Capitolul 3

CARACTERIZARE GENERALĂ A ECONOMIEI CU PIATĂ

CONCURENŢIALĂ

CUPRINS

3.1. Economia de schimb – formă universală de organizare şi funcţionare

a economiilor contemporane

3.2. Caracteristici ale sistemului ideal de economie de piaţă concurenţială

3.3. Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială şi tipurile acesteia

3.4. Tranziţia la economia de piaţă în România. Coordonate principial-

metodologice

3.5. Structuri ale economiei contemporane

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

CONCEPTE

• Economie de schimb • Economie de piaţă de tip social (renan)

• Economie naturală
• Specializarea agenţilor economici
• Avantaj economic absolut
• Avantaj economic relativ
• Monetarizarea economiei
• Sistem economic
• Sistem economic de tip mixt
• Indicatori ai dezvoltarii umane
• Economie de piaţă de tip liberal (neo-american)
• Tranzacţii bilaterale de piaţă
• Reformă economică
• Macrostabilizare
• Reforme structurale
• Liberalizare economică
• Decalaj economic (relativ şi absolut)
• Tranzacţii economice bilaterale
 3.1. ECONOMIA DE SCHIMB – FORMĂ UNIVERSALĂ DE ORGANIZARE ŞI
FUNCŢIONARE A ECONOMIILOR CONTEMPORANE

Forme de satisfacere a nevoilor:

a. din producţia proprie, direct prin autoconsum
b. consumând bunuri economice produse de alţii, obţinute indirect prin
schimb
Forme fundamentale de organizare şi funcţionare a economiei:
• economia naturală
• economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar)

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele
propriei activităţi, fără a se apela la schimb

•Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de

Economia dezvoltare economică, cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare
naturală - (biologice) fiind preponderente;
trăsături • Fiecare producător avea o activitate diversificată, producea o gamă largă de
bunuri (în raport cu respectivul nivel de dezvoltare şi cu sistemul de trebuinţe);
• El este izolat din punct de vedere economic de ceilalţi; nivelul eficienţei
economice foarte redus; “pentru majoritatea oamenilor, producţia şi consumul
erau îmbinate într-o singură funcţie dătătoare de viaţă“.

Alvin Toffler mai evidenţiază ca trăsături definitorii ale economiei naturale

(pe care o numeşte “civilizaţia primului val”):
™ pământul constituia principalul factor de producţie
™ baza economiei consta în cules, vânătoare şi cultivarea pământului
™ diviziunea simplă a muncii; economie descentralizată, în care fiecare
comunitate producea aproape tot ce-i făcea trebuinţă.
De-a lungul timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de
restrângere relativă. În prezent, elemente ale economiei naturale mai au
semnificaţie doar în gospodăriile agrare tradiţionale şi în ţările cel mai puţin
dezvoltate din punct de vedere economic. Există şi unii specialişti care susţin că
unele elemente sau laturi specifice ale economiei naturale pot cunoaşte în viitor o
anumită revigorare şi în ţările cu nivel ridicat de dezvoltare. O asemenea
perspectivă ar fi legată de tendinţa de creştere a timpului liber şi de aspiraţia
normală a fiecărui individ de a alterna diferite tipuri de activităţi şi genuri de
muncă. Chiar dacă premisele unei asemenea tendinţe sunt reale, considerăm că
rolul economiei naturale, în activitatea fiecărui agent economic şi în activităţile
totale din comunităţile avansate din punct de vedere economic, va rămâne doar
secundar, periferic.
 Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a
activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea
vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a
activităţii economice în lumea contemporană.

3.1.1. CARACTERISTICI GENERALE ALE ECONOMIEI DE SCHIMB

Specializarea Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care

agenţilor generează agenţi economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri
(activităţi) şi teritorial.
economici pe
Adam Smith a demonstrat rolul diviziunii şi specializării ca factori
criterii economice de progres pentru individ şi pentru societate, pentru perfecţionarea forţelor
productive, creşterea îndemânării, priceperii şi chibzuinţei, sporirii şi
diversificării producţiei. În ultimă instanţă, specializarea unui agent
economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul
economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta, se
întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ
(comparativ).

Un agent economic dispune de avantaj comparativ (relativ) în raport cu alţii dacă

obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.

Caseta 3.1 Avantajele specializării

• generează sporirea rezultatelor cu un efort dat

• impune cooperarea şi conlucrarea agenţilor economici

• activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependentă de a celorlalţi

Autonomia şi independenţa Agenţii economici sunt abilitaţi cu drept de decizie, iar

agenţilor economici înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice. Autonomia
este fundamentată pe interesul agentului economic izvorât din
proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în raport de o
formă sau de alta de proprietate.
Cea mai largă autonomie Se realizează în condiţiile proprietăţii particulare când agentul
economic decide în mod liber şi direct (sau prin reprezentanţi)
asupra modului cum să se exercite atributele dreptului de
proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau
administrarea şi uzufructul)

Activitatea economică a) Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează

gravitează în jurul pieţei întreaga viaţă economică.
b) Ea este instituţia care mediază între producători şi
consumatori.
c) Piaţa devine cel mai important tablou de comandă care
mediază legături între producători şi consumatori.
d) Oferă informaţii necesare pentru a decide ce să se producă,
cum, cât, pentru cine să se producă, dar, şi ce, cât şi cum să
se consume.
e) Majoritatea covârşitoare a schimburilor se realizează prin
mijlocirea monedei.

