Curs Aplicativ Macroeconomie IFR 2020

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
- PITEŞTI -
Conf. univ. dr. Silviu Niculcea

Conf. univ. dr. Mihaela Savu
Conf. univ. dr. Alina Voiculeţ
MACROECONOMIE
- curs aplicativ -
Editura „Independenţa Economică”

Piteşti
2020
 Editura „Independenţa Economică”
Piteşti, Calea Bascovului nr. 2A
Tel./Fax: 0248/21.64.27
Editură acreditată de către C.N.C.S.I.S.
Niciun fragment nu poate fi reprodus

fără permisiunea scrisă a Editurii.
CUPRINS
I. INFORMAŢII GENERALE
a) Date de identificare a cursului .....................................................................5
b) Condiţionări şi cunoştinţe anterioare ...........................................................5
c) Descrierea cursului.......................................................................................5
d) Competenţe .................................................................................................5
e) Organizarea modulelor în cadrul cursului....................................................5
f) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs............................................6
g) Materiale bibliografice.................................................................................6
h) Materiale şi instrumente necesare pentru curs .............................................6
i) Calendarul cursului .......................................................................................6
j) Politici de evaluare şi notare .........................................................................7
k) Elemente de deontologie academică ............................................................7
l) Strategii de studiu recomandate. ...................................................................7
II. SUPORTUL DE CURS PROPRIU-ZIS

MODULUL A. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU .......................... 8
Unitatea de învățare 1 .......................................................................................... 9
CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU. ŢINTE STRATEGICE ......... 9
Unitatea de învățare 2........................................................................................ 17
COMPORTAMENTELE ECONOMICE AGREGATE ............................... 17
Unitatea de învățare 3 ........................................................................................ 22
ECHILIBRU ŞI DEZECHILIBRU MACROECONOMIC. POLITICI
MACROECONOMICE ................................................................................. 22
MODULUL B. PROCESE MACROECONOMICE ........................................ 30
VENITUL ŞI CONSUMUL. ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE ................ 31
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ..................................... 39
MODULUL C. PROCESE MACROECONOMICE ........................................ 47
PIAŢA MUNCII ............................................................................................ 49
OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL. POLITICI PRIVIND OCUPAREA ................ 56
PIAŢA MONETARĂ .................................................................................... 63
INFLAŢIA. POLITICI ANTIINFLAŢIONISTE .......................................... 67
Unitatea de învățare 10 ...................................................................................... 73
3
PIAŢA DE CAPITAL .................................................................................... 73
Unitatea de învățare 11...................................................................................... 79
PIAŢA VALUTARĂ ..................................................................................... 79
PIAŢA INFORMAŢIEI ................................................................................. 86
FLUCTUAŢIILE MACROECONOMICE .................................................... 90
4
I. INFORMAŢII GENERALE
a) Date de identificare a cursului
semestrul II nr. credite 7
Categoria
a. formativă (DF - fundamentală, DS - specialitate, DC-complementară) DF
disciplinei
b. opţionalitate (DO - obligatorie, DA - la alegere, DF - facultativă) DO
Numărul orelor de AI S/L/P
activităţi didactice 28 28
Conf. univ. dr. Niculcea Silviu
Colectivul Conf. univ. dr. Savu Mihaela
disciplinei Conf. univ. dr. Voiculeț Alina
b) Condiţionări şi cunoştinţe anterioare

Cursul de Macroeconomie nu este condiţionat de promovarea niciunui examen
din anii anteriori. Dar cunoştinţele dobândite prin aprofundarea disciplinelor de
Microeconomie, Statistică, etc., sporesc în bună măsură accesibilitatea temelor pe
care le propunem.
c) Descrierea cursului
Cursul de Macroeconomie îşi propune formarea la viitorii economişti a unei
gândiri economice elevate, complexe şi creative, întemeiate pe un sistem
teoretico-metodologic de noţiuni, principii şi legi economice.
Beneficiarii cursului vor găsi în acesta modalităţi concrete de înţelegere a
relaţiei intime între teoria macroeconomică şi politicile macroeconomice, ca şi
pentru interpretarea corectă şi adaptarea realistă a deciziilor economice în
condiţiile libertăţii economice, ale concurenţei loiale şi riscului asumat.
Cursul prezintă şi dezvoltă problemele de conţinut vizând fundamentul teoretico-
practic al macroeconomiei în trei direcţii: tensiunea dintre nevoi şi resurse economice;
mecanismele pieţelor macroeconomice (piaţa muncii, piaţa monetară, piaţa de capital,
piaţa valutară, etc.); fluctuaţiile şi crizele macroeconomice.
Cursul se distinge prin îmbinarea aspectelor conceptuale, cu instrumentarul
metodico-practic şi faptic-statistic, prezent în toate modulele.
În acest fel, devin posibile aprecierile şi evaluările veridice asupra
economiei româneşti, în contextul complex al integrării în Uniunea Europeană.
d) Competenţe
Cursul de Macroeconomie asigură dobândirea de către studenţi a unor
competenţe generale şi specifice disciplinei ca: gândirea logico-metodologică, folosirea
procedeelor calitative armonizate cu laturile cantitative ale fenomenelor economice,
precum şi competenţe de moralitate şi echitate, atitudinale şi de lucru în echipă.
e) Organizarea modulelor în cadrul cursului
Cursul este structurat pe trei importante module:
Modulul A. Circuitul economic de ansamblu
Unitatea de învățare 1. Macroeconomie şi guvernare
5
Unitatea de învățare 2. Comportamente economice agregate
Unitatea de învățare 3. Echilibrul şi dezechilibrul macroeconomic
Modulul B. Procese macroeconomice
Unitatea de învățare 4. Venitul şi consumul. Economiile şi investiţiile.
Unitatea de învățare 5. Creşterea şi dezvoltarea economică.
Modulul C. Pieţe cu vocaţie preponderent macroeconomică
Unitatea de învățare 6. Piaţa muncii
Unitatea de învățare 7. Ocuparea şi şomajul. Politici privind ocuparea.
Unitatea de învățare 8. Piaţa monetară.
Unitatea de învățare 9. Inflaţia. Politici antiinflaţioniste.
Unitatea de învățare 10. Piaţa de capital.
Unitatea de învățare 11. Piaţa valutară.
Unitatea de învățare 12. Piaţa informaţiei.
Unitatea de învățare 13. Fluctuaţii macroeconomice.
f) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Parcurgerea cursului presupune activităţi obligatorii şi facultative din partea
studentului, în funcţie de cuprinsul fiecărui modul – acest aspect va fi explicitat la
fiecare modul. Activităţile facultative constau în activităţi tutoriale, consultaţii on-
line şi faţă în faţă, iar activităţile obligatorii presupun prezenţa studentului în
campusul universităţii.
g) Materiale bibliografice
a) de bază:
Ciucur Dumitru, - Macroeconomie, Editura Independenţa
Scurtu Marin şi colectiv Economică, Piteşti, 2010
b) facultativă:
Angelescu Coralia - Economie (ediţia a VIII-a), Editura
(coordonator) Economică, Bucureşti, 2009
Popescu Gheorghe, Ciurlău - Macroeconomie, Editura Economică,
Cristian Florin București, 2013
Stiglitz Joseph, Walsh Carl - Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005
h) Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Recomandăm studentului următoarele:
 pentru studiul individual sunt necesare suportul de curs şi manualul
împreună cu un calculator de birou. După caz, se va utiliza şi un calculator cu
legătură la internet pentru accesarea cursului.
 pentru realizarea în condiţii optime a activităţilor de seminar sunt
necesare: laptop (asigurat de facultate); videoproiector (asigurat de facultate).
i) Calendarul cursului
Studentul de la frecvenţă redusă va studia suportul de curs, urmând ca activităţile
aplicative, cum este seminarul de macroeconomie, să aibă loc săptămânal cu prezenţa
6
studentului în cadrul universităţii „Constantin Brâncoveanu”. Calendarul activităţilor
este înmânat studenţilor la începutul semestrului.
j) Politici de evaluare şi notare.
Evaluarea studenţilor se va realiza prin examen oral în sesiunea de examene
programată de facultate. Nota finală cuprinde: nota de la examenul oral în
proporţie de 70% precum şi nota primită pentru activităţile realizate în timpul
semestrului în procent de 30%.
Forma de evaluare : Examen oral Puncte %
Stabilirea notei  punctajul de la examen 7 70
finale  punctajul din timpul semestrului 3 30
Evaluarea  un test pe parcursul semestrului la seminar 2 20
activităţii din
timpul  prezentare proiect în cadrul 1 10
semestrului seminarului
k) Elemente de deontologie academică.
Se vor avea în vedere următoarele reguli de natură organizatorică :
-respectarea strictă a exigenţelor eticii şi echităţii universitare de
ambii parteneri, profesor – student.
-orice tentativă de fraudă va fi sancţionată conform reglementărilor în
vigoare.
-rezultatele finale se transmit direct studenţilor în momentul
încheierii examinării.
l) Strategii de studiu recomandate.
1. Parcurgeţi cu atenţie manualul, suportul de curs, bibliografia obligatorie şi
informaţiile suplimentare primite cu ocazia seminarului.
2. Localizaţi în text conceptele şi cuvintele cheie.
3. Răspundeţi la întrebările recapitulative sub forma unor expuneri verbale sau în scris.
4. Realizaţi testele de autoevaluare şi temele de control, fără a apela la

răspunsuri. Evaluaţi răspunsurile şi reluaţi documentarea pe baza bibliografiei.
5. Rezolvaţi aplicaţiile, studiile de caz şi exerciţiile consemnate cu ocazia seminarului.
6. Vă documentaţi pentru examen.
7
II. SUPORTUL DE CURS PROPRIU-ZIS
MODULUL A. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU

Introducere
Circuitul economic de ansamblu include informaţii importante şi utile pentru
înţelegerea sistemului naţional specific Macroeconomiei ca teorie şi Macroeconomiei
ca realitate (economia naţională).
Acest modul ajută studenţii să cunoască exact relaţia mutuală între teoria
macroeconomică – politica macroeconomică – guvernarea ţării.
Obiective
 înţelegerea ţintelor strategice macroeconomice.
 folosirea corectă a conceptelor macroeconomice şi aplicarea lor în realitatea economiei.
 corelarea organică a fenomenelor macroeconomice cu cele microeconomice
şi mezoeconomice.
Fond de timp
Fondul de timp săptămânal se va folosi astfel :
- 6 ore studiul individual
- 6 ore activitatea în seminar
Ritmul de studiu
Lecţiile sunt grupate conform programei analitice şi se recomandă
respectarea întocmai a acesteia, deoarece au fost avute în vedere principiile logicii
şi pedagogiei universitare de învăţare.
Ritmul de studiu pe care îl recomandăm este de o lecţie pe săptămână, cu
timp de învăţare de maximum 50 minute şi pauză de 10 minute.
Cuvinte cheie
 externalităţi
 costuri private şi sociale
 beneficiul privat si social
 externalităţi pozitive şi negative
 bunuri publice si private
 bunuri de merit
 bunuri de nemerit
 cerere agregată
 ofertă agregată
 indicatori macroeconomici
 echilibru şi dezechilibru macroeconomic
8
 politici(strategii macroeconomice)
 politica monetară
 politica fiscală
 politica bugetară
 politica de mediu
Recomandări privind studiul:
Însuşirea aspectelor teoretice presupune studiul individual al prezentului
material şi a bibliografiei indicate pe parcurs, suportul de curs reprezentând numai
un ghid pentru sistematizarea materialului.
Se recomandă ca, la început, să se abordeze subiectele grele, să se grupeze
subiectele în funcţie de similitudine, iar după înţelegerea chestiunilor teoretice să
se treacă la rezolvarea aplicaţiilor şi studiilor de caz. Pentru a întâmpina transferul
negativ se vor lua pauze mai mari la trecerea spre alte subiecte neînrudite.
De asemenea, se face apel la cunoştinţele dobândite de studenţi pe parcursul
semestrului de studiu şi la alte discipline. În cazul în care cititorul nu îşi mai aduce
aminte de aspectele respective este necesară recitirea suportului de curs.
Unitatea de învățare 1
CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU.
ŢINTE STRATEGICE
ELEMENTE TEORETICE
Macroeconomia este partea teoriei economice care studiază activitatea
economică, aşa cum se manifestă ea la scara economiei naţionale a unei ţări. În
macroeconomie se realizează agregarea cererii şi ofertei globale, se manifestă
fluxurile între agenţii economici sub forma circuitelor sintetice de ansamblu, se
exprimă veniturile şi cheltuielile, consumul intermediar şi consumul final, precum
şi economiile şi investiţiile, exportul net etc., la scara întregii ţări.
Sistemul formării preţurilor se întemeiază, în principal, pe libera iniţiativă a
oamenilor, generată de proprietatea privată. Forma activă a liberei iniţiative este
concurenţa însăşi, mecanismul funcţionării economiei de piaţă fiind unul concurenţial.
Teoria modernă a concurenţei postulează că aceasta coexistă cu elemente monopoliste
şi internaţionaliste, că ea este multiformă şi imperfectă. Tocmai prin aceste caracteristici,
concurenţa este efectivă, dinamică şi pozitivă.
Absolutizarea virtuţilor concurenţei, îndeosebi exagerarea rolului liberei
concurenţe în economia contemporană, a generat în plan doctrinar-ideologic ceea ce
unii specialişti au numit fundamentalismul de piaţă. Încă de la începutul elaborării
modelului pieţei cu concurenţă perfectă s-a înţeles valoarea teoretică şi didactică a
acestuia, fără ca el să reflecte realităţile economice din ţările cu sisteme mixte de piaţă.
9
Opusă fundamentalismului de piaţă este concepţia statului-providenţă, prin
care se caracterizează acele state care folosesc sisteme extinse de protecţie socială
şi care promovează politici de reducere a inegalităţilor economice şi sociale. Până
aici lucrurile sunt în limite normale şi chiar de dorit. Statul - providenţă este însă
un stat social care, în numele securităţii şi / sau al egalităţii între oameni, se
substituie, parţial, pieţei şi îi corectează rezultatele bune.1
S-au manifestat două forme principale de stat - providenţă în ţările
occidentale: statul protector şi statul redistributiv. Prima dintre ele s-a dezvoltat
începând cu criza mondială din anii 1930 şi urmărea limitarea costurilor sociale
provocate de eşecurile pieţei (şomaj, boală şi bătrâneţe neasigurate). A doua s-a
impus în anii postbelici şi a urmărit reducerea marilor inegalităţi provocate şi
întreţinute de mecanismul pieţei libere.
După cum se ştie, sistemul economic de piaţă este mixt, iar mecanismul de
funcţionare al acestuia presupune îmbinarea principiilor pieţei libere concurenţiale
cu intervenţia guvernamentală, piaţa concurenţială având rolul determinant.
Anticipând, se poate spune că alocarea eficientă a resurselor şi optimizarea relaţiei
dintre eficienţă, echitate şi creştere economică se pot asigura prin punerea în
valoare a virtuţilor pieţei şi a rolului benefic al guvernului.
Formarea liberă a preţului este o condiţie fundamentală a funcţionării
mecanismului economiei de piaţă, dar acest mecanism real presupune implicarea
statului, el fiind prezent (mai mult sau mai puţin) în toate ţările, indiferent de
natura sistemului economic existent sau de nivelul dezvoltării economico-sociale.
Pentru a-şi îndeplini menirea de garant al bunei funcţionări a economiei, puterea
publică trebuie să exercite rolul de arbitru. Imparţialitatea acesteia trebuie să se
manifeste în sensul edictării celor mai bune legi şi vegherii ca acestea să fie
respectate de toţi actorii economici. În cazul în care pe piaţă se manifestă
dezechilibre temporare, statul trebuie să intervină pentru reducerea sau chiar
eliminarea acestora, dacă este posibil. Statul poate ajuta producătorii prin
subvenţii, cumpărarea de produse şi stocarea lor, contingentarea unor produse,
acordarea unor facilităţi la export, practicarea unor politici selective în domeniul
fiscal etc., când are drept scop susţinerea anumitor sectoare, firme, categorii de
produse, în funcţie de interesele acestuia, sau se poate implica în susţinerea
consumatorilor prin măsuri de politică socială.
În cazuri extreme (războaie, calamităţi naturale, crize profunde, deteriorarea
climatului economico-social), autoritatea publică poate interveni prin fixarea
preţurilor, blocarea acestora, limitarea lor (prin mecanismul preţurilor minime şi
maxime).
1
Dobrotă Niță, Aceleanu Mirela Ionela – Ocuparea resurselor de muncă în România,
Editura Economică, București, 2007, p. 106
10
Stabilirea unui nivel minim al preţurilor reprezintă, de regulă, o modalitate
de protejare a intereselor producătorilor. Prin lege, se interzice vânzarea bunurilor
economice sub un anumit preţ (preţ prag sau minim). Acest obiectiv poate fi atins
numai dacă nivelul acestui preţ este mai mare decât preţul de echilibru.
În cazul stabilirii unor preţuri maxime (preţuri plafon) de către autorităţi, se are în
vedere protejarea cumpărătorilor, creşterea cererii şi a consumului, cât şi a ofertei.
Pentru a obţine efectul dorit este necesar ca preţul maxim să se situeze sub nivelul celui
de echilibru.
Indiferent de modul în care se implică în economie, statul trebuie să urmărească
în mod prioritar crearea unei economii de piaţă funcţionale, având ca obiectiv pe
termen lung dezvoltarea durabilă a ţării.
Externalităţile, ca formă de eşec al pieţelor, sunt legate de acele bunuri şi
servicii despre care se spune că au efecte răspândite. Altfel spus, producerea sau
consumarea lor afectează indirect şi alte persoane decât persoanele producătoare şi /
sau consumatoare ale acestora.
Noţiunea de externalitate a fost introdusă în limbajul economic la începutul
secolului al XX-lea de către economistul englez Alfred Marshall. În concepţia lui,
externalităţile reprezintă o ilustrare a faptului că agenţii economici sunt
independenţi din punctul de vedere al alegerii modului de alocare a resurselor.
Externalităţile definesc (exprimă) acele situaţii din economie în care
preţurile pieţei nu reflectă unele dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei
sau consumului; acele costuri sau beneficii care nu sunt reflectate în preţurile
pieţei au caracter extern, adică sunt asociate unei (unor) terţe părţi.2
Explicarea externalităţilor presupune clarificarea, în prealabil, a conceptelor
de costuri private şi costuri sociale, pe de o parte, şi de beneficii sociale şi
beneficii private, pe de altă parte.
Costurile private constau din acele cheltuieli suportate direct de unităţile
producătoare ale bunurilor potenţial generatoare de externalităţi.
De pildă, în producţia de stat, asemenea criterii sunt determinate de consumul
productiv al factorilor încorporat în preţul oţelului (minereu de fier, energie electrică,
cocs metalurgic, mână de lucru etc.).
Costurile sociale exprimă toate cheltuielile şi toate şansele sacrificate
suportate de membrii comunităţii în urma organizării şi desfăşurării unei anumite
activităţi.
Beneficiul privat se extinde la acele utilităţi în consum de care se bucură
doar subiecţii (persoanele) implicate direct într-o activitate oarecare producătoare
de bunuri cu oferte răspândite.
2
Ciucur Dumitru, Scurtu Marin și colab. – Macroeconomie, Editura Independența
Economică, Pitești, 2010, p. 17
11
Teoria economică clasifică externalităţile după mai multe criterii, fiecare criteriu
fiind la baza unei categorii speciale de externalităţi.
Beneficiul social semnifică expresia valorică a tuturor utilităţilor în consum
de care beneficiază membrii unei comunităţi rezultate din organizarea şi
desfăşurarea unei activităţi.
O parte a beneficiului social nu este încorporat în preţul pieţei; el este extern pieţei şi
este însuşit de alte persoane decât cele participante la tranzacţii.
După natura lor, externalităţile sunt de consum şi de producţie. După forma de
exprimare, acestea pot fi monetare şi tehnologice. În funcţie de sensul lor economic,
externalităţile sunt pozitive şi negative.
Externalităţile pozitive exprimă acea situaţie de piaţă în care beneficiul social
este mai mare decât cel privat, el cuprinzând şi beneficiile externe, ca utilităţi însuşite
de terţe persoane.
Externalităţile negative se definesc prin faptul că beneficiile sociale sunt mai reduse
decât cele private, respectiv costurile sociale sunt mai mari decât costurile private.
Internalizarea externalităţilor negative presupune (constă) încorporarea
costurilor externe în preţul pieţei; aceasta prin crearea de instituţii adecvate şi
adoptarea de reguli de conduită care să-i determine pe producătorii de astfel de
efecte să trateze costurile şi beneficiile sociale ca şi pe cele private.
Producerea şi consumarea bunurilor publice (colective) reprezintă o altă
formă (situaţie) de eşec al pieţelor. Aceste bunuri se definesc şi se caracterizează
în antiteză cu bunurile economice private.
Bunurile private sunt acele bunuri economice din a căror producere şi
utilizare se obţin beneficii exclusive şi rivale.
Aceste bunuri sunt exclusive întrucât pot fi utilizate numai de persoanele care le
deţin şi care au achitat contravaloarea beneficiilor rezultate din folosirea lor.
Rivalitatea bunurilor private se referă la faptul că o unitate suplimentară
dintr-un astfel de bun are întotdeauna un cost marginal pozitiv. Acest cost este
suportat de cel ce cumpără unitatea respectivă.
Producţia şi alocarea bunurilor private sunt reglate de mecanismele specifice
pieţei.
Bunurile publice sunt acele bunuri care se caracterizează prin
nonexclusivitate şi prin nonrivalitate în producţie şi consum.
Un bun public este nonexclusiv sau indivizibil în consum în sensul că poate
fi consumat simultan de mai multe persoane (de o anume colectivitate). Dacă un
astfel de bun este asigurat pentru un consumator, atunci el devine disponibil
pentru oricare alt consumator potenţial. Nonexcluziunea este o trăsătură a
bunurilor publice care exprimă indivizibilitatea cererii.
Nonrivalitatea sau indivizibilitatea în producţie se caracterizează prin aceea
că pentru orice consumator suplimentar costul social marginal este egal cu zero.
12
Deci, oferta totală a unui bun public nu se diminuează dacă bunul respectiv este
consumat de un individ sau de o colectivitate.
Bunurile economice care întrunesc integral cele două caracteristici se numesc
bunuri publice pure. Aceste bunuri nu pot fi oferite sau vândute pe piață.3
La polul opus se află bunurile private pure, care se caracterizează prin
excluziune perfectă şi prin rivalitate.
În realitatea economică contemporană există numeroase cazuri de bunuri
mixte, de bunuri de merit, de nemerit.
Bunurile de merit (merit goods) sunt acele bunuri pe care guvernul le
impune consumatorilor sau îi încurajează să le consume. În această acţiune se
pleacă de la constatarea că anumiţi consumatori potenţiali nu cunosc adevăratul
beneficiu ce se poate obţine prin folosirea acestor bunuri (de pildă, centurile de
siguranţă pentru şoferi).
Bunurile de nemerit (demerit goods) sunt acele bunuri pe care guvernele şi
societatea le interzic sau le restricţionează în consum, considerându-se că unele
persoane nu sunt conştiente de efectele lor nocive pentru sănătatea omului (de
exemplu, drogurile).
Atât în cazul bunurilor de merit, cât şi în cel al bunurilor de nemerit, s-a
impus o atitudine paternalistă din partea societăţii, care este susţinută cu judecăţi
de valoare şi, mai puţin, cu calcule economice profesioniste.
Sistemul pieţei libere s-a dovedit a fi ineficient în a oferi bunuri publice şi în
a aloca cu eficienţă resursele pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor. Decizia
privind alocarea resurselor pentru producerea acestor bunuri se ia, de regulă, în
afara mecanismului pieţei, al costurilor, preţurilor şi beneficiilor. Aceasta este
valabilă chiar atunci când producerea unor bunuri publice se face de întreprinderi
private, pe bază de contracte cu guvernul.
