă, validează
deciziile economice și care oferă indiciile necesare răspunsurilor la întrebările fundamentale ale economiei:
ce, cât, cum și pentru cine să producă.
Deoarece în cadrul economiei de schimb se desfășoară permanent fluxuri (tranzacţii) de bunuri și
monedă, legăturile economice dintre agenţi se desfăşoară sub forma tranzacţiilor bilaterale de piaţă.
• monetarizarea economiei; Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic … şi
etalonul de măsură a valorii (Paul Samuelson)”.
Banii îndeplinesc următoarele funcții:
- etalon general și măsură a activității economice. Prin intermediul banilor sunt comensurate, evaluate și
comparate rezultatele activității economice.
- mijloc de schimb. Prin intermediul banilor, procesul de schimb se împarte în două tranzacții
complementare: vânzarea și cumpărarea, respectiv cedarea sau obținerea unei anumite cantiatăți de bani în
schimbul unui bun.
- mijloc de plată. Drepturile și obligațiile agenților economici sunte evaluate în bani și se sting prin
cedarea/primirea sumelor corespunzătoare. Astfel, veniturile factorilor de producție (salarii, dobânzi, rente
etc.), împrumuturile, obligațiile fiscate sunt toate evaluate și exprimate prin intemediul monedei.
- mijloc de constituire a rezervelor agenților economici, în scopul asigurării în viitor a producției și
consumului, fiind, din acest punct de vedere, și un simbol al avuției.
• bunurile economice îmbracă forma de marfă.
Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor,
destinat vânzării-cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă.
Bunurile economice integral marfare sau comerciale sunt acelea care se transferă de la producător la
consumator prin mecanismele pieţei, pe baza unor preţuri care se formează liber.
Bunurile economice parţial marfare sau mixte sunt cele care trec de la producător la consumator
prin vânzare-cumpărare, dar preţul la care se realizează tranzacţia se formează atât pe baza condiţiilor pieţei,
cât şi a unor obiective de protecţie socială, fiscale sau de echitate.
Bunurile noncomerciale sau nonmarfare sunt bunuri economice a căror producere ocazionează
cheltuieli, dar ajung la consumator în mod gratuit, costurile ocazionate fiind suportate de către comunitate
(societatea în ansamblul ei, colectivităţile locale, asociaţii private sau publice, fundaţii etc). În economia de
schimb ponderea covârşitoare în ansamblul bunurilor economice o au cele integral marfare (comerciale).

2
 2. Economia de piaţă. Caracteristici ale sistemului real al economiei de piaţă

Economia de piaţă reprezintă un sistem economic, un ansamblu coerent şi specific de diverse

structuri şi comportamente economice, tehnice, politice, sociale, juridice, etice, legate între ele prin relaţii
relativ stabile. Supremaţia în acest sistem revine structurilor economice.
Sistemele economice sunt forme de organizare economică a societăţii prin care se pun în evidenţă:
ce fel de bunuri se produc (CE?), prin ce mijloace (CUM?) şi în folosul cui (PENTRU CINE?). La baza
definirii unui sistem economic stă forma de proprietate dominantă asupra factorilor de producţie.
Forme principale ale sistemelor economice:
1. sistemul economiei de comandă (centralizată, planificată) – se caracterizează prin:
Ÿ deţinerea resurselor în proprietate publică (dominaţia proprietăţii publice)
Ÿ centralizarea procesului de luare a deciziilor
Ÿ Karl Marx a contribuit la dezvoltarea modelului sistemului economic de comandă
2. sistemul economiei de piaţă, pur liberal, capitalist – se caracterizează prin:
Ÿ dominaţia economiei de schimb
Ÿ preponderenţa proprietăţii private asupra factorilor de producţie
Ÿ rolul central jucat de piaţă în autoreglarea societăţii
Ÿ a fost fundamentat pe gândirea economică a lui Adam Smith, care a pus bazele modelului
teoretic de economie de piaţă prin rolul „mâinii invizibile” în reglarea activităţii economice.
În viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu
funcţionează în formă pură. În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporţii diferite, elemente,
caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu elemente ale implicării statului în economie.

Trăsăturile sistemului real de economie cu piaţă concurenţială

• pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea principală o deţine cea
particulară. Subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă autonom şi pe deplin dreptul de a decide în
condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele acestora;
• economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor, opţiunilor (alegerilor)
individuale a căror conexiune se realizează pe baza pieţei, cadrului legislativ şi a unor pârghii
economico-financiare;
• interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii economice, impulsul său,
sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii (satisfacţiei) pentru cumpărător
(consumator);
• piaţa concurenţială este reglatorul principal al activităţii economice.Pentru majoritatea domeniilor şi
acţiunilor întreprinse de agenţii economici, piaţa transmite ce, cât, cum şi pentru cine se produce, ce, cât
şi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice necesare. Alocarea resurselor, fundamentarea
tehnologiilor şi a modalităţilor de combinare, ca şi atestarea calităţii deciziilor, a concordanţei ofertei cu
nevoia socială se fac de către piaţă, prin mecanismul preţurilor. Acest lucru este posibil în măsura în
care:
a) există un sistem de pieţe în care se confruntă deschis cererea şi oferta de bunuri specifice,
determinând niveluri şi evoluţii adecvate ale preţurilor;
b) este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de pieţe, astfel ca situaţia
specifică pe o anumită piaţă să determine reacţii adecvate şi la momentul oportun pe celelalte;
• pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi de investiţii, forţă de muncă, monedă,
titluri, valute), preţurile se formează liber, prin negocieri între vânzători şi cumpărători;
• concurenţa loială, în conformitate cu reglementările legale, pe toate categoriile de pieţe, îi favorizează pe
cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
• existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea operativă a
masei monetare şi orientarea acţiunilor celorlalţi agenţi economici, furnizându-le servicii, şi informaţii,
necesare adoptării deciziilor;
• o structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare etc.),
care reprezintă componenta substanţială a unei înalte eficienţe economice, premisa satisfacerii decente a
nevoilor fundamentale pentru toţi cetăţenii – condiţie materială a libertăţii economice şi a democraţiei;
• statul democratic veghează la respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul său,
folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;
3
• acţiunile agenţilor economici – firme şi familii – au la bază unele mentalităţi, atitudini şi comportamente
specifice: prevederea, iniţiativa, responsabilitatea, asumarea riscului, spirit de competiţie, inhibarea
atitudinii „paternaliste” din partea statului sau a colectivităţii.

Puncte tari şi puncte slabe ale economiei de piaţă:

Puncte tari:
1. eficienţă economică ridicată: urmărirea propriului interes în condiţiile manifestării deplinde a
drepturilor de proprietate dă posibilitatea întreprenzătorilor să-şi organizeze cât mai eficient activităţile,
a.î. agenţii economici ineficienţi să fie eliminaţi
2. asigură cel mai înalt grad de satisfacţie pentru agenţii economici
3. libertate economică: manifestarea dreptului de proprietate crează cadrul favorabil pentru utilizarea
optimă a resurselor
4. libertate politică: se bazează pe şi se intercondiţionează cu libertatea economică
5. mobilă şi dinamică, adaptabilă raportului dintre cerere şi ofertă

Puncte slabe:
1. distribuţia inegală a veniturilor: în anumite limite inegalitatea veniturilor are rol stimulativ pentru
activitatea economică, în afara acestor limite duce la două mari riscuri ®subminează motivaţia
economică ®slăbeşte coeziunea socială, iar fără o clasă de mijloc solidă stabilitatea socială are de suferit
2. forţa banilor: stârneşte comportamente corupte, astfel că poate deforma libera concurenţă în timp ce
birocraţia politică şi administrativă ia amploare
3. deteriorarea mediului înconjurător: urmărirea interesului personal poate intra în contradicţie cu
interesul general pentru un mediu natural nepoluat
4. inflaţia şi şomajul: considerate eşecuri ale pieţelor de către unii economişti.

Sisteme economice în lume

La nivel mondial există 3 mari de modele de economie:

1. modelul american: randament şi libertate politică
2. modelul asiatic: libertate politică şi coeziune socială
3. modelul european: coeziune socială, randament şi libertate politică

Şi economia de piaţă cunoaşte o varietate de tipologii (modele mixte):

- modelul anglo-saxon (neoamerican): SUA, Marea Britanie
- modelul renan: Germania, Elveţia, Suedia
- modelul japonez
- modelul scandinav: S-E Asiei „Tigri asiatici”
- modelul Polder: Olanda

4
 TEMA 1.
CE ESTE ECONOMIA?

1. Ce este economia?
2. Știința economică și ramurile științei economice
3. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică
4. Etapele dezvoltării științei economice

1. Ce este economia?

Economia studiază modul în care indivizii, firmele, guvernele fac alegeri, alegeri care determină
folosirea/alocarea resurselor în societate.

Cu privire la modul în care indivizii iau decizii și interacționează și cu privire la modul în care
economia funcționează, economistul american Gregory Mankiw formulează zece principii:
1. Oamenii se confruntă cu alegeri, fac compromisuri. Pentru a obține/avea un bun, de obicei trebuie
să renunțăm la alt bun pe care îl vrem, deci punem față în față diferite scopuri.
2. Alegerile implică renunțări, luarea deciziilor necesită compararea costurilor și beneficiilor
diferitelor alternative.
3. Oamenii raționali gândesc în termeni marginali. Folosirea expresiei "modificare marginală" se
referă la mici incrementări ale unei variabile, la limita sa.
4. Oamenii răspund la stimulente, acționând în concordanță cu propriile interese.
5. Specializarea, schimbul, comerțul îi pot îmbogăți pe toți.
6. Piețele sunt, în general, o bună formă de organizare a activității economice. "Mâna invizibilă"
(Adam Smith) face ca piețele spre cea mai bună alocare a resurselor existente.
7. Guvernele pot, uneori, să îmbunătățească rezultatele pieței.
8. Standardul de viață dintr-o țară depinde de capacitatea ei de a produce bunuri și servicii
corespunzătoare din punct de vedere calitativ, cantitativ și structural.
9. Prețurile cresc atunci când guvernul tipărește prea mulți bani iar inflația ridicată impune costuri
sociale mari.
10. Pe termen scurt societățile se confruntă cu alegerea între inflație și șomaj.

Pornind de la aceste principii, putem contura următoarele concepte fundamentale ale economiei:
a) compromisuri - indivizii se confruntă cu alegeri, iar acestea implică anumite compromisuri din
cauza rarității resurselor;
b) stimulente - atunci cînd fac alegeri, oamenii reacționează la stimulente;
c) schimbul - permite o folosire mai eficientă a resurselor și extinderea ariei alegerilor noastre și
alocarea mai eficientă a resurselor;
d) informația - orice alegere bună implică deținerea și folosirea informațiilor;
e) redistribuirea avuției și veniturilor în societate - este realizată de către piață sau prin intervenția
statului. Alegerile pe care le facem (cu privire la bunurile și serviciile achiziționate, cu privire la educație
etc.) determină distribuirea veniturilor în cadrul societății.

2. Ștința economică. Ramurile științei economice

Economia face parte din categoria științelor sociale, studiind modul în care oamenii identifică și
utilizează resurse rare cu utilizări alternative pentru satisfacerea diferitelor nevoi, potențial nelimitate.
Știința economică constă în ansamblul corent de noțiuni, idei, teorii, doctrine, judecăți de valoare
prin care sunt reflectate actele, faptele și comportamentele economice. De asemenea, aceasta constă în
metodele, tehnicile, procedeele de măsurare, evaluare, gestionare și stimulare a activității economice.

Știința economică poate fi struturată pe mai multe niveluri. Cele mai utilizate moduri de abordare a
economiei sunt microeconomia și macroeconomia.
1
 Microeconomia este ramură a științei economice care studiază unitățile economice individuale
(menaje, firme, bănci, administrații etc.), structurile, comportamentele, deciziile acestora, precum și
legăturile dintre acești agenți economici.
Macroeconomia este ramura științei economice care studiază mărimilie agregate, globale dintr-o
economie, interdependențele dintre diferitele variabile globale ale economiei și sistemul economic al unei
țări. Așadar macroeconomia studiază economia ca un întreg, ca grup de subiecți economici.
Pe lângă aceste două niveluri de agregare, se întâlnesc și noțiunile de mezoeconomie și
mondoeconomie.
Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele si comportamentele care se referă la sectoarele
de activitate economică (primar, secundar, terțiar), la ramurile activităţii economice (siderurgie, chimie,
transport, educaţie, sănătate, etc) la o regiune teritorial-administrativă.
Mondoeconomia cuprinde procesele, faptele, actele şi comportamentele subiecţilor economici şi ale
comunităţilor internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre economiile naţionale, cât şi
ca întreg considerat la scară planetară sau zonal-internaţională.

În știința economică se operează (folosesc) noțiunile de economie pozitivă și economie normativă.

Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie, explică realitatea, arată modul în care
funcționează economia la un moment dat. Atunci când economiştii încearcă să explice procesele şi
fenomenele petrecute în economie ei fac analize obiective, lipsite de subiectivismul recomandărilor.
Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice şi ce ar trebui
făcut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze în anumite limite, sa evolueze într-un anumit
sens. Concluziile/afirmațiile de acest tip sunt subiective şi depind de interpretarea consecinţelor politicilor
respective, de optimismul sau pesimismul cercetătorului, de cunoștințele deținute și corelațiile realizate. Ele
pot folosi ca orientare pentru acțiunile următoare. Ştiinţa economică normativă se sprijină pe cea pozitivă.
Cunoştinţele furnizate de economia pozitivă fac posibile recomandări normative realiste.

3. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică

Ca orice știință, știința economică are două responsabilități: să explice fenomenele realizății și să
realizeze previzuni cu privire la evoluția viitoare a activității eonomice. Aceste repviziuni au la baza teorii
și principii economice care folosesc diferite metode de analiză economică.
Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la generalizări
teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a principiilor plecând de la observarea
atentă a fenomenelor, faptelor şi actelor economice. Un exemplu in acest sens este oferit de legea lui Engel
conform careia, pornind de la fapte, pe măsură ce venitul creşte ponderea cheltuielilor pentru alimente se
reduce.
Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau fenomene, plecând
de la principiul (legea) sau esenţa acestora. Este modul de a cerceta economia trecând de la general la
particular.
Principiul “ceteris paribus” pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice sunt
stabile, în timp ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a principiului logicii, conform căruia
“interpretarea evoluţiei fenomenului se face prin recunoaşterea unui punct stabil de referinţă”. De regulă,
sunt considerate stabile acele elemente care pot fi cuantificate matematic. Cererea de piaţă pentru paltoane
presupune un element stabil (numărul consumatorilor) şi unul variabil (moda).
Alte metode utilizate în știința economică: abstracţia ştiinţifică, analiza și sinteza, metoda
istorică, cercetarea logică, unitatea analizei cantitative şi calitative, modelarea matematică.

4. Etapele dezvoltării științei economice

Gândirea economică are o istorie relativ îndelungată. Idei, şi chiar teorii economice, au apărut
încă din antichitate. Acestea erau formulate şi integrate în alte sisteme de gândire (de pildă, în cel filozofic).
Termenul de economie politică a fost consacrat de francezul Antoine de Montchrestien, prin Tratatul
său de Economie Politică (1615). Acest termen provine din trei cuvinte de origine greacă: oikos

2
(gospodărie, gospodărire), nomos (lege) şi polis (oraş, cetate). Așadar, termenul semnifica iniţial legea
(regulile) de gospodărire a cetăţii.
Paradoxal, denumirea de economie politică a apărut cu mult timp înainte ca ştiinţa economică să fi
apărut. Sintagma respectivă a fost utilizată de cei mai mulţi din marii economişti ai secolului al XIX-lea (D.
Ricardo, K. Marx, J. B. Say, A. Marshall, C. Menger, S. Jevons, L. Walras) ca titlu pentru operele lor
fundamentale. Delimitarea economiei politice faţă de celelalte ştiinţe se făcea prin domeniul ei particular
de studiu: producerea, repartiţia, schimbul şi consumul avuţiilor, îndeosebi al bunurilor materiale. Prin rolul
bunurilor materiale în societate, susţineau clasicii acestei ştiinţe, domeniul economiei politice era un aspect
particular al tuturor activităţilor umane.
Mai târziu, economiştii de orientare liberală au recepţionat sintagma economie politică ca o legătură
strânsă între ştiinţa economică, pe de o parte şi opţiunile şi deciziile politice, pe de alta. Majoritatea acestor
economişti considerau că economicul este subordonat politicului, în sensul că politica avea funcţia de a alege
şi stabili obiectivele dezvoltării economice, în timp ce economia studia, gestiona şi oferea mijloacele de
atingere a acestor obiective.
În a doua jumătate a secolului al XX-lea, se manifestă o tendinţă de reconstrucţie a economiei ca
ştiinţă teoretică fundamentală. Despovărată de aspectele ideologice, economia contemporană se constituie,
lent dar ferm, într-o tehnică socială. Aceasta ar putea fi noua paradigmă, pe baza căreia se poate aştepta o
nouă stare a economiei la început de nou mileniu.