Monetarizarea economiei Ea se concretizează în faptul că “banii reprezintă alături de

capital şi specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii
economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care
irigă sistemul economic ... şi etalonul de măsură al valorii”.
Ansamblul tranzacţiilor economice, modul de funcţionare a
economiei, chiar structura organică a societăţii sunt, într-o
formă sau alta influenţate de către bani (monedă). Importanţa
banilor (monedei) este pusă în evidenţă şi de către funcţiile lor :
mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii economice,
mijloc de rezervă de valoare, mijloc de plată.

Fluxurile dintre agenţii Între subiecţii economici se derulează permanente fluxuri

economici sunt tranzacţii (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă)
¾ Se disting tranzacţii unilaterale (de transfer) reprezintă
bilaterale de piaţă
mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe,
exproprieri fără despăgubiri etc).
¾ Tranzacţiile bilaterale constau în mişcări reciproce,
biunivoce de bunuri între doi agenţi economici
ƒ tranzacţii bilaterale coercitive (de exemplu o
naţionalizare cu despăgubiri) impuse administrativ
unuia dintre participanţii la tranzacţie.
ƒ tranzacţii bilaterale de piaţă, generate de întâlnirea
cererii şi ofertei, a interesului cumpărătorului de a-şi
maximiza utilitatea şi cel al vânzătorului de a-şi
maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor
economice, doar cele bilaterale de piaţă decurg din
esenţa şi natura economiei de schimb.
Din ansamblul tranzacţiilor economice, doar cele bilaterale de piaţă decurg din esenţa şi natura
economiei de schimb

Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale
oamenilor, destinat vânzării - cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă

Bunurile Bunurile economice cu grad de marfaritate diferită :

îmbracă • bunuri marfare sau bunuri comerciale
forma de • bunuri parţial marfare sau mixte
• bunuri nonmarfare sau noncomerciale
marfă

Aplicaţie. Model de rezolvare

1. Specializarea agenţilor economici într-un domeniu dat de activitate are la bază:
a) creşterea economică;
b) mărirea eficienţei economice de ansamblu;
c) satisfacerea interesului personal;
d) ridicarea bunăstării sociale;
e) redundanţa factorilor.
Răspuns: c)
Rezolvare: agenţii economici se vor specializa în acesl domeniu care le asigură maximum de
satisfacţie ; creşterea economică şi eficienţa economică de ansamblu şi ridicarea bunăstării
sociale sunt rezultatul creşterii eficienţei individuale a agenţilor economici iar, despre
redundanţa factorilor nu poate fi vorba aceştia fiind limitaţi.

3.2. SISTEMUL IDEAL DE ECONOMIE CU PIAŢĂ CONCURENŢIALĂ

Pentru a oferi soluţii viabile problemei rarităţii diferite şcoli de gândire economică au imaginat
sisteme economice ca modele specifice de organizare şi reglare a activităţii economice.

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care

caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate, localizată în timp şi
spaţiu. El sintetizează o modalitate specifică de luptă împotriva rarităţii, prin
stabilirea unor opţiuni cu privire la problema economică fundamentală şi reglarea
activităţii economice.
Modelul teoretic Contururile primului model teoretic de sistem economic au fost jalonate de
al economiei de către Adam Smith şi este cunoscut sub numele de sistem economic liberal
sau de piaţă în cadrul căruia forţele naturale ale pieţei “mâna invizibilă”
piaţă
sunt cele care stabilesc modalităţile de acţiune pentru a găsi soluţii
problemei fundamentale şi atenuării rarităţii fără nici un fel de intervenţie
din partea statului monopolurilor şi altor centre de forţă instituţionalizate.
El a pus bazele modelului teoretic de economie de piaţă.

Modelul teoretic Marx şi alţi teoreticieni de aceleaşi convingeri filozofice, au jalonat

al economiei de contururile altui tip de sistem economic : sistemul economic de comandă,
sau sistemul economic cu planificare centralizată, etatistă.
comandă

3.2.1. SISTEMUL ECONOMIC

Definiţii ale Acel tip de organizare a economiei în care raportul dintr cerere şi ofertă
modelului teoretic determină principiile de prioritate în producerea bunurilor, metodele de
organizare şi de combinare a factorilor de producţie, iar persoanele şi
al economiei de
categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri sunt stabilite de
piaţă nivelul şi dinamica preţurilor.

Acel sistem economic în care “mecanismele naturale” (ale pieţei sunt

singurele care tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, cu excluderea
oricărei intervenţii a monopolurilor sau a statului.

Avantaje ale ƒ asigură gradul de satisfacţie cel mai înalt posibil pentru cei care vând
şi cumpără
sistemului de
ƒ este mobil şi dinamic, adaptabil la noile favorabilităţi evidenţiate de
piaţă raportul dintre cerere şi ofertă
ƒ pe fondul unei dinamici specifice a preţurilor, el permite stimularea
creativităţii şi iniţiativei, asigurând cea mai înaltă eficienţă
economică
Elemente ™ orientarea acţiunii agenţilor economici se face în mod centralizat şi
structurale ale obligatoriu, folosindu-se în acest scop aparatul de stat, care se
consideră că acţionează şi sintetizează interesele întregii societăţi
modelului teoretic
™ filozofia sistemului este colectivismul
al economiei de ™ principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic,
comandă ca expresie a unei organizări economice (şi politice) de tip
centralizat. Sinteza deciziilor economice o reprezintă planul unic,
centralizat
™ prevederile planului sunt o norma de conduită pentru agenţii
economici, a căror apreciere se face în funcţie de modul de realizare
 a indicatorilor obligatorii pe care-i conţine
™ proprietatea publică generalizată
™ primordialitatea intereselor generale şi colective, de a căror realizare
depinde şi satisfacerea intereselor individuale, personale.