Dacă există un sistem economic caracterizat prin dominaţia legii şi ordinii,
iar drepturile de proprietate sunt bine definite şi apărate, atunci economia de piaţă
modernă poate funcţiona relativ bine, fără sprijinul suplimentar al guvernelor.
Pieţele libere sunt instituţii semnificative. Semnalele date prin preţurile
formate pe baza confruntării forţelor pieţei coordonează deciziile luate separat de
milioane de agenţi economici independenţi, toţi aceştia urmărindu-şi propriile lor
interese. Fără alte precizări, în condiţiile arătate, pieţele îşi îndeplinesc funcţiile
mai bine decât orice altă alternativă cunoscută de organizare economică.
Această apreciere generală cu privire la virtuţile pieţei va fi concretizată, în
continuare, prin câteva aspecte.
 Piaţa liberă oferă şansa unei mai bune informaţii pentru toţi
participanţii la activităţile economice. Preţurile pieţei asigură o mare cantitate de
3
Popescu Gheorghe, Ciurlău Cristian Florin – Macroeconomie, Editura Economică,
București, 2013, p. 35
13
informaţie (rapidă, ieftină şi obiectivă) despre condiţiile funcţionării pieţelor în
permanentă schimbare.
 Aceste pieţe se caracterizează printr-o mai mare flexibilitate,
comparativ cu orice alternativă disponibilă. Sistemul de piaţă descentralizat este
mai flexibil şi lasă mai mult loc pentru o adaptare personală în orice moment. De
pildă, măsurile luate de guverne pentru reducerea generală a consumului prin
raţionalizări s-au dovedit pretutindeni până la urmă falimentare, în timp ce piaţa a
rezolvat şi rezolvă această problemă.
 Mai buna adaptabilitate a participanţilor la schimb este un alt
aspect al virtuţilor pieţei. Aceasta înseamnă că subiecţii economici reacţionează
prompt şi în permanenţă la semnalele - preţuri, care se modifică continuu sub
influenţa factorilor pieţei.
 Economia de piaţă descentralizează puterea şi, în acest fel, este
nevoie de mai puţină coerciţie asupra indivizilor decât în alte tipuri de economii.
Se ştie că puterea de a aloca resurse creează oportunităţi mari de mită, corupţie şi
alocare în funcţie de interesele administratorilor centrali.
În concluzie, toate aceste aspecte creează premisele pentru o alocare optimă
sau eficientă a resurselor, pentru asigurarea echilibrului general.
Eşecul pieţei este sintagma care sintetizează toate situaţiile când pieţele libere nu
asigură o alocare eficientă a resurselor, situaţii de ineficienţă şi de inechitate în societate.
Cauzele eşecului pieţei sunt: dificultatea individualizării dreptului de proprietate;
existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative; eşecul negocierii unor acorduri
mutual avantajoase de schimb.
Individualizarea dreptului de proprietate se face adesea cu mare greutate
ca urmare a excluziunii imperfecte şi a gradului redus de transferabilitate.
Excluziunea imperfectă apare, în primul rând, atunci când dreptul de
proprietate este deţinut de un grup de persoane. De pildă, drumul public aparţine
tuturor proprietarilor şi utilizatorilor de vehicule.
Conştientizarea socială a acestor dificultăţi a condus la instituţionalizarea apărării
drepturilor de proprietate prin efectuarea de costuri cu excluziunea, respectiv costuri cu
acţiunile de prevenire, identificare şi pedepsire a acelora care încearcă să utilizeze ilegal un
anume bun.
Gradul redus de transferabilitate constă în limitarea drepturilor legale de
vânzare a unor bunuri, proprietarii neavând posibilitatea să încheie contractele de
schimb pe care ei le consideră cele mai avantajoase. Costurile informaţionale şi
tranzacţionale sunt piedici serioase în derularea liberă a schimburilor şi, deci, în
obţinerea unei alocări eficiente a resurselor prin mecanismul pieţei.
Eşecul negocierii unor acorduri de schimb reciproc avantajoase se
datorează existenţei mai multor alternative de schimb mutual avantajos. Or, fiecare
participant la schimb caută să obţină pentru sine cât mai multe avantaje. Încheierea
14
unor acorduri convenabile pentru ambii parteneri necesită concesii şi renunţări.
Insuccesul negocierilor afectează derularea schimburilor, generând pierderi de
eficienţă alocativă. Principalele forme (situaţii) de eşec ale pieţelor sunt: monopolul;
bunurile publice; bunurile de merit şi bunurile de nemerit; externalităţile; resursele
(bunurile) de folosinţă comună.
Funcţiile de bază ale statului. Realităţile economico – sociale relevă că rolul
economic al statului trebuie să se concretizeze în sporuri de eficienţă
macroeconomică, necesare a fi folosite în spiritul echităţii, moralităţii, dreptăţii
sociale; în interesul populaţiei.
Eficienţa macroeconomică exprimă, în esenţă, calitatea activităţilor
economice privind utilizarea raţională a factorilor de producţie limitaţi. Eficienţa
este un concept valoric ce se măsoară prin raportul dintre valoarea producţiei
obţinute şi valoarea resurselor intrate în procesul de transformare. Echitatea sau
justiţia socială implică problema egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se
succed la viaţă. Eficienţa macroeconomică trebuie să fie compatibilă cu echitatea
sau justiţia socială, ca speranţă reală pentru egalitatea şanselor. Statul, prin
funcţiile sale, asigură şi trebuie să asigure condiţiile şi climatul economico –
social pentru înfăptuirea autentică a acestei compatibilităţi la nivelul
macroeconomiei.
De-a lungul întregii perioade de existenţă a statului, principala funcţie a
acestuia, exercitată neîntrerupt a fost aceea de a furniza un monopol al puterii de
coerciţie. Actele de coerciţie pot fi executate de politica militară şi civilă a guvernelor
şi prin sistemul judiciar prin care oamenii sunt deposedaţi de libertatea lor. Acest
monopol este adesea periculos, putându-se abuza de el.
O altă funcţie generală a guvernelor constă în instaurarea siguranţei
drepturilor de proprietate. Aceste drepturi de proprietate includ definiţia clară a
drepturilor oamenilor asupra rezultatelor muncii lor, ca şi precizarea drepturilor şi
obligaţiilor instituţiilor în acest sens.
Intervenţia guvernamentală optimă se apreciază prin sensul pozitiv al realizării
triadei eficienţă - echitate - creştere (dezvoltare) economică. În acest context, guvernele
urmăresc, în principiu, îmbunătăţirea eficienţei alocative a resurselor (prin atenuarea sau
chiar eliminarea cauzelor eşecului pieţei), realizarea unui standard acceptabil de echitate
socială, stabilizarea economiei şi asigurarea unor rate înalte de creştere economică.
Eşecul guvernamental constă în acea situaţie în care beneficiile potenţiale
ale necesarei intervenţii sunt mai mici decât costurile ei complete directe şi
indirecte, respectiv acea situaţie în care prin măsurile guvernului nu se atenuează
eşecurile pieţelor şi nu se obţine alocarea optim eficientă a resurselor.4
4
15
Printre cauzele eşecurilor sistematice ale activităţii guvernelor sunt: rigiditatea
guvernanţilor (birocraţilor) în adoptarea regulilor şi reglementărilor; implicarea
intereselor subiective ale diferitelor grupuri de putere în formularea obiectivelor;
alegerile publice ineficiente
Modificările regulilor şi reglementărilor de funcţionare a unor domenii se
fac prin proceduri relativ complicate. Oricum, aceste modificări au loc periodic şi
cu întârzieri, comparativ cu condiţiile de piaţă care se schimbă continuu şi rapid.
Deci, un organism decizional centralizat se caracterizează prin rigiditate în a
reacţiona la condiţiile pieţei în continuă schimbare.
APLICAŢII PRACTICE:
 Formulaţi răspunsul corect la următoarele grile, apoi comparaţi-l cu cel pe
care vi l-am oferit noi:
1.Macroeconomia este partea teoriei economice care studiază activitatea
economică:
a) aşa cum se manifestă ea la scara economiei mondiale;
b) aşa cum se manifestă ea la scara economiei naţionale a unei ţări;
c) aşa cum se manifestă ea la scara agentului economic.
2.Externalităţile pozitive exprimă:
a) acea situaţie de piaţă în care beneficiul social este mai mare decât cel privat;
b) acea situaţie de piaţă în care beneficiul privat este mai mare decât cel social;
c) situaţia în care costurile sociale sunt egale cu cele private.
3.După forma lor de exprimare, externalităţile sunt:
a) de consum şi de producţie;
b) monetare şi tehnologice;
c) pozitive şi negative.
4.Bunurile publice pure sunt cele care întrunesc integral două caracteristici:
a) nonexcluziunea şi rivalitatea;
b) nonexcluziunea şi nonrivalitatea;
c) excluziunea şi rivalitatea.
5.Indivizibilitatea bunurilor publice se referă la faptul că:
a) bunurile publice sunt produse în cantităţi limitate;
b) oferta totală a unui bun public nu se diminuează dacă bunul respectiv
este consumat de un individ sau de o colectivitate;
c) sunt puse la dispoziţia consumatorilor gratuit de către stat.
6.Printre cauzele eşecului pieţei nu se află:
a) dificultatea individualizării dreptului de proprietate;
b) existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative;
c) alocarea optimă a resurselor.
7.Echitatea socială implică:
a) inegalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă;
16
b) consumul bunurilor publice;
c) egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă.
8.Alegeţi unul din titlurile următoare şi realizaţi un eseu pe care să-l puteţi
prezenta la curs sau la seminar:
 Moralitatea şi echitatea socială în secolul XXI.
 Virtuţile şi eşecul pieţei din România.
 Guvernarea în era globalizării.
9.Comentaţi următorul text:
“În secolele anterioare, poziţia unei ţări depindea de puterea ei militară.
Astăzi, puterea economică este cea care determină succesul sau nereuşita. ……..
Într-adevăr, problemele macroeconomice au dominat agenda politică şi
economică pentru o lungă perioadă din secolul al XX-lea.” - Samuelson P.A.,
Nordhaus W.D., Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2001
10. Aşezaţi cuvintele potrivite în spaţiile libere:
Bunurile private sunt acele bunuri din a căror producere şi utilizare se obţin
beneficii ................... şi .................... Aceste bunuri sunt ................. întrucât pot fi
utilizate numai de persoanele care le deţin şi care au achitat contravaloarea beneficiilor
rezultate din folosirea lor. .................... bunurilor private se referă la faptul că o unitate
suplimentară dintr-un astfel de bun are întotdeauna un cost marginal pozitiv.
Răspunsuri: 1b, 2a, 3b, 4b, 5b, 6c, 7c
Bibliografie:
1.Ciucur Dumitru, Scurtu Marin și colab. – Macroeconomie, Editura
Independența Economică, Pitești, 2010, p. 17-28
2.Dobrotă Niță, Aceleanu Mirela Ionela – Ocuparea resurselor de muncă în
România, Editura Economică, București, 2007, p. 106
3.Popescu Gheorghe, Ciurlău Cristian Florin – Macroeconomie, Editura
Economică, București, 2013, p. 35
COMPORTAMENTELE ECONOMICE AGREGATE
ELEMENTE TEORETICE
Abordarea activităţilor economice la nivel macroeconomic este rezultatul
agregării mărimilor şi variabilelor individuale.
Agregarea reprezintă operaţiunea teoretico-metodologică de
identificare şi unire a noţiunilor, indicatorilor şi problemelor individuale în
17
variabile unice, astfel încât toate acestea să devină acte, fapte,
comportamente ale tuturor sectoarelor instituţionale ce compun economia
unei ţări.5
Agregarea permite trecerea de la nivelul microeconomic la cel
macroeconomic, astfel:
 De la noţiunile şi conceptele individuale se ajunge la cele
macroeconomice: cerere agregată, ofertă agregată, indicele general al preţurilor;
 Agenţii economici individuali devin sectoare instituţional-funcţionale;
 Indicatorii microeconomici se transformă în indicatori macroeconomici;
 Problemele microeconomice se transformă în probleme macroeconomice;
Astfel, pentru procesul agregării, relevante sunt cererea agregată şi oferta agregată.
Cererea agregată (globală) constă în totalitatea cheltuielilor programate
disponibile pentru achiziţionarea bunurilor produse în cadrul unei economii naţionale, pe
o perioadă determinată de timp, de obicei un an.
Structura acesteia se prezintă astfel6:
 Cererea de bunuri destinate consumului final al populaţiei, adică acelei
cheltuieli care vizează achiziţionarea bunurilor materiale şi serviciilor aflate în
stadiul final al producţiei şi care satisfac direct trebuinţele consumatorilor (C);
 Achiziţiile guvernamentale (G) de bunuri de consum final şi de bunuri
investiţionale, efectuate pe seama veniturilor bugetare;
 Cererea privată pentru investiţii constituită atât pe seama veniturilor
nete ale agenţilor economici, cât şi pe cea a fondurilor de amortizare (Ib = In +
Am);
 Exporturile nete, respectiv cheltuielile valutare ale agenţilor economici
străini destinate importurilor din ţara de referinţă, comparate cu plăţile agenţilor
economici din acea ţară destinate exporturilor (ExN);
Analiza globală a acestor elemente se face în funcţie de nivelul general al
preţurilor/media ponderată a preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor produse în
economie).
În funcţie de natura bunurilor, cererea agregată (globală) se prezintă
sub următoarele forme:
a) Cererea globală derivată este reprezentată de cererea pentru factorii de
producţie ce derivă din cererea pentru „utilităţi” destinată satisfacerii diverselor
trebuinţe. De exemplu, cererea pentru automobile generează o creştere a cererii
pentru factorii de producţie specifici (teren, clădiri, utilaje, materii prime, forţă de
muncă);
5
6
18
b) Cererea competitivă globală afectează cererea totală pentru diverse
categorii de bunuri şi explică de ce prosperitatea în unele domenii de activitate
este însoţită de un declin al afacerilor în altele;
c) Cererea globală compusă este specifică bunurilor ce pot satisface o
multitudine de trebuinţe. De exemplu, oţelul poate fi folosit în producţia de nave,
căi ferate, bunuri de uz casnic, cererea pentru oţel fiind deci suma tuturor acestor
cereri.
Oferta agregată (globală) constă în cantitatea totală de bunuri economice
disponibilă pentru vânzare la un nivel al preţurilor, într-o perioadă determinată de
timp.
Ea este rezultatul însumării valorilor cifrelor de afaceri ale tuturor unităţilor
economice sau a valorilor adăugate brute ale acestora, fiind structurată pe trei
genuri de unităţi: sectoare instituţional-funcţionale, ramuri şi subramuri ale
economiei naţionale, unităţi administrativ-teritoriale.
În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul ofertei se disting:
a) Oferta asociată, reprezentată de produsele ce rezultă din acelaşi proces
de producţie. De exemplu, la extragerea benzinei din petrolul brut, se impune şi
prelucrarea bunurilor derivate, dacă se doreşte reducerea costurilor principale;
b) Oferta competitivă. Concurenţa dintre agenţii economici pentru accesul
la diverşi factori de producţie face ca alegera să fie esenţială. Aceştia aleg nu
numai între preţurile individuale, ci şi între politicile alternative (de exemplu, mai
multe bunuri materiale sau mai multă odihnă, mai multă educaţie sau mai multe
alimente).
Indicatorii agregaţi măsoară rezultatele obţinute la nivel macroeconomic
(economie naţionale), fiind comparaţi şi evaluaţi de organisme (instituţii)
specializate.
Indicatorii macroeconomici de rezultate prezintă forme multiple de
manifestare, fiind grupaţi după următoarele criterii:
În funcţie de mărimea elementelor componente:
 Indicatori bruţi: - produs intern brut
- produs naţional brut
 Indicatori neţi: - produs intern net
- produs naţional net
După sfera de cuprindere:
 Interni ( venituri create în interiorul ţării, indiferent de naţionalitatea agenţilor
economici): produs intern brut, produs naţional brut;
 Naţionali (creaţi de agenţii economici autohtoni, indiferent de locul unde
îşi desfăşoară activitatea): produs naţional brut, naţional net, venit naţional;
După modul de calcul:
19
 Exprimaţi în preţuri curente de piaţă (preţuri plătite de consumatorii
finali; cuprinzând impozitele şi taxele indirecte);
 Exprimaţi în preţuri ale factorilor de producţie (nu include impozitele şi
taxele;
După modul de exprimare:
 În termeni nominali (preţuri curente ca urmare a efectelor inflaţiei);
 În termeni reali (în preţuri constante ale unei perioade de referinţă).
Indicatorii agregaţi de rezultate macroeconomice se prezintă sub următoarele
forme:
 Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată brută curentă de
piaţă a rezultatelor economice finale realizate de agenţii economici rezidenţi
(autohtoni şi străini), într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an.
 Produsul intern net (PIN) reprezintă mărimea valorii adăugate nete a
rezultatelor economice finale, obţinute de agenţii economici rezidenţi pe parcursul
unui an (PIN = PIB – Am);
 Produsul naţional brut (PNB) exprimă rezultatele economice finale
obţinute de agenţii economici autohtoni (din interiorul şi din exteriorul graniţelor
ţării), pe parcursul unui an. [PNB = PIB + (A – S), A = autohtoni, S = străini]
 Produsul naţional net (PNN) este valoarea adăugată netă a rezultatelor
economice finale obţinute de agenţii economici autohtoni pe o perioadă de un an
(PNN = PNB – Am.).
 Venitul naţional (VN) reprezintă produsul naţional net exprimat în
preţurile factorilor de producţie.
Produsul intern brut nu include următoarele activități economice derulate în
prezent: activitățile nedeclarate și neînregistrate – economia subterană; activitățile
care nu se desfășoară pe piață – treburile casnice, munca voluntară; activitățile pe
cont propriu.7
În perioada actuală, nivelul şi dinamica indicatorilor macroeconomici oferă
informaţii referitoare la situaţia unei economii de piaţă, la locul acesteia în ierarhia
mondială, precum şi la echilibrul şi contradicţiile specifice acesteia la un moment
dat. Astfel, principalele probleme şi obiective macroeconomice provocate de
actuala criză economică, vizează aspecte referitoare la:
 Ocuparea forţei de muncă;
 Trecerea la un nou echilibru al pieţelor;
 Redistribuirea veniturilor pe baza noilor criterii de eficienţă economică şi
de echitate socială.
 Consolidarea politicilor bugetare.
7
Stiglitz Joseph E., Walsh Carl E. – Economie, Editura Economică, București, 2005, pp.
435-437
20
 Integrarea problemelor macroeconomice în strategii de creştere şi dezvoltare.
Rezultatele macroeconomice din economiile de piaţă contemporane constituie
componentele de bază ce stau la consolidarea acestora, stimulând sau afectând
interesele individuale, de grup şi generale ale agenţilor economici prin promovarea unei
acţiuni convergente în scopul aducerii la limitele normale a activităţii economice.
1. PIB este mai mare decât PNN, deoarece:
a) conţine şi consumul intermediar;
b) include PNN şi consumul de capital fix (amortizarea);
c) este format numai din bunurile şi serviciile de consum personal plus
investiţiile brute;
2. PNB este egal cu PIB atunci când:
a) PNB este egal cu PNN;
b) PNB este mai mare decât PNN;
c) diferenţa dintre rezultatele agenţilor economici autohtoni în exterior
şi a celor străini în interiorul ţării este zero.
3. Care din elementele de mai jos nu face parte din PIB?
a) consumul de capital fix;
b) consumul intermediar;
c) consumul privat (personal);
4. Produsul naţional net (PNN) se determină potrivit formulei:
a) PNB – Am;
b) PIB – Am;
c) PNB + Am;
5. Sunt adevărate sau false următoarele afirmaţii:
a) “Produsul intern net este mai mare decât produsul intern brut”.
b) “Venitul naţional reprezintă PNN exprimat în preţurile factorilor de
producţie”.
c) “PIN şi PNN includ amortizarea”.
6. Alegeţi unul din titlurile următoare şi realizaţi un eseu pe care să-l puteţi
 Cererea agregată şi oferta agregată – premise esenţiale în reglarea
echilibrului macroeconomic;
 Evoluţii contradictorii ale indicatorilor macroeconomici în contextul crizei
economice actuale;
 Rolul IMM-urilor în crearea PIB-ului în economia românească;
21
7. Când PIB este egal cu 5 000 mld. u.m., Am = investiţiile nete, iar
investiţiile brute reprezintă 1/5 din PIB, înseamnă că:
a) PIN este egal cu 4500 mld. u.m.;
b) PIB este egal cu 4000 mld. u.m.;
c) Consumul intermediar este egal cu 1500 u.m.;
8. La nivelul unei economii naționale se cunosc următorii indicatori:
PIB=9000 mld. u.m.; Am=60 mld. u.m.; A=4000 mld. u.m.; S=3000 mld. u.m.
Care variantă este corectă?
a) PNN=8000 mld. u.m.;
b) PNN=10060 mld. u.m.;
c) PNN=9940 mld. u.m.;
9. Comentaţi următorul text:
“Un indicator macroeconomic important al producţiei reale, PIB potenţial,
arată ceea ce ar fi capabilă să producă economia dacă forţa de muncă ar fi complet
utilizată în condiţii normale de timp de lucru şi dacă fabricile şi utilajele ar fi
folosite la ratele normale de utilizare. PIB real este mai mic decât PIB potenţial
atunci când economia nu utilizează resursele la capacitate maximă”.
Joseph E. Stiglitz, Carl E. Walsh: “Economie”, Editura Economică, 2005.

“[…] Se poate exprima atât în preţurile […], cât şi ale […]:[…] exprimat în
preţurile […] măsoară valoarea […]”.
Răspunsuri:1b; 2c; 3b; 4a; 5a fals, b adevărat, c fals; 7a; 8c.
Bibliografie:
3.Stiglitz Joseph E., Walsh Carl E. – Economie, Editura Economică, București,
2005, p. 435-437
ECHILIBRU ŞI DEZECHILIBRU MACROECONOMIC.
POLITICI MACROECONOMICE
ELEMENTE TEORETICE
22
În economie, echilibrul semnifică egalitatea a două mărimi măsurabile
interdependente (constituite la nivelul pieţelor şi al balanţelor naţionale).
La polul opus, dezechilibrul economic înseamnă inegalitatea respectivelor
mărimi măsurabile interdependente.
În funcţie de nivelurile agregării activităţilor economice, echilibrul
economic se realizează la nivel microeconomic, mezoeconomic şi
mondoeconomic.
În economia actuală, echilibrul economic semnifică acea stare spre care
tinde piaţa bunurilor economice, piaţa monetară, a capitalurilor, piaţa muncii,
precum şi piaţa naţională în ansamblul său, în sensul egalizării cererii şi ofertei,
respectiv în cel al unei asemenea diferenţe dintre ele care să nu depăşească
anumite limite considerate normale şi care nu generează tensiuni sociale grave.8
În concepţia statică, echilibrul economic este o constelaţie de variabile,
astfel legate între ele încât face imposibilă orice instabilitate. Cu alte cuvinte,
echilibrul static presupune funcţionarea sistemului în acelaşi mod (lucru posibil
numai pe termen scurt).
În optica dinamică, echilibrul economic general este o etapă a schimbării
economiei, schimbare ce este determinată de factori perturbatori şi la care
sistemul poate reveni după ce au fost adoptate şi implementate anumite măsuri de
ajustare. Cu alte cuvinte, factorii de creştere şi dezvoltare economică şi
metamorfozele permanente ce au loc în raportul dintre diversele entităţi
economice (cererea şi oferta, de exemplu) imprimă echilibrului economic un
caracter dinamic, măsurabil, cuantificabil, te termen scurt sau pe termen lung.
Indiferent de formele sub care se prezintă şi de nivelurile la care se
realizează, prezenţa acestora într-o economie de piaţă se concretizează într-o serie
de efecte economice pozitive: creştere economică pozitivă şi consolidată,
ocuparea deplină a resurselor de muncă, preţuri stabile, repartizare adecvată a
veniturilor, echilibru bugetar.
Noţiunea de echilibru economic este relativă.
Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare (situaţie) a
unei economii care este marcată prin dereglarea raportului dintre cererea
globală şi oferta globală, dereglare însoţită de decalaje importante ale
agregatelor economice faţă de punctul lor de echilibru.
Mişcarea vieţii economice conferă dezechilibrelor un caracter permanent.
Diapazonul acestora este destul de larg. De la dezechilibre dorite şi acceptate ca
normale până la cele nedorite şi care pot provoca tensiuni sociale şi politice de
mare anvergură.
8
23
În situaţia de dezechilibru, o economie de piaţă se caracterizează prin
instabilitate, cauzată de prezenţa unor fenomene negative majore: stagnarea şi/sau
contracţia producţiei, subocuparea sau şomajul, inflaţia, deflaţia, decalaje
puternice între veniturile personale.
Formele fundamentale ale dezechilibrului economiei de piaţă
concurenţiale sunt presiunea şi absorbţia.
Presiunea este considerată un dezechilibru normal, în sensul că se
caracterizează printr-un exces de ofertă ceea ce înseamnă că vânzătorii “aleargă”
după cumpărători, că este vorba de o piaţă a cumpărătorilor (“buyers market”).
Absorbţia este o altă formă fundamentală de dezechilibru, un dezechilibru
anormal, caracterizat printr-o penurie de ofertă, printr-un exces de cerere,
concretizat în şirurile (cozile) de aşteptare la uşile magazinelor comerciale. Deci,
absorbţia semnifică o piaţă a vânzătorilor (“sellers market”).
Cele menţionate anterior impun, de asemenea, o distincţie netă între
echilibrele parţiale şi cel general.
Astfel, echilibrul parţial presupune concordanţa calitativă dintre două laturi
strâns legate ale economiei, dintre doi paramentri ai acesteia.
Echilibrul general exprimă concordanţa tuturor sferelor sistemului
economic, mai precis, pe toate pieţele şi între toate aceste pieţe.
În cel mai general sens, echilibrul economic constă în relaţia (raportul)
dintre resurse şi trebuinţe. Cum se ştie, nevoile depăşesc în permanenţă
resursele. De aceea, de regulă, echilibrul se atinge fie pe calea limitării nevoilor
(a nu se uita că pe piaţă acestea apar ca cerere solvabilă), fie prin sporirea
resurselor şi folosirea lor mai bună.
În realitate, însă, în orice economie de piaţă, echilibrul economic reprezintă
o situaţie ideală, manifestându-se ca tendinţă, deoarece este influenţat de existenţa
economiei subterane. Componentele de bază ale acesteia sunt: activităţile legale
nedeclarate, activităţile frauduloase, precum şi activităţile delictuale.
De regulă, în vederea obţinerii unui echilibru potenţial, autorităţile
guvernamentale promovează o serie de strategii (politici) macroeconomice.
Politica economică se concretizează în acţiunea conştientă a puterii publice,
ale cărei premise sunt definirea obiectivelor economice şi sociale ale statului,
evaluarea condiţiilor existente şi folosirea unor mijloace şi tehnici adecvate. 9
Politicile macroeconomice sunt multiple, ele clasificându-se pe baza
următoarelor criterii:
 În funcţie de instrumentele folosite: directe (monetare, fiscale) şi
indirecte (preţuri, subvenţii);
9
24
 Mărimea perioadei de timp: conjucturale, pe termen scurt, structurale ,
pe termen lung;
 Influenţa participanţilor la mecanismele pieţei respective: de incitare, de concertare;
 Amploarea domeniului vizat: globale, sectoriale;
 Orientarea doctrinară: liberale sau neoliberale, keynesiste sau neodirijiste;
 Pârghiile de piaţă folosite: politicile cererii agregate (demand-side
policies), politicile ofertei agregate (supply – side policies);
 În funcţie de domeniul de activitate: industriale, agricole, comerciale, valutare, de mediu.
Printre cele mai utilizate politici de către guverne pentru asigurarea unei
activităţi echilibrate în economie sunt: politica bugetară, monetară şi fiscală.
Politica bugetară reprezintă totalitatea măsurilor, a acţiunilor statului privind
asigurarea veniturilor statului şi organelor locale, a modului în care sunt acoperite
cheltuielile publice (învăţământ, sănătate, cultură, apărare, administraţie, protecţia
socială, protecţia mediului natural etc.) ca şi pentru contracararea şocurilor din
economie. Instrumentul principal îl reprezintă bugetul public (atât central cât şi cele
locale).
Bugetul de stat reprezintă principalul instrument financiar al statului şi se
prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt înscrise pe de o parte
veniturile (provenite din impozite, taxe şi resurse nefiscale), iar pe de altă parte
cheltuielile publice. Prin intermediul bugetului conducerile statelor înfăptuiesc
politicile educaţiei, sănătăţii, protecţiei sociale, asigurarea apărării şi ordinii publice,
dar şi de reducere a şomajului, protecţia mediului şi susţinerea creşterii economice.
Bugetul de stat este elaborat de către guvern, iar după aprobarea în
parlament, este administrat de puterea executivă.
În execuţia sa, în funcţie de situaţia soldului (raportului dintre venituri şi
cheltuieli), bugetul poate fi excedentar, echilibrat sau deficitar.
Politica monetară reprezintă ansamblul măsurilor şi metodelor prin care
autorităţile publice intervin în desfăşurarea unor fenomene ca inflaţie, crize
economice, politica socială etc. prin creşterea sau reducerea ofertei de bani. În
acest scop, banca centrală utilizează politica dobânzilor înalte când există
pericolul unei creşteri economice exagerate şi a unui consum care stimulează
această creştere fără o perspectivă de durată şi a dobânzilor scăzute pentru
relansarea activităţii economice şi consumului, atunci când economia este în
impas (criză). Pentru realizarea acestei politici există 3 opţiuni: emisiuni
suplimentare de monedă, controlul banilor existenţi în sectorul monetar, taxa
scontului şi rescontului şi vânzarea – sau după caz – cumpărarea de titluri de
valoare de pe piaţa liberă.
Politica fiscală reprezintă totalitatea elementelor privind concepţia, măsurile şi
acţiunile statului privind impozitele şi rolul lor în formarea veniturilor bugetare, tipurile
25
de impozite, finanţarea cheltuielilor publice şi folosirea lor ca instrument de stimulare a
creşterii economice.
Asigurarea colectării unor venituri cât mai mari pentru realizarea
politicilor economice se face prin stabilirea unor niveluri ale impozitelor directe şi
indirecte, a diverselor taxe ca şi a altor surse.
Politicile economice nu vizează însă numai situaţia economică internă, ele
având implicaţii şi asupra relaţiilor economice internaţionale. Aici se includ
politica comercială externă (comerţul exterior) şi politica de plăţi, ambele fiind
oglindite de balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe.
1. Piaţa este în echilibru atunci când:
a) valoarea vânzărilor este egală cu valoarea cumpărărilor;
b) cantitatea oferită este egală cu cantitatea cerută;
c) agenţii economici dispun de mijloace băneşti necesare pentru a-şi
maximiza satisfacţia.
2.Echilibrul economic:
a) este condiţia cea mai importantă pentru o economie eficientă;
b) constituie premisa esenţială a concurenţei;
c) se înfăptuieşte întotdeauna fără imperfecţiuni ale pieţei.
3.Starea de absorbţie se caracterizează prin:
a) existenţa unei cereri mai mari decât oferta;
b) concurenţa puternică între ofertanţi;
c) selecţia bunurilor economice este făcută de cumpărători.
4.Intervenţia statului în economie este direcţionată:
a) numai la nivel macroeconomic;
b) numai către sectorul public;
c) la nivel macroeconomic şi microeconomic.
5.În condiţiile în care sistemul economic se află în perioada de trecere de la
presiune la absorbţie, are loc:
a) scăderea bruscă a intenţiei de vânzare;
b) valorificarea capacităţilor de producţie neutilizate anterior;
c) sporirea producţiei are loc prin creşterea productivităţii.
6.În cazul absorbţiei pe piaţa bunurilor economice:
a) vânzătorul informează pe cumpărător;
b) selecţia o face vânzătorul;
c) povara nesiguranţei este suportată de vânzător.
7.Sunt adevărate sau false următoarele afirmaţii?
a) „Politica monetară şi fiscală influenţează cererea globală”.
26
b) „Echilibrul economic este starea permanentă în care se află
economiile”.
c) „În cazul presiunii, povara nesiguranţei este suportată de cumpărător”.
8.Alegeţi unul din titlurile următoare şi prezentaţi un eseu pe care să-l puteţi
 Evoluţii ale ofertei de imobiliare în România;
 Impactul politicii fiscale asupra economiei românești;
 Natura şi cauzele dezechilibrelor macroeconomice.
“[…] Echilibrul este măcar o stare ideală, dorită ca “normă” de atins? Nu
este oare mai avantajos din punctul de vedere al dezvoltării economice,
dezechilibrul, respectiv o anumită formă a acestuia? ”J. M. Keynes, Anti-
equilibrum, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974, p. 49-50.
10.Aşezaţi cuvintele potrivite în spaţiile libere:
Politicile şi strategiile economice se clasifică pe baza următoarelor criterii:
a) în raport cu obiectivele finale, pot fi ...
b) în funcţie de instrumentele folosite, pot fi ...
c) în funcţie de mărimea perioadei de timp ...
d) în funcţie de orientarea doctrinară ...
Răspunsuri: 1b, 2a, 3a, 4c, 5a, 6b, 7 a adevărat, b fals, c fals
Bibliografie:
REZUMAT
Macroeconomia este partea teoriei economice care studiază activitatea
economică, aşa cum se manifestă ea la scara economiei naţionale a unei ţări. În
macroeconomie se realizează agregarea cererii şi ofertei globale, se manifestă
fluxurile între agenţii economici sub forma circuitelor sintetice de ansamblu, se
exprimă veniturile şi cheltuielile, consumul intermediar şi consumul final, precum
şi investiţiile, exportul net etc., la scara întregii ţări.
Externalităţile definesc acele situaţii din economie în care preţurile pieţei
nu reflectă unele dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei sau
consumului; acele costuri sau beneficii care nu sunt reflectate în preţurile pieţei au
27
un caracter extern, adică sunt asociate unei terţe părţi. În funcţie de sensul lor
economic, externalităţile pot fi pozitive şi negative.
Bunurile publice sunt acele bunuri care se caracterizează prin
nonexclusivitate şi prin nonrivalitate în producţie şi consum. Nonexcluziunea este
o trăsătură a bunurilor publice care exprimă indivizibilitatea cererii. Nonrivalitatea
se caracterizează prin aceea că oferta totală a unui bun public nu se diminuează
dacă bunul respectiv este consumat de un individ sau de o colectivitate.
Eşecul pieţei este sintagma care sintetizează toate situaţiile când pieţele
libere nu asigură o alocare eficientă a resurselor, situaţii de ineficienţă şi de
inechitate în societate.
Eficienţa macroeconomică exprimă calitatea activităţilor economice privind
utilizarea raţională a factorilor de producţie limitaţi. Eficienţa este un concept
valoric ce se măsoară prin raportul dintre valoarea producţiei obţinute şi valoarea
resurselor intrate în procesul de transformare. Echitatea sau justiţia socială
implică problema egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă.
Eficienţa macroeconomică trebuie să fie compatibilă cu echitatea socială. Statul,
prin funcţiile sale, asigură şi trebuie să asigure condiţiile şi climatul economico-
social pentru înfăptuirea autentică a acestei compatibilităţi la nivel macroeconomic.
Agregarea reprezintă operaţiunea teoretico-metodologică prin care
noţiunile, indicatorii şi problemele individuale se unesc pentru a deveni variabile
macroeconomice unice.
La nivelul unei economii de piaţă, relevante pentru procesul agregării sunt
cererea şi oferta agregată.
Cererea agregată (globală) constă în totalitatea cheltuielilor destinate
achiziţionării bunurilor produse în cadrul unei economii naţionale, pe o perioadă
determinată de timp, de obicei un an.
Oferta agregată (globală) constă în cantitatea totală de bunuri economice
disponibilă pentru vânzare la un nivel dat al preţurilor, pe parcursul unui an.
Indicatorii macroeconomici sunt mărimi sintetice prin care se măsoară
rezultatele economice finale obţinute într-o economie de piaţă, în decurs de un an.
În funcţie de modul de calcul, de sfera de cuprindere şi de modul în care se
exprimă, aceştia se prezintă sub următoarele forme: produs intern brut (PIB),
produs intern net (PIN), produs naţional brut (PNB), produs naţional net (PNN),
venit naţional (VN).
28
Echilibrul economic semnifică acea stare spre care tind piaţa bunurilor
economice, piaţa monetară, a capitalurilor, a muncii, valutară, precum şi piaţa
naţională în ansamblul său, în sensul unei relative egalizări a cererii şi ofertei.
În condiţii de echilibru, proporţiile mărimilor indicatorilor globali permit o
ajustare armonioasă a fluxurilor reale şi monetare, permiţând satisfacerea
intereselor tuturor agenţilor economici.
Dezechilibrul economic caracterizează acea stare a unei economii marcată
de discrepanţa raportului dintre cererea globală şi oferta globală, însoţită de
decalaje importante ale agregatelor economice faţă de punctul lor de echilibru.
Dezechilibrele economice au fost în permanenta atenţie a autorităţilor
guvernamentale, pentru a căror soluţionare au fost necesare strategii (politici)
macroeconomice.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
a) de bază:
Ciucur, Dumitru, - Macroeconomie, Editura Independenţa Economică,
Scurtu, Marin şi colab. Piteşti, 2010
b) facultativă:
Abraham-Frois, Gilbert - Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti,
1997
Angelescu, Coralia - Economie (ediţia a VIII-a), Editura Economică,
(coordonator) Bucureşti, 2009
Ciucur, Dumitru, - Macroeconomie, ed. a II-a, Editura ASE, Bucureşti,
Popescu, Constantin, 2008
Gavrilă, Ilie
Dinu, Marin - Economie de dicţionar, Editura Economică,
Bucureşti, 2010
Dobrotă Niță, Aceleanu - Ocuparea resurselor de muncă în România,
Mirela Ionela Editura Economică, București, 2007
Popescu Gheorghe, - Macroeconomie, Editura Economică, București,
Ciurlău Cristian Florin 2013
Stiglitz, Joseph E., - Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2005
Walsh, Carl E.
ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE:
 Ce este macroeconomia?
 Ce sunt bunurile publice?
 Care sunt trăsăturile bunurilor publice pure?
 Ce sunt bunurile de merit?
29
 Ce sunt bunurile de nemerit?
 Care este deosebirea dintre externalităţile pozitive şi negative?
 În ce constau virtuţiile și eşecurile pieţei?
 Care sunt funcţiile de bază ale statului în economia de piaţă?
 Ce înțelegeți prin agregare?
 Ce reprezintă cererea şi oferta agregate?
 Prezentaţi conţinutul indicatorilor macroeconomici.
 Definiţi echilibrul macroeconomic.
 Definiţi dezechilibrul macroeconomic şi prezentaţi formele de manifestare
ale acestuia.
 Prezentaţi conţinutul politicilor macoeconomice.
MODULUL B. PROCESE MACROECONOMICE

Introducere
În cadrul acestui modul, se studiază aspecte legate de constituirea, la nivel
macroeconomic, a principalelor categorii de venituri, precum şi a celor referitoare
la destinaţiile acestora, respectiv a consumurilor, economiilor şi investiţiilor,
într-o economie de piaţă. De asemenea, se urmăresc şi corelaţiile ce se creează
între acestea, la care se adaugă valorificarea lor ca piloni de bază ai realizării unei
creşteri şi dezvoltării economice sustenabile.
Obiective
 Înţelegerea interdependenţelor dintre destinaţiile venitului macroeconomic.
 Valorificarea corectă a procesului investiţional în procesul creşterii şi
dezvoltării economice.
 Corelarea organică a proceselor de creştere şi dezvoltare umană sustenabilă.
Fond de timp
Ritmul de studiu
Lecţiile sunt grupate conform programei analitice şi se recomandă
respectarea întocmai a acesteia, deoarece s-a ţinut seama de principiile logicii şi
pedagogiei universitare de învăţare.
Ritmul de lucru pe care îl recomandăm este de o lecţie pe săptămână, cu
timp destinat învăţării de maximum 50 minute şi pauză 10 minute.
Cuvinte cheie
30
 venit macroeconomic
 consum
 rată medie a consumului
 înclinaţie marginală spre consum
 economii
 rată medie a economiilor
 înclinaţie marginală spre economii
 investiţii
 multiplicator şi accelerator
 bunăstare şi sărăcie
 creştere cantitativă şi creştere calitativă
 creştere extensivă şi creştere intensivă
 dezvoltare economică umană durabilă
 indexul dezvoltării umane
 progres tehnic
Însuşirea aspectelor teoretice presupune studiu individual al prezentului
VENITUL ŞI CONSUMUL. ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE
ELEMENTE TEORETICE
La nivel microeconomic, posesorii factorilor de producţie, corespunzător
contribuţiei aduse la crearea bunurilor şi serviciilor, obţin un venit.
31
La nivel macroeconomic, venitul reprezintă expresia agregată a veniturilor
individuale şi se manifestă sub forma venitului personal, venitului disponibil şi
venitului naţional.10
Venitul personal exprimă totalitatea veniturilor curente obţinute de o
persoană, indiferent de sursă (dintr-o anumită activitate, de la bugetul statului sau
din cele locale etc.)
O parte din venitul personal serveşte pentru achitarea diverselor obligaţii
sociale, către stat şi organele publice centrale şi locale sub formă de impozite, taxe
şi alte contribuţii, fără a obţine în schimb contravaloarea acestora.
Venitul disponibil este partea din venitul personal din care s-au scăzut
contribuţiile (impozite şi taxe) plătite administraţiei centrale şi locale.
Venitul naţional constituie expresia veniturilor încasate de posesorii
factorilor de producţie, corespunzător contribuţiei aduse la crearea bunurilor şi
serviciilor la nivelul economiei naţionale.
Economistul american Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru
economie a elaborat teoria venitului permanent.
Venitul permanent reprezintă acea rată stabilă a consumului pe care o
persoană ar putea-o menţine pe tot timpul vieţii, ţinând seama de nivelul actual al
bogăţiei şi al venitului câştigat în prezent şi în viitor.
Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri
şi servicii, destinate satisfacerii directe a trebuinţelor populaţiei şi/sau necesităţilor
generale ale societăţii.
Legătura funcţională dintre venit şi consum se exprimă prin înclinaţiile către
consum, respectiv: înclinaţia medie şi înclinaţia marginală. Acestea exprimă
tendinţa indivizilor de a cheltui o parte din venitul lor pentru procurarea bunurilor
de consum (satisfactori).
Înclinaţia medie spre consum (c) reprezintă raportul dintre consumul total
şi venitul disponibil, adică: c = C/V, şi arată cât se cheltuieşte pentru consum
dintr-o unitate monetară de venit. Dacă acest raport este exprimat procentual, el
reprezintă rata consumului, adică ponderea consumului total în venitul disponibil;
c = C/V × 100.
Evoluţia ratei medii a consumului este influenţată de două grupe de factori,
care determină creşterea sau descreşterea cheltuielilor pentru consum într-o anumită
perioadă de timp, într-o anume ţară:
a) factori de natură obiectivă, generaţi de viaţa economică şi care, deci, nu
pot fi influenţaţi sau determinaţi de oameni, luaţi ca indivizi:
10
32
 nivelul şi dinamica veniturilor în general, cu care consumul personal se află
în raport direct. Altfel spus, consumul personal va creşte sau scădea în funcţie de
creşterea sau descreşterea venitului net personal;
 evoluţia puterii de cumpărare a banilor, sub influenţa inflaţiei sau luarea în
calcul a unor riscuri, care diminuează cheltuielile reale de consum sau le măresc,
după caz (incertitudinea duratei de viaţă, incertitudini externe, care duc la
diminuarea puterii de cumpărare etc.);
 modificarea politicii fiscale în sensul slăbirii presiunii fiscale, care duce
la sporirea consumului sau înăspririi acestei presiuni, cu efecte negative asupra
consumului;
 modificarea bruscă a preţurilor elementelor de capital fix sau circulant, în
sensul creşterii acestora, care duce la reducerea veniturilor destinate consumului;
 dinamica ratei dobânzii la creditul de consum care poate influenţa în sens
pozitiv sau negativ aceste cheltuieli destinate consumului. Astfel, o ridicare a ratei
dobânzii, diminuează cererea de împrumuturi pentru cumpărarea de bunuri de consum
şi invers (deci o relaţie invers proporţională). Pe de altă parte, consecinţele acestei
dinamici vor avea efect asupra cheltuielilor de consum în viitor, prin diminuarea celor
prezente ca urmare a ratei ridicate curente a dobânzii;
 anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia viitoare a veniturilor, la
raportul dintre preţurile curente şi viitoare, dintre cererea prezentă şi de
perspectivă. Astfel, o perspectivă nefavorabilă (creşterea preţurilor, diminuarea
ofertei, reducerea reală sau efectivă a veniturilor) va duce la reducerea
cheltuielilor prezente de consum. Invers, prin creşterea veniturilor în viitor,
creşterea cheltuielilor este mică şi chiar staţionară pe termen scurt.
b) Factori subiectivi, care ţin de psihologia indivizilor sau a grupurilor, de
obiceiuri, modă, dorinţa de a trăi mai bine etc.:
 dorinţa de a avea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute,
asigurarea bătrâneţii, protejarea unor persoane din familie etc., duce la diminuarea
cheltuielilor pentru consumul curent, cu perspectiva creşterii lor relative în viitor;
 depunerea unor sume din venitul disponibil la bănci sau la instituţii care
asigură obţinerea unor dobânzi sau alte avantaje în scopul participării la acţiuni pe
baza cărora în viitor se vor realiza proiecte de afaceri;
 ridicarea nivelului de trai prin lărgirea consumului pe baza unor rezerve
băneşti acumulate în timp;
 senzaţia de siguranţă pe care o dau sumele băneşti economisite şi care duc la
scăderea cheltuielilor curente pentru consum;
 dorinţa de a educa superior urmaşii şi de a le lăsa o moştenire duce de
asemenea, la reducerea cheltuielilor prezente pentru consum;
 zgârcenia unor indivizi, care se manifestă prin diminuarea aceloraşi
cheltuieli curente, în scopul acumulării unor sume pentru viitor.
33
J.M. Keynes a ajuns la concluzia că relația dintre venit șI consum se
manifestă ca o lege psihologică, conform căreia creşterea sau reducerea
venitului duce la creşterea sau diminuarea consumului, dar într-o proporţie
mai redusă.
Înclinaţia marginală spre consum (c′) se calculează ca raport între variaţia
absolută a consumului (ΔC) şi variaţia absolută a venitului (ΔV), conform relaţiei:
c′ = ΔC/ΔV, şi exprimă creşterea (descreşterea) consumului la o creştere (scădere)
unitară a venitului.
Deci, (c′) se prezintă, de regulă, ca o mărime pozitivă, dar subunitară, adică:
0 < c′ < 1.
În secolul trecut, statisticianul german Ernest W. Engel (1821-1876) a
observat că între dinamica veniturilor populaţiei şi cea a cheltuielilor pentru
consumul bunurilor alimentare există o corelaţie în sensul că ponderea
acestor cheltuieli descreşte pe măsura creşterii veniturilor. Aceste relaţii
poartă denumirea de „legităţile lui Engel” și afirmă următoarele11:
 ponderea cheltuielilor cu alimentația este cu atât mai mare cu cât venitul este
mai mic şi invers;
 ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea şi locuinţa rămân relativ constante,
indiferent de mărimea veniturilor;
 ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreere creşte mai rapid decât creșterea
veniturilor.
Legităţile lui Engel arată că elasticitatea cererii de bunuri alimentare în
raport cu veniturile este subunitară (cerere inelastică sau foarte puţin elastică); iar
cunoaşterea acestor legităţi este importantă atunci când se face fundamentarea
strategiilor de marketing ale firmelor producătoare de alimente.