Prima etapă în evoluţia gândirii economice își are originile în gândirea antică greco-romană şi
asiatică și se extinde până la Adam Smith, deci spre sfârşitul secolului al XVIII-lea. Smith, cu lucrarea sa
“Avuţia naţiunilor” (1776), este considerat părintele ştiinţei economice. De o deosebită importanţă au
fost în această perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor economişti care au efectuat primele analize
economice ale proceselor economice de ansamblu, cum sunt: W. Petty cu a sa “Aritmetică Politică” si F.
Quesnay, cu faimosul său “Tablou Economic”.
A doua perioadă în evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se încadrează într-un orizont de timp
cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea. Această
perioadă este dominantă de David Ricardo, Thomas Malthus, John S. Mill. De asemenea, în această etapă, a
trăit şi a creat K. Marx, care este considerat un fondator de nouă şcoală economică, înscriindu-se pe o
anumită filiaţie de idei. Unii specialişti acordă francezului J.B. Say un loc important în gândirea economică
universală, pe care-l încadrează în linia de gândire din această perioadă.
A treia perioadă este cuprinsă între anii '70 ai secolului XIX şi primul război mondial, respectiv
marea recesiune mondială din anii '30 ai secolului al XX-lea. În acest interval de timp, s-au impus
contribuţiile strălucite ale școlii istorice germane (W.Roscher, G. Schmoller şi îndeosebi F. List), ale
marginaliştilor vienezi specialişti în teoria valorii şi a distribuţiei (C. Menger, E. Böhm-Bawerk, F. von
Wieser), ale lui L.Walras, V.Pareto, A. Marshall.
A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează între anii '20 şi anii '70 ai secolului
al XX-lea. Perioada respectivă este marcată pregnant de J.M. Keynes şi de opera sa fundamentală ”Teoria
generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor”. Opera economică a lui Keynes a dat un puternic impuls ştiinţei
economice în general. Ca replică la curentul dirijist keynesist, s-a constituit liberalismul clasic al secolului al
XX-lea, ai cărui corifei – L. Mises, F. Hayek, M. Friedman - formează nucleul cel mai activ al gândirii
economice din ultimele decenii.
A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului XX. Pe terenul realităţilor economice
contemporane şi beneficiind de cuceririle anterioare ale ştiinţei economice, de tehnicile de analiză existente,
ştiinţa economică se află în faţa unei noi situaţii clasice. Deocamdată, toate teoriile elaborate în trecut au fost
şi sunt dezvoltate şi actualizate. În acelaşi timp, în procesul firesc de raportare la nevoile realităţii, unele
dintre ideile, teoriile şi doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate.

3
 TEMA 2. ECONOMIA - FORMĂ A ACȚIUNII UMANE

1. Nevoi și resurse. Raritate și alegere

2. Frontiera posibilităților de producție. Costul de oportunitate

1. Nevoi și resurse. Raritate și alegere

În analiza activităţii economice se porneşte de la om şi nevoile sale.

Mediul natural 

Om Mediul economic

Mediul social 

Presiunile din partea mediillor existenţiale sunt resimţite de OAMENI ca nevoi (trebuinţe).
Noţiunea de nevoie sau de trebuinţă umană desemnează, în accepţiunea cea mai generală,
sentimentul de privaţiune acompaniat de dorinţa de a o face să dispară. Lipsa sau privaţiunea desemnează
nevoia încă nesatisfăcută; ea naşte dorinţa ca stare psihologică a celui care crede că îi lipseşte ceva. Pe plan
economic, sentimentul privaţiunii conduce la a dori un bun material sau serviciu. Nevoile umane constituie
impulsul tuturor activităţilor umane, iar satisfacerea lor - scopul acestora.
Nevoile umane sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale oamenilor de a avea, de a fi, de a şti şi
de a crede, respectiv de a-şi însuşi bunuri, toate acestea fiind condiţionate şi devenind efective în funcţie de
nivelul dezvoltării economico-sociale (condiţionare obiectivă) şi de nivelul de dezvoltare a individului
(condiţionare subiectivă).
Cea mai cunoscută reprezentare a structurării nevoilor umane este “Piramida lui Maslow”
(Abraham Maslow - psiholog american) care arata ierarhizarea nevoilor și, deci, modul de stabilire a
priorităţilor (Figura 1).
Figura 1. Piramida nevoilor (Abraham Maslow)

5.Nevoia de autorealizare

A gandi
creativ,
a realiza idei
proprii

4.Nevoi de stimă Stimă, respect

de sine, curiozitate, necesar de
informatie, dezvoltare,
responsabilitate
3.Nevoi
sociale Apartenenta la grup, colaborare, comunicare

2.Nevoi de Serviciu, asigurarea nivelului economic atins, protectie

siguranță fata de eventualele riscuri

1.Nevoi de Foame, sete, instinct de automentinere,

bază, necesitati de miscare
primare

Nevoile umane reprezintă motorul activității economico-sociale. Indivizii încearcă să își satisfacă
nevoile folosind elemente din mediul natural sau social. Transformate în mobiluri ale actvității economico-
sociale, nevoile devin interese economice.

1
 Interesele economice sunt acele nevoi înțelese și conștientizate devenite mobiluri/scopuri (directe
sau indirecte, apropiate sau îndepărtate în timp) ale activității economice.

Caracteristicile nevoilor umane. Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături, fiecare
caracteristică reflectând, în fapt, un principiu economic esenţial:
a) sunt nelimitate ca număr - există din ce în ce mai multe nevoi pe măsura progresului individului
și societății și a creșterii gradului de civilizație. Satisfacerea anumitor nevoi duce la apariția altor nevoi noi și
diversificate;
b) sunt limitate în capacitate- satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi
date dintr-un bun ceea ce face ca intensitatea resimţirii unei nevoi să scadă;
c) se sting momentan prin satisfacere;
c) sunt concurente- unele nevoi se extind în detrimentul altora, se înlocuiesc sau se substituie între
ele;
d) sunt complementare - o nevoie atrage o altă nevoie;
e) au dinamism ridicat.

În realizarea activităţii lor, oamenii au în vedere nu numai scopurile ei, conform cărora o orientează,
ci şi resursele care pot fi utilizate în vederea atingerii scopurilor urmărite.

Resursele economice reprezintă elemente ale realității care pot fi utilizate, direct sau indirect, pentru
producerea de bunuri economice și acoperirea nevoilor umane.
Resursele sunt atrase în procesele de producție, devenind astfel factori de producţie. Factorii de
producţie includ natura, forţa de muncă, capitalul şi abilitatea întreprinzătorului.
Resursele se împart în resurse materiale și resurse umane. În cadrul resurselor materiale,
distingem între resursele naturale primare și resurse derivate (capital).
Resursele naturale, ca factor de producţie, reprezintă acele resurse privite ca “daruri ale naturii” şi
folosite pentru producerea bunurilor şi serviciilor. Natura include resursele de teren (suprafeţele agricole şi
de construcţie), precum şi resursele solului şi subsolului (mineralele, resursele forestiere, lacurile naturale,
râurile şi animalele sălbatice etc.). Toate aceste resurse sunt adesea incluse în categoria generică “pământ”.
Capitalul tehnic include bunurile realizate în procese de producţie anterioare şi utilizate ca intrări
într-un nou proces de producţie. Capitalul tehnic cuprinde, la rândul său, două componente: capitalul tehnic
fix şi capitalul tehnic circulant. Capitalul tehnic fix participă la mai multe procese de producţie şi este
încorporat treptat în rezultatul producţiei. Pentru o întreprindere, clădirile, echipamentele, maşinile, utilajele,
instalaţiile etc. constituie capital fix. Capitalul tehnic circulant participă la un singur proces de producţie,
fiind transformat sau încorporat imediat în produsul finit. În capitalul circulant sunt incluse materiile prime,
materialele, combustibilul, energia, piesele de schimb şi semifabricatele.
În afară de capital tehnic, în procesele de producție sunt atrase sume de bani necesare desfășurării
activităților productive, respectiv capital bănesc.
Resursele umane fac referire la muncă și la abilitățile întreprinzătorului.
Munca constituie efortul fizic şi intelectual depus pentru a produce bunuri şi servicii. Forţa de muncă
are o latură cantitativă – totalul populaţiei apte de muncă şi o latură calitativă – reprezentată prin nivelul de
calificare, de dezvoltare spirituală, prin structura profesională.
Abilitatea întreprinzătorului poate fi privită ca abilitate managerială sau organizatorică şi este
indispensabilă menţinerii şi succesului unei afaceri. Abilitatea managerială constă în capacitatea de
organizare a producţiei, de decizie, de asumare a riscurilor şi de inovare.

Spre deosebire de nevoi, resursele economice sunt limitate (rare) iar dinamismul lor este mult
inferior nevoilor umane.

Raritatea este o problemă fundamentală a economiei determinată de caracterul limitat al resurselor

în raport cu caracterul potențial nelimitat al nevoilor umane. Astfel, raritatea exprimă relaţia de
interdependenţă între cantitatea, calitatea şi structura resurselor, pe de o parte, şi volumul, structura şi
intensitatea nevoilor pe de altă parte. Intre resurse limitate şi nevoile nelimitate exista o stare de tensiune
permanentă, cu grade de intensitate diferite de-alungul timpului.

2
 Tensiunea dintre nevoi şi resurse determină nevoia ca acestea din urmă șă fie utilizare în mod
eficient. Maximizarea rezultatelor utile în condiţiile minimizării eforturilor reprezintă principiul
raţionalităţii. Conform acestuia, producătorii și consumatorii acționează eficient pentru realizarea propriilor
interese.

Schema relaţiei NEVOI-RESURSE

Sistemul nevoilor Sistemul resurselor

Ce vor oamenii? Ce pot oamenii?

Dinamic şi nelimitat
 Limitat 0

Subsistemul
factorilor de
Subsistemul producţie
intereselor Activitatea umană raţională
Ce fac oamenii?

Societatea doreşte ca resursele sale să fie utilizate în mod eficient. Pentru aceasta trebuiesc îndeplinite
simultan două obiective :
1. ocuparea deplină (full employment) : utilizarea tuturor resurselor disponibile
2. producţia deplină (full production) : utilizarea eficientă a resurselor
Cele două abordări ale eficienţei:  eficienţa alocativă: maximizarea rezultatelor utile
 eficienţa productivă: minimizarea costurilor

Activitatea economică este EFICIENTĂ = (Efect/Efort)  1

Ştiinţa economică este o ştiinţă a alegerii raţionale (are la bază principiul raţionalităţii) şi oportună
(presupune acţiune în termenii costului de oportunitate). Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile,
conjugată cu existenţa mai multor alternative de folosire a resurselor fac ca alegerea uneia dintre ele să fie
însoţită de sacrificarea celorlalte.

2. Frontiera posibilităților de producție/Curba posibilităților de producție

Frontiera (curba) posibilitatilor de productie este un model teoretic de analiză util pentru a
evidenția caracterul rar al resurselor și nevoia de a face alegeri, punând în evidenţă, diferitele alternative
posibile de producţie a două bunuri economice care pot fi obţinute prin utilizarea deplină şi eficientă a
resurselor economice disponibile.

A. Frontiera posibilităților de producție - abordare statică

Frontiera posibilităţilor de producţie pune în evidenţă - într-un orizont de timp - diferitele alternative
posibile de producţie a două bunuri economice, care pot fi obţinute prin utilizarea deplină şi eficientă a unor
resurse economice disponibile. Prin intermediul său se cercetează combinaţiile posibile de a produce două
bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor disponibile la un moment dat.

Ipotezele abordării statice a frontierei posibiliăților de producție:

a) economia funcţionează în condiţii de eficienţă, resursele fiind utilizate integral și eficient;
b) resursele sunt fixe din punct de vedere calitativ și cantitativ, la fel sunt și tehnologiile utilizate;
c) se pot produce doar două categorii de bunuri (x și y);
3
 d) unele resurse sunt mai adaptate (eficiente) producției dintr-un bun și mai puțin adaptate producției
din celalalt bun.

Pe baza acestor ipoteze putem concluziona că resursele sunt limitate și conduc, prin urmare, la
obținerea unor producții limitate din cele două bunuri, de aceea trebuie să alege între mai multe
alternative/variante de producție.

Pentru construirea frontierei posibiliăților de producție vom urma următoarele etape:

1) construirea unui tabel al posibilităţilor de producţie în condiţiile utilizării eficiente a resurselor
disponibile (Tabel 2.1.)

Tabel 1. Posibilitățile de producție pentru 2 bunuri: x și y

Alternativa de producție Bun X Bun Y
a 0 15
b 1 14
c 2 12
d 3 8
e 4 5
f 5 0

2) construirea frontierei posibiliăților de producție pe baza posibilităţilor de producţie existente

(figura 2)

Figura 2. Construirea frontierei posibilităților de producție

y
b
a c

0
f x

Frontiera posibilităților de producție este concavă față de origine, ca urmare a specializării resurselor.
Astfel, forma curbei de indiferență arată o realitate evidentă: cu cât crește producția dintr-un bun, cu atât
crește producția din celalalt bun la care se renunță pentru creșterea în continuare cu o unitate a primului bun.
Aceasta se întămplă din cauza faptului că resursele nu sunt complet adaptabile utilizărilor alternative: unele
sunt mai adaptate producției unui bun decât altele, astfel că pe măsură ce resursele sunt relocate dispre y spre
x, de exemplu, fiecare nouă unitate din x care este produsă presupune renunțarea la o cantitate din ce în ce
mai mare din bunul y.
Frontiera posibilităților de producție evidențiază trei concepe: raritate, algere și cost de oportunitate.
Raritatea este indicată de combinațiile intangibile, cele dina fara curbei. Alegerea face referire la necesitatea
de a alege între mai multe combinații posibile iar costul de oportunitate indică renunțarea și este reflectat de
panta negativă a frontierei posibilităților de producție.
4
 Figura 3. Analiza diferitelor alternative de producție
y
B
G
A C
K

I E

0
F x

Diferitele alternative de producție pot indica variante posibile sau imposibile, dezirabile sau
indezirabile.
Punctele situate pe curba (de la A la F) reprezinta variante de producţie posibile pentru producerea
bunurilor X și Y, obținute prin folosirea integrală și eficientă a resurselor disponibile. Creşterea cantităţii
produsă dintr-un bun implică reducerea cantităţii produsă din celălalt bun. În plus, punctele A și F arată
folosirea integrală a resurselor disponibile doar pentru obținerea bunului X sau doar a bunului Y.
H și I reprezintă variante de producţie posibile şi ineficiente, deoarece resursele disponibile nu sunt
utilizate integral
G și K reprezintă variante de producţie imposibile, deoarece nu există sufiente resurse la un moment
dat, deci exced resursele disponibile (Figura 3).

Frontiera posibilităților de producție (FPP) este descrisă de funcţia Y=f(x), iar panta acesteia este
dată de costul de oportunitate. Panta FPP este negativă, deoarece a produce mai mult dintr-un bun este
posibil doar dacă se produce mai puţin din celelalt. În același timp, panta FPP este crescătoare deoarece
pentru a creşte producţia dintr-un bun trebuie să renunţăm din ce în ce mai mult din celălalt bun.

Costul de oportunitate (al şansei sacrificate, de opţiune, al alegerii) constă în preţuirea, aprecierea
(în expresie fizică şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre şansele sacrificate atunci când se face o
alegere, când se ia decizia de a produce sau a cumpăra un bun, a întreprinde o anumită acţiune dintr-o plajă
posibilă. El măsoară “câştigul obţinut” prin “pierderea” celei mai bune dintre variantele sacrificate.
In termeni generali, costul de oprtunitate (CO) reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun la care se
renunţă (Qy) pentru obţinerea cantităţii maxime din celălalt bun (Qx).

In termeni marginali, costul de oportunitate reprezintă cantitatea suplimentară din bunul y (ΔY) la
care se renunţă, pentru a obţine o unitate în plus din bunul x (ΔX).

Analiza în termenii costului de oportunitate se realizează atât de către consumator, cât şi de către
producător şi este determinată de raritatea resurselor, a bunurilor economice şi a factorilor de productie.
 Cop nu poate fi niciodată 0.
 Preocuparea dintotdeauna a oamenilor de a alege resursele pentru satisfacerea cât mai bună a
nevoilor constituie problema generală a economiei. Aceasta poate fi conturată şi evidenţiată prin

5
 răspunsurile care se dau la întrebări vitale cu care se confruntă orice agent economic: ce să producă?
cât să producă ? cum să producă ? şi pentru cine să producă?
 Pornind de la calculul CO, ca pantă a FPP/CPP (negativă şi crescătoare), regăsim aplicaţia analizei
în termenii costului de oportunitate prin intermediul FPP, drept încercare de a răspunde la întrebările
fundamentale enumerate mai sus:
 panta FPP are o înclinaţie negativă, deoarece pentru a produce mai mult dintr-un bun este
posibil doar dacă se produce mai puţin din celelalte,
 panta FPP este crescătoare deoarece pentru a creşte producţia dintr-un bun trebuie să
renunţăm din ce în ce mai mult la a mai produce din celălalt bun.