Aplicaţie. Model de rezolvare:

1. Identificaţi afirmaţiile care definesc avantaje ale economiei cu piaţă concurenţială (mai multe
răspunsuri):
a) încurajarea iniţiativei individuale;
b) utilizarea alternativă a resurselor;
c) accesul discriminatoriu la instituţiile de învăţământ superior;
d) deschiderea către inovaţie şi utilizarea de tehnologii performante;
e) la baza obţinerii profitului stă satisfacerea nevoilor consumatorilor;
f) statul garantează proprietatea privată;
g) eficienţa economică are un nivel ridicat;
h) sistemul economic este mobil, adaptabil la schimbări.
Răspuns: a), b), e), f), g), h).
Rezolvare: Resursele sunt alocate către acele domenii care asigură cea mai bună fructificare a lor
şi nu prin planuri sau programe; producţia se adresează nevoilor populaţiei şi nu unor ‘ nevoi’ a
planificatorilor; proprietatea privată fiind preponderentă şi principala sursă de bunuri economice
este apărată şi garantată; proprietatea privată asigură cea mai bună utilizare a resurselor deci şi
eficienţa este cea mai bună; existenţa unei majorităţi a proprietăţii private, care este foarte mobilă şi
adaptabilă la schimbări face ca întreg sistemul să fie mobil şi adaptabil.

3.3. SISTEMUL REAL AL ECONOMIEI CU PIAŢA CONCURENŢIALĂ ŞI TIPURILE

ACESTEIA

În viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu
funcţionează în formă pură. În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporţii diferite,
elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu cele dirijiste.
Economia mixtă se poate aprecia ca economia de schimb contemporană, aşa cum
funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în care se
îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea
statului în economie.

Sistemul de Se bazează pe două axiome:

economie mixtă a) în numele eficienţei şi libertăţii este recunoscut şi păstrat rolul
reglator al pieţei în alocarea resurselor şi în asigurarea cadrului
pentru confruntarea şi armonizarea diferitelor categorii de interese
b) compensarea, completarea, contracararea şi corectarea unor excese
 şi noxe ale funcţionării pieţei prin instalarea - în spiritul cerinţelor
fundamentale şi filozofiei pieţei a intervenţiei şi controlului
statului în economie. Mijloacele intervenţiei statale şi amploarea
lor sunt diferite dar, în sistemul economiei mixte, reglarea
economiei se realizează printr-un mecanism hibrid. În ultimul
deceniu asistăm la o tendinţă de restrângere a rolului
mecanismelor economiei mixte pe plan intern paralel cu
extinderea lor pe planul pieţei şi relaţiilor economice
internaţionale.

3.3.1. TRĂSĂTURILE SISTEMULUI REAL DE ECONOMIE DE PIAŢĂ

• Pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea principală o
deţine cea particulară. Subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe
deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele
acestora.
• Economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor, opţiunilor
(alegerilor) individuale a căror conexiune se realizează pe baza pieţei, cadrului legislativ şi a
unor pârghii economico-financiare.
• Interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii economice,
impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii (satisfacţiei)
pentru cumpărator (consumator), ca mobiluri primordiale ale acţiunii economice.
• Piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii economice. Pentru majoritatea
domeniilor şi acţiunilor întreprinse de agenţii economici, piaţa transmite ce, cât, cum şi pentru
cine se produce, ce cât şi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice necesare.
Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor şi modalitatilor de combinare, ca şi atestarea
calităţii deciziilor, a concordanţei ofertei cu nevoia sociala se fac de către piaţă prin
mecanismul preţurilor. Acest lucru este posibil în masura în care:
ƒ există un sistem de pieţe: piaţa bunurilor de consum, piaţa factorilor de producţie
(inclusiv a resurselor naturale şi în primul rând a pământului), piaţa monetară, piaţa
financiară, piaţa schimburilor monetare etc., în care se confruntă deschis cererea şi
oferta de bunuri specifice determinând niveluri şi evoluţii adecvate ale preţurilor;
ƒ este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de pieţe, astfel
că situaţia specifică pe o anumită piaţă să determine reacţii adecvate şi la momentul
oportun pe celelalte.
• Pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi de investiţii, forţă de muncă,
monedă, titluri, valute, preţurile se formează liber prin negocieri între vânzători şi cumpărători,
fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste;
• Concurenţa loială, conformă reglementărilor legale, pe toate categoriile de pieţe, îi favorizează
pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;
• Existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea
operativă a masei monetare şi orientarea acţiunilor celorlalţi agenti economici furnizându-le
servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor.
• structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare,
etc.) care reprezintă componenta substanţiala a unei înalte eficienţe economice, premisa
satisfacerii decente a nevoilor fundamentale pentru toţi cetăţenii - condiţie materială a libertăţii
economice şi democraţiei;
• Statul democratic veghează respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul
său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;
• atitudini şi comportamente specifice: prevederea, iniţiativa, responsabilitatea, asumarea
riscului, spirit de competiţie, inhibarea atitudinii “paternaliste” din partea statului sau a
colectivităţii.