Economisirea este acţiunea prin care agenţii economici reţin o parte din
venit pentru a-l folosi în alte scopuri decât consumul curent.12
Partea din venit rămasă după acoperirirea cheltuielilor pentru consum
(surplusul) reprezintă economiile. Ele servesc, de regulă, pentru acoperirea unor
nevoi viitoare, atât pentru consum, cât şi pentru investiţii.
Când nivelul venitului este egal cu cel al consumului, economiile sunt zero şi
acest nivel poartă numele de „prag de ruptură”.
Ca şi la consum, şi la economii interesează raportul dintre acestea (E) şi
venit (V) care, în ştiinţa economică postkeynesistă, poartă numele de rată medie
a economiilor sau înclinaţia medie spre economii ( e ):
11
12
34
E E
esau e   100
V V
Atunci când nu este exprimată în procente, rata medie a economiilor este o
mărime subunitară dar pozitivă şi are o valoare complementară la rata medie a
consumului:
E C
e  c  1 sau  1
V V
Între evoluţia veniturilor şi cea a economiilor, ca şi la consum, este o
dependenţă, o legătură exprimată în înclinaţia marginală spre economii ( e’ ).
Aceasta se exprimă prin raportul dintre creşterea economiilor (  E ) şi cea a
veniturilor (  V ) şi arată cu cât sporesc economiile la o creştere cu o unitate a
sporului de venit, într-o perioadă anumită de timp într-o ţară:
E
e’ 
V
Economiile se utilizează în diverse scopuri: de a obţine un venit suplimentar în cazul
depunerii acestora la bănci; în scopuri speculative, atunci când se cumpără acţiuni; sau
pentru iniţierea şi dezvoltarea unor afaceri, prin crearea de unităţi economice noi sau
dezvoltarea celor existente.
Dintre toate aceste destinaţii ale economiilor, cea mai importantă este crearea şi
dezvoltarea de obiective economice, respectiv investiţiile, care au efecte benefice atât
la nivel micro, cât şi macroeconomic.
Conceptul de investiţie este utilizat în mai multe ocazii. Astfel, cumpărarea de acţiuni
şi obligaţiuni sau de bunuri de folosinţă îndelungată, inclusiv construirea de imobile pentru
uz personal sunt considerate investiţii, ca şi achiziţia de bunuri-capital. În macroeconomie
noţiunea de investiţii se referă numai la investiţiile fizice în bunuri-capital, necesare
sporirii sau modernizării capacităţilor de producţie în vederea sporirii profitului.
Procesul de creare şi dezvoltare de unităţi economice, pe baza economiilor
acumulate, poartă numele de investiţie netă. Dacă la aceste economii se adaugă şi
sumele rezultate din amortizarea capitalului fix, rezultă investiţia brută.
Spre deosebire de investiţia netă, cea brută serveşte nu numai la crearea şi
dezvoltarea de unităţi, ci şi pentru reparaţii capitale şi înlocuirea elementelor de
capital fix uzate.
De aceea, în funcţie de modul de folosire a bunurilor de capital achiziţionate,
investiţiile se împart în:
- investiţii pentru dezvoltare sau nete, care duc la sporirea capitalului şi se
realizează – cum s-a văzut mai sus – pe seama acumulării, adică prin
transformarea unei părţi din profit în capital;
35
- investiţii de înlocuire, care au ca efect înlocuirea elementelor de capital fix
uzate, scoase din funcţiune şi înlocuite cu altele noi.
Investiţiile pot fi clasificate şi după alte criterii, cum ar fi:
 natura proprietăţii, care le împarte în: investiţii private (care se fac în
sectorul privat); investiţii publice (făcute de stat sau organe locale);
investiţii mixte (făcute de stat împreună cu capitalul privat intern sau
extern).
 domeniul de activitate: industriale; agricole; în transporturi; comerţ etc.
 locul în care se efectuează: interne şi externe etc.
Având în vedere importanţa deosebită a investiţiilor, din punctul de vedere al
investitorului, care presupune o sumă mare, a cărei recuperare are loc într-o perioadă
lungă de timp şi de aici şi riscul ridicat de a nu se recupera împreună cu profitul
scontat, decizia de a plasa un venit în acest domeniu trebuie să se bazeze pe o serie de
calcule.
Calculele avute în vedere de investitor cuprind o serie de indicatori
economici ca şi o serie de factori care-i influenţează.
Indicatori economici care stau la baza deciziei investitorului:
- raportul dintre venitul net ce urmează a fi realizat (venitul brut minus
costul investiţiei) şi venitul net ce s-ar obţine dacă suma respectivă ar fi depusă la
bancă, la nivelul ratei reale a dobânzii, raport care poartă denumirea de costul de
oportunitate al investiţiei;
- raportul dintre venitul ce se scontează a fi obţinut şi costul investiţiei;
- perioada de rambursare (durata de recuperare a cheltuielilor de investiţii) în
domeniul ales, faţă de acelaşi indicator în alte domenii.
Aceşti indicatori fac ca eficienţa investiţiilor să depindă de o serie de
factori, printre care:
- cererea de investiţii, care depinde la rândul său de eficienţa marginală a
capitalului şi de mărimea ratei dobânzii;
- riscul întreprinzătorului, în raport cu riscul împrumutătorului;
- fluctuaţiile profitului la investiţiile existente care, la rândul lor, sunt rezultatul
raportului dintre dimensiunea stocurilor bunurilor de capital, în raport cu evoluţia
producţiei cerute pe piaţă, respectiv cu anticipările investitorilor în legătură cu
evoluţia vânzărilor şi profiturilor în domeniul unde se investeşte;
- politica statului în domeniul investiţiilor;
- starea generală a economiei naţionale (recesiune sau boom; stabilitatea
factorilor politici, economici, sociali etc.);
- conjunctura economiei mondiale (cererea de bunuri şi servicii pe piaţa
mondială);
- rata rentabilităţii investiţiei şi a rentabilităţii minime;
- perioada de rambursare (durata de recuperare a cheltuielilor de investiţii);
36
- cheltuielile cu întreţinerea şi funcţionarea bunurilor de capital realizate;
- politica statului în domeniul fiscalităţii, respectiv gradul de fiscalitate în
raport cu profitul etc.
Investiţiile reprezintă un element, o premisă a creşterii şi dezvoltării economice,
cu implicaţii asupra dinamicii cererii şi ofertei de bunuri – capital şi servicii adecvate, ca
şi asupra pieţei muncii. De aici şi necesitatea alocării unei părţi din ce în ce mai însemnate
din veniturile agenţilor economici pentru dezvoltare şi implicit a statului în sprijinirea
investiţiilor printr-o legislaţie adecvată, inclusiv prin atragerea investitorilor străini.
În orice activitate economică, stabilirea proporţiei dintre consum şi investiţii
are în vedere folosirea multiplicatorului şi acceleratorului.
Multiplicatorul (K) reliefează influenţa investiţiilor asupra veniturilor, iar
acceleratorul (A) influenţa consumului asupra investiţiilor.
Multiplicatorul investiţiilor (K) exprimă raportul dintre creşterea nivelurilor
veniturilor ∆V şi creşterea iniţială a investiţiilor ∆I.
V
K 
I
Acceleratorul (A) exprimă raportul dintre creșterea investițiilor ∆I și
creșterea cererii de bunuri de consum ∆ C, ca urmare a creșterii veniturilor.
Formula de calcul a acceleratorului este:
I
A
C
Din cele de mai sus rezultă că între economii, investiţii şi potenţialul

economic este o interdependenţă, iar factorii de decizie trebuie să adopte acele
decizii de politică macroeconomică, care să permită creşterea veniturilor.
1. La o creştere a venitului, cu o mărime dată, consumul şi economiile vor creşte:
a) cu mai puţin sporul venitului;
b) în proporţii diferite;
c) în aceeaşi proporţie;
2. Care din elementele de mai jos influeţează direct consumul?
a) rata dobânzii;
b) mărimea venitului;
c) cursul de schimb;
3. Dacă funcţia consumului este liniară, înclinaţia marginală spre consum este:
a) constantă;
b) crescătoare;
37
c) descrescătoare;
4.Cu cât înclinaţia marginală spre economii este mai mică, cu atât
multiplicatorul investiţiilor va fi:
a) mai mic;
b) constant;
c) mai mare;
5. La o creştere a venitului, în mod normal:
a) consumul va creşte într-o proporţie mai mică, iar economiile într-o
proporţie mai mare în raport cu venitul;
b) consumul va creşte direct proporţional cu venitul;
c) economiile vor creşte direct proporţional cu venitul;
6.La un multiplicator al investiţiilor de 10, înclinaţia marginală spre consum este:
a) 0,2;
b) 0,5;
c) 0,9;
7. La un venit de 500 u.m./locuitor, se economisesc 150 u.m., iar restul se
consumă. La un venit de 1000 u.m./locuitor, se consumă 750 u.m., iar restul se
economisesc. Să se determine înclinaţia marginală spre consum:
a) 0,3;
b) 0,8;
c) 0,1;
8. Alegeţi unul din titlurile următoare şi realizaţi un referat pe care să-l puteţi
prezenta la seminar:
 Evoluţia consumului în România în ultimii 10 ani.
 Impactul crizei economico-financiare din 2009 asupra investiţiilor străine
în ţara noastră.
 Efectele creditelor internaţionale asupra ţării noastre în perioada actuală.
„Putem, deci, defini venitul întreprinzătorului ca fiind surplusul valorii
producţiei sale finite, pe care a vândut-o în cursul perioadei respective, peste costul
ei primar. Cu alte cuvinte, venitul întreprinzătorului este considerat a fi egal cu
mărimea, dependentă de scara producţiei sale, pe care el se străduieşte s-o
maximizeze, deci cu profitul său brut în sensul obişnuit al acestui termen, ceea ce
corespunde judecăţii sănătoase. Prin urmare, întrucât venitul restului colectivităţii
este egal cu costul factorial al întreprinzătorului, venitul glabal este egal cu A-U.
Venitul, astfel definit, este o mărime lipsită de orice ambiguitate. Mai mult, întrucât
surplusul acestei mărimi, scontat de întreprinzător, peste sumele plătite celorlalţi
factori de producţie, mărimea aceasta are importanţă cauzală pentru folosirea
mâinii de lucru.” – Keynes J. M. – Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Editura Publica, Bucureşti, 2009, p. 88.
38
Venitul permanent reprezintă acea ... stabilă a consumului pe care o
persoană ar putea-o menţine pe tot timpul ... , ţinând cont de nivelul actual al ... şi
al ... câştigat în prezent şi în viitor.
Răspunsuri: 1b, 2b, 3a, 4c, 5a, 6c, 7b
Bibliografie:
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
ELEMENTE TEORETICE
Activităţile economice trec prin stări succesive de creştere, dezvoltare, stagnare,
criză, dar intensităţile cu care acestea se manifestă sunt diferite de la o ţară la alta şi de
la o perioadă la alta. În prezent, creşterea economică se consideră ca fiind o expresie
sintetică a şanselor pentru o viaţă mai bună şi, de aceea, reprezintă un obiectiv major
al tuturor ţărilor.
Creşterea economică semnifică o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei
unei ţări pe termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale,
chiar şi regrese economice temporale.13
În acest context, trebuie menţionat faptul că, în literatura de specialitate, se
mai utilizează şi termenii creştere economică zero şi creştere economică negativă.
Creşterea economică zero reprezintă situaţia în care rezultatele macroeconomice
absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor
rămânând constant.
Creşterea economică negativă evidenţiază acea situaţie în care, pentru un
anumit timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor au tendinţă de scădere,
menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru.
Fenomenul creşterii economice se măsoară cu ajutorul următorilor indicatori
sintetici: produsul intern brut, produsul naţional brut, venitul naţional, exprimaţi
în termeni reali, pe ansamblul economiei sau pe locuitor.
13
39
Creşterea economică este influenţată de o serie de factori, cu caracter
sistemic. Aceşti factori pot fi structuraţi ca: factori cu acţiune decisivă şi factori
cu acţiune mediată.
În cadrul factorilor cu acţiune decisivă, nemijlocită, asupra creşterii
economice se înscriu factorii de producţie, cum sunt:
 factorul uman (resursele de muncă);
 factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie
acumulate);
 factorul informaţional – ştiinţific – tehnologic.
Factorii cu acţiune mediată sunt generaţi de complexitatea sistemului
economic naţional, iar dintre aceştia menţionăm:
 rata investiţiilor;
 cheltuielile de dezvoltare – cercetare;
 politicile macroeconomice (fiscală, monetară, bugetară);
 capacitatea de absorbţie a pieţei interne;
 politica ecologică etc.
Fiecare dintre factorii prezentaţi acţionează într-un mod sau altul asupra
creşterii economice, în funcţie de importanţa şi de caracterul acţiunii lor: direct
sau indirect. Factorii creşterii economice sunt analizaţi prin prisma a trei laturi:
cantitativ, calitativ şi structural.
a) Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor.
Această dimensiune a factorilor de creştere economică este de natură
preponderent extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea, de la o
perioadă la alta, a unui volum sporit de factori, presupunând constant randamentul
lor.
b) Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării resurselor.
Această dimensiune a factorilor de creştere economică este de natură
preponderent intensivă şi se realizează prin mărirea de la o perioadă la alta a
nivelului randamentelor.
c) Dimensiunea structurală uneşte contribuţiile de ordin cantitativ şi
calitativ în funcţie de proporţiile în care sunt combinate diferitele categorii de
factori şi în care aceştia se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri
economice, grupe de produse în cadrul ramurilor economice etc.).
Tipurile de creştere economică reprezintă diferite combinaţii ale celor trei
laturi specifice factorilor creşterii economice, precum şi acţiunea conjugată a
acestora. În funcţie de latura care predomină în evoluţia indicatorilor
macroeconomici proprii creşterii economice, teoria economică a sintetizat trei
tipuri de creştere economică:
 Tipul de creştere extensiv corespunde unei contribuţii majore a laturilor
cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului PNB.
40
Acest tip de creştere economică este întâlnit pe scară largă, în special, în
ţările în curs de dezvoltare şi în cele slab dezvoltate. El presupune utilizarea într-
un volum ridicat a resurselor umane, resurselor materiale etc. fără a reuşi
obţinerea unei eficienţe economice pe măsura volumul de factori de producţie
consumaţi.
 Tipului de creştere intensiv corespunde unei contribuţii majore a laturilor
calitative ale factorilor direcţi la formarea sporului PNB.
Acest tip de creştere economică este specific ţărilor dezvoltate, care pun
accentul pe noile tehnologii apărute în fiecare domeniu de activitate. În acest caz
profitul şi eficienţa sunt elementele prioritare, reprezentând temelia pentru oricare
activitate. În asemenea condiţii o importanţă deosebită o au: cercetarea ştiinţifică,
tehnologiile înalte, forţa de muncă pregătită şi educată, un managementul adecvat
etc.
 Tipul de creştere mixt sau intermediar corespunde unei contribuţii
aproximativ egale a laturilor cantitative şi calitative ale factorilor direcţi la
formarea sporului PNB.
Acest tip de creştere economică predomină în majoritatea ţărilor aflate în
tranziţie către o economie de piaţă concurenţial funcţională. Tipul intermediar de
creştere prezintă trecerea unei economii extensive la o economie intensivă.
Dezvoltarea economică reprezintă ansamblul transformărilor
cantitativ, calitative şi structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu
evoluţia demografică şi problematica generală a omului, precum şi cu
evoluţia echilibrului ecologic.14
Conceptul de dezvoltare economică are deci un caracter multidimensional,
ce derivă din:
 implică în sine creşterea economică;
 exprimă procesul evolutiv al unei economii de la o stare inferioară la una
superioară;
 se referă la progresele realizate în raporturile dintre agenţii economici şi
mediul economic, social, tehnic şi psihologic al acestora.
Interesul acordat noţiunilor de creştere economică şi dezvoltare economică
au determinat apariţia conceptului de economia dezvoltării.
Economia dezvoltării reprezintă ansamblul de practici ce încurajează
dezvoltarea economică a unei ţări sau a unei regiuni, accentuând inovarea,
investiţiile, antreprenoriatul. Aceasta urmăreşte utilizarea factorilor de producţie
cunoscuţi (factori fundamentali şi neofactori de producţie), în vederea obţinerii
unei creşteri economice însoţite de îmbunătăţirea nivelului de trai al populaţiei.
14
41
Dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea concilierii dintre
economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină
progresul uman pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat.
Conceptul de dezvoltare durabilă, viabilă sau sustenabilă are în vedere
interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi
tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor actuale, fără a
compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi.15 Aceste patru sisteme pot deveni compatibile doar dacă strategia privind
dezvoltarea durabilă include, ca un element indispensabil, simultaneitatea
progresului în cele patru sisteme.
Altfel spus, dezvoltarea durabilă poate să fie definită de următoarele
dimensiuni:
 Dimensiunea naturală presupune ca mediul creat de om să fie
compatibil cu mediul natural;
 Dimensiunea social-umană presupune ca toate ieşirile din mediul creat
de om să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor
care coexistă şi se succed;
 Dimensiunea naţional – statală, regională şi mondială presupune
compatibilitatea criteriilor de optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel
regional sau global.
Conceptul de dezvoltare durabilă, cât şi strategia ce-l vizează consideră că omul
este pionul principal şi astfel problemele lui trebuie rezolvate indiferent de loc sau de
spaţiul căruia îi aparţine. Datorită acestui deziderat, se utilizează şi conceptul de
dezvoltare umană durabilă.
Cercetările ştiinţifice româneşti subliniază concluzia potrivit căreia
dezvoltarea umană durabilă poate fi cuantificată printr-un sistem de indicatori
format din trei grupe de parametri:
 indicatori ai durabilităţii economice;
 indicatori ai durabilităţii sociale;
 indicatori ai durabilităţii mediului natural.
În statisticile internaţionale este folosit indexul dezvoltării umane (IDU), format
din trei indicatori: longevitate, cunoştinţe şi controlul resurselor pentru o viaţă decentă.
Toate acestea sunt dependente, la rândul lor, de progresul tehnic şi economic
al unei ţări.
Progresul tehnic reprezintă perfecţionarea mijloacelor de producţie şi a
bunurilor, modernizarea formelor de organizare şi conducere a proceselor de
fabricaţie, îmbunătăţirea metodelor de măsurare a intrărilor şi ieşirilor în şi din
activitatea economică.
15
42
Progresul economic se defineşte ca schimbarea calitativă a factorilor de
producţie şi a relaţiilor din viaţa economică, pentru a adapta economia la
exigenţele progresului social, pe coordonatele timpului şi spaţiului.
Pentru România, aderarea la Uniunea Europeană impune îndeplinirea
obligaţiilor asumate în calitate de stat membru conform Tratatului de aderare, dar
şi implementarea principiilor şi obiectivelor Strategiei Lisabona şi a Strategiei
pentru Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene.
1.Creșterea economică de tip extensiv are loc atunci când:
a) creşterea volumului producţiei se bazează, în principal, pe sporirea
cantităţii factorilor de producţie;
b) evoluţia producţiei se bazează exclusiv pe atragerea şi consumarea unei
cantităţi mai mari de resurse;
c) sporul producţiei este determinat numai de evoluţia eficienţei utilizării
resurselor.
2.Creșterea economică de tip intensiv are loc atunci când:
a) aportul creşterii cantităţii resurselor atrase şi consumate la asigurarea
sporului producţiei este preponderent;
b) aportul eficienţei utilizării factorilor de producţie la creşterea volumului
rezultatelor economice este preponderent;
c) creşterea volumului producţiei se bazează pe folosirea iraţională a masei
monetare.
3.Poate fi vorba de creştere economică atunci când:
a) venitul naţional creşte mai mult decât populaţia;
b) are loc creşterea venitului naţional total şi pe locuitor;
c) venitul naţional creşte în acelaşi ritm cu creşterea populaţiei.
4.Protecţia mediului natural presupune:
a) luarea în considerare numai a intereselor imediate, prezente;
b) luarea în considerare numai a intereselor generaţiilor viitoare;
c) cunoaşterea temeinică a lui şi a interacţiunilor cu sistemul social-economic.
5.Populaţia poate creşte într-o perioadă dată, urmare a:
a) menţinerii la un nivel scăzut al ratelor natalităţii şi mortalităţii;
b) menţinerii la un nivel ridicat al celor două rate;
c) reducerii semnificative a ratei mortalităţii, rata natalităţii situându-se în
continuare la un nivel ridicat.
6.Care din următoarele variante are cel mai mare impact asupra creşterii
populaţiei din ţările subdezvoltate?
a) promovarea măsurilor de ocrotire a sănătăţii publice;
43
b) creşterea producţiei alimentare;
c) reducerea mortalităţii infantile şi a celei datorate epidemiilor.
7.Sunt adevărate sau false următoarele afirmaţii?
a) „Dezvoltarea economică implică luarea în considerare doar a aspectelor
cantitative ale activităţilor macroeconomice”.
b) „Creşterea economică exprimă un proces de evoluţie la nivel
microeconomic”.
c) „Indexul dezvoltării umane este format din trei indicatori: longevitate,
cunoştinţe şi controlul resurselor pentru o viaţă decentă”.
 Raportul dintre factorii extensivi şi cei intensivi în procesul creşterii
economice.
 Rolul informaticii în procesul creşterii economice.
 Economicul, socialul şi ecologicul în perspectiva dezvoltării durabile.
„Nici un progres economic nu ar fi calificat astfel dacă nu era şi un progres
social; nici un progres nu ar merita să fie zis economic dacă ar diminua şansele
înfloririi fiinţei umane; invers, nici un progres nu ar fi social dacă nu ar da
fiecăruia mijloacele unui statut uman de viaţă”.(Fr. Perroux, L’economie du XX-
eme siecle, PUF, Paris, 1969, p. 499).
Dezvoltarea durabilă poate fi definită de următoarele dimensiuni:
 Dimensiunea ... presupune ca mediul ... să fie compatibil cu mediul natural;
 Dimensiunea ... presupune ca toate ieşirile din mediu creat de om să
răspundă direct ... prezente şi ... ale generaţiilor care ... .
 Dimensiunea ... presupune compatibilitatea criteriilor de optimizare, atât
pe plan naţional, cât şi la nivel ... .
Răspunsuri: 1a, 2b, 3b, 4c, 5c, 6c, 7 a fals, b fals, c adevărat;
Bibliografie:
REZUMAT:
44
Venitul personal exprimă totalitatea veniturilor curente obţinute de o
persoană, indiferent de sursă (dintr-o anumită activitate, de la bugetul statului sau
din cele locale etc.)
Venitul disponibil este partea din venitul personal din care s-au scăzut
contribuţiile (impozite şi taxe) plătite administraţiei centrale şi locale.
Venitul naţional constituie expresia veniturilor încasate de posesorii
factorilor de producţie, corespunzător contribuţiei aduse la crearea bunurilor şi
serviciilor la nivelul economiei naţionale.
Consumul reprezintă partea din venit cheltuită pentru cumpărarea de bunuri
şi servicii, destinate satisfacerii directe a trebuinţelor populaţiei şi/sau necesităţilor
generale ale societăţii.
Economisirea este acţiunea prin care agenţii economici reţin o parte din
venit pentru a-l folosi în alte scopuri decât consumul curent.
Partea din venit rămasă după acoperirirea cheltuielilor pentru consum
(surplusul) reprezintă economiile. Ele servesc, de regulă, pentru acoperirea unor
nevoi viitoare, atât pentru consum, cât şi pentru investiţii.
Creşterea economică semnifică o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei
unei ţări pe termen mediu şi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale,
chiar şi regrese economice temporare.
În analiza creşterii economice, trebuie să se ţină seama de următoarele elemente:
 Depinde de dinamica economică şi de cea demografică;
 Se urmăreşte pe o perioadă îndelungată;
 Este evaluată de rezultatele macroeconomice reale;
 Se măsoară prin ritmul sporului PNB/PIB pe locuitor;
Dezvoltarea economică reprezintă ansamblul transformărilor cantitative, calitative
şi structurale ale evoluţiei activităţilor economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi
problematica generală a omului, precum şi cu evoluţia echilibrului ecologic.