B. Frontiera/Curba posibilităților de producție - abordare dinamică

Pe termen lung, ipotezele abordării statice sunt modificate astfel că vor avea loc deplasări ale
frontierei posibilităților de producție spre dreapta sau stânga.
Deplasarea FPP spre dreapta permite producerea unor cantităţi mai mari de bunuri x şi y, inclusiv
a acelor combinaţii imposibile, ca urmare a unor factori precum:
- creşterea ofertei de resurse
- folosirea mai eficientă a resurselor existente
- progresul tehnologic
Deplasarea spre dreapta a curbei posibilitatilor de productie conduce la creştere economică (figura 4).

Figura 4. Deplasarea curbei posibilitatilor de producție ca urmare a creșterii volumului de

resurse economice

0 x
Este posibil ca producția maximă dintr-un bun sa nu sufere modificări dacă se introduce o tehnologie
modernă în producția unui singur bun (figura 5).

Figura 5. Posibilităţi de creștere a producţiei bunului y (stânga) și posibilităţi de creștere a

producţiei bunului x (dreapta)

y y

0 x 0 x

Deplasarea FPP spre stânga, paralel cu linia inițială, este generată de diminuarea posibilităţilor de
producţie (ex: dezastre naturale care distrug o parte din resursele existente).

6
 TEORIA CONSUMATORULUI

1. Utilitatea economică
2. Surplusul consumatorului
3. Preferințele consumatorilor
4. Constrângerea bugetară a consumatorului
5. Echilibrul consumatorului

1. Utilitatea economică

Conceptul care exprimă capacitatea de a se crea satisfacţie prin folosirea bunurilor este cel de
utilitate economică. În condiţiile economiei de piaţă principiul maximizării satisfacţiei consumatorului se
transformă în principiul maximizării utilităţii.
Privită dinspre consumator, utilitatea apare ca utilitate economică, exprimând gradul, măsura în care
consumarea unei cantităţi de bunuri satisface una sau alta dintre nevoile umane.
Pe scurt, utilitatea unui bun sau serviciu reflectă satisfacţia sau plăcerea pe care un consumator
anticipează să o obţină prin consum.
Deoarece utilitatea unui bun diferă de la un individ la altul şi chiar în cazul aceluiaşi individ putem
spune că utilitatea are un caracter subiectiv. Fiind o noţiune subiectivă, utilitatea este, în acelaşi timp, nu
numai dificil de definit, ci şi dificil de măsurat. În teoria economică există 2 accepţiuni diferite de măsurare a
utilităţii:
• accepţiunea cardinală (abordarea clasică) – conform căreia fiecărei doze consumate i se poate
ataşa un număr ca măsură a utilităţii (Contribuţii: W. Jevons, C. Menger, L. Walras).
• accepţiunea ordinală (abordare neoclasică)– conform căreia utilitatea nu poate fi măsurată cu
precizie şi nici nu este important să măsurăm utilitatea în condiţiile în care ne interesează ordonarea
preferinţelor în raport cu nivelul satisfacţiei totale scontate a se obţine. Altfel spus, sistemul ordinal
presupune stabilirea unei ierarhii între utilitatea diferitelor bunuri, cum ar fi de exemplu: primul, al doilea,
etc. (Contribuţii: V. Pareto, J. Hicks).
În teoria şi practica economică se operează cu conceptele:
• utilitate individuală – satisfacţia resimțită (anticipată a se resimți) de către un individ, în urma
consumului unei doze dintr-un bun consumat.
• utilitate totală – satisfacţia resimţită (anticipată) de un individ în urma consumului unor cantităţi
succesive dintr-un bun într-o perioadă dată.
• utilitatea marginală – satisfacţia suplimentară (adiţională) resimţită (aşteptată) de un
consumator prin consumul unei unităţi (doze) suplimentare dintr-un bun sau serviciu, caeteris paribus.
Relaţia dintre utilitatea totală și utilitatea marginală este prezentată în Figura 1.

UT UTmax
Umg UT

0
Umg1 X
 • pe măsură ce individul va consuma mai mult bun X, utilitatea totală va creşte, dar cu o rată
descrescătoare, iar utilitatea marginală va scădea
• când utilitatea marginală este pozitivă, utilitatea totală creşte, dar cu o rată descrescătoare
• utilitatea totală este maximă, când utilitatea marginală este 0
• când utilitatea marginală este negativă, utilitatea totală este pozitivă, dar înregistrează o scădere
• suma algebrică a utilităților marginale reprezintă utilitatea totală
• curba utilității marginale are pantă negativă.

Relaţia de calcul a utilităţii marginale(Umg) este:

Pe baza acestor relaţii în teoria economică este formulată legea utilităţii marginale descrescânde de
H. Gossen. Conform acestei legi, atunci când cantitatea consumată dintr-un bun creşte, utilitatea marginală
se reduce.

Alegerile consumatorilor sunt legate şi de cantitatea de masă monetară la care o persoană este
dispusă să renunţe pentru a obţine doze suplimentare dintr-un anumit bun. Consumatorul raţional trebuie să
compare utilitatea suplimentară cu costurile suplimentare. Deci, regula maximizării utilităţii se poate
exprima astfel:

sau

Pe baza relaţiei dintre utilitatea marginală, venituri şi preţuri, economistul american Paul A.
Samuelson a formulat legea utilității marginale egale pe unitatea monetară. Potrivit acestei legi, fiecare
bun este cerut până la punctul în care utilitatea marginală a unității monetare cheltuite pentru aceasta este
aceeaşi cu utilitatea marginală a unității monetare cheltuite pentru oricare alt bun.
Teoria utilității marginale a cunoscut de-a lungul timpului numeroase controverse. De exemplu, cu
mai bine de 200 de ani în urmă, Adam Smith a descoperit un paradox pe care l-a denumit sugestiv paradoxul
apă-diamant.
El a observat că apa, care este esenţială pentru viaţă costă relativ puţin comparativ cu diamantele.
Teoria utilitatea marginală a permis economiştilor să găsească o explicaţie a acestui fenomen:
• în majoritatea zonelor planetei, oferta de apă este relativ mai mare comparativ cu cererea, de aici
rezultă prețul relativ mic al apei;
• prin contrast, în cazul diamantelor, care se obţin cu costuri mari, oferta este mult mai mică decât
cererea, de unde rezulăt prețul P este mare;
• diamantul are: preț mare şi utilitatea marginală mare (deoarece se cumpără puţine diamante), pe
când apa are preț mic și utilitatea marginală mică. Pentru a obţine maximizarea utilității marginale, trebuie ca
raportul prețurilor să fie egal cu cel al utilităților marginale. Vom obţine astfel un raport al utilității marginale
pe unitate monetară mai mare la diamante (UmgD/PD > UmgA/PA). Va exista tendinţa ca, pentru a obţine mai
multă apă, să se renunţe la tot mai multe diamante. Pe de altă parte, ţinând cont de stocul relativ abundent de
apă, societatea va prefera o unitate suplimentară de diamante; dar acutizarea problemelor ecologice din
ultima perioadă, face ca paradoxul apă-diamant să poată fi abordat în alţi termeni (în condiţiile în care apa
potabilă de bună calitate nu mai este o resursă abundentă).
În abordările moderne se evidenţiază tot mai mult faptul că teoria utilității marginale oferă doar o
analiză simplificată a realităţii. În realitate, utilitatea marginală scontată a se obţine prin consumul unei
unităţi suplimentare dintr-un bun depinde şi de consumul altor bunuri care fac parte din coşul de consum.

2
 2. Surplusul consumatorului

Surplusul consumatorului (SC) este dat de diferenţa dintre valoarea bunului (cât de mult suntem
dispuşi să plătim pentru a-l procura) şi prețul aferent acelui bun pe piață, la un moment dat.
Surplusul consumatorului reprezintă un model de analiză microeconomică prin care sunt puse în
corelaţie legea utilității marginale descrescânde, legea cererii şi preţul format pe baza utilităţii şi rarităţii.
Surplusul consumatorului poate fi explicat prin exemple cifrice, poate fi surprins în grafice şi de
asemenea poate fi demonstrat algebric.
Din punct de vedere grafic, surplusul consumaorului est reprezentat de aria cuprinsă între curba
cererii și o dreaptă orizontală la nivelul prețului pe piață.
Presupunem un exemplu în care un consumator achiziţionează succesiv 5 l lapte. Corespunzător
utilităţii descrescânde, el este dispus să ofere pentru 1l lapte: 10, 8, 7, 6, 5 unităţi monetare. Preţul pe piaţă
pentru 1 l lapte este 5 u.m.
Diferenţa dintre cât este dispus să plătească consumatorul şi cât plăteşte efectiv este: 5u.m.(10-5), 3
u.m.(8-5), 2 u.m, 1 u.m. Aceste diferenţe reprezintă surplusul individual al consumatorului de lapte.
Surplusul total se poate calcula fie prin însumarea surplusurilor individuale (5+3+2+1=11), fie prin
diferenţa dintre valoarea totală apreciată a celor 5 l lapte, valoare pe care este dispus consumatorul să o
plătească şi cheltuiala efectivă totală făcută în raport cu prețul pieţei: (10+8+7+6+5) – 5·5 = 11.
În ceea ce priveşte paradoxul apă-diamant, pornind de la oferta mică de diamante şi de la prețul lor
mare, se poate oobserva că surplusul consumatorului în acest caz este foarte mic. Invers în cazul apei: oferta
mare și prețul mic, indică un surplus al consumatorului mare. Aceste relaţii evidenţiază adevăratul aport al
celor două bunuri la bunăstarea individului.

3. Preferințele consumatorilor

Ca fiinţă raţională şi afectivă, consumatorul îşi stabileşte în fiecare moment un anumit program de
consum, pe baza preferinţelor, dorinţelor, precum şi pe baza restricţiilor pe care mediul economic și social le
impune.
Preferinţele oamenilor sunt diferite de la individ la individ, chiar şi pentru acelaşi individ, în condiţii
spaţio-temporale diferite.
Curba de indiferenţă în consum (curba de isoutilitate) reflectă ansamblul combinaţiilor de bunuri şi
servicii la care consumatorul speră să obţină acelaşi nivel de satisfacţie (utilitaeta totală scontată este
constantă) (Figura 2).

Figura 2. Curba de indiferență în consum

Y

3
 Principiul curbei de indiferenţă se explică prin aceea că suplimentarea consumului duce la sporirea
utilităţii. Dar, pentru a rămâne pe curba de indiferenţă, o creştere a consumului dintr-un bun, care va asigura
un spor de utilitate, va fi balansat printr-o scădere a consumului din celălalt bun, care va însemna un minus
corespunzător de utilitate.
Forma curbelor de indiferenţă poate fi convexă, concavă sau liniară.
Într-un sistem bidimensional se pot prezenta o infinitate de curbe de indiferenţă, alcătuind harta
curbelor de indiferenţă. Această hartă reuneşte totalitatea curbelor de indiferenţă care descriu preferinţele
unui consumator pentru anumite bunuri/servicii (Figura 3).

Figura 3. Harta curbelor de indiferență în consum

Y

UT3

UT2
UT1

Proprietăţile curbelor de indiferenţă:

• o curbă de indiferenţă mai înaltă (mai deplasată în dreapta sus) exprimă un nivel de utilitate mai
mare;
• curbele de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată, pentru că ilustrează diversele preferinţe ale
consumatorului/consumatorilor;
• ele nu pot lua forma unor cercuri concentrice;
• panta curbei de indiferenţă se numeşte rata marginală de substituţie a bunurilor. Aceasta
arată raportul dintre cantitatea dintr-un bun Y la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei
cantităţi suplimentare din alt bun X:

, UT=constantă.

Rata marginală de substituţie este raportul invers al utilităţilor marginale ale celor 2 bunuri

4. Constrângerea bugetară a consumatorului

A. Constrângerea bugetară a consumatorului - abordare statică

Acţionând sub impulsul preferinţelor sale, consumatorul se confruntă cu anumite restricţii

economice, dintre care cele mai importante sunt: venitul disponibil destinat consumului şi preţurile bunurilor.
Constrângerea bugetară reprezintă ansamblul combinaţiilor de bunuri pe care un consumator poate
să le achiziționeze, în limita vnitului de care dispune şi în raport cu prețul existent de pe piaţă, la un moment
dat. Constrângerea bugetară este descrisă de condiţia care arată setul combinațiilor posibile:
x Px+y Py < Vd

4
 Atunci când consumatorul foloseşte întreg venitul disponibil pentru procurarea bunurilor, este
descrisă linia bugetului (Figura 4)

Panta liniei bugetului este derivata de ordinul întâi, adică: - Px/Py.

Figura 4. Constrângerea bugetară și linia bugetului

Y
Vd/Py
LB
T

Ansamblul
combinațiilor
posibile

0 Vd/Px X

B. Constrângerea bugetară a consumatorului - abordare dinamică

Variabilele economice cunosc o continuă schimbare. Ca urmare, alegerile consumatorilor se pot

modifica sub influența schimbării elementelor care influențează constrângerea bugetară (modificarea prețului
bunurilor sau a venitului disponibil).

Cazul 1. Modificarea prețului unuia dintre cele 2 bunuri (Figura 5).

Dacă prețul lui X creşte (de la P0 la P1), caeteris paribus, linia bugetului se va deplasa la stânga,
deoarece se vor reduce cantităţile achiziţionate. Panta liniei bugetului va fi mai mare decât cea a liniei inițială
bugetului.
Dacă prețul lui X scade (de la P0 la P2), caeteris paribus, linia bugetului se va deplasa la dreapta,
deoarece se vor putea cumpăra mai multe bunuri. Panta liniei bugetului va fi mai mică decât cea a liniei
inițială bugetului.

Figura 5. Dinamica liniei bugetului atunci când se modifică prețului bunului x

5
 Cazul 2. Modificarea venitului disponibil al consumatorului (Figura 6)
Dacă venitul disponibil creşte (de la Vd0 la Vd1), caeteris paribus, linia bugetului se va deplasa spre
dreapta, paralel cu linia inițială, panta liniei bugetului se menţine aceeaşi, preţul celor 2 bunuri rămânând
neschimbate.
Dacă venitul disponibil scade (de la Vd0 la Vd2), caeteris paribus, noua linie a bugetului se va deplasa
spre stânga perfect paralel cu prima, panta liniei bugetului se menţine constantă

Figura 6. Dinamica liniei bugetului atunci când se modifică venitul disponibil

5. Echilibrul consumatorului

Echilibrul consumatorului - abordare statică

Oamenii au multiple preferințe pentru satisfacerea cărora au resurse limitate. Pentru maximizarea
utilității totale, comsumatorii vor alege, la un moment dat, acea combinație care le satisface simultan
preferințele și posibilitățile. Din punct de vedere grafic, aceasta se realizează acolo unde preferințele descrise
prin harta curbelor de indiferență intersectează posibilitățile, ilustrate prin linia bugetului. Punctul în care
acestea se intersectează, în condițiile utilizării integrale a venitului și obținerii celei mai mari satisfacții
posibile, se numește echilibrul consumatorului (Figura 7).

Figura 7. Echilibrul consumatorului

Y

Vd/PY

Echilibrul consumatorului

Vd/PX X
Din punct de vedere analitic, condiţia de echilibru a consumatorului este dată de realizarea simultană
a următoarelor două egalități:
sau
și

6
 Aceasta înseamnă acea variantă de repartizare a venitului care îi asigură consumatorului maximul de
utilitate agregată, comparativ cu orice altă variantă.

Echilibrul consumatorului - abordare dinamică

Într-un anumit orizont de timp, atît venitul disponibil cât și prețurile bunurilor suferă modificări. De
aceea, echilibrul consumatorului trebuie analizat în dinamică. Sensibilitatea consumatorului faţă de variaţia
venitului și a prețurilor, se exprimă şi poate fi descrisă prin trasarea a două curbe

a) curba preț - consum – exprimă efectele schimbării prețului unui bun asupra consumului. Pornind
de la deplasarea liniei bugetului determinată de modificarea prețului bunului X (așa cuma fost prezentată în
secțiunea 4 a acestui capitol, se deduce curba preț-consum prin reunirea punctelor de tangență dintre liniile
bugetului corespunzătoare fiecărui nivel de preț și cele mai încalte curbe de indiferență care permit
încadrarea în buget. Astfel, curba care reunește punctele E0, E1 și E2 se numește curba preț-consum și sta la
baza deducerii curbei cererii pentru bunul X, cel al cărui preț se modifică.