Caseta 3.1 Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială

Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială, care funcţionează în economiile contemporane,

se prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici nationale, concret istorice,
adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare. Pe deasupra elementelor particulare, specifice unei ţări
sau alteia, se poate vorbi de existenţa unor tipuri (modele) de economie de piaţă reală.
În optica lui Michel Albert, în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele: modelul
neoamerican şi cel renan. Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua
Zeelanda, Noile ţări industrializate din Asia, s.a. Cel de-al doilea îşi are nucleul în sistemul
economiei de piaţă din Germania, dar se regăseşte în trăsăturile sale fundamentale şi în Elvetia,
Olanda, Suedia şi celelalte ţări nordice, în Japonia şi Austria.
Ambele sunt emanaţie a sistemului capitalist şi liberalismului, au la bază sisteme de valori opuse în
ceea ce priveşte poziţia persoanei în întreprindere (instituţie), locul pieţei în societate şi rolul pe
care trebuie să-l joace ordinea legală în economia internaţională. Michel Albert: “Capitalism
contra capitalism” (Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994, 174 p.)

Tipuri de Tipul neo-american de economie de piaţa

economie de piata
ƒ sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este
neglijabil şi are tendinţa de reducere;
ƒ piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la producător la
consumator, majoritatea schimburilor derulându-se după criteriile
pieţei;
ƒ baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile
adoptate prevalează reuşita individuală şi maximizarea profitului
(financiar) imediat (pe termen scurt);
ƒ preţurile bunurilor economice (inclusiv salariile) depind în măsură
determinantă de condiţiile aleatorii ale pieţei;
ƒ fiscalitate redusă, iar implicarea directă a statului în activitatea
economică este neglijabilă (cel puţin în ceea ce priveşte administraţia
centrală);
ƒ întreprinderea, ca centru al deciziilor economice, este considerată bun
comercial ca oricare altul;
ƒ piaţa financiară şi în primul rând bursa are activităţi economice în
raport cu alte forme de piaţa mobilitate ridicată şi în timp scurt în
 ierarhia economico-socială;
ƒ clasa mijlocie (familii care deţin venituri aflate în jurul mediei sociale)
relativ redusă (50% în SUA);
ƒ un sistem de învaţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile
pieţei;
ƒ politici economice şi sistem de valori care încurajează consumul;
ƒ grad redus de securitate economica faţă de riscuri (şomaj, boală,
sărăcie), problema protecţiei fiind o chestiune individuala sau cel mult
de caritate (excepţie face Marea Britanie).

Tipul renan de economie de piaţa

În mecanismul de funcţionare sunt indentificabile o serie de trăsături

printre care:
ƒ majoritatea bunurilor economice îmbracă forma marfară, dar consumul
unei părţi importante nu se realizează după regulile pieţei;
ƒ bunurile economice necomerciale (nonmarfare) au o pondere
semnificativă; o politică economica care încurajează economisirea şi
redistribuirea de venituri;
ƒ fiscalitatea directă prelevează asupra celei indirecte;
ƒ sunt impozitate atât veniturile cât şi capitalul; amplă redistribuire
interzonală a veniturilor pentru a reduce decalajele dintre zonele ţării;
ƒ sistemul bancar este puternic articulat cu fimele, fiind apt să asigure
finanţarea acestora pe termen lung, în principal prin mecanismele
bancare;
ƒ între bănci, acţionari şi întreprinderi există un sistem de interese
coordonate consensual; firmele (şi chiar instituţiile) funcţionează pe
baza unui sistem de cogestiune, care asociază la procesul decizional (şi
al responsabilităţilor) toate părţile implicate (acţionari, conducerea
executivă, reprezentanţii salariaţilor); practic, întreprinderea nu poate
funcţiona în afara dialogului social: nivelul salariilor depinde atât de
condiţiile pieţei cât şi de alţi factori (vechimea, pregătirea profesională,
etc), şi în acest fel este încurajată stabilitatea salariaţilor, firma fiind
implicată în asigurarea carierei şi ascensiunilor economico-socială
treptată;
ƒ firma, salariaţii şi statul sunt coresponsabili de perfecţionarea
profesională, punându-se accent pe asemenea comportamente ca:
precizie, punctualitate, fiabilitate, atasament fata de firma;
ƒ un sistem de învătământ mai egalitar, în care nivelurile profesionale
intermediare dispun de o bună formare;
ƒ mişcare sindicală puternică, responsabilă din punctul de vedere
economic, cu lideri având competenţa remarcabilă;
ƒ la baza economică a societăţii sunt aşezate şi acceptate o serie de valori
ca: egalitate şi echitate socială corelate cu criteriile de eficienţă;
ƒ comunitatea din care individul face parte (întreprinderea, asociaţia,
orasul etc.), rol decisiv, de barometru al are o importanţă deosebită,
 fiind considerată atât structura protectoare, cât şi stabilizatoare;
colectivitatea îşi asumă responsabilitatea în rezolvarea unor probleme
ale individului;
ƒ grad ridicat de securitate economică a populatiei faţă de riscuri (boală,
şomaj, dezechilibre familiale etc.) asigurat de către colectivităţi publice;
inegalităţile dintre indivizi, considerate normale, trebuie menţinute în
limite rationale ( în caz contrar intră în funcţiune pârghii redistributive
de prelevare şi transfer de venituri);
ƒ clasa mijlocie numeroasă, reprezentând circa 75% în Germania, 80% în
Elvetia, 89% în Japonia;
ƒ un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale care asigură un grad
ridicat de protectie socială prin grija autoritaţii publice.