Toate aceste corelaţii se constituie, pe mai departe, ca premie esenţiale ale
realizării unei dezvoltări umane viabile sustenabile care, la rândul ei, este
cuantificată în statisticile internaţionale cu ajutorul indexului dezvoltării umane
(IDU). Respectivul index este format din trei indicatori: longevitate, cunoştinţe şi
controlul resurselor pentru o viaţă decentă.
a) de bază:
Ciucur, Dumitru, - Macroeconomie, Editura Independenţa
Scurtu, Marin şi colectiv Economică, Piteşti, 2010
45
b) facultativă:
Angelescu, Coralia - Economie (ediţia a VIII-a), Editura
Ciucur, Dumitru, Popescu, - Macroeconomie, ed. a II-a, Editura ASE,
Constantin, Gavrilă, Ilie Bucureşti, 2008
Dinu, Marin - Economie de dicţionar, Editura
Economică, Bucureşti, 2010
Keynes, John Maynard - Teoria generală a ocupării forţei de
muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura
Publica, Bucureşti, 2009
Stiglitz, Joseph E., - Economie, Editura Economică, Bucureşti,
Walsh, Carl E. 2005
 Analizaţi comparativ înclinaţia medie şi înclinaţia marginală spre consum?
 De cine depinde creşterea/scăderea economiilor la un nivel dat al venitului?
 Pe ce se bazează principiile multiplicatorului şi acceleratorului?
 De cine depinde proporţia împărţirii venitului între consum şi investiţii?
 Ce reprezintă creșterea economică?
 Care sunt tipurile de creștere economică?
 Ce reprezintă dezvoltarea economicp?
 Care sunt elementele ce definesc dezvoltarea durabilă?
 Prin intermediul căror indicatori se măsoară progresul economic şi social,
în cazul dezvoltării durabile?
 Analizaţi relaţia dintre creșterea economică și dezvoltarea economică.
46
MODULUL C. PROCESE MACROECONOMICE
Introducere
Sistemul de piaţă cu vocaţie preponderent macroeconomică se înscrie în
mod organic în mecanismul de funcţionare a ansamblului macroeconomic.
Studenţii vor dobândi, din acest modul, informaţii esenţiale cu privire la piaţa
muncii, piaţa monetară, piaţa de capital, piaţa valutară şi piaţa informaţiei, ca
entităţi ce funcţionează în conformitate cu exigenţele generale ale economiei de
piaţă concurenţiale, cu avantaje şi riscuri asumate în mod liber. În finalul
modulului sunt examinate fluctuaţiile economice şi ciclurile economice.
Obiective
Prin însuşirea riguroasă a cunoştinţelor din acest capitol, studenţii vor
înţelege mecanismul specific de funcţionare a economiei contemporane prin
următoarele obiective sau ţinte:
 semnificaţia, avantajele şi dezavantajele economiei de piaţă concurenţială
în comparaţie cu alte tipuri de economie;
 înţelegerea interdependenţelor multiple şi complexe între resursele
economice şi nevoile general-umane la nivel macroeconomic;
 relaţionarea ştiinţifică şi autentică între principiile şi conceptele
macroeconomice cu cele mezoeconomice şi microeconomice.
Fond de timp
Ritmul de studiu
Temele şi lecţiile sunt grupate conform programei analitice şi se recomandă
respectarea întocmai a acesteia.
Ritmul de studiu recomandat este de o lecţie pe săptămână.
Timpul recomandabil de învăţare este de maximum 50 minute, cu pauză de
10 minute.
Cuvinte cheie
 piaţa muncii
 oferta de muncă
 cererea de muncă
 forme de şomaj
 efecte (costuri) ale şomajului
 capital uman
 efect de venit
 efect de substituţie
47
 mecanism al pieţei muncii
 ocuparea resurselor de muncă
 şomaj
 politica de ocupare
 piaţa monetară
 agregat monetar
 cerere de monedă
 ofertă de monedă
 inflaţie
 indice general al preţurilor
 efecte (costuri) ale inflaţiei
 politici antiinflaţioniste
 piaţă de capital
 active financiare
 acţiune
 obligaţiune
 dividend
 piaţă valutară
 curs valutar
 regim valutar
 informaţie economică
 piaţa informaţiei
 cerere de informare
 ofertă de informare
 fluctuaţii economice
 ciclu economic
 criză economică
 recesiune economică
 tipuri de cicluri
Însuşirea aspectelor teoretice presupune studiu individual al prezentului
48
PIAŢA MUNCII
ELEMENTE TEORETICE
În orice condiţii de timp şi spaţiu, activitatea economică implică în mod
obiectiv factorul muncă menit să valorizeze sistematic resursele în interesul său.
Ca şi ceilalţi factori de producţie, el se obţine prin intermediul pieţei muncii, care
se constituie într-un subsistem al economiei de piaţă concurenţială.
Tranzacţiile pe această piaţă au ca obiect munca sau forţa de muncă. Dacă forţa
de muncă o înţelegem ca totalitate a aptitudinilor fizice şi intelectuale ce există în
personalitatea vie a omului şi pe care le pune în funcţiune atunci când creează bunuri
economice, înseamnă că munca reprezintă cheltuirea conştientă a forţei de muncă.
Piaţa muncii reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de muncă,
al relaţiilor specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea dintre
cererea de muncă cu oferta de muncă, stabilirea pe această bază a condiţiilor pentru
angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de performanţele lucrătorilor,
realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă, firme, zone etc.16
Piaţa muncii are un loc deosebit în teoria şi practica economică, fiind o piaţă
derivată şi cea mai reglementată. Ea este eterogenă, cuprinzând mai multe
segmente delimitate pe genuri de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau
meserii, pe categorii şi niveluri de calificare, pe sexe şi vârste etc. Ca piaţă derivată,
ea primeşte influenţele celorlalte pieţe şi, totodată, generează efecte ce se regăsesc în
toate sectoarele economico-sociale.
Piaţa muncii reflectă legăturile reciproce dintre realităţile demografice care
determină oferta de muncă şi cele ale dezvoltării economico – sociale care generează
cererea de muncă.
Modalitatea prin care se realizează unirea între forţa de muncă şi celelalte
elemente ale unei activităţi economice este caracteristică fiecărui sistem real
economiei. În condiţiile economiei cu piaţă concurenţial – funcţională se
foloseşte, în acest scop, mecanismul specific al pieţei muncii, adică negocierea
concretizată în angajarea omului ca salariat.
16
49
Piaţa muncii este reglementată în cel mai înalt grad şi înregistrează cele mai
multe influenţe din partea multor factori.
Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă, putând fi apreciată fie ca piaţă
de monopol, fie ca piaţă de oligopol, în funcţie de gradul de organizare şi de constituire a
cererii şi ofertei de către patronate şi sindicate. De asemenea, se poate manifesta o
concurenţă de monopson, atunci când într-un domeniu există un singur cumpărător de
muncă. Sau, datorită influenţei sindicatelor, vânzătorii de muncă pot să influenţeze oferta
de muncă prin existenţa unor înţelegeri de tip closed shop, care limitează accesul
persoanelor într-un domeniu de muncă (asociaţii medicale, uniuni ale juriştilor, asociaţii
în domeniul financiar-contabil etc). Prin reglementările sale, piaţa muncii trebuie să
prezinte o anumită flexibilitate care să ducă la o mai mare competitivitate şi să
influenţeze sistematic, în mod favorabil, creşterea economică.
Piaţa muncii înregistrează în decursul timpului o segmentare specifică.
În funcţie de parametrii de performanţă, pot fi delimitate: piaţa principală a
muncii, caracterizată prin niveluri ridicate de stabilitate şi siguranţă a locului de muncă şi
de salarizare, precum şi piaţa secundară a muncii, caracterizată prin parametrii specifici
activităţii economice, respectiv instabilitate mai accentuată, salarizare modestă etc.
De asemenea, piaţa muncii mai poate fi segmentată în: piaţa muncii
caracteristică nivelului macroeconomic, care favorizează formarea condiţiilor
generale de angajare a salariaţilor, principiile de dimensionare şi ierarhizare a
salariilor, toate cuprinse în contractul colectiv de muncă, şi piaţa muncii
caracteristică nivelului microeconomic, unde se stabilesc concret cantitatea şi
structura de bază a contractelor şi angajamentelor asumate de întreprinzători,
precum şi condiţiile reale ale ofertei de muncă.
Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri,
sectoare, profesii şi niveluri de calificare.
Aceasta se înfăptuieşte prin intermediul tendinţei de egalizare pe ramuri,
sectoare şi profesii a costurilor şi a veniturilor factorilor de producţie necesari
activităţilor economice. În strânsă relaţie cu acest aspect, piaţa muncii are şi o
însemnată funcţie socială, în sensul că ea implică şi negocierea unor elemente ce
ţin de condiţiile de muncă şi de ansamblul calităţii vieţii.
Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea
la un moment dat şi care se delimitează pe baza următoarelor criterii: salarizarea
(remunerarea), posesia aptitudinilor fizice şi intelectuale necesare pentru o muncă,
căutarea susţinută a unui loc de muncă, precum şi disponibilitatea unei persoane
de a ocupa imediat un loc de muncă, adică de a presta un serviciu.17
17
50
Persoanele care nu îndeplinesc cumulativ asemenea criterii nu se includ în
oferta de muncă. Oferta este formată din populaţia aptă de muncă a unei ţări şi
creşte (în majoritatea cazurilor) mai rapid decât cererea de muncă.
Dimensiunile ofertei de muncă depind înainte de toate de factorul demografic şi
se stabilesc prin mai mulţi indicatori demografico-economici cum ar fi: populaţia totală,
populaţia în vârstă de muncă, populaţia activă (totală sau civilă), populaţia aptă de
muncă (resursele de muncă), populaţia ocupată, numărul de salariaţi; populaţia aflată în
şomaj, populaţia întreţinută (tinerii în afara vârstei de muncă şi pensionarii) ş.a.
Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată
înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge un nivel care
permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale.
Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată
înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă
suplimentar care are ca efect un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte,
anumite persoane caută să lucreze mai multe ore deoarece, pentru ele utilitatea
marginală a salariului este superioară celei a timpului liber. Efectul de venit este
întotdeauna negativ.
Oferta de muncă are caracter relativ rigid, exprimând o piaţă a muncii cu
concurenţă totdeauna imperfectă, determinată de factori economici, teritoriali şi
demografici, profesionali, ocupaţionali.
Factorii economici, teritoriali privesc absenţa posibilităţii sau dorinţei persoanelor
ori familiilor de a lucra în alt teritoriu, rară să renunţe la genul de activitate exercitat.
Motivaţia acestei imobilităţi a ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl
presupune schimbarea locului de muncă în altă localitate, ataşamentul omului de mediul
economicosocial, chiar dacă nu are avantaje economice, surprizele necunoscutului etc.
Factorii demografici, profesionali, ocupaţionali privesc absenţa
posibilităţii sau dorinţei persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă.
Motivaţia acestui comportament constă în: calificarea necorespunzătoare, slaba
informare privind ocupaţiile disponibile, insuficienţa şanselor pentru reconversia
forţei de muncă., starea sănătăţii, vârsta, avantaje nonsalariale nesemnificative etc.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salarială ce se formează
într-o economie de piaţă concurenţială la un moment dat sau pe o anumită
perioadă, exprimată prin numărul locurilor de muncă.18 Condiţia fundamentală
pentru încadrarea nevoii de muncă în cererea de muncă este salarizarea sau
remunerarea, astfel că, persoanele care nu îndeplinesc această condiţie nu se
includ în cererea de muncă., la fel ca şi în cazul ofertei de muncă.
Dinamica cererii de muncă depinde de evoluţia cererii de bunuri economice
şi de factorii ce determină elasticitatea acestei cereri: ponderea muncii în totalul
18
51
factorilor de producţie, gradul de substituibilitate a muncii cu alţi factori de
producţie etc.
Cererea de muncă este o cerere derivată, rezultând din investiţiile executate
care, la rândul lor, sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Această afirmaţie
explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă, iar fluxul ei
porneşte de la firme, instituţii spre populaţie.
Unul dintre modelele ce se pot folosi pentru explicarea cererii de muncă este
acela care presupune că piaţa muncii este o piaţă concurenţială, ceea ce
înseamnă că lucrătorii îşi pot schimba ocupaţiile, că există mulţi cumpărători care
utilizează o cantitate de muncă neînsemnată faţă de total şi, prin urmare, nu pot să
influenţeze preţul ei, iar lucrătorii şi patronii au informaţii corespunzătoare despre
cererea de muncă. în acest model, cererea de muncă este într-o situaţie similară cu
a altui factor de producţie sau bun economic.
Cererea de muncă nu este constantă, ci se schimbă, urmare a schimbării preţurilor în
economie şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri economice.
Cererea de muncă are o anumită elasticitate, determinată, în mod deosebit, de
disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi substituite.
Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind
stabilirea salariilor ca şi pentru derularea normală a raporturilor dintre
întreprinzători şi posesorii forţei de muncă.
Cererea de muncă este elastică în mai multe condiţii ca: a) dacă cererea
pentru produsul final va fi elastică; b) dacă munca poate fi înlocuită cu altă
muncă; c) dacă alţi factori de producţie, îndeosebi capitalul, pot fi substituiţi cu
muncă; d) dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurile totale.
Elasticitatea cererii de muncă este importantă pentru evoluţia pieţei bunurilor
economice.
Capitalul uman reuneşte stocul de cunoştinţe profesionale, competenţe,
abilităţi şi aptitudini care pot conduce o persoană la sporirea capacităţilor sale
creative şi, implicit, a veniturilor scontate a se obţine în viitor.19
Prin mecanismul de funcţionare a pieţei muncii, se reliefează faptul că,
cererea de muncă depinde de oferta de bunuri economice pe care lucrătorii
salariaţi o pot realiza şi pune la dispoziţia consumatorilor prin intermediul
patronatului respectiv, ca utilizator al muncii.
Funcţionarea pieţei muncii demonstrează că, cererea de muncă pe termen
scurt este practic invariabilă, deoarece angajarea de salariaţi depinde de şansele
de investiţii ale producătorilor.
Funcţionarea pieţei muncii necesită punerea în mişcare într-o manieră
specifică a ofertei de muncă, ţinându-se seama de gradul redus de mobilitate al
19
52
acesteia. Mecanismul de funcţionare a pieţei muncii reflectă interdependenţele
foarte diversificate între multiplele segmente sau forme ale acesteia.
Astfel, se au în vedere criterii specifice, precum: forma de proprietate;
legislaţia naţională sau cea internaţională; forţa economică a patronatelor;
apartenenţa statală a firmelor; calitatea şi structura muncii în raport cu tipul
de progres tehnic predominant.
În perioada actuală piaţa muncii trebuie să devină tot mai flexibilă.
Flexibilitatea se referă în principal la:
 adoptarea unor programe flexibile de lucru, în special din perspectiva
duratei medii a muncii;
 mobilitatea profesională şi geografică a resurselor umane;
 sistemele de salarizare şi alte procedee de motivarea muncii la care se
apelează;
 redefinirea conţinutului şi a specificului muncii într-un context mult
mai flexibil, care presupune că şi amploarea schimbărilor care par să afecteze piaţa
muncii în următoarele decenii vor fi valabile de la ţară la ţară şi de la o regiune şi
zonă geografică la alta.
Formarea pieţei muncii din România a început după evenimentele din
decembrie 1989, pe baza unei teorii noi privind munca drept o marfă specifică, spre
deosebire de sistemul economic anterior, în care munca nu era definită ca marfă.
Starea pieţei muncii în ţara noastră se caracterizează prin mai multe
trăsături, cum sunt20:
 resursele de muncă au cunoscut evoluţii divergente.
 raportul dintre populaţia ocupată, salariaţi şi pensionari este distorsionat.
 restructurarea ocupării este specifică austerităţii şi nevoii de
contracarare a recesiunii şi inflaţiei.
Cunoaşterea acestei stări are mare importanţă în contextul integrării în Uniunea
Europeană. În acest cadru, se înscrie şi reforma învăţământului ca sistem coerent, în acord
cu gestiunea carierei. În acest sens sunt semnificative mai multe aspecte, cum ar fi:
a) piaţa muncii specifică noului sistem economic românesc se poate forma
într-un timp îndelungat, necesitând noi legi, structuri şi reglementări juridice la care
să se raporteze parteneri sociali cu un grad ridicat de maturitate şi responsabilitate.
b) piaţa muncii are o sferă de cuprindere limitată, intercondiţionându-se cu
ocuparea forţei de muncă. Un anumit segment al relaţiilor de muncă din sectorul
particular iese de sub incidenţa pieţei reglementate a muncii, îndeosebi din cauza
insuficienţei cadrului legislativ privind reglementarea raporturilor de muncă.
c) mecanismele privind gestiunea pieţei muncii prezintă disfuncţionalităţi
20
53
atât în plan macroeconomic, cât şi microeconomic.
d) criza locurilor de muncă se manifestă pe fondul crizei din întreaga
economie.
Criza locurilor de muncă este o expresie a crizei muncii şi a pieţei muncii,
aceasta din urmă fiind până nu demult limitată doar la forma şomajului.
e) diminuarea gradului de cuprindere în învăţământ a populaţiei cu
vârstă de şcolarizare, acest proces are un rol deosebit în formarea, flexibilizarea
şi adaptarea ofertei la cererea de forţă de muncă.
Un aspect important îl reprezintă migraţia forţei de muncă. Prin migraţia
externă, România exportă capital uman. Piaţa internaţională a muncii nu este identică
cu migraţia externă, aceasta din urmă fiind mai cuprinzătoare. În prezent, migraţia
trebuie înţeleasă în relaţie cu statutul României de membru al Uniunii Europene,
ţinându-se seama de recunoaşterea profesională a diplomelor în Uniunea Europeană.
Este necesar să se ia în considerare impactul procesului de extindere a
Uniunii Europene asupra pieței muncii din țara noastră prin: creșterea migrației
forței de muncă, creșterea cerințelor pentru o forță de muncă calificată, utilizarea
în mai mare măsură a tehnologiilor informaționale, nevoia creării unei forțe de
muncă mai flexibile.21
În ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, România a adoptat în
întregime acquis-ul comunitar în ianuarie 2003, iar de la 1 ianuarie 2007
realizează acest proces în calitate de membru al Uniunii Europene.
APLICAŢII PRACTICE
Formulaţi răspunsul corect la următoarele grile, apoi comparaţi-l cu cel pe
1.Cererea de muncă derivă din:
a) nevoia de bunuri care se pot obţine prin muncă salariată;
b) nevoia de muncă a persoanelor adulte;
c) cerinţa şomerilor de a se încadra în muncă.
2.Oferta de muncă se exprimă prin:
a) numărul populaţiei apte de muncă;
b) numărul locurilor de muncă ocupate la un moment dat;
c) numărul populaţiei aflate în timpul şcolarizării preliceale.
3.Fac obiectul cererii şi ofertei de muncă activităţile:
a) casnice;
b) realizate de salariaţi;
c) realizate de nesalariaţi;
21
Dobrotă Niță, Aceleanu Mirela Ionela – Ocuparea resurselor de muncă în România,
Editura Economică, București, 2007, p. 169
54
4.Prestarea unei munci salariate fără contract de angajare reprezintă:
a) piaţă de monopol;
b) piaţa neagră a muncii;
c) piaţă de oligopol.
5.Sunt adevărate sau false următoarele afirmaţii:
a) „Pe termen scurt, cererea şi oferta de muncă sunt practic invariabile”.
b) „Piaţa muncii este cel mai puţin reglementată, în comparaţie cu celelalte pieţe”.
c) „Piaţa nu reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri,
sectoare, profesii şi niveluri de calificare”.
6.Alegeţi unul din titlurile următoare şi realizaţi un eseu pe care sa-l puteţi
 Reconversia forţei de muncă în economia de piaţă concurenţială.
 Segmentarea pieţei muncii în condiţiile economiei României actuale.
 Migraţia forţei de muncă de înaltă calificare.
7.Ce se întâmplă pe piaţa muncii cu salariul nominal, atunci când preţurile
de consum se reduc cu 40%, iar salariul real creşte cu 50%?
a) creşte cu 200%;
b) scade cu 10%;
c) creşte cu 90%.
8.În condiţiile în care pe piaţa muncii se înregistrează o creştere a salariului
nominal cu 50% şi o reducere a preţurilor de consum cu 25%, salariul real:
a) scade cu 75%;
b) creşte cu 90%;
c) creşte cu 100%.
9.Comentaţi textul următor:
„Atunci când creşerea economică este încetinită, este inevitabil ca cererea de
locuri de muncă şi cea de echipamente să scadă. Conţinutul dezvoltării economice
în locurile de muncă variază în mod considerabil de la o ţară la alta ”Daniel
Cohen, „Bogăţia lumii, sărăcia naţiunilor”, Editura Eurosong&Book, Bucureşti,
1998, p.113
10.Aşezaţi cuvintele potrivite în spaţiile libere din următoarea afirmaţie:
„Piaţa muncii este eterogenă, cuprinzând mai multe segmente delimitate pe
... ... de activităţi, pe zone economice, pe profesii sau meserii, pe categorii şi
niveluri de ... ..., pe sexe şi vârste.”
Răspunsuri: 1a; 2a; 3b; 4b; 5a Adevărat, b Fals, c Fals; 7b; 8c.
Bibliografie:
55
2.Dobrotă Niță, Aceleanu Mirela Ionela – Ocuparea resurselor de muncă în
România, Editura Economică, București, 2007, p. 169
Economică, București, 2013, p. 287-299
OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL. POLITICI PRIVIND OCUPAREA
ELEMENTE TEORETICE:
Evoluţia economiei fiecărei ţări şi a economiei mondiale a adus în prim plan
preocupările teoretice şi pragmatice, problema ocupării resurselor de muncă şi
nonocupării sau şomajului. Aceste probleme au un conţinut complex şi o arie
largă de manifestare, cu importante consecinţe economice şi social-umane.
Ocuparea resurselor de muncă reprezintă acţiunea raţională complexă, speci-
fică managementului resurselor umane, prin care se stabilesc şi se realizează proporţii
optime privind structura, repartizarea şi încadrarea pe diferite locuri de muncă a
oamenilor în funcţie de calificare, de cerinţele locurilor de muncă respective, de
retribuire, de scopul final al angajatorului, ţinându-se seama de legile pieţei muncii
concurenţiale, de normele juridice, etice şi cele ale echităţii sociale statuate pe plan
intern şi internaţional.22
Ocuparea deplină reflectă nivelul, structura şi calitatea utilizării resurselor de
muncă în mod optim, adică favorizează maximizarea efectului util concretizat în
bunuri economice pentru satisfacerea nevoilor oamenilor şi comunităţilor umane.
Ocuparea deplină a forței de muncă este atinsă când cererea de muncă este
egală cu oferta de muncă.23
Ocuparea este un proces multidimensional, adică presupune îmbinarea
organică a unor elemente de natură economică, demografică, educativ –
formativă, social-comportamentală şi juridic-instituţionaIă. În acelaşi timp,
ocuparea este mai cuprinzătoare decât aria muncii salariale propriu-zise,
deoarece include toate genurile de activităţi şi structuri ocupaţionale ce definesc
un loc de muncă, un venit retribuit, stimulativ pentru om şi pentru evoluţia
mediului de afaceri în care el acţionează.
Toate aceste aspecte sunt reflectate în funcţiile pe care trebuie să le îndepli-
nească ocuparea, cum ar fi:
22
23
Stiglitz Joseph E., Walsh Carl E. – Economie, Editura Economică, București, 2005, p.
458
56
 funcţia economică, de finalitate eficientă precisă;
 funcţia de prevenire a formării unor grupuri de angajaţi săraci;
 funcţia educativ - formativă permanentă;
 funcţia social - politică, de combatere a sărăciei, a inegalităţilor sociale, a
şomajului, de realizare a dreptului la muncă, la obţinerea unui venit decent etc.