Figura 8. Linia preț consum

Vd/Py LB
T

E2
E0

E1

0 Vd/Px1 Vd/Px0 Vd/Px2 X

b) Curba venit-consum (Curba Engel) – reflectă comportamentul consumatorului unui bun la

schimbarea mărimii venitutului disponibil (reuneşte punctele de echilibru de tipul E0, E1, E2). În această
situație, punctul de plecare în deducerea curbei venit-consum este deplasarea liniei bugetului determinată de
modificarea venitului disponibil al consumatorului. Curba reunește punctele de tangență dintre liniile
bugetului corespunzătoare fiecărui nivel de venit și cele mai încalte curbe de indiferență care permit
încadrarea în acest buget. Curba venit-consum arată cum își modifică un consumator alegerile de consum în
funcție de schimbările intervenite în nivelul venitului său disponibil.

Figura 9. Curba venit-consum (Engel)

Y

Vd1/Py
LB
Vd0/Py
T

E1
Vd2/Py
E0

E2

0 Vd/Px2 Vd0/Px Vd1/Px X

7
 TEMA 5. TEORIA PRODUCĂTORULUI

TEMA 5A. TEORIA PRODUCĂTORULUI

5.1. Factorii de producție și combinarea lor

5.1.1. Factorii de producţie
5.1.2 Combinarea factorilor de producție. Funcția de producție
5.1.3. Productivitatea medie și marginală. Legea productivității marginale
descrescătoare
5.2. Randamente factoriale și randamente de scară
5.3. Izocuantele şi rata marginală de substituţie
5.4. Dreapta bugetului producătorului
5.5. Echilibrul producătorului
5.6. Analiză comparativă – teoria producătorului vs. teoria consumatorului
TEMA 5B. COSTURILE DE PRODUCȚIE
5.7. Costurile de producție
5.7.1. Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic
5.7.2. Costurile de producție pe termen scurt
5.7.3. Costurile de producție pe termen lung

TEMA 5A. TEORIA PRODUCĂTORULUI

5.1. Factorii de producție și combinarea lor

5.1.1. Factorii de producție

Factorii de producție reprezintă resursele atrase în procesul de producție. Aceștia pot fi clasificați
în
-factori de producție tradiționali (munca, natura și capitalul)
-neofactori (cunoștințele, creativitatea, abilitatea întreprinzătorului, informațiile, progresul științific
și tehnologic).
Munca reprezintă acțiunea conștiență, specific umană îndreptată spre un anumit scop, în cadrul
căreia sunt puse în valoare aptitudinile, experiența și cunoștințele umane, consumul de energie fizică și
intelectuală.
Munca este un factor activ și determinant al producției, care antrenează și ceilalți factori de
producție.
Natura (pământul, resursele de apă, resursele minerale) constituie suportul pentru întreaga activitate
umană.
Munca și natura sunt factori de producție primari, sau originari, pentru că ei reprezintă punctul de
plecare al activității economice.
Capitalul (capitalul tehnic) este un factor de producție derivat, care rezultă din interacțiunea
factorilor muncă și natură și reprezintă totalitatea bunurilor utilizate în producerea altor bunuri și servicii
destinate pieței. Capitalul se împarte în:
- capital fix, care cuprinde acele bunuri care participă la mai multe cicluri de producție, se
consumă treptat și se înlocuiesc la intervale mai mari de timp (ex. mașini, utilaje, clădiri). Din punct de
vedere contabil, corespunzător uzurii și deprecierii capitalului fix, firmele constituie amortizarea, cu scopul
recuperării valorii capitalului, pe durata funcționării. Uzura capitalului fix, adică pierderea treptată a
proprietăților tehnice de exploatare a acestuia poate fi fizică ( generată de acțiunea factorilor naturali) și
morală (generată de progresul tehnic)
- capital circulant, care cuprinde acele bunuri care se consumă sau se transformă integral
într-un ciclu de producție, inlocuindu-se la fiecare nou ciclu de fabricație (ex. materii prime, materiale,
combustibil).
Neofactorii (noii factori de producție) capată o importanță din ce în ce mai mare la nivelul firmei,
deoarece aceștia se apreciază pe măsura utilizării lor, fiind elementul central al economiei bazate pe
cunoaștere.

1
 5.1.2. Combinarea factorilor de producție. Funcția de producție

Combinarea factorilor de producție reprezintă un mod specific de corelare/unire a factorilor de

producție, atât sub aspect cantitativ, dar și calitativ. Această operație are atât un caracter tehnic cât și
economic.
Funcția de producție arată relația dintre producția obținută și factorii de producție
utilizați/necesari pentru realizarea sa.
În general funcția de producție este de forma: Q = f(a,b,c,…n), unde a,b,c…n reprezintă factorii de
producție utilizați în procesul de producție.
Pentru simplificare, în abordarea teoriei comportamentului producătorului se folosește o funcție de
producție de tipul: Q = f(L, K), unde L reprezintă factorul muncă, iar K- factorul capital.
Factorii de producție care intra într-un proces de producție și se regăsesc în funcția de producție, pot
fi priviți ca ficși sau variabili. Pornind de aici, economiștii disting între termenul lung și termenul scurt. Pe
termen scurt, există atât factori ficși cât și factori variabili. Termenul scurt corespunde intervalului de timp
în care cel puţin un factor de producţie nu se modifică, ramânând constant. În schimb, pe termen lung, toţi
factorii de producţie sunt consideraţi variabili.
Dacă ne situăm în condițiile termenului scurt și presupunem că singurul factor variabil este munca
(L), putem determina doi indicatori de eficiență, utili deciziilor producătorului, și anume productivitatea
medie (W) și productivitatea marginală (Wmg).

5.1.3. Productivitatea medie şi productivitatea marginală. Legea productivității marginale

descrescătoare

Productivitatea medie (W) evidențiază cantitatea de producție ce revine pe unitatea de factor de

producție variabil și se obţine ca raport între producţia totală şi factorul de producţie utilizat, în cazul de față
munca:

unde:
W = productivitatea medie
Q = producţia totală
L = munca
Productivitatea marginală (Wmg) arată sporul de producție determinat de creșterea cu o unitate a
unui factor de producție, în condițiile în care toți ceilalți factori ramân constanți.

unde:
Wmg = productivitatea marginală
DQ = variaţia producţiei totale
DL = modificarea factorului de producţie muncă

Reprezentarea grafică a relației dintre producţia totală şi productivităţile medii şi marginale sunt
prezentate în figura 5.1.

2
 Figura 5.1. Relaţia dintre producţia totală, productivitatea marginală şi productivitatea medie
(în cazul unui singur input variabil)

Q
Q
(output)

Wmg > W ÞW creşte

Wmg < W Þ W scade
Wmg = W Þ W max

0 Factor variabil
(input)

Stadiul I Stadiul II Stadiul III

W, Wmg

0 Wm Factor variabil
g
(input)

Evoluţia productivităţilor medii şi marginale ilustrează legea productivității marginale

descrescătoare. Conform acestei legi, atunci când unul dintre factorii de producţie creşte, ceilalţi factori
rămânând constanţi, productivitatea marginală a factorului variabil creşte până într-un punct, după care
înregistrează tendinţa de reducere, antrenând şi reducerea productivităţii medii.
Se constată într-o primă fază că sporul factorului variabil, munca, determină creşterea mai amplă a
producţiei, după care producţia continuă să crească însă variaţiile ei sunt din ce în ce mai mici, pentru ca apoi
să stagneze și chiar să scadă. În funcție de raportul dintre dinamica producției și a factorului variabil se pot
identifica trei stadii ale evoluției productivității medii și productivității marginale.
STADIUL I: producţia totală creşte mai rapid decât factorul variabil utilizat, ceea ce determină
creşterea productivitatii marginale și a productivității medii.
STADIUL II: producţia totală creşte, însă într-un ritm mai redus decât creşterea factorului variabil,
ceea ce determină reducerea productivității marginale și, ulterior, și a productivității medii.
STADIUL III: producţia totală scade, productivitatea medie continuă să scadă, iar productivitatea
marginală devine negativă.
Atunci când productivitatea medie intersectează productivitatea marginală, productivitatea medie
este maximă.

3
 5.2. Randamente factoriale și randamente de scară

Cazul randamentelor factoriale priveşte evoluţia producţiei la modificarea unui singur factor de
producţie. Aceste randamente sunt proprii termenului scurt.
La nivelul firmei, pe termen lung, este însă posibil să existe variația simultană a tuturor factorilor de
producţie. Drept consecinţă, volumul producţiei va suferi şi el modificări. Efectul modificării tuturor
factorilor de producţie asupra cantităţii produse de firmă poartă numele de randamente de scară (de
dimensiune).
Pentru determinarea tipului de randament de scară se pornește de la proprietatea de omogenitate a
unei funcții. O funcție este omogenă de gradul t, dacă f (ma,mb,mc...) = mt f(a,b,c...), unde m este constantă
pozitivă, iar t este un număr real pozitiv.
Dacă t > 11 randamentele de scară sunt crescătoare
t = 11 randamentele de scară sunt constante
t < 1 1 randamentele de scară sunt descrescătoare
Altfel spus, dacă funcția de producție este de tipul Q = f (K, L) şi presupunem creşterea factorilor L
și K în aceeași proporție, putem obține următoarele situații:
a) f (mL, mK) > mt f (L, K)
b) f (mL, mK) = mt f (L, K)
c) f (mL, mK) < mt f (L, K)
În primul caz producţia va creşte într-o proporţie superioară creşterii factorilor de producţie,
randamentele de scară fiind crescătoare. Aceasta este sinonim cu o creştere de eficienţă sau economii de
scară. Costurile unitare vor scădea, concomitent cu creşterea producţiei.
Următoarea situaţie este cea a randamentelor constante. Eficienţa nu suferă nici o ameliorare prin
creşterea în aceeaşi proporţie a outputului şi a cantităţii factorilor de producţie.
În ultimul caz randamentele de scară sunt descrescătoare. Se produc pierderi de eficienţă, iar
economiile de scară sunt negative (dezeconomii de scară). Dezeconomiile de scară corespund situației în care
o serie de cheltuieli cresc pe termen lung într-o proporție mai mare decât nivelul optim al producției (decât
cheltuielile suplimentare antrenate de creșterea capacității de producție).
Exemplu: Să se determine tipul de randamente de scară care apar în cazul unei funcții de producție
de tipul: Q = f(L, K) = 2L2K
Rezolvare: Se pornește de la relația: f (mL, mK) = mt f(L,K)
2 (mL)2 mK = mt 2L2K
2 m3LK = 2 mt L2K
Cum t= 3 > 1 1 randamente de scară crescătoare.

5.3. Izocuantele şi rata marginală de substituție

Analiza grafică a modului de combinare a inputurilor pentru obţinerea unui volum dat de producţie
se poate realiza cu ajutorul curbelor de isoprodus/izoprodus, numite și izocuante.
O izocuantă (isocuantă) reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care permit
obţinerea aceluiaşi volum de producţie (figura nr. 5.2).

Figura nr. 5.2. Curba de izoprodus sau izocuanta

K

Q1

4
 Cu o tehnologie dată, o firmă poate obţine niveluri diferite de producţie, iar fiecărui nivel îi va
corespunde o izocuantă. Într-un grafic se poate reprezenta un ansamblu de izocuante, alcătuind harta
izocuantelor (figura nr.5.3).
Figura nr. 5.3. Harta izocuantelor
K

Q3
Q2
Q1

0 L

Proprietățile izocuantelor:
• cu cât sunt mai îndepărtate de origine, cu atât izocuantele relevă niveluri de producţie mai
mari,
• două izocuante nu se pot intersecta, deoarece ar însemna ca o combinaţie de factori de
producție să conducă la două niveluri diferite de producție, în același timp,
• izocuantele pot fi nu doar convexe, ci și concave sau liniare, în funcție de substituția
factorilor de producție,
• panta izocuantei este rata marginală de substituție a factorilor de producție (RMS),
• semnificaţia economică a noţiunii de rată marginală de substituţie este de prag până la care
se justifică să se facă substituţia între cei doi factori de producție.

Rata marginală de substituţie tehnică (RMST) arată cantitatea suplimentară dintr-un factor de
producție necesară substituirii unei unități din celalalt factor de producție, astfel încât volumul de producţie
să rămână constant.
Dacă presupunem că munca va fi substituită de capital, atunci rata marginală de substituție se poate
scrie astfel:
, Q constant

Rata marginală de substituţie este raportul invers al productivităţilor marginale ale celor doi factori
de productie:

Această relație rezultă din faptul că, producția (Q) fiind constantă, atunci sporul de productivitate
obținut prin creșterea unui factor de producție trebuie să fie egal cu pierderea de productivitate determinată
de renunțarea la celălalt factor de producție.
Astfel Q = constant ð DK·WmgK = - DL·WmgL ó- DK/DL = WmgL/WmgK

5.4. Dreapta bugetului producătorului

În decizia sa de producţie, firma nu ţine seama numai de constrângerile tehnice, ci şi de cele

financiare (bugetul disponibil, prețurile factorilor de producție).
Presupunem că firma dispune de un buget limitat (B), iar preţurile de achiziţie ale factorilor de
producție muncă şi capital sunt PL şi respectiv PK.
Constrângerea bugetară arată ansamblul combinațiilor posibile dintre cei doi factori de producție,
pe care producătorul îi poate achiziționa în limita bugetului disponibil.

5
 Ansamblul combinațiilor posibile este dat de relația: L·PL + K·PK ≤ B
Linia izocostului reprezintă ansamblul combinațiilor dintre cei doi factori de producție (L, K) pe care
producătorul poate și este dispus să-i achiziționeze, ținând cont de prețurile acestora de pe piață, folosindu-și
integral bugetul disponibil (B) Figura 5.4.
Linia izocostului este dată de ecuaţia:

sau

(unde CT = costurile pe care le poate realiza firma)

Pentru a determina panta liniei izocostului este necesar să scriem această ecuație sub forma: K =
f(L), deducându-se astfel cantitatea de capital, în funcție de celelate variabile:

Panta se calculează ca derivata de ordinul întâi a acestei funcții.

Panta liniei izocostului este:

Figura nr. 5.4. Dreapta bugetului producătorului (Linia izocostului)

B/PK B/PK Combinații

imposibile
pe termen
scurt

Combinații
posibile

B/PL
B/PL L
Pe termen lung, linia izocostului se poate deplasa spre stânga sau spre dreapta atunci când se
modifică bugetul disponibil sau prețurile factorilor de producție.
a) Cazul creșterii prețului factorului de producție muncă (PLä) caeteris paribus (ceilalți factori
rămân constanți)
Creșterea prețului factorului de producție muncă, în condițiile menținerii constante a bugetului
disponibil și a prețului capitalului va atrage scăderea cantității de factor muncă achiziționat de producător,
ceea ce se manifestă prin deplasarea spre stânga a liniei izocostului.
Panta liniei izocostului se modifică de la - PL1/PK 1 la - PL1/PK0, deci nu rămâne constantă, ca urmare a
modificării PL. Rezultă că linia izocostului nu va fi paralelă cu cea inițială. Aceasta se va deplasa la stânga,
neparalel cu cea inițială (Figura 5.5.)

Figura 5.5. Deplasarea liniei izocostului când crește prețul factorului muncă

K1 = K0

L
L1 6 L0
 b) Cazul creșterii bugetului disponibil (Bä) caeteris paribus (ceilalți factori rămân constanți)
Creșterea bugetului disponibil al producătorului, în condițiile menținerii constante a prețurilor
factorilor de producție va atrage creșterea cantității achiziționate din cei doi factori de producție, care se
manifestă prin deplasarea liniei izocostului spre dreapta.
Panta liniei izocostului - PL1/PK1 și -PL0/PK0, rămâne constantă, deoarece prețurile celor doi factori de
producție nu se modifică, deci linia izocostului va fi paralelă cu cea inițială. Aceasta se va deplasa la dreapta,
paralel cu cea inițială (Figura 5.6.).

Figura 5.6. Deplasarea liniei izocostului când crește bugetul disponibil

K1

K0

L0 L1 L

5.5. Echilibrul producătorului

Alegerea unei metode optime în cadrul analizei producţiei înseamnă alegerea celei mai bune
combinări a factorilor de producţie pentru producerea unui bun, ţinând seama de constrângeri.
Fiind dată funcţia de producţie Q = f (L,K), alegerea celei mai bune combinaări a factorilor de
producție presupune căutarea cantităţilor K şi L care să fie utilizate pentru a produce o cantitate dintr-un bun
Q0 cu costuri (CT) cât mai mici; sau determinarea combinaţiei optime pentru a produce cea mai mare
cantitate dintr-un bun, dat fiind nivelul costurilor (CT0).

pentru Q0 = f (L, K)
sau

pentru CT0 = PL L + PK K

Aceste două expresii, minimizarea costului sub constrângerea bugetară sau maximizarea cantităţii
sub constrângerea costului, sunt similare obiectivului de maximizare a profitului.
Astfel, din punct de vedere analitic, condiția de echilibru a producătorului presupune îndeplinirea
simultană a următoarelor relații:

sau

și

Din punct de vedere grafic ambele situații (minimizarea costului pentru un nivel dat de producție și
maximizarea producției pentru un cost dat) presupun respectarea condiției: izocuanta să fie tangentă la linia
izocostului.