Statul trebuie sa aiba grija de cetăţenii săi acţionând pentru :

Semnificaţia ™ asigurarea egalităţii de şanse
epitetului ™ eliminarea nedreptăţilor şi abuzurilor
SOCIAL ™ apărarea şi sprijinirea celor dezavantajaţi
™ crearea sentimentului de solidaritate şi responsabilitate
socială
™ a corela protecţia socială cu nivelul productivităţii

Filosofia economiei sociale de piaţă recunoaşte ca adevăratul motor al bunăstarii sociale este o
“alianţă” adecvată între egoismul sănatos şi sentimentul răspunderii sociale a individului.
Aplicaţie. Model de rezolvare
1. Nu caracterizează modelul neoamerican de economie cu piaţă concurenţială:
a) sistem public de asigurări sociale bine dezvoltat şi preponderent;
b) învăţământul public este preponderent;
c) nivelul veniturilor este stabilit in funcţie de pregătire si vechime;
d) nivelul veniturilor este stabilit in funcţie de competenţe;
e) piaţa valorilor mobiliare este foarte activă.
Răspuns: d) , e).
Rezolvare: conform celor scrise de Michel Albert în lucrarea mai sus citată primele patru enunţuri
sunt caracteristice modelului renan doar ultimele două aparţin modelului neoamerican care pune
accent pe realizări rapide şi pe speculaţii.

3.4. TRANZIŢIA LA ECONOMIA DE PIAŢĂ CONCURENŢIALĂ ÎN ROMÂNIA.

COORDONATE PRINCIPIAL-METODOLOGICE

Economia cu Deşi există numeroase puncte de vedere referitoare la economia de piaţă

piaţă ce urmează a fi promovată în ţară, totuşi se poate vorbi de un consens
minim în sensul opţiunii lor pentru economie de piaţă modernă, eficientă
concurenţială în
de nuanţă europeană, de tip social.
Romania

Reforma Tranziţia la economia de piaţă în România se identifică cu înfăptuirea

economică şi reformei economice, prin care economia românească va evolua către o
structură liberalizată. Tranziţia de la economia de comanda la economia
funcţiile ei
de piaţă modernă, eficientă este un proces relativ îndelungat care în mod
inevitabil generează, cel puţin la începuturile sale, dificultăţi economice şi
costuri sociale obiective.
Funcţia iniţială a Reformei este depăşirea crizei economice moştenită de
la mecanismul de comandă şi a celei ciclice.
Finalitatea reformei o reprezintă înfăptuirea economiei de piaţă moderne
şi a mecanismului său eficient, funcţional şi liber.

Procese care definesc reforma economică:

Macrostabilizarea vizează eliminarea sau măcar atenuarea dezechilibrelor moştenite sau
apărute în procesul tranziţiei

Efectuarea care să permită realocarea resurselor în raport cu nevoile şi posibilităţile

reformelor economice. Nucleul reformelor structurale îl reprezintă privatizarea,
eliminarea cvasi-monopolului proprietăţii publice, a altor tipuri de
structurale şi
monopoluri şi crearea pluralismului sistemului de proprietate a cărui bază o
instituţionale constituie proprietatea privată sub diferitele-i forme.

Liberalizarea liberalizarea preţurilor inclusiv a salariilor şi a ratei dobânzii,

economică convertibilitatea monedei, libertatea de mişcare a factorilor de producţie,
deschiderea spre şi pentru exterior în spiritul principiului Organizatiei
Mondiale a Comertului, modificarea sistemului de conducere a
întreprinderilor şi reforma microeconomică.

Rolul statului Se reformează :

™ el îşi restrânge unele funcţii economice tradiţionale (de proprietar, de
fixare a obiectivelor, de formulare a strategiei de dezvoltare
economica s.a.)
™ îşi asumă funcţiile moderne crearea şi aplicarea cadrului legislativ,
asigurarea premiselor pentru exercitarea liberalizarii economice,
întreţinerea şi supravegherea concurenţei etc.

Evaluarea ™ în ciuda unor vicisitudini economia României se reformează

reformei ™ nu s-a separat funcţionalitatea economiei cu piaţa concurenţială
™ costurile sociale au depăşit asteptările
 3.5. STRUCTURI ALE ECONOMIEI CONTEMPORANE

Din todeauna omenirea s-a prezentat într-o foarte mare diversitate iar, în ultima perioadă
asistăm la o tendinţă contradictorie, o dihotomie; pe de–o parte în procesul globalizării
economice există o tendinţă de generalizare a economiei de piaţă la nivel global, iar pe de altă
parte accentuarea diversităţii economice între statetele lumii în ceea ce priveşte potenţialul,
nivelul de dezvoltare, structura economică, capacitatea concurenţială, etc. Din aceste
elemente ale diversitaţii vom puncta unele elemente relevante şi vom începe cu diversitatea
asupra nivelului de dezvoltare.

3.5.1. NIVELUL DEZVOLTĂRII ECONOMICE

Nivelul dezvoltării economice al unei ţări se poate aprecia cu ajutorul a numeroşi indicatori
parţiali fiecare dintre aceştia urmărind să surprindă cât mai sugestiv nivelul eficienţei
economice, care este sinteza unei activităţi foarte complexe, aceasta în corelaţie cu calitatea
mediului economic, cu structura şi calitatea factorilor de producţie avuţi la dispoziţie.
Economiile care au un nivel înalt de dezvoltare sunt cele care pot şi reuşesc să creeze
pentru indivizii din aceste economii atingerea unui nivel cât mai înalt de bunăstare economică,
pentru un număr de indivizi superior mediei. Trebuie făcută precizarea că această bunăstare
economică ridicată nu îi vizează pe toţi şi nu este distribuită în mod egal.