Ocuparea constituie nucleul dur al pieţei muncii, cea mai importantă
componentă a ei. Cauzele principale care au afectat în ultimele decenii ocuparea
pot fi grupate astfel:
 cauze privind gestionarea pieţei muncii (crearea de noi locuri de muncă,
tipologia măsurilor anti-şomaj etc.);
 cauze de natură instituţională (legislaţia muncii, instituţiile pieţei muncii etc.)
 cauze de natură socială (insecuritatea locului de muncă, instabilitatea
salarială etc.);
 cauze privind procesul formativ – educativ (calitatea calificării oamenilor,
gradul de adaptare a muncii la noile exigenţe ale dezvoltării economico – sociale etc.)
 cauze de natură economică (declinul economiei, restructurarea lentă a
economiei etc.)
Un aspect semnificativ al ocupării îl reprezintă flexibilizarea duratei
muncii. Pentru aceasta, este necesar un set de măsuri sau acţiuni în care se includ:
proporţia muncii cu timp parţial; proporţia contractelor de muncă cu durată
standard în raport cu cele cu durată nedeterminată; rata de activitate sau numărul
de ore lucrate şi distribuţia lor pe categorii de vârstă, pe sexe şi pe sectoare
economico - sociale; proporţia ocupării salariaţilor cu timp parţial în mod voluntar
sau forţat; durata medie a muncii ş.a.
Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte
locuri de muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă
a cererii de muncă şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă.24
Acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă faţă de cererea
de muncă, având niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade.
Şomerii sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile,
care doresc să lucreze şi caută un loc de muncă retribuit deoarece nu au un
astfel de loc în mod curent. În rândul şomerilor se cuprind persoanele care şi-
au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi noii ofertanţi de forţă
de muncă, ce nu găsesc unde să se angajeze.25
Şomerii înregistraţi sunt persoanele care au declarat că în perioada de
referinţă erau înscrise la agenţiile de ocupare şi formare profesională (AOFP),
24
Economică, Pitești, 2010, p. 112-113
25
57
indiferent dacă primeau sau nu ajutor de şomaj, alocaţie de sprijin sau alte forme
de protecţie socială.
Şomajul involuntar reprezintă persoanele neocupate care ar fi dispuse
să lucreze, acceptând chiar un salariu nominal mai mic decât salariul
existent, sperând că atunci când cererea efectivă de muncă se va mări va
creşte şi nivelul ocupării.
Măsurarea şomajului este o problemă de estimare a proporţiilor, structurii,
intensităţii şi duratei lui.
Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului reflectă numărul persoanelor care nu
lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor care sunt apte şi doresc să lucreze.
Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului se măsoară fie în expresie
absolută, fie în expresie relativă.
În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor din populaţia
activă civilă neocupate.
În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului. Rata
şomajului (Rs) se calculează ca raport procentual între numărul mediu al
şomajului BIM (Ns) şi populaţia activă (Pa), adică Rs = Ns/Pa × 100 sau numărul
şomerilor BIM şi populaţia ocupată (Po), adică Rs = Ns/Po × 100.
Intensitatea şomajului înseamnă realizarea unor operaţii ca: stabilirea în mod
ştiinţific a ritmului de lucru; determinarea corectă a momentului pierderii locului de
muncă şi încetarea totală a activităţii sau înregistrarea exactă a reducerii activităţii
depuse cu diminuarea duratei zilei ori săptămânii de lucru şi scăderea
corespunzătoare a salariului etc.26
Măsurarea şomajului necesită şi evaluarea duratei şomajului, respectiv a
intervalului de timp dintre momentul încetării totale a activităţii sau scăderii
intensităţii activităţii depuse, până la reînceperea normală a activităţii. Durata
şomajului poate fi diferită de la o persoană sau categorie de persoane la alta, astfel că
se impune luarea în calcul a duratei medii a şomajului.
Durata medie a şomajului se poate calcula ţinându-se seama de: numărul
şomerilor şi ritmul intrărilor, respectiv, ieşirilor în şi din şomaj. Aceasta ne
permite să apreciem şomajul sub aspectul punctului de pornire şi cel al mişcărilor
ulterioare, adică intrările în şomaj şi ieşirile din şomaj.
Măsurarea şomajului în punctul de pornire se asigură prin procedeele
statistice curente, în timp ce mişcările ulterioare ale şomajului necesită calcularea
corelată a unor mărimi de intrare şi de ieşire. Astfel, intrările cuprind: persoane
concediate, persoane care au încheiat un ciclu de învăţământ, persoane casnice ş.a.
Ieşirile cuprind: persoane care găsesc noi locuri de muncă, persoane care preferă
să îngrijească copii, persoane care emigrează, pensionari ş.a.
26
58
Rezultă că durata şomajului este cu atât mai mare cu cât numărul şomerilor în
punctul de pornire este mai mare; iar durata şomajului este cu atât mai mică cu cât
intrările şi ieşirile în/din şomaj sunt mai mari.
Măsurarea şomajului presupune şi evaluarea structurii sau componenţei
lui. În acest sens, trebuie să se calculeze şi să se înregistreze sistematic şomajul pe
domenii de activitate, niveluri de pregătire, specialităţi şi meserii, pe vârste, pe
sexe, pe cauze generatoare etc.
Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru ţin de cererea şi oferta
agregate de muncă şi de modul specific în care acestea se intercondiţionează.
Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru provin îndeosebi din starea
activităţilor economice la nivelul de bază, microeconomic.
În condiţiile actuale, devin predominante următoarele: şomajul de
conversiune este acela care afectează îndeosebi salariaţii ce aveau locul de muncă
stabil până la concediere, fără vechime mare în muncă, însă sunt posesori ai unei
calificări ce le poate favoriza o stabilitate mai mare şi dreptul la un ajutor de
şomaj mai avantajos; şomajul repetitiv este acela care include persoanele ce
cunosc o alternanţă de perioade de activitate şi de şomaj, afectând mai ales tinerii
şi persoanele cu o calificare slabă, degradând competenţa profesională şi statutul
lor social; şomajul de excluziune este acela care cuprinde populaţia activă
formată din persoanele în etate, cele mai puţin calificate, cele aflate în şomaj o
perioadă lungă, indiferent dacă primesc sau nu ajutorul de şomaj.
Delimitarea unor astfel de forme ale şomajului şi a cauzelor lor prezintă o
însemnătate specială pentru înţelegerea costului şomajului şi a posibilităţilor de
diminuare a efectelor şomajului.
Costul social al şomajului reprezintă efortul total pe care îl suportă persoanele,
grupele de persoane, economia şi societatea afectate de acest fenomen complex.
Costul şomajului la nivelul persoanelor şi grupelor de persoane afectate
de nesiguranţa muncii include atât aspecte de natură economică, cât şi aspecte
morale, social-culturale şi chiar politico - militare.
Costul şomajului la nivelul economiei şi societăţii este deosebit de
complex şi cuprinzător, avându-se în vedere aspecte precum:
- irosirea unei importante cantităţi de resurse de muncă;
- diminuarea intensităţii dezvoltării economice;
- scăderea veniturilor şi creşterea cheltuielilor bugetului de stat din cauza
efectului propagat al şomajului;
- alienarea unei părţi însemnate a populaţiei ajunse în situaţie de şomaj etc.
Costurile directe sunt reliefate îndeosebi sub forma vărsămintelor monetare
către fondul destinat protecţiei sociale a şomerilor.
Costurile indirecte sunt cele generate de diminuarea globală a producţiei şi
a veniturilor de care ar putea să beneficieze întreaga populaţie.
59
Aprecierea complexă a costului şomajului impune surprinderea şi a unor
efecte pozitive pe care le poate genera acest fenomen. Asemenea efecte pot fi
sesizate în domenii care ţin mai ales de comportamentul profesional al salariaţilor,
astfel: incitarea angajaţilor la perfecţiune profesională; pregătirea forţei de muncă
pe coordonatele unei mai mari mobilităţi şi adaptabilităţi.
Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat
pentru a interveni pe piaţa muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de
muncă, al ameliorări adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al
asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii, diminuându-se
astfel dezechilibrele şi disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.
Politicile de ocupare sunt: politici pasive şi politici active.
Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocupării
considerat dat şi urmăresc găsirea de soluţii pentru angajarea excedentului de
resurse de muncă.
Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de
măsuri, metode, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea
nivelului ocupării.
Principalele politici de ocupare, înţelese ca politici de gestiune a cererii globale
de forţă de muncă sunt: politica monetară; bugetară; fiscală; de venituri ş.a.
În genere, politicile de ocupare trebuie să fie coroborate cu politicile
structurale adecvate, vizând relansarea economică.
Pentru prevenirea şocurilor de pe piaţa muncii şi atenuarea dezechilibrului
dintre cererea şi oferta de forţă de muncă se impune adoptarea unor politici
proactive de ocupare (susţinerea apariţiei de întreprinderi mici şi mijlocii,
acordarea de sprijin monetar – financiar şomerilor pentru a-şi crea propriile locuri
de muncă, stimularea flexibilizării şi reglării pieţei muncii în condiţii economice
noi, tehnologico - ştiinţifice, ecologice, manageriale, educaţionale etc.)
Un aspect important al politicilor de ocupare îl reprezintă promovarea
ocupării în sectorul de servicii şi reducerea duratei muncii.
Problemele importante ale ocupării în prezent în România constau în27:
 creşterea însemnată a numărului şomerilor pe întregul parcurs al
tranziţiei la economia cu piaţă concurenţială;
 existenţa în structura şomajului a unui număr important de muncitori,
îndeosebi cei care au lucrat în unităţi economice energointensive.
 şomajul afectează puternic tinerii. Şomerii tineri provin mai ales din
mediul urban, având o pregătire liceală sau profesională.
 tendinţa de creştere a şomajului de lungă durată. Aceasta se explică
mai ales prin perioada mare a recesiunii în cadrul ciclului economic.
27
60
 alimentarea şomajului prin procese de natură economică şi social -
culturală. Procesele economice ţin prioritar de: declinul economiei,
inconsecvenţa aplicării reformei economice, lipsa de capital etc., iar procesele
social - culturale privesc mai ales: mobilitatea relativ redusă a muncii din motive
sociale restrictive, neconcordanţa dintre opţiunile profesionale ale celor care caută
de lucru şi cerinţele vieţii social-economice, amplificarea tendinţelor de
specializare a unor grupuri socioprofesionale etc.
Politicile de ameliorare a ocupării în România trebuie gândite şi înfăptuite
ţinându-se seama de aspectele specifice ale ocupării şi şomajului din perioada de
postaderare, la Uniunea Europeană, cum ar fi:
- împărţirea fondurilor pe axe prioritare cuprinde: educaţia şi formarea
profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării bazate pe cunoaştere;
conectarea învăţării pe tot parcursul vieţii cu piaţa muncii; creşterea adaptabilităţii
lucrătorilor şi întreprinderilor; modernizarea serviciului public de ocupare; promovarea
măsurilor active de ocupare; promovarea incluziunii sociale; asistenţă tehnică.
- noile proceduri de muncă şi reîntregirea familiei. Acestea privesc atât
starea pieţei muncii din ţară, cât şi situaţia migraţiei muncii.
- problemele specifice salariilor şi asigurărilor sociale, ca şi raporturile
între patronat şi sindicate.
- fenomenul downshifting – sau „dincolo” de top management. Downshifting-
ul se referă la etica muncii, la valorile individului şi felul în care el îşi bugetează ca timp
viaţa şi sensul pe care îl dă vieţii în raport cu motivaţiile lui, cu aspiraţiile proprii.
Astfel, includerea ocupării optime a muncii alături de obiectivele tradiţionale
macroeconomice (inflaţie, masă monetară, deficite bugetare şi comerciale) constituie o
cerinţă majoră a convergenţei economice structurale a României cu Uniunea Europeană.
1.Şomajul apare atunci când:
a) cererea este mai mare decât oferta pe piaţa muncii;
b) cererea este mai mică decât oferta pe piaţa muncii;
c) cererea este egală cu oferta pe piaţa muncii.
2.Rata şomajului se calculează ca raport procentual între:
a) populaţia ocupată şi populaţia totală;
b) numărul şomerilor şi populaţia totală;
c) numărul şomerilor şi populaţia activă.
3.Din perspectiva ocupării, progresul tehnologic se reflectă în:
a) şomajul structural;
61
b) şomajul tehnologic;
c) şomajul sezonier.
4.Costul social al şomajului cuprinde:
a) numai aspecte economice;
b) preponderent aspecte morale;
c) efortul total pe care îl suportă persoanele, economia şi societatea.
5.Sunt adevărate sau false următoarele afirmaţii:
a) Ocuparea şi flexibilizarea acesteia constituie concomitent factor şi
obiectiv ale dezvoltării economice durabile.
b) Ocuparea îndeplineşte doar funcţia economică, de finalitate eficientă precisă.
c) Politicile active de ocupare sunt acelea care presupun un ansamblu de măsuri,
metode şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării.
 „Rolul controversat al noilor tehnologii asupra pierderii locurilor de muncă”;
 „Libera circulaţie a forţei de muncă şi responsibilitatea socială a angajatorului”;
 „Abordarea şomajului prin interacţiunea dintre pieţei muncii şi piaţa monetară.”.
7.Care este populaţia activă a unei ţări, dacă rata şomajului este de 10%, iar
nr. şomerilor este de 800 000 persoane?
a) 10 000 000 persoane;
b) 8 000 000 persoane;
c) 6 000 000 persoane.
8.Dacă într-o ţară numărul şomerilor este de 600 000 de persoane, iar
populaţia ocupată este de 6 000 000 persoane, cât reprezintă rata şomajului:
a) 6%;
b) 8%;
c) 10%.
9.Comentaţi textul următor:
“Toate firmele care doresc să angajeze un lucrător la nivelul curent al salariului
vor reuşi să găsească o persoană cu calificarea corespunzătoare”.(Joseph E. Stiglitz;
Carl E. Walsh, “Economie”, Editura Economică, Bucureşti, 2005, p. 458).
11. Aşezaţi cuvintele potrivite în spaţiul liber din următoarea afirmaţie:
“Cauzele generatoare de şomaj de dezechilibru ţin de cererea şi oferta … de
muncă şi de modul specific în care acestea se intercondiţionează”.
Răspunsuri: 1b, 2c, 3b, 4c, 5a adevărat, b fals, c adevărat, 7b, 8c.
Bibliografie:
Independența Economică, Pitești, 2010, p. 108
62
3.Stiglitz Joseph E., Walsh Carl E. – Economie, Editura Economică, București,
2005, p. 458
PIAŢA MONETARĂ
ELEMENTE TEORETICE
Într-o economie de piaţă moneda joacă rolul principal. Piaţa bunurilor de
consum personal şi a bunurilor investiţionale a reprezentat raportul real pentru
analiza şi formularea regularităţilor funcţionării pieţei.
Piaţa monetară reprezintă acel teritoriu economico-geografic în cadrul
căruia au loc tranzacţiile cu moneda naţională, presupunând o confruntare
între solicitanţii şi ofertanţii de monedă în funcţie de preţul acestei mărfi şi
anume, rata dobânzii.28
Complexitatea activităţilor economice care se desfăşoară la un moment dat în
economia unei ţări necesită circulaţia monedei într-un anumit volum şi într-o anumită
structură, ceea ce înseamnă, cu alte cuvinte, o anumită masă monetară. Aceasta poate fi
privită ca stoc şi ca flux (în mişcare):
- privită ca stoc, masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti
pe care le deţin agenţii economici nonfinanciari dintr-o economie naţională la un
moment dat destinate achiziţionării de bunuri şi servicii, stingerii datoriilor,
constituirii economiilor pentru investiţii sau alte plasamente.
- privită ca flux, masa monetară reprezintă suma de bani care funcţionează (se
află în circulaţie) la un moment dat în economia unei ţări.
Masa monetară existentă la un moment dat la agenţii economici (ca stoc) şi
cea utilizată la un moment dat (ca flux) se măsoară prin lichiditatea monetară care
se referă la disponibilităţi băneşti propriu-zise (bani lichizi, cash) sau instrumente
monetare care pot fi transformate în bani lichizi, fără ca deţinătorul lor să
cheltuiască timp sau bani (depuneri în bănci la vedere).
Cererea de monedă este o componentă a pieţei monetare, ce constă din
cererea de active monetare, adică de bunuri ce îndeplinesc funcţiile banilor la un
moment dat (ca stoc) şi în medie într-un orizont de timp (flux).
28
63
Oferta de monedă semnifică punerea în circulaţie de monedă nouă de către
instituţiile financiare.29
Oferta de monedă (de capital pe termen scurt) provine de la:
- deţinătorii de economii care efectuează depuneri la bănci sau la alte
instituţii financiare;
- capitalul propriu al băncilor acordat sub formă de credite;
- deţinătorii de capital din afara ţării, când condiţiile sunt avantajoase (rata
dobânzii, siguranţa depunerii);
- disponibilităţi curente ale bugetului de stat;
- excedentele bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale (din
anii precedenţi);
- întreprinderile care au fondul de rulment temporar disponibil sau fonduri
de amortizare etc.
Ofertanţii de monedă în sistemele monetare moderne sunt reprezentaţi de:
 Banca Centrală, care constituie autoritatea monetară.
Chiar dacă ea se ocupă de toate obiectivele politicii economice, obiectivul ei
prioritar este stabilitatea preţurilor şi tipul de schimb. Tendinţa actuală în ţările
occidentale este să consolideze încă şi mai mult independenţa tradiţională a
băncilor centrale faţă de guverne pentru a garanta astfel stabilitatea economică.
 Băncile comerciale pot fi privite ca un intermediar al banilor în
domeniul financiar; vând şi cumpără bani (cumpără prin atragerea depozitelor
clienţilor şi vând prin acordarea de credite).
 Trezoreria efectuează cea mai mare parte a plăţilor sale prin intermediul
băncilor comerciale şi al Băncii Centrale. Ea mai oferă monedă prin
împrumuturile pe care le contractează la diferite bănci comerciale sub forma
obligaţiunilor emise şi negociate.
 Societăţile de asigurări sunt cele care, pe baza unor sume (poliţe de
asigurare), garantează celor care le plătesc (asiguraţilor) despăgubiri în cazul unor
evenimente neprevăzute.
Moneda s-a manifestat sub diverse forme de-a lungul timpului, iar acum, în
societatea informaţională, pe zi ce trece creşte numărul plăţilor efectuate cu cardul
sau chiar de acasă, de la computer-ul personal. Deci, se observă tendinţa
oamenilor de a folosi banii virtuali.
În perioada actuală, pe fondul accentuării presiunilor inflaţioniste şi a celor
legate de creşterea numărului şomerilor, al accentuării dezechilibrelor
macroeconomice, se vorbeşte tot mai mult de adoptarea unui mix de politici
economice care să conducă la stabilizarea macroeconomică.
29
64
Setul de instrumente şi proceduri prin care banca centrală implementează
politica monetară în vederea atingerii obiectivului său fundamental formează
cadrul operaţional al politicii monetare.
Conform reglementărilor în vigoare, BNR are la dispoziţie următoarele
instrumente de politică monetară:
- operaţiunile de piaţă monetară.
- facilităţile permanente acordate instituţiilor de credit.
- rezervele minime obligatorii (RMO)
Facilităţile permanente oferite de BNR instituţiilor de credit au drept scop:
(i) absorbţia, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi); (ii)
semnalizarea orientării generale a politicii monetare şi (iii) stabilizarea ratelor
dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară interbancară, prin coridorul
format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.
Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţile
băneşti ale instituţiilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la
Banca Naţională a României.
Se aşteaptă ca noile state care au aderat la UE să participe la zona euro peste
câţiva ani, în momentul în care vor îndeplini condiţiile necesare.
Înainte ca un stat membru să poată adopta moneda euro, acesta trebuie să
îndeplinească anumite criterii economice şi juridice.
Criteriile de convergenţă economică au rolul de a garanta că economia unui
stat membru este suficient de bine pregătită pentru adoptarea monedei unice şi că
se poate integra cu uşurinţă în regimul monetar al zonei euro. Convergenţa
juridică cere ca legislaţia naţională, în special cea referitoare la banca centrală
naţională şi la emisiile monetare, să fie compatibilă cu dispoziţiile tratatului.
1. Care dintre funcţiile de mai jos nu sunt caracteristice băncii centrale (de emisiune)?
a) supravegherea băncilor comerciale, în vederea prevenirii falimentelor
acestora;
b) acceptarea de depozite şi acordarea de împrumuturi clienţilor
nebancari;
c) emisiunea de numerar;
2.Piaţa monetară se află în echilibru atunci când:
a) ofera de monedă este egală cu cererea de monedă;
b) viteza de rotaţie a monedei este constantă;
c) cererea de monedă este egală cu valoarea tranzacţiilor;
3.Principalul activ al băncilor comerciale este format din:
65
a) împrumuturile acordate clienţilor;
b) obligaţiunile şi acţiunile deţinute;
c) depozitele clienţilor;
4.Sunt mijloace de plată moderne?
a) monezile;
b) bancnotele;
c) cardurile şi cărţile de credit;
5.Care dintre următoarele funcţii ale băncilor comerciale sunt funcţii active:
a) coordonarea încasărilor din economia naţională;
b) gestionarea conturilor clienţilor băncii;
c) acordarea de împrumuturi agenţilor economici, în funcţie de bonitatea
lor financiară;
6. Are funcţia principală de a emite monedă ?
a) banca comercială;
b) societatea de asigurări;
c) Banca Naţională.
7. Sunt adevărate sau false următoarele afirmaţii?
 „Instituţiile pieţei monetare sunt reprezentate de: Banca Centrală şi băncile comerciale”.
 „Instituţiile pieţei monetare sunt reprezentate de trezorerie şi societăţile de asigurări”.
 „Instituţiile pieţei monetare sunt reprezentate de: Banca Centrală, băncile
comerciale, trezoreria şi societăţile de asigurări”.
8.Alegeţi unul din titlurile următoare şi realizaţi un referat pe care să-l puteţi
a) Instrumentele de politică monetară folosite de BNR în perioada actuală.
b) Rolul banilor virtuali în perioada actuală.
c) Evoluţii contradictorii ale cursului leu/euro în perioada postaderării
României la Uniunea Europeană.
„O diversitate uimitoare de mijloace au fost folosite ca bani de-a lungul
timpului. ... Alte exemple includ sarea, mătasea, blănurile, peştele uscat, chiar şi
penele şi, în insula Yap din Pacific, pietrele. Scoicile şi mărgelele au fost cele mai
răspândite forme primitive de plată. Metalele – aurul, argintul, cuprul, fierul,
cositoritul – au fost printre cele mai răspândite forme în societăţile mai avansate
economic, înaintea vitoriei hârtiei şi a peniţei contabilului. ... ... ...” - Friedman
M. & R. – Liber să alegi, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 202
“Cererea de monedă este o componentă a pieţei ... , ce constă din cererea de
active ... , adică de bunuri ce îndeplinesc funcţiile ... la un moment dat ( ... ) şi în
medie într-un orizont de timp ( ... )”.
66
Răspunsuri: 1b, 2a, 3c, 4c, 5c, 6c, 7 a fals, b fals, c adevărat
Bibliografie:
INFLAŢIA. POLITICI ANTIINFLAŢIONISTE
ELEMENTE TEORETICE
Inflaţia contemporană se defineşte ca un dezechilibru structural monetaro-
real, care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte
necesităţile economiei şi care se manifestă printr-o creştere generalizată şi
durabilă a preţurilor.30
Conceptul de inflaţie este legat de factorul timp, deoarece, ea reprezintă un
dezechilibru economic între masa monetară şi oferta de bunuri şi servicii la un
moment dat faţă de o situaţie dintr-o perioadă anterioară, ce se manifestă prin
două fenomene concomitente, legate între ele: creşterea generalizată a preţurilor şi
scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deflaţia este un proces monetaro-real caracterizat prin reducerea pe termen
lung a nivelurilor preţurilor, scădere rezultată dintr-un set de măsuri ce vizează
restrângerea cererii nominale.