7
 Punctul în care izocuanta este tangentă la dreapta bugetului (izocostului) semnifică combinarea
factorilor de producție care asigură costul cel mai mic pentru un volum dat al producției sau maximizarea
producției pentru un cost dat (Figura 5.7.)

Figura 5.7. Echilibrul producătorului

B/PK

Echilibrul producătorului

0
B/PL L
Exemplu: Fie un producător cu funcţia de producţie:
Q=f(L,K)=L4K5.
Bugetul de care dispune producătorul este 1800. PL=40 şi PK=100. Câte unităţi de
producţie din L şi K alege producătorul în condiţii de echilibru?
Răspuns: Se pleacă de la condiția de echilibru a producătorului și se rezolva sistemul matematic
care conține următoarele două ecuații:

Obs.
WmgL = derivata de ordinul I a funcției producției în raport cu L = 4L4K5
WmgK = derivata de ordinul I a funcției producției în raport cu K = 5 L4K4
R: L = 20, K = 10

5.6. Analiză comparativă – teoria producătorului vs. teoria consumatorului

Teoria consumatorului Teoria producătorului

Ø consumatorul acționează rațional Ø producătorul acționează rațional

Ø obiectivul principal: maximizarea Ø obiectivul principal: maximizarea

utilității profitului
Ø bunuri și servicii (x, y) – outputuri Ø factori de producție (L, K) - inputuri
Ø
Ø preferințele sunt reprezentate prin Ø tehnologiile de producție sunt
funcția UT (x,y) reprezentate de funcția Q(L,K)
Ø curba de indiferență (ce vor Ø izocuanta (ce vor producătorii?)
consumatorii?)
Ø linia bugetului (ce pot Ø linia isocostului (ce pot
consumatorii?) producătorii?)
Ø V = xPx +yPy Ø CT (B) = L·PL + K·PK
Ø Echilibru consumator: (ce fac Ø Echilibru producător: (ce fac
consumatorii?) producătorii?)
Umgx/Px=Umgy/Py WmgL/PL=WmgK/PK
V = xPx + yPy CT= L·PL + K·PK

8
9
 TEMA 5. TEORIA PRODUCĂTORULUI

TEMA 5A. TEORIA PRODUCĂTORULUI

5.1. Factorii de producție și combinarea lor

5.1.1. Factorii de producţie
5.1.2 Combinarea factorilor de producție. Funcția de producție
5.1.3. Productivitatea medie și marginală. Legea productivității marginale
descrescătoare
5.2. Randamente factoriale și randamente de scară
5.3. Izocuantele şi rata marginală de substituţie
5.4. Dreapta bugetului producătorului
5.5. Echilibrul producătorului
5.6. Analiză comparativă – teoria producătorului vs. teoria consumatorului
TEMA 5B. COSTURILE DE PRODUCȚIE
5.7. Costurile de producție
5.7.1. Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic
5.7.2. Costurile de producție pe termen scurt
5.7.3. Costurile de producție pe termen lung

COSTURILE DE PRODUCȚIE
5.7. Costul de producție

Costul de producție constă în totalitatea cheltuielilor efectuate de o întreprindere pentru producerea

și desfacerea bunurilor și serviciilor.

5.7.1. Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic

În funcție de sursa factorilor de producţie antrenaţi în activitatea economică, distingem costuri

explicite şi costuri implicite.
Costurile explicite reprezintă plăţile efectuate de producător pentru achiziţionarea sau închirierea
factorilor de producţie proveniţi din exteriorul firmei.
Factorii de producţie atraşi din interiorul întreprinderii sunt şi ei evaluaţi, în sens economic, în
termenii costului de oportunitate. Acestea sunt costurile implicite. Astfel de costuri privesc munca
proprietarului, clădirile proprii sau capitalul bănesc adus în afacere de întreprinzător.
Distincţia între costurile implicite şi cele explicite este importantă şi pentru înţelegerea conceptului
de profit. În general, profitul reprezintă excedentul încasărilor asupra costurilor. Dacă se raţionează în
termeni contabili, profitul contabil va fi diferenţa dintre încasările totale şi costurile explicite. În sens
economic, profitul economic se obţine scăzând din încasările totale atât costurile explicite, cât şi costurile
implicite.
Încasări totale (Venituri totale, Cifra de afaceri)
Cost contabil (explicit) CTi Profit contabil Prctb
Cost contabil (explicit) CTe Cost economic (implicit) Profit economic Pre

5.7.2. Costurile de producţie pe termen scurt

Pe termen scurt costurile pot fi fixe și variabile. Pe termen lung toate costurile devin variabile.
Costurile fixe (CF) se refera la cheltuieli care sunt independente de volumul producţiei. Ele exista
chiar dacă întreprinderea nu produce nimic. În costurile fixe sunt cuprinse amortizarea echipamentelor de
producţie şi clădirilor, dobânzile plătite la credite, asigurările, rentele, salariile managerilor și ale
personalului administrativ (salarii indirecte), cheltuielile generale ale întreprinderii, impozitul pe teren şi alte
taxe care nu depind de cantitatea produsă etc.

1
 Grafic, costurile fixe sunt reprezentate de o dreaptă paralelă axei producţiei, pentru că ele sunt
constante pe termen scurt (figura 5.8.).

Figura 5.8. Costul fix

Costurile variabile (CV) sunt dependente de volumul producţiei, modificându-se în acelaşi timp şi
sens cu acesta. În costurile variabile sunt cuprinse cheltuielile cu materiile prime, materialele şi
combustibilul, energia necesară funcţionării echipamentelor, salariile plătite muncitorilor (salariile directe)
etc. (Figura 5.9)

Figura 5.9. Costul variabil

Costul total (CT) se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o perioadă dată.
El reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile, motiv pentru care costurile totale, ca şi cele
variabile, sunt dependente de nivelul producţiei.

Grafic această curbă o reproduce pe cea a costurilor variabile, fiind însă deplasată în sus cu o mărime
egală cu cea a costului fix (Figura 5.10).

Figura 5.10. Costul total

2
 Costurile medii (unitare)
Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

Curba costului fix mediu este descrescătoare în raport cu producţia (figura 5.11.).

Figura 5.11. Costul fix mediu

Costul variabil mediu (CVM) este costul variabil pe unitatea de bun economic produsă (Figura
5.12)

Figura 5.12. Costul variabil mediu

CV
CV

0 Q

Costul total mediu (CTM) reprezintă costul fiecărei unităţi de produs. El este suma costului fix
mediu şi a celui variabil mediu.

Curba sa are o evoluţie asemănătoare celei a costului variabil mediu, cu deosebirea că este deplasată
mai sus şi la dreapta faţă de aceasta din urmă, diferența dintre costul variabil mediu și costul total mediu
fiind costului fix mediu (Figura 5.13).

3
 Figura 5.13. Costul total mediu
CVM
CTM CTM CVM

0 Q

Costul marginal (Cmg) reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare. Se calculează prin
raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia producţiei:

Curba costului marginal va intersecta în punctul de minim atât curba costului variabil mediu cât şi pe
cea a costului mediu. Cât timp noile unităţi de producţie vor costa mai puţin decât media, producţia lor va
determina reducerea costului mediu (dar şi a costului variabil mediu). Şi invers, atunci când costul marginal
depăşeşte costul mediu (Figura 5.14.).

Figura 5.14. Costul marginal şi costul mediu

CVM Cmg
CTM CTM
Cmg

CVM

0
Q

Pe grafic observăm următoarele relații:

Cmg < CVM (respectiv CTM) ðCVM (CTM) scade
Cmg = CVM (CTM) ðCVM, CTM sunt minime
Cmg > CVM (CTM) ðCVM (CTM) crește

4
 Relația dintre costuri și productivități
La un preț dat al factorilor de producție costul total mediu (CTM) și costul marginal (Cmg) se află
într-un raport invers față de productivitate. Astfel, costul total mediu scade atunci când productivitatea medie
crește și invers, iar costul marginal se reduce atunci când productivitatea marginală crește și invers (Figura
5.15).

Figura 5.15. Relația dintre costuri și productivități

W ì ð CTM í
Wmg ì ð Cmg í
W=max ðCTM min
Wmg=maxðCmg min

Pragul de rentabilitate
Pragul de rentabilitate reprezintă acel nivel al producției care corespunde egalității dintre venituri și
cheltuieli, adică situației în care profitul este 0 (Figura 5.16).

Pr = 0 ó VT = CT ó P·Q = CTM·Q

Figura 5.16. Prag de rentabilitate

VT

CT
CT>V
T
pierde VT>C
T
Profit

Q
Q*
Q* = producția care corespunde pragului de rentabilitate, adică nivelului la care profitul este 0.
(Pr = 0 ó VT =CT)

5
 CEREREA

1. Definirea şi tipologia cererii

2. Factorii care influenţează cererea
3. Elasticitatea cererii
4. Factorii care determină elasticitatea cererii

1. Definirea şi tipologia cererii

Teoria cererii stă la baza alocării veniturilor băneşti limitate de către consumatorii raţionali care se
decid să cumpere diferite bunuri.
Cantitatea cerută (Qc) este cantitatea dintr-un bun, pe care individul dorește și este dispus să o
achiziţioneze, într-o anumită perioadă de timp, în raport cu preţul practicat pe piaţă pt. acel bun.
Cererea reprezintă un set de cantități dintr-un bun ce pot fi achiziționate la anumite niveluri de preț,
ea arată relaţia grafică dintre modificarea preţului bunului respectiv si modificarea cantităţii cerute.
Cererea poate fi:
• individuală;
• de piaţă – ca sumă a tuturor cererilor individuale pentru un anumit bun omogen;
• agregată (totală) – ca agregare a cererilor pentru toate bunurile oferite sau vândute într-o anumită
perioadă.
Raporturile de cauzalitate dintre modificarea prețului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii
cerute constituie conţinutul legii generale a cererii.
Corespunzător acestei legi:
• creşterea prețului determină reducerea cantității cerute din bunul respectiv (contracţia cererii),
caeteris paribus;
• scăderea prețului determină creşterea cantității cerute (extinderea cererii), (caeteris paribus).
Legea generală a cererii se verifică în cazul bunurilor normale, precum şi în cazul majorităţii
bunurilor inferioare.
Bunurile normale – sunt acele bunuri pt. care există o relaţie directă între venitul disponibil al
consumatorului (VD) şi cerere. Dacă venitul disponibil creşte, cererea pentru un bun normal creşte (caeteris
paribus) şi dacă venitul disponibil scade, cererea scade.
Bunurile inferioare – atunci când există o relaţie indirectă între cerere şi venitul disponibil: dacă
venitul disponibil crește, atunci cererea pentru un bun inferior scade (caeteris paribus); daca venitul
disponibil scade, cererea crește .
Există două abateri mai importante de la legea cererii:
• bunurile Giffen– bunuri inferioare care ilustrează o situaţie specială în care cantitatea cerută
creşte pe măsură ce preţul creşte şi invers (cantitatea cerută scade, pe măsură ce prețul scade). Acest
lucru este posibil în condiţiile în care consumatorii din unele ţări mai puţin dezvoltate ajung să fie atât de
săraci încât îşi alocă o mare parte a venitului pentru procurarea unui bun absolut necesar pentru
subzistenţă. De exemplu orezul într-o ţară din Asia: dacă prețul orezului scade, atunci consumatorii îşi
vor reduce cererea pentru orez, în scopul de a utiliza venitul suplimentar în vederea cumpărării altor
bunuri.
• bunurile Veblen – efectul Veblen se aplică pentru bunurile de lux, pentru oamenii snobi. Dacă
se încearcă să se vândă un bun de lux la un preț mic, atractivitatea acelui bun pentru snobi se
diminuează, ceea ce înseamnă că este posibil să scadă cererea.
Pe măsură ce prețul crește, atractivitatea bunului pentru snobi se amplifică și, ca urmare, cererea
crește.

Legea cererii se poate ilustra grafic prin curba cererii (Figura 1).
Efectul unei schimbări a prețului unui bun (caeteris paribus), poate fi ilustrat printr-o mişcare de-a
lungul curbei cererii (extinderea, contracţia cererii).
 Figura 1. Curba cererii. Extinderea sau contracția cererii
P

P1

P0 C

0
Q1 Q0 Q

O modificare a oricărui alt factor de influenţă a cererii (cu excepţia prețului), caeteris paribus,
determină o deplasare a curbei cererii la dreapta (creşterea cererii) sau la stânga (reducerea cererii) (Figura
2.).

Figura 2. Creșterea și scăderea cererii

P

C1
C0
C2

0
Q
Modificarea cantității cerute și modificara cererii:
• modificările cantităţii cerute – apar ca rezultat al modificării prețului bunului
respectiv și se manifestă prin deplasări de-a lungul curbei cererii.
modificări ale cererii – apar ca rezultat al modificării oricărui alt factor de influenţă al cererii
(condițiile cererii), cu excepţia prețului și se manifestă prin deplasări ale curbei cererii.

2. Factorii care influenţează cererea

Modificarea cantității cerute la același nivel de preț este determinată de o serie de factori care se
numesc condițiile cererii. Aceștia sunt prezentați în tabelul 1.
Tabelul 1. Factorii (condițiile) cererii
Factorii care influențează cererea Efect
Venitul disponibil al consumatorului • Pentru bunurile normale - creșterea veniturilor
(VD=venit disponibil) determină creșterea cererii, curba cererii se va
deplasa la dreapta, caeteris paribus.
• Pentru bunurile inferioare - creșterea
veniturilor cetermină scpderea cererii, curba cererii
se va deplasa la stânga, caeteris paribus.
Prețul unui bun complementar (y) • Dacă prețul lui y, bun complementar cu x, crește,
caeteris paribus, atunci cererea pentru x scade și
curba cererii lui x se va deplasa spre stânga.

Prețul unui bun substituibil (z)
Aşteptările legate de evoluţia prețului (Pviitor = Pv)
Faza ciclului de viaţă al unui produs
Reclama
Numărul cumpărătorilor
Preferinţele manifestate pt. bunul X
• Dacă prețul lui z, bun substituibil cu x, crește,
caeteris paribus, atunci cererea pentru x crește și
curba cererii lui x se va deplasa spre dreapta.
• Dacă ne aşteptăm ca prețul bunului x să crească
în viitor, atunci cererea prezentă pentru bunul x va
crește, se va deplasa spre dreapta.
• Atunci când se introduce pe piaţă un nou produs,
pe măsură ce acesta este acceptat de consumatori,
cererea pentru el va creşte, iar atunci când acest
produs va atinge stadiul de maturitate, cererea se va
diminua gradual, pe măsură ce apar noi produse pe
piaţă.
• Amplificarea reclamei va conduce la sporirea
cererii
• Între numărul cumpărătorilor şi cerere există o
relaţie pozitivă: creșterea numărului de cumpărători
determină creșterea cererii, caeteris paribus.
• Dacă preferinţele cresc în favoarea bunului X,
atunci cererea pentru x va crește.

3. Elasticitatea cererii

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altui factor de
influenţă a cererii.

Prezintă importantă mai mare următoarele tipuri d elasticități:

a) Elasticitatea cererii în raport cu modificarea preţului
Elasticitatea cererii unui bun în raport de prețul său arată sensibilitatea cererii la modificare prețului
bunului respectiv și se poate evalua cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în raport de preț. Acesta
se poate calcula:

a) sau

Notație în formula de mai sus: C- reprezintă cantitatea cerută

În funcţie de mărimea acestui coeficient cererea pentru diferite bunuri poate înregistra următoarele
forme:
• cerere elastică: coeficientul elasticității cererii în funcție de preț este mai mare decât 1 (KeC/P>1), la
o modificare o prețului cu un anumit procent, cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mare
(Figura 3).

Figura 3. Cerere elastică

P1
P0 C

0
Q1 Q0 Q
 • cerere inelastică: coeficientul elasticității cererii în funcție de preț este mai mic decât 1 (Ecp<1), la
o modificare o prețului cu un anumit procent, cantitatea cerută se modifică cu un procent mai mic
(Figura 4).

Figura 4. Cerere inelastică

P1
P0
C

0
Q1 Q0 Q

• cerere cu elasticitate unitară: coeficientul elasticității cererii în funcție de preț este mai egal cu 1
(Ecp=1), cantitatea cerută se modifică în aceeaşi proporţie cu preţul (Figura 5).

Figura 5. Cerere cu elasticitate unitară

P1
P0 C

0
Q1 Q0 Q
• cerere perfect elastică: la nivelul prețului existent pe piață se poate tranzacționa o cantitate
oricât de mare (Ecp= ∞ ) Figura 6.