Din optică economică poate fi analizată:

producţia principalelor produse pe locuitor, rezervele de resurse naturale, populaţia totală şi
structura populaţiei, capitalul tehnic existent acesta putând fi analizat în funcţie de structura
tehnică şi de structura calitativă cât şi din punct de vedere al înglobării progresului tehnico-
ştiinţific, rezultatele agregate pe locuitor, productivitatea medie globală a factorilor de
producţie, nivelul şi structura consumului, nivelul salariului real şi a veniturilor reale, calitatea
mediului natural, etc
Din optică socială care vizează calitatea vieţii aceasta poate fi apreciată prin:
condiţiile de locuit, calitatea relaţiilor interumane, calitatea şi intensitatea participării la
treburile cetăţii, dinamica socială, etc.
 În timp aceşti indicatori au teninţa de creştere dar nu în mod unifom. Pe baza
valorilor pe care le înregistrează aceşti indicatori pentru diferitele economii s-au alcătuit
diferite tipologii a acestora astfel statele au fost grupate în state dezvoltate ( industrializate,
cu economii moderne, post industriale) şi state în dezvoltare ( în curs de dezvoltare ). La
nivelul anului 2002 după cum apare în rapoartele OECD erau 22 state dezvoltate din care 7
mari puteri economice şi 151 state în dezvoltare.
Se observă existenţa unui decalaj destul de amplu între nivelurile de dezvoltare pe
care le înregistrează de-a lungul timpului diferitele state, decalajul economic existent se
poate aprecia absolut şi relativ, iar problema acută, actuală a omenirii o reprezintă reducerea
decalajelor. Reducerea trebuie realizată prin ritmuri de dezvoltare superioare, ale ţărilor
rămase în urmă, faţă de decalajul relativ din perioada respectivă.
Analizele care se fac prin intermediul acestor indicatori trebuie corelate cu erorile
statistice şi de cuprindere pe care aceştia le pot avea. Economiile în dezvoltare sunt cele care
au o pondere mult mai ridicată a activităţilor specifice autoconsumului astfel încât acestea
nu pot fi cuprinse în statisticile oficiale, deasemeni amploarea economiei subterane
determină erori de măsurare şi cuantificare, fără a intra în detalii reamintim importanţa pe
care o are efectuarea de comparaţii pertinente şi cu aproximarea necesară.
Pentru a surprinde cât mai elocvent aceste modificări pe care le înregistrează
economia şi societatea se calculează cu o metodologie specifică Indicatorul Dezvoltării
Umane.

3.5.2. INDICATORUL DEZVOLTĂRII UMANE

Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU) atât economic cât şi social, se calculează prin luarea în
considerare a 3 indicatori parţiali.
Pentru măsurarea gradului de dezvoltare economică a ţărilor şi plasarea lor pe treptele scării
ierarhice mondiale, multă vreme s-a folosit un singur indicator şi anume venitul pe locuitor,
exprimat uneori în PNB, iar alteori în PIB. Cu timpul, indicatorul respectiv s-a dovedit
unilateral, şi în consecinţă insuficient, nivelurile de dezvoltare realizate fiind măsurate şi
apreciate numai prin prisma indicatorilor valorici cantitativi menţionaţi şi în strânsă legatură cu
volumul producţiei de oţel, de energie, produse chimice, cereale, îmbrăcăminte, încălţăminte
etc., făcându-se abstracţie de celelalte trebuinţe calitative ale vieţii complexe a omului.

Pe de altă parte, indicatorii valorici menţionaţi, în condiţiile actuale de formare a

preţurilor la sursele de energie şi materii prime rare, preţuri ce nu reflectă cheltuielile efective
de producţie, propulsează ţările în curs de dezvoltare aproape de nivelul ţărilor dezvoltate, fără,
însă, a avea acelaşi impact asupra nivelului de trai, ca în aceste din urmă ţări.
 Calculat pentru fiecare ţară în parte IDU se poate situa pe o scară de mărimi care se
întind pe o plajă de la 0,200 până la 1,000.

Pentru construirea indicatorului sintetic, PNUD a stabilit valori (plafoane) minime şi maxime fixe
pentru fiecare dintre cele trei componente. Aceste valori sunt:
- speranţa de viaţa la naştere: 25 şi respectiv 85 de ani;
- gradul de alfabetizare a adulţilor: 0% şi 100%;
- gradul de cuprindere în învăţământul de toate gradele: 0% şi 100%;
- standardul de viaţă ( PPP / locuitor) : 100 PPP şi respectiv 40000 $.

Toţi indicatorii de mai sus, care intră în formare IDU se calculează după formula generală
următoare:

Valoarea reala Xi − Valoarea minimala Xi

Indicator =
Valoarea max ima Xi − Valoarea minimala

Indicatorul agregat al dezvoltării umane (IDU) se calculează ca medie aritmetică a sumelor

celor trei indici (al longevităţii, al educaţiei şi al PIB real corectat/ locuitor (PPP)).
PPP reprezintă paritatea puterii de cumpărare a monedei naţionale raportată la puterea de
cumpărare a unui $ în Statele Unite ale Americii.