Dezinflaţia este procesul monetaro-real care semnifică menţinerea durabilă,
controlată şi autoîntreţinută a ratei de creştere a nivelului general al preţurilor.
Privită prin perspectiva proceselor care o declanşează, inflaţia se prezintă
sub următoarele forme:
a) Inflaţia prin cerere este cea mai obişnuită formă a inflaţiei, determinată
de creşterea cererii agregate, explicată prin creşterea veniturilor băneşti ale
populaţiei. Cererea agregată poate să crească, deşi oferta de monedă a rămas
constantă. De exemplu, cheltuielile de consum ale populaţiei cresc dacă scad
impozitele şi, la rândul lor, cheltuielile pentru investiţii se măresc dacă se
anticipează o perioadă de boom economic. Tendinţei de creştere a cererii agregate,
firmele vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor şi, parţial prin creşterea
producţiei. Dacă în economia reală capacităţile de producţie sunt folosite pe
deplin, iar şomajul se menţine la un nivel redus, firmele vor răspunde la creşterea
cererii, în primul rând, prin creşteri de preţ. Pentru ca inflaţia să persiste, este
30
67
necesară o creştere continuă a cererii agregate, deci o creştere continuă a nivelului
general al preţurilor.
b) Inflaţia prin ofertă apare în condiţiile dereglării producţiei, deci ale
reducerii ofertei agregate. Dereglarea producţiei este determinată de o serie de
evenimente economice, sociale, politice, interne sau externe care influenţează
reducerea producţiei naţionale şi creşterea nivelului mediu al preţurilor. Impactul
negativ al acestor evenimente se manifestă printr-un şoc al ofertei totale, adică o
scădere bruscă a acesteia.
c) Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care costurile de producţie cresc
independent de alte variabile. Dacă cererea este mai inelastică, oferta se reduce în
mică măsură, iar povara costurilor mari va fi transferată consumatorilor prin
preţuri mai mari. Dacă şocurile ofertei vor continua o perioadă îndelungată, atunci
oferta se va deplasa continuu spre stânga, astfel că, inflaţia va persista.
Restrângerea continuă a ofertei va da inflaţiei un trend crescător.
d) Inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri se pot manifesta simultan.
Creşterile de preţuri şi de salarii pot fi determinate fie de creşteri ale cererii agregate,
fie de factori ce duc la creşterea costurilor. În acest fel, cele două tipuri de inflaţie se
vor întrepătrunde, chiar dacă fenomenul demarează din cauza unui singur factor (de
exemplu, din cauza creşterii costurilor). Un proces inflaţionist prin costuri poate fi
alimentat ulterior de politicile guvernamentale ale creşterii cererii agregate, prin care
se caută evitarea creşterii şomajului. Invers, un proces inflaţionist demarează printr-un
proces de creştere a cererii agregate, determinând consolidarea unor grupuri de
interese, care îşi vor utiliza această putere pentru a-şi majora veniturile; respectivele
venituri se vor transforma în costuri mai ridicate pentru ceilalţi agenţi economici
întreprinzători. Asemenea interdependenţe între cauzele inflaţiei contemporane sunt
reflectate prin spirala inflaţionistă
Mărimea inflaţiei este dată de ecartul (decalajul) absolut şi relativ dintre
cererea solvabilă nominală, pe de o parte, şi oferta reală de bunuri şi servicii, pe
de altă parte, ambele mărimi fiind considerate ca agregate la scara economiei
naţionale.
În valoare absolută, mărimea inflaţiei este dată de diferenţa dintre cererea
absolută nominală şi oferta reală de mărfuri obţinută efectiv de agenţii economici.
În valoare relativă, se măsoară ca raport procentual între excedentul de
masă monetară (M) şi oferta reală de bunuri care, la rândul lui, este un indice
(indicele general al preţului). În mod concret, rata inflaţiei (Ri) exprimă procentul
creşterii nivelului general al preţurilor (IGp) într-o perioadă dată: Ri=IGp-100%.
Prin natura sa, inflaţia are consecinţe negative care afectează direct sau
indirect întreaga societate, precum şi relaţiile economice dintre ţări.
În primul rând, inflaţia antrenează o creştere generalizată a preţurilor, dar
nu în acelaşi timp şi în aceeaşi măsură, unele dintre ele putând să nu crească sau
chiar să coboare. Urmare a dinamicii activităţilor economice, preţurile tind să se
68
schimbe rapid şi uşor, reflectându-se pe piaţa monetară prin variaţii ale cantităţii
de monedă şi a vitezei de rotaţie a banilor. Concomitent cu creşterea preţurilor
diferitelor produse se vor modifica în mod corespunzător şi veniturile angajaţilor,
acestea depinzând, în parte, de preţurile cerute pentru producerea lor. În plus,
veniturile unor angajaţi sunt stabilite prin contracte pe diferite perioade. Pe scurt,
plata unor salarii se poate alinia imediat inflaţiei iar a altora poate rămâne în urma
creşterii preţurilor, acestea din urmă suferind anumite pierderi.
În al doilea rând, inflaţia determină diminuarea puterii de cumpărare a banilor,
tendinţă care încurajează pe oameni să acumuleze valori materiale şi să arunce în
circulaţie sume mari de bani. De asemenea, anticipările inflaţioniste pot genera o
supraîncălzire a economiei sau o creştere nejustificată a nivelului producţiei.
Stimularea actelor de cumpărare decalează consumurile şi investiţiile mai departe în
timp. Creşterea ratei inflaţiei determină noi creşteri de preţuri, încurajând astfel
investiţiile pe perioade scurte de timp.
În al treilea rând, contribuie la redistribuirea avuţiilor existente şi schimbă
sensul utilizării lor, generând apariţia următoarelor efecte:
a. Efectul de venit constă în faptul că oamenii ale căror venituri nominale
cresc mai repede decât rata inflaţiei devin deţinătorii unor venituri totale ridicate.
b. Efectul de preţ se referă la faptul că oamenii preferă bunuri şi servicii ale
căror preţuri cresc într-un ritm inferior ratei inflaţiei vor avea un venit real mai
mare.
c. Efectul de avuţie se concretizează în faptul că oamenii care au în
proprietate bunuri de preţ, ce sporesc în valoare reală, vor acumula mai mult decât
alţii.
De fapt, cei care suportă consecinţele inflaţiei pot fi grupaţi în următoarele
categorii: creditorii, deţinătorii de numerar, economia în ansamblul său.
a. Creditorii sunt cei care pierd deoarece, majoritatea împrumuturilor nu
sunt indexate în totalitate, iar creşterea inflaţiei presupune ca sumele de bani
primite la scadenţă de la debitori să valoreze mai puţin decât sumele împrumutate
iniţial. Măsura în care vor fi afectaţi depinde în primul rând de gradul în care
inflaţia a putut fi anticipată, deoarece ratele dobânzilor pot fi ajustate pentru a-i
compensa în totalitate pe împrumutători pentru inflaţia anticipată.
b. Deţinătorii de numerar. Inflaţia face ca deţinerea de numerar să fie
costisitoare, deoarece, pe măsura creşterii preţurilor, moneda îşi va pierde din
valoare. Faptul că inflaţia reduce valoarea reală a banilor, arată că acţionează ca o
taxă impusă asupra deţinătorilor de numerar, economiştii referindu-se la efectul de
distorsiune prin utilizarea sintagmei „impozite-inflaţie”.
c. Economia. Există două costuri ale inflaţiei care afectează economia ca
întreg:
 preţurile relative, creşterile acestora nefiind niciodată perfect coordonate,
creşterea ratei inflaţiei determină o mai mare variabilitate a lor în timp. Când inflaţia
69
este ridicată, indivizii şi firmele tind să aloce timp şi resurse considerabile pentru a evita
costurile inflaţiei şi a beneficia de pe urma diferenţelor de preţuri percepute de
vânzători. Decât să poarte asupra lor numerar, care îşi erodează rapid valoarea, indivizii
îşi plasează sumele de bani în conturi bancare purtătoare de dobândă.
 riscul şi incertitudinea generate de inflaţie. Dacă indexarea ar fi perfectă,
incertitudinile ar fi nerelevante, dar, fiind imperfectă, incertitudinile fac dificilă
stabilirea planurilor. De exemplu, indivizii care economisesc pentru bătrâneţe, nu
ştiu câţi bani să pună deoparte atâta vreme cât nu cunosc valoarea viitoare a unei
unităţi monetare. Firmele care stabilesc în contractele multianuale creşteri
salariale ce reflectă inflaţia anticipată pot înregistra pierderi de rentabilitate dacă
majorările efectuate depăşesc rata reală a inflaţiei.
Datorită acestor costuri la nivelul întregii economii, ţările care au înregistrat
rate ridicate ale inflaţiei tind să se confrunte cu rate reduse ale creşterii
economice.
Costurile deflaţiei. Multe din costurile asociate inflaţiei fac ca şi deflaţia să
fie costisitoare. Astfel, variabilitatea preţurilor relative şi creşterea incertitudinilor
se pot manifesta atunci când preţurile scad, la fel ca în situaţia creşterii preţurilor.
Dacă inflaţia îi afectează pe creditori, deflaţia îi poate afecta pe debitori.
Atunci când preţurile scad, sumele pe care debitorii trebuie să le achite la scadenţă
reprezintă în termeni reali mai mult decât valoarea iniţială a împrumuturilor.
Perioadele de deflaţie au fost de asemenea asociate crizelor financiar-bancare.
Adoptarea politicilor antiinflaţioniste vizează atât reducerea efectelor
negative cât şi minimizarea costurilor sociale ale acestora.
În cadrul măsurilor de protecţie socială a celor afectaţi de inflaţie se înscriu:
indexarea salariilor şi pensiilor, suplimentarea veniturilor categoriilor
defavorizare, creşterea indemnizaţiilor de şomaj.
Măsurile ce vizează diminuarea fenomenului ca atare se prezintă sub
următoarele forme31:
a)Politicile monetare se axează fie pe modificarea ofertei de monedă, fie pe
cea a ratei dobânzii. Prin reducerea ofertei de monedă, rezultă mai puţină lichiditate,
această reglare fiind de natură cantitativă.
b) Politicile bugetare au ca obiectiv prioritar reducerea cererii globale,
acţionând asupra celor patru componente: consumul privat, investiţiile,
cheltuielile publice, exporturile. Investiţia în productivitate este la originea unei
reduceri a costurilor de producţie şi a unei integrări a progresului tehnic care, în
final, determină reducerea preţurilor. Investiţia de capital măreşte potenţialul
productiv, prin creşterea producţiei de bunuri şi servicii şi reducerea tensiunilor
inflaţioniste.
31
70
c)Politicile fiscale constau în modificarea cheltuielilor publice şi/sau a
veniturilor din impozite şi taxe. Cererea agregată se poate reduce prin diminuarea
sau temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin creşterea nivelului
impozitelor şi taxelor, care generează reducerea cheltuielilor de consum personal
(componenta principală a cererii agregate).
Politicile bugetare şi monetare au fost din punct de vedere istoric primele
componente ale luptei împotriva creşterii preţurilor. Reglarea cererii globale prin
politicile bugetare în scopul stabilizării preţurilor nu a dat rezultatele aşteptate.
Politicile monetare furnizează soluţiile cele mai bune, dar costul social al unei
stabilizări de preţuri a fost deseori considerat excesiv ţinând seama de rezultatele
obţinute.
Politicile bugetare şi fiscale acţionează simultan la reducerea cheltuielilor
bugetare reale sau menţinerea celor nominale la niveluri strict controlate, precum
şi la creşterea obligaţiilor fiscale – atât pentru firme cât şi pentru menaje – în
special pe seama impozitelor indirecte.
Politicile structurale antiinflaţioniste pornesc de la premisa că, în perioada
contemporană, inflaţia este însoţită de alte dezechilibre structurale, din care cel
mai important este şomajul. Prin urmare, se consideră că politica antiinflaţionistă
ar trebui corelată cu cea a forţei de muncă.
1. Impactul inflaţiei importate asupra preţurilor interne este cu atât mai mare cu cât:
a) ponderea bunurilor importate este mai redusă;
b) elasticitatea cererii în raport cu preţurile bunurilor importate este mai mică;
c) reducerea costurilor în firmele care consumă bunuri importate este mai mare.
2. Puterea de cumpărare a banilor se exprimă prin:
a) raportul dintre masa monetară şi nivelul preţurilor;
b) masa monetară în circulaţie;
c) cererea reală de bani.
3. Inflaţia se caracterizează prin:
a) echilibrul dintre cererea şi oferta de bunuri;
b) masa monetară în cantitate mai mică decât oferta de bunuri;
c) creşterea generalizată a preţurilor şi reducerea puterii de cumpărare a banilor.
4.Între măsurile antiinflaţioniste, se include:
a) creşterea ratei dobânzii;
b) reducerea rezervei obligatorii a băncilor comerciale;
c) reducerea ofertei de bunuri şi servicii.
5.Sunt adevărate sau false următaorele afirmaţii:
71
a) “Rata inflaţiei se poate calcula doar în funcţie de indicele preţurilor
bunurilor finale”.
b) “Inflaţia este doar un dezechilibru monetar”.
c) “Inflaţia este un dezechilibru structural monetaro-real”.
 Aspecte evolutive ale inflaţiei în ultimii 10 ani.
 Rolul politicilor antiinflaţioniste în contextul crizei economice.
 Interferenţe între inflaţia prin cerere şi cea prin ofertă în condiţiile crizei
economice.
7.În condiţiile în care masa monetară creşte de 2,3 ori şi ca urmare, exclusiv,
a evoluţiei ascendente a preţurilor, înseamnă că rata inflaţiei a fost:
a) 23%;
b) 130%;
c) 30%;
8.Preţurile bunurilor de consum au crescut cu 50%, în condiţiile unui indice
general al preţurilor de 250%. Presupunând că salariul nominal a crescut de 1,25
ori, rezultă:
a) rata inflaţiei a fost 150%;
b) rata inflaţiei a fost 50%;
c) salariul real a crescut cu 100%.
“Dezechilibrul economic şi social, provocat de inflaţie, este cu atât mai mare
cu cât într-o astfel de perioadă anormală se fac tot timpul cele mai mari sforţări
pentru a se armoniza preţurile cu veniturile, fără a se putea ajunge la o situaţie de
echilibru.” Victor Slăvescu: Curs de monedă, credit, schimb, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1932, pp. 182-183
10.Aşezaţi cuvinetele potrivite în spaţiile libere:
“Dezinflaţia este processul … care semnifică … a ratei de creştere a … “.
Răspunsuri: 1b, 2a, 3c, 4a, 5a fals, b fals, c adevărat, 7b, 8a
Bibliografie:
72
PIAŢA DE CAPITAL
ELEMENTE TEORETICE:
Piaţa de capital este piaţa în care guvernul ţării, organismele internaţionale,
societăţile comerciale pot lua cu împrumut sau, ca orice persoană fizică sau
juridică, pot investi sume de bani pe termen mediu şi lung. În accepţiunea anglo-
saxonă, această piaţă este concepută ca o componentă a pieţei financiare, alături
de piaţa monetară.
Piaţa de capital reprezintă o importantă piaţă financiară pe termen lung
pentru activele financiare. Este piaţa titlurilor financiare cu o durată mai mare de
un an, în care se includ instrumente ce exprimă drepturi şi obligaţii pe o perioadă
mai mare de un an, ca acţiunile, obligaţiunile şi titlurile de ipotecă.32
Activele sunt bunurile mobile şi imobile, creanţele şi disponibilităţile
băneşti pe care le posedă o întreprindere şi care au capacitatea de a genera fluxuri
de venituri în viitor.33
Cea mai generală grupare a lor o formează: activele fizice (corporale, reale,
tangibile) şi activele financiare.
Activele financiare se pot grupa după diverse criterii, dintre care cele mai
folosite sunt:
a) Din punctul de vedere al perioadei de valabilitate sunt: pe termen
scurt, acelea care favorizează plasamente pe perioade mai mici de un an (titluri
comerciale, certificate de depozit, bilete de trezorerie); pe termen lung, acelea care
mijlocesc finanţări externe, adică asigură plasamente pe perioade mai mari de un
an sau fără termen. În această grupă se includ acţiunile şi obligaţiunile.
b) Din punctul de vedere al venitului pe care îl aduc: active cu venituri fixe
(acţiuni privilegiate şi obligaţiuni); active cu venituri variabile (acţiuni ordinare).
Instrumentele principale ale pieţei de capital sunt: acţiunile, obligaţiunile,
titlurile de ipotecă. În mod corespunzător, pieţele de capital cuprind mai multe
forme ca: piaţa acţiunilor; piaţa obligaţiunilor (emise de firme mari, emise de stat,
emise de unităţile administraţiei publice locale); piaţa titlurilor de ipotecă.
a) Piaţa acţiunilor este piaţa pe care se tranzacţionează sistematic acţiuni.
32
33
73
Acţiunea este un titlu financiar prin care se demonstrează contribuţia pos-
esorului la capitalul social al unei societăţi comerciale pe acţiuni emise.
Suma înscrisă pe acţiune este valoarea sa nominală şi reprezintă o parte a
capitalului social al societăţii respective. Posesorul de acţiuni primeşte anual o parte din
profitul disponibil al societăţii pe acţiuni, numit dividend. Acţiunile pot fi: privilegiate,
acelea cărora li se acordă un dividend fix; ordinare, acelea cărora li se acordă un
dividend variabil, în funcţie de mărimea profitului societăţii comerciale pe acţiuni.
b) Piaţa obligaţiunilor este o importantă piaţă a activelor financiare pe termen
lung emise de firme mari, de stat sau de unităţile administraţiei publice locale.
Obligaţiunea este un titlu financiar pe termen lung, care are valoarea
nominală egală cu suma cu care emitentul (debitorul) este creditat de către
subscriptor (creditorul).
Emitentul este obligat să plătească deţinătorului, la termenul stabilit (scadenţă),
valoarea nominală a obligaţiunii şi, periodic (anual, semestrial), până la scadenţă, o
dobândă fixă, numită cuponul obligaţiunii.
Piaţa obligaţiunilor emise de firmele mari reprezintă piaţa pe care se
tranzacţionează titluri financiare ale împrumuturilor obligatare.
c) Piaţa titlurilor de ipotecă este piaţa titlurilor financiare emise pentru a
evidenţia împrumuturile pe termen lung, în vederea achiziţiilor de proprietăţi
(imobile, terenuri etc.). Împrumuturile respective sunt garantate chiar cu
proprietăţile achiziţionate.
Cererea pentru aceste active financiare se dimensionează pe baza previziunilor
ce le fac cumpărătorii potenţiali, referitoare la următoarele criterii: randamentul
activelor financiare pe termen lung sau câştigul potenţial; riscul investiţiilor în active
financiare pe termen lung; lichiditatea activelor financiare pe termen lung.
Randamentul sau câştigul activului financiar pe termen lung reprezintă
venitul preconizat a fi generat de activul financiar în raport cu preţul lui.
Schimbarea preţului titlului financiar declanşează interesul pentru tranzacţii
speculative, care pot fi încadrate în două grupe: tranzacţii „bear”, care se
bazează pe previziunea reducerii preţului titlului financiar până la scadenţă;
tranzacţii „bull”, care se bazează pe previziunea creşterii preţului titlului
financiar până la scadenţă.
Riscul investiţiilor în active financiare pe termen lung reflectă gradul de
nesiguranţă pe care îl prezintă aceste investiţii pentru solicitanţii lor (investitori) şi
care dă dreptul la venituri mai mari, în cazul unui activ financiar mai riscant.
Astfel, acţiunile sunt mai riscante decât obligaţiunile.
Lichiditatea activelor financiare pe termen lung înseamnă previziunea
şansei vânzării acestora în mod rapid şi cu cheltuieli cât mai mici. În esenţă,
activele financiare pe termen lung listate la bursă au un grad de lichiditate mai
mare decât cele nelistate.
74
Pieţele financiare pot fi clasificate şi ca pieţe primare şi pieţe
secundare.34
a) Pieţele primare includ emisiunea şi plasarea de titluri financiare noi.
Emitenţii, adică vânzătorii, urmăresc obţinerea de capital bănesc, iar posesorii de
economii, în calitate de cumpărători, urmăresc plasarea economiilor, a capitalului
bănesc, devenind astfel investitori.
Preţul de vânzare al titlurilor financiare se numeşte curs şi este reprezentat
de valoarea nominală, respectiv de suma înscrisă pe titlu, fiind un preţ ferm.
Operaţiunile pe pieţele primare se execută, în principal, prin intermediul
băncilor, care percep un comision, ele realizând şi acţiunile de publicitate, precum şi
alte probleme specifice care se ivesc.
b) Pieţele secundare includ totalitatea tranzacţiilor cu valori mobiliare emise
anterior. Pe aceste pieţe se regăsesc valorile mobiliare, deja emise şi vândute în
prealabil unor investitori, care se tranzacţionează între aceştia.
Cea mai activă dintre pieţele secundare este piaţa de valori mobiliare.
Există două tipuri de bază de pieţe de valori mobiliare, astfel: pieţele organizate
de valori mobiliare sau bursele de valori (sau titluri); pieţele cel mai puţin
formalizate de valori mobiliare O.T.C. sau pieţele interdealeri.
Pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori (sau titluri) sunt
unităţi în cadrul cărora se tranzacţionează valorile mobiliare listate (permise). Părţile
contractante sunt vânzătorii şi cumpărătorii de titluri. Aceştia efectuează tranzacţii prin
intermediul agenţilor de schimb, numiţi brokeri, care execută ordinele clienţilor lor,
prin respectarea unor reglementări sau uzanţe clare, ferme şi bine cunoscute.
Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă o constituie formarea
cursului (preţului) titlurilor financiare, care se deosebeşte considerabil de
valoarea nominală a acestora. Cursul se stabileşte într-o manieră specifică (numită
cotare) şi serveşte la realizarea a două tipuri principale de operaţiuni bursiere: la
vedere; la termen.
Pieţele cele mai puţin formalizate de valori mobiliare O.T.C. sau pieţele
interdealeri. Acestea reprezintă orice facilitate care înlesneşte tranzacţionările
oricăror valori mobiliare, ce nu au lor pe pieţele bursiere organizate.
Piaţa de capital funcţionează ca un mecanism de legătură între emitenţii de valori
mobiliare şi investitorii individuali sau instituţionali, prin intermediul brokerilor,
dealerilor şi al societăţilor de servicii de investiţii financiare.
Cererea de titluri financiare înseamnă solicitarea de titluri financiare de
către posesorii de capital bănesc, în scopul de a deveni, prin aceasta, investitori.
În ceea ce-i priveşte pe debitori, îi putem grupa după două criterii:
activitatea economică şi scopul urmărit.
34
75
După activitatea economică distingem: guvernele centrale şi locale;
întreprinderile publice şi private nonfinanciare; băncile comerciale şi alte instituţii
bancare; instituţiile monetare centrale; alte instituţii publice şi private cu caracter
financiar; organismele internaţionale etc.
După scopul urmărit de debitori distingem: industrie şi gospodărie
comunală; petrol şi gaze naturale; resurse naturale; transport şi servicii publice;
bănci şi finanţe; organisme internaţionale; debitori cu scopuri generale.
Oferta de titluri financiare este realizată de către deţinătorii acestora, cum ar
fi: organizaţii economice; bănci; case de economii; societăţi de asigurări –
reasigurări, populaţie etc.
Motivaţia investiţiei în active financiare o reprezintă capacitatea acestora de
a genera venituri în viitor. În acest sens, prezintă importanţă indicatorul valoarea
economică a unui activ, care relevă capacitatea lui de a genera, pentru posesor,
venit în viitor. Astfel, valoarea economică a unui activ financiar, altul decât un
depozit monetar sau semimonetar, are relevanţa unui cost de oportunitate.
Funcţionalitatea pieţelor de capital presupune înfăptuirea sistematică a
transferurilor de capital, între cei care economisesc şi cei care necesită capital.