Figura 6. Cerere perfect elastică

P

P0

0
Q0 Q1 Q

• cerere perfect inelastică: cantitatea cerută nu se modifică în raport cu schimbarea prețului

(Ecp=0). Figura 7.
 Figura 7. Cerere perfect inelastică
P
C
P0

P1

0
Q0 Q

b) Elasticitatea cererii în raport cu modificarea venitului disponibil

În funcție de mărimea acestui coeficient putem împărți bunurile în mai multe categorii, astfel:
• KeC/V<0, bunuri inferioare (cantitatea cerută scade pe măsură ce venitul creşte)
• KeC/V>0, bunuri normale (cantitatea cerută creşte o dată cu sporirea venitului)
• KeC/V<1, cerere inelastică în raport de venit, bunuri necesare (cererea creşte într-o
proporţie mai mică decât venitul)
• KeC/V>1, cerere elastică în raport de venit, bunuri de lux (Cererea creşte într-o proporţie
mai mare decât venitul).

c) Elasticitatea încrucişată a cererii - măsoară reacţia cantității cerute a bunului X, în raport cu

prețul altor bunuri cu care X se află în relaţie.

În funcție de mărimea acestui coeficient putem împărți bunurile în mai multe categorii, astfel::
• Ecx/py > 0, atunci bunurile X şi Y sunt substituibile (cantitatea cerută din bunul X se află în relație
directă cu modificarea Px).
• Ecx/py < 0, atunci bunurile X şi Y sunt complementare (cantitatea cerută din bunul X se află în relație
inversă cu modificarea Px)
• Ecx/py ~ 0, atunci bunurile X şi Y sunt independente (adică între ele nu există nici o relaţie).

4. Factorii care determină elasticitatea cererii

Pentru a înțelege cum reacționează cererea la modificarea prețului sau a aluti factor de influență este
necesar a se cunoaște influența factorilor care determină elasticitatea.
Elasticitatea cererii în funcție de preț este influențată de:
a) ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii – cu cât
ponderea cheltuielilor pentru cumpărarea unui bun este mai ridicată, cu atât elasticitatea cererii în funcție de
preț este mai mare.
b) gradul de substituire a bunurilor – între acesta şi elasticitatea cererii în raport de preț există o
relaţie pozitivă: cu cât gradul de substituire este mai mare, cu atât elasticitatea cererii în funcție de preț este
mai amre.
 c) gradul necesităţii în consum –bunurile se grupează în bunuri necesare şi bunuri de lux.
elasticitatea cererii în raport de preț pentru bunurile de lux este mai mare decât elasticitatea cererii în funcție
de preț pentru bunurile necesare.
d) durata perioadei de timp de la modificarea preţului – între aceasta şi mărimea coeficientului
elasticitatea cererii în raport de preț există o relaţie pozitivă. Dacă prețul unui bun se dublează, cantitatea
cerută într-o perioadă scurtă de timp, se reduce, iar pe o perioadă mai mare se va reduce cu un procent mai
mare.

Cunoaşterea influenţei acestor factori asupra elasticității cererii în funcție de preț prezintă o
importanţă deosebită pentru estimarea evoluției venitului total încasat de producător în situația diferitelor
modificări de preț (creșteri sau scăderi).

unde Q - cantitatea produselor vândute

P - preţul de vânzare pe piaţă
VT - venit total încasat de producător

Tabelul 2. Relaţiile dintre nivelul elasticitatea cererii în funcție de preț şi venitul total încasat de
producător
Kecp > 1 Kecp = 1 Kecp < 1

Creşterea Prețului VT scade VT = constant VT creşte

Scăderea Prețului VT creşte VT = constant VT scade

Cunoaşterea elasticității cererii în raport de preț prezintă o importanţă deosebită pentru agenții
economici producători, pentru că în condiţiile reducerii prețului, creșterea veniturilor totale este posibilă
numai în situaţia unei cereri elastice (vezi Tabelul 2).
Exemplu: În cazul unui bun cu cerere inelasticǎ, ce efect produce creşterea preţului bunului asupra
venitului încasat de producǎtor?
Un bun cu cerere inelastica are coeficientul de elasticitate a cererii în funcție de preț mai mic decât 1,
ceea ce înseamnă că modificarea procentuală a cantității cerute (în modul) este mai mică decât modificarea
procentuală a prețului (în modul):

D%QC
Ke Qc/P = < 1 Þ D%QC < D% P
D% P

Venitul încasat de producător îl calculăm cu relația: VT=P·Q.

Deoarece cererea este inelastică, creșterea prețului determină reducerea cantității cerute cu un
procent mai mic decât modificarea prețului. Deci, modificarea prețului (creștere) este cea care dă sensul
venitului total, respectiv venitul total crește. ( ­ VT =­­ P * Q ¯ )
 Oferta

1. Definirea şi tipologia ofertei

2. Factorii care influenţează oferta
3. Elasticitatea ofertei
4. Factorii care determină elasticitatea ofertei

1. Definiția și topologia ofertei

Teoria ofertei prezintă importanță în procesul de alocare a factorilor de producție și a resurselor

financiare de care dispun producătorii.
Cantitatea oferită (Qo) reprezintă cantitatea dintr-un bun, pe care un producător intenţionează să o
vândă într-o perioadă determinată la un anumit preţ.
Oferta reprezintă un set de cantități dintr-un bun ce pot fi oferite spre vânzare la anumite niveluri de
preț, ea arată relaţia grafică dintre modificarea preţului bunului respectiv si modificarea cantităţii oferite.
La fel ca și cererea, oferta poate fi:
• individuală;
• de piaţă – ca sumă a tuturor ofertelor individuale pentru un anumit bun omogen;
• agregată (totală) – ca agregare a ofertelor pentru toate bunurile oferite sau vândute într-o
perioadă oarecare.
Raporturile de cauzalitate dintre modificarea prețului unitar al unui bun şi modificarea cantității
oferite din bunul respectiv constituie conţinutul legii generale a ofertei.
Modificarea preţului de pe piaţa unui bun determină extinderea sau contracţia ofertei, în aşa fel încât
fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o anumită cantitate oferită. Dacă preţul creşte, oferta se extinde, adică
va creşte cantitatea oferită, iar dacă preţul se reduce, oferta se contractă, adică se reduce cantitatea oferită
(Figura 1 ).
Așadar, corespunzător acestei legi:
• creşterea prețului determină creșterea cantității oferite din bunul respectiv (extinderea ofertei),
caeteris paribus;
• scăderea prețului determină scăderea cantității oferite (contracţia ofertei), (caeteris paribus).

Figura 1. Curba ofertei. Extinderea sau contracția ofertei

O
P1

P0

0
Q0 Q1 Q

O modificare a oricărui alt factor de influenţă a ofertei (cu excepţia prețului), caeteris paribus,
determină o deplasare a curbei ofertei la dreapta (creşterea ofertei) sau la stânga (reducerea ofertei) Figura 2.
 Figura 2. Modificarea ofertei

O2
O0
O1

0 Q

Modificarea ofertei și modificarea cantității oferite

• modificările cantităţii oferite – apar ca rezultat al modificării prețului bunului respectiv și se manifestă
prin deplasări de-a lungul curbei ofertei.
• modificări ale ofertei – apar ca rezultat al modificării oricărui alt factor de influenţă al ofertei, cu
excepţia prețului și se manifestă prin deplasări ale curbei ofertei.

2. Factorii care influenţează oferta

Dacă într-o perioadă determinată de timp, pe piaţa unui anumit produs, diferitele niveluri de preţuri
nu se modifică, oferta poate creşte sau poate să se reducă în raport cu cantitatea oferită iniţial la un nivel dat
al preţului.
Factorii care determină deplasarea ofertei (condițiile ofertei) sunt sintetizați în tabelul de mai jos.

Factorii (condițiile) ofertei

Factorii care influențează oferta
Prețul factorilor de producție reflectat în costul de • Dacă se înregistrează o creștere a prețurilor
producţie
Tehnologiile de fabricație
Preţul bunurilor substituibile în producție
Efecte
factorilor de producție, oferta scade, adică se
deplasează spre strânga, caeteris paribus.
• O scadere a costurilor de producție (scad
prețurile factorilor de producție, crește eficiența)
determină o creștere a ofertei, caeteris paribus.
• Îmbunătățirea tehnologiilor de producție
determină creșterea ofertei.
• Bunurile substituibile în producție sunt acele
bunuri care pot fi produse cu aceleași resurse (de
exemplu, în agricultura, cultivarea unui teren cu
diferite tipuri de legume). O creștere a prețului unui
bun va determina o creștere a ofertei bunului
respectiv și, ca urmare a caracterului limitat al
resurselor de care dispune producătorului, oferta din
celalalt bun se va reduce. Deci relația dintre
modificarea prețului unui bun și oferta dintr-un bun
substituibil în producție este indirectă.
Preţul bunurilor complementare • Dacă se înregistrează o creștere a pretului unui
(principale/secundare) în producție
Numărul firmelor care produc acelaşi bun
Impozitele și subvențiile
Previziunile privind evoluţia preţului
Evenimentele social-politice şi naturale
bun, aceasta va determina creșterea atat a ofertei din
acel bun, cât și a ofertei dintr-un bun complementar
(bun principal/secundar), producțiile celor doua
bunuri variind în același sens.
• Între numărul producătorilor și ofertă există o
relaţie directă.
• Majorarea impozitelor pe profitul firmelor va
determina o scădere a ofertei. Relația cu oferta este
inversă.
• În cazul în care statul acordă subvenții pentru
susținerea anumitor domenii, o majorare a acestor
subvenții va determina o creștere a ofertei. Relația cu
oferta este directă.
• În situația în care se previzionează o creștere a
prețului în viitor, oferta prezentă pe piața scade și va
crește în viitor, caeteris paribus.
• Cadrul social-politic, precum și condițiile
naturale (mai ales pentru agricultură sau construcții)
sunt deosebit de importante pentru desfășurarea
oricărei activități economice. În cazul în care acestea
sunt favorabile, oferta crește.

3. Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei arată sensibilitatea ofertei la modificările prețului sau a factor de influență.
Deși se pot calcula și alte tipuri de elasticități, prezintă importantă deosebită elaticitatea ofertei în
funcție de preț. Aceasta arată sensibilitatea ofertei la modificare prețului bunului respectiv și se poate evalua
cu ajutorul coeficientului de elasticitate a ofertei în raport de preț. Acesta se poate calcula:

a) | sau
Notație în formula de mai sus : O = cantitatea oferită

În funcţie de mărimea acestui coeficient oferta pentru diferite bunuri poate înregistra următoarele
forme:
• ofertă elastică: KeO/P>1 (cantitatea oferită se modifică cu un procent mai mare decât se modifică
prețul)

Figura 3. Ofertă elastică

P
O

P1
P0

0
Q0 Q1 Q
• ofertă inelastică: KeO/P<1 (cantitatea oferită se modifică cu un procent mai mic decât se
modifică prețul) Figura 4.

Figura 4. Ofertă inelastică

P
O

P1
P0

0
Q0 Q1 Q

• ofertă cu elasticitate unitară: KeO/P=1 (cantitatea oferită se modifică în aceeaşi proporţie cu

preţul) Figura 5.

Figura 5. Oferta cu elasticitate unitară

O
P1
P0

0
Q0 Q1 Q

• ofertă perfect elastică: KeO/P=∞ (la nivelul prețului existent pe piață se poate tranzacționa
întreaga cantitate existentă pe piață, indiferent cât este de mare) Figura 6.

Figura 6. Oferta perfect elastică

P

P0
O

0
Q0 Q1 Q

• ofertă perfect inelastică: KeO/P=0 (cantitatea oferită nu se modifică în raport cu schimbarea

prețului). Figura 7.
 Figura 7. Oferta perfect inelastică

P
O
P0

P1

0
Q0 Q

4. Factorii care determină elasticitatea ofertei

Atât elasticitatea cererii cât și elasticitatea ofertei sunt deosebit de importante în procesul de luare a
deciziei la nivelul întreprinzătorilor. Așa cum am arătat, veniturile totale încasate de producător depind de
evoluția prețului și de elasticitatea cererii, dar și de posibilitățile de adaptare a ofertei la acestea. Factorii care
influențează elasticitatea ofertei sunt:
a) Costul de producție. Dacă pe piață cererea pentru bunul X crește, posibilitățile de adaptare a
ofertei la această creștere depind de nivelul costurilor de producție. Creșterea ofertei din bunul X la același
nivel de preț se poate reliza doar dacă se menține mărimea costului de producție. Piața factorilor de producție
este o piața derivată, prețul factorilor de producție fiind în relație cu cererea bunului X. Creșterea ofertei din
X va determina o creștere a cererii pe piața factorilor de producție și, prin urmare, o creștere a prețului
acestora. Drept consecintă, costul mediu pentru bunul produs va crește.
b) Posibilitățile de stocare a bunurilor. Elasticitatea ofertei unui bun este în relație directă cu
poibilitățile de stocare: dacă bunul poate fi stocat, elasticitata ofertei este mai mare și invers.
c) Costul stocării. Aceastea sunt cheltuieli care se adaugă la costul bunului respectiv. Ele pot fi
reprezentate de cheltuieli pentru chirii, salarii sau chletuieli determinate de deteriorarea bunurilor sau de
modificarea preferințelor consumatorilor pentru bunurile respective. Aceste cheltuieli se află în relație
inversă cu elasticitatea ofertei în funcție de prețul bunului respectiv.
d) Perioada scursă de la modificarea prețului. Oferta reacționează la modificarea prețului în
funcție de perioada care a trecut de la modificarea prețului. Astfel:
- pe termen foarte scurt (perioada pieței), ofertanții nu găsesc soluții pentru modificarea ofertei,
aceasta fiind perfect inelastică. Astfel, la o modificare a prețului, oferta rămâne constantă (Figura 8).

Figura 8. Elasticitatea ofertei în funcție de preț pe perioada pieței

P O

P1
P0
C1

C0

0
Q0 Q

- pe o perioadă scurtă, oferta este inelastică, existând posibilitatea creșterii în anumite limite a ofertei
rin utilizarea unui volum mai mare din anumite resurse (materii prime, materiale, muncă etc.). În aceste
condiții modificarea procentuală a ofertei este mai mică decât modificarea procentuală a prețului (Figura 9).
 Figura 9. Elasticitatea ofertei în funcție de preț pe o perioada scurtă
P
O
P1
C1

P0
C0

0
Q0 Q1 Q

- pe o perioadă lungă, oferta este elastică, existând posibilitatea folosirii unor cantități mai mari din
toți factorii de producție necesari, printr-un proces investițional care determină creșterea capacității de
producție a firmelor existente sau prin intrarea unor noi firme pe piață. În această situație, procentul
modificării prețului este inferior preconetului modificării cantități oferite (Figura 10).

Figura 10. Elasticitatea ofertei în funcție de preț pe o perioadă lungă

P
O

P1
P0 C1

C0

0
Q0 Q1 Q
 ECHILIBRUL PIEȚEI

1. Echilibrul pieței - abordare statică

2. Prețuri minim și prețuri maxime
3. Echilibrul pieței - abordare dinamică

1. Echilibrul pieței - abordare statică

Piața este insituția centrală în jurul căreia gravitează agenții economici. Ea cuprinde ansamblul
tranzacțiilor de vânzare-cumpărare dintre agenții economici, analizate în corelație cu prețul și alți factori care
le determină. Piața pune în legătură consumatorii și vânzătorii, ca purtători ai cererii și ofertei. Pe baza
confruntării dintre aceștia pe piață se formează prețul.
Concurența reprezintă un comportament specific interesat al agenților economici care pentru a-şi
atinge interesele intră în relații de cooperare şi confruntare cu ceilalţi agenți. Aceasta este o manifestare a
liberei iniţiative.
Premisa concurenței este formarea liberă a prețului. Prețul este cantitatea de monedă pe care un
cumpărător poate și este dispus să o ofere producătorului în schimbul unui bun tranzacționat pe piață.
O piață se află în echilibru atunci când cererea și oferta sunt egale. îGrafic, aceasta se realizează
atunci când curbele cererii și ofertei se întâlnesc (Figura 1). Punctul de intersecție al celor două reprezintă
punctul de echilibru al pieței. Acestuia îi corespunde un prreț care se numește preţ de echilibru (PE) și o
cantitate numită cantitate de echilibru (QE).
La nivelul preţului de echilibru (PE), cantitatea dintr-un bun pe care cumpărătorii pot şi sunt dispuşi
să o achiziţioneze este egală cu cantitatea pe care vânzătorii pot şi sunt dispuşi să o vândă.