În funcţie de nivelul lor de dezvoltare umană, exprimat prin IDU, ţările sunt clasificate
în trei mari grupe şi anume:
a) ţări cu dezvoltare umană ridicată, al căror IDU este egal cu 0.800 sau superior acestui
prag (până în prezent nici o ţară nu a atins plafonul maxim de 1.000);
b) ţări cu dezvoltare umană medie, având IDU cuprins între 0.500 şi 0.799;
c) ţări cu dezvoltare umana slabă, al caror IDU este inferior pragului de 0.500.

Potrivit datelor cuprinse în Raportul PNUD pe anul 2002, privind dezvoltarea umană,
prima grupa din această clasificare cuprinde 53 ţări, cea de-a doua 84, iar a treia 36 de ţări. Această
clasificare diferă de cea care grupează ţările după nivelul venitului tot în trei mari categorii:

a) ţări avansate cu PNB de peste 9386$ / locuitor

b) ţări cu un venit mediu, cuprins între 766 şi 9385 $/ locuitor
c) ţări cu venit scăzut, de până la 765 $ / locuitor.

Diferenţa dintre cele două clasificări rezidă nu numai în conţinutul indicatorului după care
se face clasificarea sau în numărul diferit al ţărilor ce fac parte dintr-o grupă sau alta, ci mai cu
seamă în faptul că, în concordanţă cu complexitatea celor doi indicatori, IDU, fiind mai
cuprinzător decât venitul pe locuitor, exprimă mai fidel realitatea. De aceea, chiar în cazul că în
grupa din care face parte o ţară sau alta este aceeaşi, locul, său în ierarhia din cadrul grupei diferă.
Uneori diferă, însă, şi grupele de încadrare a aceleiaşi ţări.
 3.5.3. POTENŢIALUL ECONOMIC

Pe lângă diferenţele foarte mari existente în loc să asistam la limitarea decalajelor sau chiar
la atenuarea acestora datele pe care le avem la dispoziţie ne arata contrariul, adică ritmurile de
creştere pe care le înregistrează ţările dezvoltate nu sunt atinse de ţările în dezvoltare şansele ca
acestea să fie depăşite fiind minime.

TARA PIB 2000 in Ritm de creştere Ritm de creştere

miliarde US $ PIB/loc PIB/loc
PPP 1975-2000 1975-2000
SUA 9837.4 2.0 2.2
AUSTRALIA 390.1 1.9 2.9
NORVEGIA 134.4 2,6 3,1
HONG KONG 162.6 4.6 1.9
CANADA 856.1 1,5 1,9
BRAZILIA 1299.4 0.8 1.5
RUSIA 1219.4 -1.2 -4.6
BULGARIA 46.6 -0.2 -1.5
EGIPT 232.5 2.9 2.5
JAPONIA 4841 2.7 1.1

Tabel 3.1. Ritmuri de crestere economica pentru tarile dezvoltate

si pentru tarile in dezvoltare

Putem încerca să determinăm posibilităţile pe care le-ar avea diversele economii în viitor
plecând de la potenţialul economic alacestora.

Potenţialul economic al principalelor ţări se apreciază prin mărimea şi diversitatea

resurselor naturale şi create, moştenite şi atrase de care dispune o anumită zona, ţară aceasta se
apreciaza cu numeroşi indicatori cum ar fi: resursele naturale, resursele demografice, resursele
acumulate de capital tehnic (circulant), resursele cercetării ştiinţifice, resursele financiare.

Din acest context al aprecierii potenţialului economic prin prisma PIB coroborat cu
potenţialul demografic acesta, ca şi factor al dezvoltării, dar şi ca factor cantitativ care dă amploare
a consumului putem aprecia PIB-ul şi PIB-ul pe cap de locuitor, populaţia totală şi structura.
 LOCUL TARA PIB mil.$ ppp 1990 Populaţia mil.
1 CHINA 144.212 381
2 INDIA 100.982 209
3 FRANŢA 37.397 30,7
4 REGATUL UNIT 36.164 21,2
5 RUSIA 33.779 45
6 JAPONIA 21.831 31
7 AUSTRIA 13.460 14,3
8 SPANIA 12.975 12,2
9 SUA 12.432 9,7
10 PRUSIA 11.864 11,2

Tabel 3.2. Potenţialul economic al principalelor ţări la nivelul anului 1820

LOCUL TARA PIB mil.$ Populaţia IDU 1990 IDU 2000

mil
1 SUA 5575617 255,6 0.914 0.939
2 CHINA 3615,603 1167 0.625 0.726
3 JAPONIA 2417603 124,3 0.909 0.933
4 GERMANIA 1359696 80,6 0.885 0.925
5 INDIA 1188096 881 0.511 0.577
6 FRANTA 1030356 57,4 0.897 0.928
7 ITALIA 939685 57,9 0.879 0.913
8 REGATUL UNIT 927772 57,8 0.878 0.928
9 RUSIA 801867 149,4 0.824 0.781
10 BRAZILIA 756014 156 0.713 0.757

Tabel 3.3. Potenţialul economic al principalelor ţări la nivelul anului 1992

Analizând cele două tabele putem observa că acele economii care au avut potenţial şi s-au
dezvoltat au reuşit să se menţină la un nivel ridicat în erarihia economică mondială.

1500 1820 1992

POPULAŢIA (mil) 425 1068 5441
PIB/LOC $ 1990 565 651 5145
PIB mondial. 240 695 27995
(mld $ 1990)
Export ( mld $ <1 7 3786
1990)
Export/PIB < 1% 1% 13,5%
Speranţa de viaţă -- 40

Tabel 3.4. Economia Mondială 1500-1992

Procesul de globalizare s-a aprofundat continuu din perioada analizată 1820 pană în zilele
noastre.

1820 1992
EUROPA OCCIDENTALĂ 1292 17387
NOILE ŢĂRI (Noua 1205 20850
Zeelandă, Australia ,SUA,
Canada)
Asia şi Oceania 550 3252
Africa 450 1284
Media Mondială 1068 5441

Tabel 3.5. Inegalitatea veniturilor pe locuitor în marile regiuni ale globului

Economiile naţionale se deosebesc între ele sub aspect al modului de alocare a resurselor
(factorilor de producţie) pe domeniul de activitate (industrii), alocare care reflectă structura
sistemului de nevoi, nivelul relativ al eficienţei în diferite sectoare, amploarea şi structura
schimburilor economice externe.
Evoluţia economică a marcat unele tipuri de deplasări structurale de la preponderenţa
sectorului primar (agricultură, industria extractivă) spre cel secundar ca expresie a
industrializării în care construcţia şi industria deţin loc preponderent şi tind spre fenomenul de
terţializare, în care amplul şi eterogenul sector al serviciilor asigură locaţia majorităţii
factorilor de producţie şi are rolul majoritar în producţia PIB.
Se apreciază că în prezent în majoritatea ţărilor dezvoltate, dar nu numai, producţia
materială tradiţională – ca pondere în totalitatea ocupării şi în creerea PIB – reprezintă doar o
singură insulă într-o mare tot mai eterogenă de servicii.
O terţializare sănătoasă este o altă faţetă a unei înalte eficienţe. După cum o pseudo
terţializare este echivalent cu o extindere a unor sectoare pletorice de servicii fără un suport
sănătos în înaltă eficienţă, dar referindu-ne la terţializarea logică din economia ţărilor
dezvoltate, există importante deosebiri şi tendinţe care îndeanmă la reflecţie. Iată de pildă că se
poate discuta de anumite profiluri.
 Se poate discuta de anumite profiluri de economii naţionale în raport cu structura ocupării
factorului muncă în diferite ramuri.
1. Economii de servicii ( SUA, Marea Britanie, Canada) – caracterizate prin declinul
rapid al ocupării în industria prelucrătoare şi creşterea celei în serviciile de gestiune
a capitalului, care prevalează faţă de alte categorii de servicii – din cadrul
întreprinderii.
2. Modelul info-industrial (Japonia, Germania) – deşi ponderea ocupării în industriile
prelucrătoare s-a redus (reprezintă cca. 25%) activitatea industrială se extinde,
paralel cu serviciile pentru întreprinderi (altele decât cele pentru gestionarea
capitalului). Extinderea serviciilor se bazează pe servicii adresate întreprinderilor
(în special celor din industrie) şi serviciile sociale.
3. Combinarea celor 2 modele (Franţa) care pare că înclină spre o economie a
serviciilor dar menţinând o bază solidă industriilor de prelucrare şi cu servicii
pentru intreprinderi şi sociale care sunt în expansiune.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Braudel, Fernand Jocurile schimbului, vol. I, II, Editura Meridiane, Bucuresti,

1985

Colectivul Catedrei de Economie, Ediţia a VI-a, Editura Economică, Bucureşti,

Economie şi Politici 2003
Economice

Colectivul Catedrei de Economie-Aplicaţii, Ediţia a IV-a, Editura Economică,

Economie şi Politici Bucureşti, 2003
Economice

Colectivul Catedrei de Dicţionar de Economie, Ediţia a II-a, Editura Economică,

Economie şi Politici Bucureşti, 2003
Economice

Dogan, Matei, Pelassy, Economia mixtă, jumătate capitalistă, jumătate socialistă,

Dominique Editura Alternative, Bucureşti, 1992

Litorin, Sven Otto Suedia – creşterea şi declinul statului bunăstarii sociale,

Editura STAFF, Bucureşti, 1994
 Michel, Albert Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucuresti,
1999

Mises, Ludwig von Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, Bucureşti,

1998

Popper, Karl Societatea deschisă şi duşmanii ei, vol.I şi vol.II, Editura

Humanitas, Bucureşti, 1993

Rugina, Anghel Principia Oeconomica, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1993

Michel Didier Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti,

1994.

Popescu Constantin Echilibrul Înaintării. Editura Eficient, Bucureşti, 1998

Ciucur Dumitru
Babescu Marin
Popescu Ion
Dumitru Ciucur

Economie, Manual Universitar, Ediţia a doua, Editura

Ilie Gavrila Economică, Bucureşti, 2001
Constantin Popescu

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

• Caracterizaţi sistemul real al economiei de piaţă.

• Care sunt caracteristicile generale ale economiei de schimb?
• Care sunt avantajele sistemului de piaţă?
• În ce constă semnificaţia epitetului “social” în sistemul economiei sociale de
piaţă?
• Comparaţi modelul renan (social) şi liberal (neo-american) de economie de piaţă.
• Asemănări şi deosebiri între economia naturală şi cea de schimb.
• Cum explicaţi diversitatea punctelor de vedere privind conţinutul monedei.
• Relevaţi legăturile dintre problema fundamentală a economiei şi sistemul
economic.
• Elaboraţi o balanţă privind elementele care deosebesc economia cu piaţă
concurenţială în raport cu economia comandată centralizat.
• Principalele procese pe care le incumbă Reforma economica în România.
• Elaboraţi un model propriu de strategie a trecerii României la economia cu piaţă
concurenţială, pornind de la stadiul actual al tranziţiei din ţara noastră.