Figura 1. Determinarea preţului şi a cantităţii de echilibru

P O

P1 Exces de ofertă
Oferta>Cererea

PE

Exces de cerere
P2 (penurie)
Cererea>Oferta
C

Q
0
QE

Dacă preţul pieţei este mai mare decât cel de echilibru, de exemplu P1, cumpărătorii pot cumpăra atât
cât doresc la acest preţ, dar vânzătorii nu pot vinde atât cât pot produce la prețul respectiv. Aceasta pentru că
la preţul P1 există exces de ofertă. Ofertanții răspund prin acceptarea reducerii preţurilor pentru a-şi creşte
volumul vânzărilor. Preţurile vor scădea până când piaţa ajunge la echilibru.
Dacă preţul este mai mic decât cel de echilibru, de exemplu P2, cumpărătorii ar fi dispunși să
cumpere o cantitate mai mare decât cea existentă pe piață. Altfel spus, există exces de cerere pe piaţă.
Consumatorii se află în concurenţă şi pot fi nevoiţi să stea la coadă pentru a intra în posesia unei anumite
cantităţi din bunul respectiv. Ofertanţii sunt într-o poziție avantajată, ei putând să crească preţul, deoarece
clienți vor exista și pentru cantități oferite mai mari. Pe măsură ce preţurile cresc, piaţa se îndreaptă din nou
către echilibru. Așadar, în ambele cazuri, ajustarea preţului determină echilibrarea pieței.
 2. Prețuri minime și prețuri maxime

Deși prețurile sunt un mecanism de alocare corespunzătoare a resurselor în economie, dacă se

formează liber, sunt situații în care statul intervine asupra prețurilor și influențează formularea și evoluția lor.
O astfel de situație este intevenția directă a statului prin fixarea unor limite ale prețuri. Exemple de prețuri
administrate sunt prețurile minime și prețurile maxime.

Prețul minim reprezintă un nivel al prețului sub care acesta nu poate să coboare, fiind cel mai mic
preț la care se acceptă tranzacționarea pe piață a bunurilor respective. De aceea se mai numește și preț prag.
Acest nivel al prețurilor este stabilit deasupra prețului de echilibru, pentru a produce efecte în
economie (Figura 2). El are drept scop protejarea și stimularea producătorilor.
La nivelul prețului minim (PMIN), cantitatea oferită este mai mare decât cantitatea cerută, guvernul
putând avea rolul de a asigura piețe de desfacere pentru producători prin achiziționarea surplusului de ofertă.

Figura 2. Prețul minim

P O

PMIN Exces de ofertă

Oferta>Cererea

PE

Q
QC QE QO

Prețul maxim reprezintă un nivel al prețului peste care prețul la care se efectuează tranzacțiile pe
piață nu poate să treacă. De aceea se mai numește și preț plafon.
Acest nivel al prețurilor este stabilit sub prețul de echilibru, pentru a produce efecte în economie
(Figura 3). El are drept scop protejarea consumatorilor.
La nivelul prețului maxim (PMAX), cantitatea cerută este mai mare decât cantitatea oferită. Stabilirea
unui astfel de preț poate genera efecte negative asupra consumatorilor ca urmare a:
 apariției penuriei care nu poate fi absorbită prin creșterea prețului care este fixat la un anumit
nivel;
 formarea cozilor ceea ce presupune pierderi de timp pentru consumatori și o parte dintre aceștia
nu vor avea acces la bunul respectiv;
 selecția preferențială a consumatorilor de către producători pe criterii care nu țin de piață;
 pot apărea manifestări de tip piața neagră în care se cumpără la prețul maxim, mai mic decât cel
de echilibru, și se vinde la un preț duperior prețului maxim, pe piața neagră (având în vedere că
există deficit de ofertă pentru bunul respectiv).

Figura 3. Prețul maxim

 P O

PE
Exces de cerere
Cerere>Oferta
PMAX

Q
QO QE QC

3. Echilibrul pieței - abordare dinamică

Pe termen lung, cererea și oferta se pot modifica sub influența diferiților factori care le influențează.
Astfel, creșterea sau scăderea uneia sau ambelor forțe ale pieței vor determina modificarea echilibru pe piață,
cu efecte asupra prețului și a cantității de echilibru.
Putem distinge următoarele situații:
a) dinamica echilibrului pieței atunci când cererea se modifică, caeteris paribus. Figura 4

Figura 4. Dinamica pieței la modificarea cererii (creștere, scădere)

P O

PE1

PE0

PE2 C1

C0
C2

Q
QE2 QE0 QE1

Modificarea cererii determină modificarea în același sens a prețului și a cantității de echilibru.

b) dinamica echilibrului pieței atunci când oferta se modifică, caeteris paribus. Figura 5

Figura 5. Dinamica pieței la modificarea ofertei (creștere, scădere)

 O1

P O0

O2

PE1

PE0

PE2

Q
QE1 QE0 QE2

Modificarea ofertei determină modificarea în același sens a cantității de echilibru și în sens contrar a
prețului d echilibru.

c) dinamica echilibrului pieței atunci când se modifică simultam cererea și oferta, caeteris paribus.

În această situație pot exista mai multe situații, în funcție de măsura în care se modifică forțele pieței
și de sensul modificării fiecăreia. Prezentăm ca exemplu situația în care cererea crește mai mult decât crește
oferta. În această situație Figura 6

Figura 6. Dinamica pieței la modificarea simultană cererii și ofertei

P O0
O1

PE1
PE0

C1

C0

Q
QE0 QE1
 PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ

1. Caracteristicile pieței cu concurență perfectă

2. Maximizarea profitului în condiţiile pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

1. Caracteristicile pieței cu concurență perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă reprezintă un model teoretic, o situaţie ideală imaginată

de şcoala neoclasică, mai ales prin V. Pareto şi L. Walras şi într-o mare măsură de către A.
Smith, prin care se urmăreşte evidenţierea virtuţiilor intriseci ale “mâinii invizibile” ca cel mai
bun mecanism de funcţionare şi reglare a economiei.
Aceste modele, deşi reflectă o imagine simplificată a realităţii, reprezintă o generalizare
abstractă a modului în care se comportă în realitate datele relevante. Ca model ideal, modelul
pieţei cu concurenţă perfectă reprezintă un punct de reper pentru celelalte structuri ale pieţei,
oferind în acelaşi timp un criteriu important de comparaţie cu acestea.

Trăsăturile pieței cu concurență perfectă:

a) Atomicitatea pieţei – presupune existenţa unui număr mare de participanţi
(agenţi ai cererii şi ai ofertei) cu forţă economică redusă. Nici unul, prin
deciziile şi acţiunile sale nu poate influenţa starea pieţei: nivelul şi evoluţia
preţului, cererea şi oferta. Pe această piaţă, producătorii şi cumpărătorii sunt
primitori de preţ (price takers), adică acceptă preţul stabilit pe piaţă, prin
confruntarea cererii cu oferta; putând doar să modifice nivelul producţiei şi al
vânzărilor.
b) Omogenitatea perfectă – bunurile sunt identice şi ca urmare cumpărătorii pot
obţine acelaşi bun de la orice producător-vânzător. Omogenitatea nu este
asigurată doar prin produse (omogenitate intrinsecă), ci şi prin imaginea
produsului (omogenitate extrinsecă).
c) Intrarea/ ieşirea liberă pe/de pe piaţă – nu există bariere juridice, economice,
instituţionale sau cutumiare, nici pentru agenţii cererii, nici pentru agenţii
ofertei. Astfel de bariere de intrare liberă pe piaţă pentru agenţii ofertei ar putea
fi: secrete tehnologice, nevoia de fonduri mari, reglementările privind calitatea
bunurilor, protecţia consumatorului, poluarea, etc, iar pentru agenţii cererii:
veniturile limitate, discriminări (religioase, etnice, etc). Bariere de ieşire liberă
de pe piaţă pentru ofertanţi pot fi: activele deţinute de firmă foarte specializate
în sectorul respectiv de activitate, dificil de vândut în afara sectorului; costuri
de ieşire, cum ar fi despăgubiri compensatorii pentru renunţarea la unele
contracte încheiate; bariere politice şi sociale, etc. Toate aceste bariere
denaturează concurenţa perfectă.
d) Transparenţa pieţei – toţi agenţii sunt perfect şi corect informaţi asupra
variabilelor pieţei. Aceasta va duce la existenţa unui singur preţ pe piaţă, chiar
la echilibrarea preţului în raport cu anumite pieţe zonale.
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie – factorii de producţie se
îndreaptă întotdeauna către locurile unde sunt folosiţi cel mai bine.
Întreprinderile părăsesc pieţele unde suferă pierderi, pentru a se orienta către
activităţile în care pot avea profituri. Apare astfel tendinţa de egalizare a
profiturilor în economie.

1
 Determinarea prețului pe piața cu concurență perfectă și pentru o firmă care
acționează pe piața cu concurență perfectă
o pe o piață cu concurență perfectă prețul de echilibru corespunde punctului de
intersecție al curbelor cererii și ofertei. Cererea pe piața cu concurență perfectă
este elastică Figura 1.(A)
o pentru o firmă care acționează pe piața cu concurență perfectă, prețul de
echilibru nu este influențat de modificarea cantității produse de aceasta, astfel
orice firmă care acționează pe o astfel de piață acceptă prețul de echilibru al
pieței. Cererea unei firme ce acționează pe piața cu concurență perfectă este
perfect elastică, deoarece aceasta ete primitoare de preț (acceptă prețul pieței). –
Figura 1. (B)

Figura 1. Determinarea prețului pe piața cu concurență perfectă

P O P

C P C
e

Q Q
A B

2. Maximizarea profitului în condiţiile pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

Echilibrul pe piata cu concurenta perfecta se realizează la acel nivel al preţului (P),

respectiv acel volum de tranzacţii (Q) pentru care cererea şi oferta sunt egale. Grafic acesta este
punctul în curba cererii pieţei şi curba ofertei se intersectează.
Echilibrul firmei reprezintă acea situaţie care îi permite să obţină cele mai bune
rezultate, sintetizate în maximizarea profitului (Figura 2). Ca urmare a atomicității, pe o piaţă cu
concurenţă perfectă preţul este constant. Astfel, pretul reprezintă încasarea medie (ÎM). Prețul
P*, impus de piață și preluat de vânzători, este superior costului total mediu minim (CTMmin).
Maximizarea profitului mediu (Profit = P – CTM) presupune minimizarea costului total
mediu (CTM). La punctul de minim al costului total mediu (punctul de intersecție cu costul
marginal Cmg,), productia este Q0. Crescând productia peste acest nivel, încasarea marginală
(pentru fiecare unitate suplimentară de produs vândută) este egala cu pretul iar acesta este
superior costului marginal. Deci, producția și vânzarea unității suplimentare este avantajoasă
pentru vânzator. Astfel, productia va crește până la acel punct în care prețul și costul marginal
sunt egale, iar profitul marginal este nul. Producța corespunzatoare profitului maxim este Q*.
În concluzie, echilibrul firmei concurenţiale pe termen scurt este realizat atunci cand este
respectată următoarea condiție:

P (= Vmg = ÎM) = Cmg

2
 Figura 2. Maximizarea profitului pe piața cu concurență perfectă
Pret Cmg

CTM

P*

CTM*

Q
Q1 Q0 Q* Q2
Spre deosebire de termenul scurt, pe termen lung, firmele pot intra și ieși pe/de pe
piață. Pe termen scurt se pot obține profituri economice, ceea ce motivează firmele să intre pe
piață. Pătrunderea firmelor pe piață exercită influențe asupra prețului, determinând reducerea sa.
Firmele vor continua să intre până la acel nivel de preț care asigură doar obținerea profiturilor
normale. Ca urmare, conditia echilibrului firmei in cazul termenului lung va presupune
egalitatea dintre costul marginal, pret si cost mediu. (Figura 3).

P = Cmg = CTM

Figura 3. Maximizarea profitului pe termen lung pe piața cu concurență perfectă

P
Cmg
CTM

P* = CTM

Q
Q*

3
 PIEȚE CU CONCURENŢA IMPERFECTĂ

1. Concurența și diversitatea piețelor

2. Monopolul
3. Oligopolul

1. Concurenţa și diversitatea piețelor

Piata este instituţia centrală în jurul căreia gravitează viaţa economică, iar concurenta reprezintă o
trasatură definitorie a acesteia. Concurența reprezintă un comportament specific interesat al agenților
economici care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi.
Concurența reprezintă o manifestare a liberei iniţiative.

Elemente definitorii ale concurenţei:

 Reprezintă atât confruntare, cât și cooperare între agenții economici în căutarea unor condiții mai bune
de producție, vânzare, negociere etc.
 Fiecare participant acționează din interes. Astfel, cumpărătorul cauta vânzătorii care oferă un anumit bun
la cel mai mic preț, având cea mai bună calitate, condiţiile de livrare sau servicii de garanție și post-
garanție etc. Vânzătorii se confruntă pentru a atrage un număr cât mai mare de cumpărători, cu forţă
economică ridicată, emitenți de cerere stabilă și care reacționează la diferite favorabilităţi.
 Premisa existenţei concurenţei este libertatea preţului. Reprezentând cantitatea de monedă pe care
cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care
acesta îl prezintă pe piaţă, acesta trebuie să se formeze în mod liber pentru ca forțele pieței să poată să
acționeze.

Funcțiile concurenței:
- stimulează progresul economic general, recompensând inițiativa, creativitatea, inovația, riscul,
economisirea resurselor și eficiența;
- permite diversificarea ofertei, reducerea costurilor sau a prețurilor și o mai buna satisfacere a
nevoilor consumatorilor
- ajută la diferențierea producatorilor, avatajandu-i pe cei mai intreprinzatori, performanți sau
inovatori si eliminandu-i pe cei imobili, care ignora semnalele pieței;
- permite formarea unor comportamente raționale si responsabile, asigurand o relatie directa intre
actiune, risc, performanta, concurenta. Acestea se formează pe baza proprietății resurselor și a riscului
asumat în cadrul activității economice;
- oferă posibilități mai multe de alegere pentru consumatori;
- permite ajustarea cererii și ofertei pe baza deciziilor agenților economici.

Tipologia pieţelor contemporane

În funcție de modul în care funcţionează mecanismul concurențial, putem delimita piețele folosind
mai multe aspecte:

TIP CONCURENȚĂ Concurența Monopol Oligopol Concurența

perfectă monopolistică
Număr de firme Multe (putere Una ((putere Puține (putere Multe (putere
economică mică) economică mare) economică mare) economică mică)
Acces pe piață Nici o barieră la Restricţionat sau Bariere considerabile Bariere minore
intrare complet blocat
Tip produs Omogen Produs omogen Produse identice Produse diferențiat
nediferenţiate sau
produse diferenţiate
Dependența de Nu există (este Nu există Există Există
strategia firmelor prelua prețul (producătorul poate
rivale pieței) impune prețul)
Nivelul prețului Scăzut Foarte ridicat Ridicat Format pe piață
(cerere și ofertă) -
relativ scăzut

1
 2. Monopolul

Monopolul reprezintă un tip de concurență imperfectă care se caracterizează prin existența unui
singur ofertant al unui bun omogen, bun lipsit de substitute apropiate. Prețul pe piața de monopol este mai
mare decât cel care s-ar stabili în condiții de concurență, de aceea monopolistul poate fi considerat price
maker.
În funcție de cauze, se disting următoarele forme de monopol:
a) Monopolul asupra unei resurse.
O modalitate simplă de a deține monopolul pe o piață apare ca urmare a faptului că producătorul
dispune de o resursă la care alţi producători nu au acces. O asemenea situaţie se întâlneşte în cazul resurselor
naturale sau minerale, unde un producător controlează întreaga ofertă. Puterea de piaţă exercitată de un
producător pe piaţa unui bun depinde de posibilitatea de substituție a bunului cu alte bunuri.
b) Monopolul creat de guvern
Pe o piață pot exista barierele de intrare într-o anumită ramură create în de către guverne, ceea ce
asigură recunoaşterea oficială a monopolului. În acest sens, un operator pe o anumită piaţă solicită
guvernului acordarea drepturilor exclusive privind producerea sau vânzarea unui bun sau serviciu. O astfel
de situaţie se întâlneşte, de regulă, în domeniul serviciilor poştale, a furnizării de energie electrică sau gaze
naturale. De asemenea, legislaţia privind patentele sau drepturile de copiere crează, cel puţin pentru un timp,
structuri de monopol. Aceasta permite proprietarilor să beneficieze de avantajele lansării pe piaţă a acestor
produse (de exemplu recunoaşterea proprietăţii exclusive asupra conţinutului unei cărţi).
c) Monopolul natural
Situaţia de monopol natural apare dacă un producător poate oferi un bun sau un serviciu
consumatorilor la un cost inferior comparativ cu alți producători. În acest caz apar economiile de scară,
corespunzătoare reducerii costurilor medii concomitent cu creşterea scării de producţi. Firma monopolistă
poate opera la punctul de minim al costului total mediu pe termen lung.

Cererea către firmă și cererea pieței - concurența perfectă și monopol

În cazul concurenței perfecte, curba cererii către firmă și cererea pieței diferă. Cererea către firmă
este prefect elastică în raport de preț, acesta find același indiferent de cantitatea cerută. Firma pe piața
perfect concurențială are putere economică mică și nu poate influența prețul. Ea este primitoare de preț.
Curba cererii pieței are pantă negativă, cantitatea cerută se modifică în sens invers cu modificarea prețului.
În cazul monopolului, curba cererii către firmă și cererea pieței sunt identice, firma monoplistă fiind
singura pe piață. Curba cererii are pantă negativă și reflectă relația inversă dintre modificarea prețului și a
cantității cerute (Figura 1.).

Figura 1. Concurența perfectă (A- cererea pieței și B - cererea către firmă) și monopolul (C- cererea către
firmă și cererea pieței)

P P P

Cererea
către firmă

Cererea Cererea
pieței pieței

0 Q 0 Q 0 Q
Echilibrul monopolului
A B C

Obiectivul principal al monopolului este acela de maximizare a profitului. În condiţiile în care firma
urmăreşte maximizarea profitului, calculat ca diferenţă între venitul total şi costul total, producţia optimă va
fi aceea la care venitul marginal este egală cu costul marginal:

Vmg = Cmg

2
 Altfel spus, profitul maxim al firmei de monopol se obţine la acel volum al producţiei la care sporul
venitului total realizat prin vânzarea ultimei unităţi produse este egal cu sporul de cost generat de producerea
respectivei unităţi.
În figura 2, venitul total este egal cu aria P*AQ*0 , iar profitul reprezintă suprafaţa hașurată. Acest
profit este maxim, deoarece la nivelul producţiei optime se realizează cea mai mare diferenţă între venitul
total şi costul total.
Deoarece venitul marginal este mai mic decât preţul, pentru un monopolist care operează la acel
nivel de producţie la care venitul marginalăeste egal cu costul marginal, preţul devine superior şi costului
marginal.

Figura 2. Maximizarea profitului în cazul monopolului

P
Vmg
Cmg
Cmg
CTM

A
*
P

CTM

Vmg C

0 Q* Q

Producţia corespunzătoare profitului maxim este Q* și reprezintă nivelul producţiei la echilibru.

Producătorul nu este interesat în a modifica acest nivel al productiei decât dacă se modifică anumite condiții
(de exemplu cererea sau condițiile de producție). Un nivel de producţie inferior lui Q* tentează monopolistul
să-l schimbe deoarece venitul marginal este superior costului marginal, iar profitul total va creşte
concomitent cu creşterea producţiei. În această situaţie profitul marginal, determinat ca diferenţă dintre
venitul marginal şi costul marginal, este pozitiv. În schimb, decizia de creştere a producţiei dincolo de Q*
conduce la profituri marginale negative şi, deci, la o reducere a profitului total.
Producătorul ajustează producţia până se ajunge la nivelul Q*, la care venitul marginal este egal cu
costul marginal. Astfel, producţia care maximizează profitul este determinată de intersecţia curbelor
venitului marginal şi costului marginal.

3. Oligopolul

Oligopolul reprezintă un tip de concurență imperfectă in care oferta este asigurată de un număr redus de
firme interdependente care domină piața. Bunurile oferite pot fi omogene sau diferențiate iar accesul în
ramură este adesea dificil, putând exista bariere de intrare asemănătoare monopolului.

Oligopolul poate fi definit prin următoarele caracteristici:

- acţiunile unei firme au o influenţă majoră asupra celorlalte firme de pe piaţă, care oferă produse
omogene sau diferenţiate, dar substituibile;
- acces în ramură este dificil – pătrunderea pe o piaţă cu structură oligopolistă este dificilă deoarece
oligopolul se protejează prin bariere similare monopolului. Avantajele tehnologice deținute de firmele

3
 oligopoliste, combinate cu o producţie de scară mare asigură costuri unitare reduse şi o puternică
flexibilitate a prețului;
- concurenţei prin preţ sau cantitate dezavantajează firmele oligopoliste, de aceea ele pot alege să
coopereze. Există situații de oligopol în care firmele nu cooperează;
- cooperarea oligopolurilor poate îmbrăca forma înţelegerilor oficiale sau secrete. Prin intelegere între
firme se poate ajunge la cartel, care se comportă ca un monopol.

Forme ale oligopolului

a) Cazul firmei dominante reprezintă o variantă a înţelegerii tacite. Pe unele pieţe oligopoliste există
o firmă care are o abilitate crescută în alegerea momentului favorabil pentru a face schimbări de preţ, de
aceea ea serveşte drept ghid în materie de preţ pentru celelalte firme. Firma aflată în poziţie dominantă poate
fi sau nu cea mai importantă din domeniul respectiv, uneori nu cifra de afaceri prezintă importanţă, ci
costurile unitare de producţie.

b) Cazul înţelegerii secrete. Câteva firme mari se angajează într-o înţelegere tacită, anulând
competiţia, împărţind piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ, avantajos pentru toți.

c) Cazul cartelului este un tip de acord explicit. Cartelul reprezintă un grup de firme care produc
bunuri similare şi acţionează împreună pentru a creşte preţul şi a restricţiona producţia individuală.
Independenţa firmelor este mai slabă, deoarece ele trebuie să respecte deciziile unui organism comun de
conducere. Decizii luate ţin, însă, seama de interesele fiecăruia. Cartelul acţionează şi se manifestă
asemănător monopolului.

Când una dintre firmele de oligopol nu respectă acordurile cu privire la preț și acționează prin
creșterea prețului, pentru a-și mări profiturile, celelalte firme de pe piața de oligopol iși vor menține prețurile,
ceea ce va face ca un număr semnificativ de clienți ai firmei care a crescut prețul produsului tranzacționat să
migreze către celelalte firme.
Dacă o firmă de pe piața de oligopol va reduce prețul bunului tranzacționat, pentru a-și mări
profiturile și cota de piață, prin atragerea unui număr mai mare de clienți, celelalte firme de pe piața de
oligopol vor reacționa reducând și ele prețurile, astfel încât firma care nu a respectat acordul nu va avea
vreun câștig semnificativ.
În concluzie, firma care nu respectă acordurile cu privire la preț va avea de pierdut în ambele situații,
atât atunci când crește prețul, cât și atunci când îl reduce, deoarece celelalte firme vor reacționa împotriva
acesteia.
Din acest motiv, curba cererii pentru o firmă oligopolistă are o formă atipică și este numită curba
îndoită sau frântă a cererii (Figura 3). Aceasta arată că cererea este mai elatică la o creștere a prețului, decât
la o scădere a sa.

Figura 3. Curba frântă a cererii pentru o firmă pe piața oligopolistă

Q
Obs. Nu se poate stabili cu exactitate prețul care corespunde punctului de îndoire a curbei cererii.
Firma de oligopol are de ales între a se alia cu celelalte firme, sau a merge mai departe pe cont
propriu. În cazul alianței se formează un oligopol coordonat, ce corespunde comportamentului de monopol,
ceea ce duce la obținerea profitului de monopol.

4
 EȘECUL PIEȚEI

1. Eșecul pieței
2. Principalele situații de eșec al pieței
- bunurile publice,
- externalitățile
- monopolul
- informația imperfectă/asimetrică

1. Eșecul pieței
În economia reală, pot apărea eșecuri în alocarea resurselor atât pe piața liberă, cât și la nivel
guvernamental, care se întrepătrund și necesită măsuri de acțiune.
Economiile de piață moderne au la bază piețele libere. Piaţa este şi va rămâne instituţia
centrală în jurul căreia gravitează viaţa economică. Piețele libere sunt instituții semnificative,
care dau semnale prin prețurile formate pe baza confruntării forțelor pieței, coordonând deciziile
luate separat de milioane de agenți economici independenți, care isi urmează propriile interese.
Economistul Adam Smith în lucrarea “Avuția Națiunilor” (1776) remarca cǎ întreprinderea şi
indivizii activi pe piaţǎ se comportǎ ca şi cum ar fi ghidaţi de o “mânǎ invizibilǎ”. Fiecare își
urmărește propriul interes contribuind la bunăstarea tuturor.
Din acest punct de vedere, piaţa constituie o organizare a activitǎţii economice ce conduce la
situaţii eficiente, la alocarea eficientă a resurselor. Termenul de “eşec” al pieţei este utilizat
pentru a desemna o situaţie în care piaţa, singurǎ, nu poate aloca resursele eficient. Pe o
asemenea piaţǎ, “mâna invizibilǎ” nu funcţioneazǎ din diverse motive.

2. Principalele situații de eșec al pieței

A. Bunurile publice – reprezintă o situație de eșec al pieței deoarece este dificilă definirea
drepturilor de proprietate în cazul acestora.
În principiu, bunurile publice sunt definite drept acele bunuri care sunt oferite într-o
cantitate identică unui ansamblu de consumatori.
Bunurile publice se caracterizează prin nonexcluziune și nonrivalitate.
Nonexcluziunea se referă la situația în care o persoană nu poate fi împiedicată să
folosească un bun, chiar dacă nu a plătit pentru acesta. De exemplu, este cazul în care o
persoană ce nu își plătește impozitele nu poate fi exclusă de la a beneficia de apărare națională.
Nonrivalitatea este proprietatea care arată că orice nou utilizator al unui bun nu
afectează posibilitatea ca acel bun să fie utilizat și de alte persoane. De exemplu, dacă o
persoană se plimbă printr-un parc public, nu înseamnă că nu se mai poate plimba si altcineva.
Bunurile care se caracterizează prin exclusivitate și rivalitate sunt bunuri private, iar cele care se
caracterizează prin nonexclusivitate și rivalitate sunt bunuri în proprietate comună.
O clasificare a bunurilor în funcție de cele două caracteristici exclusivitate și rivalitate este
prezentată în schema de mai jos:

Exclusivitate
DA NU
Bunuri private: maşini, Bunuri în proprietate comună: ape
DA frigidere, ciocolată, roşii termale, păduri, păşuni, bazine de înot

Rivalitate Informaţiile şi cunoaşterea în Bunuri publice: apărarea națională,

general, programe de calculator, farul de coastă, poduri, iluminat
NU
muzica, TV cablu, servicii de public
sănătate

1
 B. Externalitățile – reprezintă o situație de eșec al pieței pentru că acțiunile unui producător
sau consumator generează costuri sau beneficii pentru alți agenți economici. Astfel,
prețul pieței nu reflectă unele dintre costurile sau beneficiile asociate producției sau
consumului.
Externalitățile pot fi definite și ca efecte ale acțiunii unor agenți economici asupra
bunăstării altora. În funcție de tipul de efect, externalitățile pot fi pozitive (dacă efectul este
benefic, de exemplu vaccinarea) sau negative (dacă efectul este advers, de exemplu poluarea).
Externalităţile creează diferenţe între beneficiile şi costurile sociale şi beneficiile şi costurile
private. De exemplu, în cazul externalităților pozitive, beneficiile sociale sunt mai mari decât
beneficiile private si de aceea aceste activități trebuie sustinute. În cazul externalităților
negative, costurile sociale depășesc costurile private (de exemplu, dacă se produce un bun care în
procesul de producție creează poluare, din cauza poluării costul suportat de societate pentru a
produce acel bun este mai mare decât costul suportat de către producătorii bunului respectiv).
Externalitățile pot fi analizate în producție sau în consum:
 externalităţi în producţie
- pozitive: producția de roboți industriali
- negative: poluarea
 externalităţi în consum
- pozitive: investiția în educație
- negative: consumul de alcool.

Economiștii sunt preocupați de găsirea unor metode de internalizare a externalităților.

Internalizarea externalităţilor negative presupune încorporarea costurilor externe în prețul
pieței, prin creearea de instituții adecvate și adoptarea de reguli de conduită care să-i determine
pe producătorii de astfel de efecte să trateze costurile și beneficiile sociale ca și pe cele private.
În practică, dificultățile în aplicarea uneia sau altei metode de internalizare a efectelor negative
decurg din faptul că efectele externalităților negative sunt greu de măsurat.

Principalele metode ce pot fi aplicate în vederea internalizării externalităților sunt:

 Soluţia PIGOU: prin aplicarea impozitelor/taxelor asupra activităţilor poluante şi
acordarea unor subvenţii pentru cei care suportă efectele externe negative. Această soluție
presupune intervenția guvernamentală. Arthur Pigou a arătat că externalităţile negative pot fi
internalizate printr-un sistem corespunzător de impozite şi subvenţii, prin implicarea guvernului,
prin:
- practicarea de amenzi pentru producătorul de externalităţi negative;
- acordarea de subvenţii celor ce produc externalităţi pozitive;
- introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul celor sociale.
 Soluţia COASE: se referă la un număr redus de agenţi afectaţi de o externalitate
negativă, soluţia internalizării externalităţii negative fiind atribuirea drepturilor de proprietate.
Ronald Coase (laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1991) a demonstrat că dacă
drepturile de proprietate sunt definite cu claritate, atunci părţile interesate iau măsuri de
internalizare a externalităţilor, fără intervenţia guvernamentală. Exemplul lui Coase se referă la
cazul unui agricultor şi al unui crescător de vite. Externalitatea negativă constă în pagubele pe
care vitele le cauzează recoltelor agricultorului. Pe măsură ce numărul vitelor creşte, pagubele
cresc. Pentru a realiza o alocare eficientă a resurselor, pagubele trebuie incluse în costurile
crescătorului de vite. Dacă drepturile de proprietate corespunzătoare agricultorului includ şi
protecţia recoltei împotriva pagubelor cauzate de vite, atunci crescătorul de vite este automat
obligat să plătească daunele corespunzătoare. Dar, de cele mai multe ori, externalităţile implică
un număr mare de participanți şi drepturile de proprietate sunt neclare, aşa că soluţia lui Coase
nu se poate aplica eficient în practică.

2
 C. Monopolul – este o formă de eșec al pieței pentru că el impune un preț mai ridicat decât
cel de pe piață, iar nivelul producției este mai mic decât cel ce asigură folosirea eficientă
a resurselor.
Monopolul este cunoscut ca acea situaţie de piaţă în care există un singur ofertant al unui
produs lipsit de substitute apropiate. În multe oraşe, domeniile de distribuţie a energiei electrice,
a gazelor naturale sunt pieţe de monopol.
 Monopolul este considerat un insucces al pieţei competitive. Aceasta, deoarece o ipoteză
a pieţei competitive eficiente este ca producătorii să acţioneze drept acceptanţi de preţ. Ori, în
situaţia unui singur producător, acesta este cel care stabileşte preţul, oferta firmei de monopol
fiind oferta agregată de pe piaţă. Preţul de monopol nu va fi concurat de preţurile mai scăzute ale
rivalilor, din moment ce aceştia nu există.
 Preţul de monopol excede preţul rezultat în condiţii de concurenţă, în timp ce producţia
ramurii este mai mică în primul caz decât în al doilea.
 Monopolului îi sunt proprii supraprofituri durabile (preţul este superior costului mediu),
în timp ce în cazul concurenţei, chiar dacă acestea apar, sunt efemere. Libera intrare în condiţiile
concurenţei perfecte, permite creşterea ofertei şi reducerea preţului pieţei până acolo unde
supraprofiturile dispar.
 Din perspectiva consumatorilor, situaţia de monopol este indezirabilă. Aceştia
achiziţionează mai puţine bunuri, plătind pentru fiecare un preţ mai ridicat. Controlul
monopolului asupra preţului asigură de fapt o redistribuire a venitului de la consumatori către
monopolişti.

D. Informația imperfectă/asimetrică (asimetria informațională)

Informaţia imperfectă apare atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Informaţia
imperfectă este o trăsătură a economiilor contemporane. Piaţa eficientă cere ca informaţia
disponibilă să fie în întregime accesibilă fără eforturi atât producătorilor, cât şi consumatorilor.
Pe o piaţă reală, producătorii şi consumatorii nu sunt neapărat informaţi corect şi în mod
egal cu privire la situaţia pieţei, fapt care provoacă pierderi fie producătorilor, fie
consumatorilor.
Referitor la ofertanţi, ei pot omite anumite informaţii cu privire la produsele pe care le
oferă (de exemplu, dacă pe piaţa telefoniei mobile ar apărea o firmă cu produse ieftine, dar care
emit radiaţii puternice, ar omite să informeze consumatorul despre aceste radiaţii) sau pot
“semnaliza” calitatea unui bun ( de exemplu, prin asigurarea unor servicii de garanţie extinsă).
În ceea ce-i priveşte pe consumatori, apar în principal 2 situații de informație imperfectă:
hazardul moral, selecţia adversă.
Hazardul moral exprimă tendinţa unei părţi a unui contract de a-şi schimba
comportamentul, ca urmare a încheierii contractului, acest lucru afectând negativ cealaltă parte a
contractului. De exemplu, şoferii au tendința de a fi mai puțin prudenți în trafic când au o
asigurare CASCO; sau, o persoană care îşi încheie o asigurare medicală nu va mai cheltui atât de
mult pe prevenirea îmbolnăvirii.
Problema selecţiei adverse apare atunci când informaţia pe care o deţine una dintre
părţile contractante nu este cunoscută de cealaltă parte şi, ca rezultat, aceasta are de suportat
costuri mari. Spre deosebire de hazardul moral care apare după ce contractul a fost semnat,
selecţia adversă apare chiar în momentul încheierii contractului. De exemplu, o persoană care are
de gând să dea foc casei sale cumpără cea mai bună asigurare împotriva incendiului.