Acestea se pot realiza în mai multe feluri, dintre care mai folosite sunt
următoarele:
a) transferul direct de lichidităţi şi de active financiare atunci când o firmă
vinde anumite părţi din capitalul său social ori obligaţiuni în mod direct
posesorilor de economii pentru investiţii, fără a se apela la un intermediar;
b) transferul de active financiare indirect printr-un intermediar, numit
dealer, care facilitează emisiunea de active financiare. Prin mecanismul său
special, acest transfer reprezintă o tranzacţie proprie pieţei primare.
c) transferul de active financiare printr-un intermediar financiar, cum
ar fi o bancă sau un fond mutual. În această situaţie, intermediarul financiar obţine
fondurile de la posesorii de economii, prin emisiunea propriilor sale active
financiare şi apoi foloseşte fondurile băneşti, astfel obţinute, pentru a cumpăra
active financiare ale altor firme.
Mecanismul de formare a cursului titlurilor financiare este o problemă
complexă, ţinând seama de sistemul factorilor care îl influenţează.
Cursul titlurilor financiare depinde de mai mulţi factori de ordin economic şi
extraeconomic, dintre care subliniem:
- raportul dintre cererea şi oferta de titluri financiare.
- dimensiunea veniturilor anterioare aduse de titlurile financiare
(dividendele) şi perspectivele de viitor ale acestora.
- rata inflaţiei influenţează direct proporţional nivelul cursului titlurilor
financiare;
76
- rata dobânzii influenţează invers proporţional cursul titlurilor financiare
calculându-se ca raport procentual între venitul anual adus de titlul financiar şi
rata dobânzii.
La aceşti factori se adaugă influenţa altor factori ca: starea de ansamblu a
conjuncturii economiei; climatul social şi politic, intern şi internaţional;
psihologia participanţilor la tranzacţiile de bursă ş.a.
Schimbul titlurilor financiare pe bani, adică tranzacţiile la bursa de titluri
financiare (de valori), se poate realiza prin mai multe operaţiuni, care se includ în
două mari tipuri: la vedere şi la termen.
Operaţiunile la vedere, care presupun schimbarea titlurilor financiare pe
bani în momentul tranzacţiei, la cursul existent (afişat).
Operaţiunile la termen, care presupun că momentul contractării (To), adică al
înţelegerii referitoare la numărul titlurilor financiare, la mărimea cursului şi la
scadenţă, se separă de momentul efectuării tranzacţiei (Tn), care are loc ulterior, la
ziua de scadenţă. Unul dintre participanţii la tranzacţie câştigă, iar celălalt pierde, în
funcţie de evoluţia cursului contractat (ferm) până la scadenţă. Vânzătorul speră că va
scădea cursul titlului financiar şi astfel va câştiga, fiind considerat un jucător ,,à la
baisse”. Cumpărătorul speră că se va mări cursul titlului financiar şi astfel va câştiga,
fiind considerat un jucător „à la hausse”.
Funcţionalitatea pieţelor de capital ţine seama de tendinţele ce au loc în
cadrul lor, sub influenţa unor factori interni şi externi specifici perioadei actuale,
care decurg din evoluţia economică, pe baza progresului tehnico-ştiinţific, din
perfecţionările legislative şi de reglementare, ca şi din modificările fundamentale
în natura relaţiilor economice şi financiare. Asemenea tendinţe sunt35:
Globalizarea vieţii economice. Aceasta înseamnă că pieţele de capital au
devenit internaţionale, iar pentru a fi competitive la acest nivel este nevoie de sume
semnificative de capital financiar. Generarea sumelor de capital sporite este foarte
dificilă, exclusiv din surse interne. Totodată, competiţia existentă între ratele
comisioanelor percepute pentru serviciile de brokeraj este din ce în ce mai dură.
Aceste împrejurări au dus la crearea unor intermediari (investment dealer) mari sau
mari firme de brokeraj, de obicei, prin fuziuni între firmele mai mici. Crearea unei
instituţii mai mari duce la creşterea sumei de capital disponibile pentru ca firmele să
penetreze noi pieţe şi să ofere servicii.
Tranzacţionarea computerizată. Aceasta se corelează cu schimbările
majore, petrecute în toată lumea, în vederea introducerii sistemelor computerizate,
care vor înlocui complet arena tradiţională de tranzacţionare (ringul). Concomitent
cu sporirea importanţei sistemelor computerizate, este posibilă introducerea
tranzacţionării automate a activelor ordinare.
35
77
Creşterea importanţei pieţelor financiare internaţionale. Aceasta trebuie
să o apreciem ţinând seama de faptul că baza de capital necesară pentru a finanţa
tranzacţii de subscriere mai mari, atât pe plan intern, cât şi internaţional, este mult
mai ridicată decât suma care poate fi generată intern. Pentru aceasta sunt necesare
dereglementări semnificative, prin dezintegrarea barierelor artificiale dintre
diferitele instituţii puternice ale pieţelor de capital, ca şi realizarea chiar a unor
fuziuni între acestea.
1. Acţiunea se deosebeşte de obligaţiune prin aceea că:
a) prima se tranzacţionează pe piaţa financiară, iar a doua nu;
b) obligaţiunea aduce un venit fix, iar acţiunea unul variabil;
c) acţiunea aduce un venit fix, iar obligaţiunea unul variabil.
2. Dividendul:
a) este un venit fix;
b) este un venit aferent atât acţiunilor, cât şi obligaţiunilor;
c) este un venit variabil.
3. Cuponul adus de o obligaţiune:
a) are o valoare variabilă;
b) este un venit fix;
c) se încasează în momentul încheierii tranzacţiei.
4. Bursa de valori:
a) este piaţă financiară primară unde se tranzacţionează orice titlu financiar;
b) este o piaţă financiară secundară;
c) este locul unde se realizează operaţiuni de plăţi ale dividendelor.
5. Sunt adevărate sau false următoarele afirmaţi?
a) “Piaţa de capital reprezintă o importantă piaţă financiară pe termen
scurt pentru activele financiare”.
b) “Piaţa de capital ţine seama de cerinţele ce decurg din mix-ul de politici
macroeconomice, folosind canale de transmisie specifice”.
c) “Piaţa de capital în perioada de postaderare a României la Uniunea
Europeană reflectă măsura îndeplinirii criteriilor de convergenţă nominală şi reală”.
 Evoluţia sistemului financiar în România
 Piaţa bursieră în economia românească actuală
 Rolul pieţei de capital în dezvoltarea economiei României în perioada
postaderare.
78
7. Cuponul unei obligaţiuni este de 750 u.m. Dacă rata dobânzii este de 8%,
atunci valoarea obligaţiunii pe piaţă este de:
a) 6000;
b) 2442,5 ;
c) 9375.
8. La începutul anului T0, un agent economic cumpără 100 acţiuni la un curs
de 25 000 u.m/acţiune. La începutul anului T1, el primeşte dividend în valoare de
300 u.m/acţiune şi apoi vinde acţiunea la un curs de 24 800 u.m/acţiune. În urma
acestei speculaţii, agentul economic:
a) câştigă 2 000 um;
b) pierde 10 000 u.m;
c) câştigă 10 000 u.m. .
9. Comentaţi textul următor:
„O trăsătură caracteristică a pieţelor financiare care funcţionează corect este aceea
că participanţii sunt angajaţi într-o permanentă căutare de oportunităţi de a obţine profit,
fie pentru clienţi, fie pentru ei înşişi”. (M. Burda, C. Wiplosz „Macroeconomie.
Perspectivă europeană.”, Editura All Back, Bucureşti, 2002, p. 520)
10.Aşezaţi cuvântul potrivit în spaţiul liber din următoarea afirmaţie:
„Pieţele organizate de valori mobiliare sau bursele de valori sau titluri de
unităţi în cadrul cărora se tranzacţionează ... listate (permise)”.
Răspunsuri: 1b, 2c, 3b, 4b, 5a fals, b adevărat, c adevărat, 7c, 8c
Bibliografie:
PIAŢA VALUTARĂ
ELEMENTE TEORETICE
Diversitatea şi amplificarea relaţiilor economice apărute între partenerii din
diferite ţări ale lumii au condus la dezvoltarea pieţei valutare. Această piaţă se află
în strânsă legătură cu piaţa bunurilor economice, piaţa monetar-financiară şi cu
piaţa muncii.
79
Piaţa valutară reprezintă un sistem de relaţii financiar-valutare prin
intermediul căruia se desfăşoară vânzarea şi cumpărarea de valută*, inclusiv
reglementările şi instituţiile aferente. Această piaţă se realizează oriunde se
întâlnesc cererea şi oferta de bani naţionali, având rolul să atragă mijloacele
de plată internaţionale sub formă de bancnote, monede divizionare,
instrumente de plată şi de credit emise în monedă străină.36
Pe piaţa valutară se tranzacţionează atât valută efectivă cât şi titluri de credit
(cambii, bilete de ordin, cecuri, ordine de plată exprimate în valută străină).
Activitatea de vânzare-cumpărare de valută (efectivă şi în cont) şi devize* (bilete
la ordin, cecuri, cambii) reprezintă un gen specific de comerţ în care moneda este
tratată ca o marfă.
Elementele specifice pieţei valutare sunt: agenţii economici autorizaţi să
realizeze operaţiuni cu valută; normele legale privind organizarea, desfăşurarea şi
controlul operaţiunilor cu valută; metodologia de determinare a cursului valutar şi
de protecţie a acestuia prin acţiunea băncii naţionale; timpul în care funcţionează
piaţa valutară; riscul pe piaţa valutară.
Piaţa valutară internaţională este formată din pieţele valutare naţionale în
cadrul cărora acţionează o serie de operatori, astfel:
• participanţii, formaţi din bănci, firme, instituţii, persoanele fizice din ţara
respectivă care desfăşoară operaţiuni de vânzare-cumpărare în nume propriu sau prin
intermediul unor instituţii specializate;
• instituţiile specializate, adică instituţiile specializate în operaţiuni de vânzare-
cumpărare pe piaţa valutară naţională, exemplu: bursele şi agenţiile de schimb valutar;
• instituţiile de supraveghere, băncile centrale care coordonează şi promovează
politica valutară naţională şi corelarea ei cu politica valutară internaţională.
Pe piaţa valutară acţionează mai mulţi subiecţi care se numesc operatori:
- Traderii: creatorii şi utilizatorii de piaţă
Traderul care cotează este un creator de piaţă (market maker) - el este acela
care „face piaţa”. Traderul care tranzacţionează pe baza unui preţ cotat este un
utilizator de piaţă (market taker).
- Bănci comerciale şi de investiţii
Majoritatea tranzacţiilor valutare sunt realizate de băncile din aceste
categorii, ai căror traderi „creează” piaţa prin intermediul unei continue activităţi
de tranzacţionare interbancară. Mare parte a acestor tranzacţii sunt destinate unor
*
Moneda naţională a unei ţări se numeşte valută atunci când este utilizată în operaţiuni de schimb
internaţional. De exemplu, dolarul SUA este monedă naţională pentru orice rezident, atunci când o foloseşte
în operaţiuni de schimb din interiorul ţării şi este valută atunci când se foloseşte pentru plata unei mărfi.
36
*
Devizele reprezintă creanţe ale agenţilor economici din alte ţări sub formă de înscrisuri în
monedă străină.
80
scopuri speculative sau de hedging, însă aceste bănci oferă de asemenea servicii
valutare clienţilor lor corporaţii.
- Băncile centrale
Acestea sunt bănci, care utilizează piaţa valutară pentru administrarea
rezervelor şi intervenţii în scopul menţinerii unei pieţe regulate.
- Clienţii corporatişti (corporaţii)
Multe organizaţii care importă/exportă bunuri şi servicii au nevoie de
schimburi valutare pentru activitatea lor comercială sau pentru investiţii. De
asemenea ei urmăresc să-şi minimizeze riscurile valutare.
- Brokerii
Aceştia acţionează ca intermediari între părţi, făcând să se întâlnească
ordinele de cumpărare cu cele de vânzare, contrapartidele rămânând anonime una
faţă de cealaltă până în momentul perfectării afacerii.
Cererea şi oferta de valută se constituie pe baza unor procese specifice ce
ţin de evoluţia economiilor naţionale şi a relaţiilor economice internaţionale. Ele
îşi au sorgintea în funcţiile banilor şi în mecanismul de acţiune a sistemului
economico-valutar.
Cererea de valută exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin
actele de cumpărare în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu
mişcarea cursului de schimb.
Oferta de valută exprimă disponibilităţile valutare care pot fi vândute
în condiţiile unui anumit curs de schimb.
Practica existentă în politica valutară impune ca viteza, dimensiunile şi
importanţa operaţiunilor valutare să necesite un control şi o supraveghere intensă.
Mecanismul pieţei valutare reprezintă un ansamblu de norme, principii,
operaţiuni, cursuri şi instrumente interdependente care se utilizează pentru
corelarea intereselor purtătorilor cererii cu cele ale purtătorilor ofertei de
valută, în timp şi spaţiu.37 Mecanismul pieţei valutare este influenţat de
convertibilitatea* internaţională a monedelor naţionale.
Dintre mecanismele pieţei valutare, cursul valutar şi operaţiunile
înfăptuite pe această piaţă au un rol esenţial.
► Cursul de schimb valutar reprezintă preţul unei monede de schimb
naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se
compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp.
37
*
Convertibilitatea în perioada contemporană reprezintă posibilitatea rezidenţilor şi
nerezedenţilor de a schimba moneda naţională cu altă monedă străină, în mod liber, prin vânzare-
cumpărare pe piaţă, fără nici o restricţie, spre deosebire de cea clasică, unde convertibilitatea
presupunea schimbarea banilor fără valoare intrinsecă cu metale preţioase, în special aur.
81
Acesta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei
unităţi de monedă naţională sau cantitatea de monedă naţională ce revine la o unitate
monetară străină, asupra cărora s-a convenit, exprimându-se astfel valoarea
monedelor respective.
În general, cursul valutar are două moduri de exprimare:
a) prin cotare directă, cursul valutar este definit ca fiind valoarea unei unităţi
monetare străine exprimate în unitate monetară naţională.
b) prin cotarea indirectă, cursul valutar este definit ca valoarea unităţii
monetare naţionale exprimate în funcţie de moneda străină.
Există un număr de alţi factori care au influenţă asupra cursurilor de schimb valutar
atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt şi care trebuie luaţi în considerare pentru a avea
o imagine completă:
• Factori economici. În această categorie se includ patru factori ce trebuie
luaţi în considerare: ratele relative ale dobânzii, paritatea puterii de cumpărare,
condiţiile economice, oferta şi cererea de capital.
• Factori politici. Cursurile de schimb valutar pot fi afectate, atât pe termen
lung, cât şi pe termen scurt de următorii factori: tipul de politici economice
promovate de guvern; gradul de instabilitate a situaţiei politice; politicile de
reglementare aplicate de către banca centrală şi/sau alte organisme de
reglementare; intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară în vederea aprecierii sau
deprecierii propriei monede.
• Analiza tehnică. Mulţi dintre participanţii la piaţă tranzacţionează pe baza
mişcărilor anterioare ale preţurilor. Aceasta se datorează faptului că ei cred că
mişcările trecute ale pieţei previzionează mişcările viitoare ale acesteia într-o mai
mare măsură decât elementele economice fundamentale.
Această practică este denumită analiza tehnică şi constă în punerea în
evidenţă a trendurilor de pe piaţă, bazându-se pe presupunerea că participanţii la
piaţă vor reacţiona în acelaşi mod în care au facut-o şi în trecut.
• Aşteptările pieţei. Modificările pe termen scurt ale cursului de schimb
sunt adesea rezultatul a ceea ce participanţii pe piaţă numesc aşteptările pieţei.
Aceasta reprezintă percepţia pe care o au traderii în ceea ce priveşte perspectivele
pe termen scurt ale mişcărilor unei monede. În mod normal o monedă se va
aprecia în raport cu alte monede în cazul aşteptărilor pozitive şi se va deprecia în
raport cu alte monede în cazul aşteptărilor negative.
Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnico-valutar şi a
reglementărilor adoptate într-o ţară, cu privire la proprietatea asupra valutei, la
convertibilitatea monedei şi la organizarea şi funcţionarea pieţei valutare.
► Operaţiunile pe piaţa valutară constituie elementul central al
mecanismului ce contribuie decisiv la îndeplinirea funcţiilor specifice ale pieţei
valutare în cadrul sistemului economic.
82
Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare, după conţinutul lor, sunt
operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Acestea sunt cele mai numeroase
operaţiuni şi au multiple aspecte specifice, astfel încât teoria şi practica schimburilor
valutare apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe, una la vedere şi alta la termen.
Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea
de valută ce trebuie schimbată, efectiv, în limitele a maximum 48 de ore lucrătoare
din momentul încheierii tranzacţiei. Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente,
fiind cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont.
Operaţiunile valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea
de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se
finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă) mai mare
de 48 de ore lucrătoare, fixat atunci când s-a încheiat contractul.
Băncile efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa
proprie, lichiditatea la diferite niveluri economice, starea datoriei externe etc.
În condiţiile economiei româneşti, piaţa valutară funcţionează pe baza
deciziilor luate de Banca Naţională în ceea ce priveşte: organizarea şi
funcţionarea pieţei interbancare; reglementarea şi supravegherea pieţei valutare;
autorizarea operaţiunilor valutare; participarea pe piaţa valutară cu scopul de a pune
în aplicare politica valutară şi de a proteja moneda naţională; adoptarea măsurilor de
salvgardare care pot fi luate ca urmare a liberalizării operaţiunilor valutare de
capital; publicarea zilnică a cursului de referinţă a leului, în raport cu monedele
străine; volumul şi frecvenţa operaţiunilor de sterilizare a excedentului în lei; nivelul
ratelor rezervelor minime obligatorii în lei şi în valută.
În România piaţa valutară cuprinde următoarele segmente:
► piaţa valutară interbancară unde se realizează operaţii de vânzare-
cumpărare de valută, desfăşurate de persoane juridice;
► piaţa valutară a caselor de schimb valutar unde operaţiunile de vânzare-
cumpărare de valută sunt desfăşurate de persoane fizice;
Piaţa valutară interbancară este o piaţă continuă, unde se realizează
cumpărări şi vânzări de valute pe baza monedei naţionale, la cursul de schimb
determinat de piaţă. Pe această piaţă se efectuează atât operaţiuni la vedere (spot),
cât şi operaţiuni la termen (forward).
Pe piaţa valutară interbancară se pot efectua tranzacţii pe toată durata zilei.
Clienţii beneficiază de informaţia de preţ (preţ de vânzare pentru cei care cumpără
şi preţ de cumpărare pentru cei care vând valută băncii), ei putând să aleagă între
diferitele cursuri practicate de băncile comerciale autorizate.
Piaţa valutară interbancară din România are câteva caracteristici:
a) în calitate de intermediari acţionează băncile comerciale (care deţin locul
principal) şi casele de schimb valutar;
b) operaţiunile efectuate în principal pe aceste pieţe sunt cele la vedere
(spot) şi cele la termen (forward);
83
c) cursurile pot fi: curs afişat (este cursul indicativ al băncii şi rămâne
neschimbat în cursul unei zile); curs cotat (este cursul la care banca încheie
tranzacţiile şi care fluctuează pe parcursul zilei); curs de referinţă (stabilit de
Banca Naţională a României la sfârşitul programului zilnic de lucru şi este
calculat ca medie ponderată a cursurilor zilei respective din sistemul bancar);
d) metoda de cotare practicată este cea directă;
e) în cazul cotaţiilor la termen sunt stabilite cursurile pentru cel puţin trei
scadenţe: o lună, trei luni şi şase luni;
f) marja dintre cursurile de vânzare şi cele de cumpărare se stabileşte liber,
pe piaţa valutară interbancară;
g) băncile pot să efectueze operaţiuni de schimb valutar la un curs limitat,
care este cursul până la care un client solicită efectuarea unei operaţiuni.
Piaţa valutară a caselor de schimb valutar funcţionează în paralel cu piaţa
valutară interbancară, şi care are ca obiect vânzarea-cumpărarea de valută către
populaţie.38
Pentru a realiza o piaţă valutară veritabilă, în România au fost adoptate o serie de
reglementări cu privire la activitatea de pe această piaţă.
De asemenea, este necesară întărirea şi consolidarea monedei naţionale,
precum şi dezvoltarea pieţei valutare. Pentru atingerea acestor obiective, sunt
necesare mai multe premise, cum sunt:
- consolidarea economiei naţionale, creşterea capacităţii de a produce bunuri
materiale, servicii, informaţii de calitate, care să fie competitive pe piaţa mondială;
- crearea unor rezerve importante de valută, care să asigure necesităţile de
import pe o anumită perioadă;
- realizarea unui sistem de preţuri interne flexibile şi reale;
- stabilizarea cursului monedei naţionale.
În prezent, în România, piaţa valutară se caracterizează prin fluctuaţii mari,
puţin previzibile iar evoluţia acesteia este determinată, din ce în ce mai mult, de
raportul real dintre cerere şi ofertă, de dinamica fluxurilor economice interne şi
mondiale, cât şi de politica adoptată de Banca Naţională a României.
1. Pe piaţa valutară se realizează:
a) tranzacţii la vedere şi la termen cu titluri;
b) tranzacţii la vedere şi la termen cu acţiuni;
c) tranzacţii la vedere şi la termen cu valută.
38
84
2. Dacă cererea pe piaţa valutară este mai mare decât oferta, atunci:
a) moneda naţională se întăreşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
3. Dacă oferta pe piaţa valutară este mai mare decât cererea, atunci:
a) moneda naţională slăbeşte în raport cu valuta;
b) moneda naţională se depreciază în raport cu valuta;
c) moneda naţională se apreciază în raport cu valuta;
4. Posibilitatea de a realiza schimb valutar pe piaţa valutară se numeşte:
a) paritate monetară;
b) convertibilitate;
c) competitivitate.
a) “Băncile centrale utilizează piaţa valutară pentru administrarea rezervelor
şi intervenţii în scopul menţinerii unei pieţe regulate”.
b) “Majoritatea tranzacţiilor valutare sunt realizate de brokeri”.
c) “Cererea şi oferta de valută se constituie independent de evoluţia
economiilor naţionale şi a relaţiilor economice internaţionale”.
6. Alegeţi unul din titlurile umătoare şi realizaţi un eseu pe care să-l puteţi
 Rolul pieţei valutare în România în perioada actuală;
 Politica valutară şi competitivitatea externă a firmelor româneşti;
 Cererea şi oferta de valută relaţionate cu circuitul economic.
7. În exemplul în care 1 euro = x lei; 1 dolar = y lei, înseamnă că avem:
a) cotaţie indirectă;
b) cotaţie directă;
c) dezechilibru valutar.
8. Operaţiunile valutare la vedere (spot) se realizează în limita a maximum:
a) 24 de ore lucrătoare;
b) 48 de ore lucrătoare;
c) 72 de ore lucrătoare.
„Operaţiunile bursiere sunt contracte de vânzare-cumpărare de titluri
primare sau alte active financiare care se încheie în conformitate cu regulamentul
instituţiei bursiere, prin intermediul unor agenţi de bursă autorizaţi să efectueze
aceste operaţiuni”. (Alexandru Puiu, „Management”, vol. II, Editura Independenţa
Economică, Piteşti, 2004, p. 651).
10. Aşezaţi cuvintele potrivite în spaţiile libere din următoarea afirmaţie:
„Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin ... şi a
reglementărilor adoptate într-o ţară, cu privire la proprietatea asupra valutei, la ...
85
monedei şi la oragnizarea şi funcţionarea pieţei valutare”.
Răspunsuri: 1c, 2b, 3c, 4b, 5a adevărat, b fals, c fals, 7b, 8b
Bibliografie:
Independența Economică, Pitești, 2010, p. 164
PIAŢA INFORMAŢIEI
ELEMENTE TEORETICE
Atunci când se vorbeşte despre noua economie se iau în considerare mai
multe aspecte: un nou mod de folosire a resurselor şi de desfăşurare a proceselor
de producţie, orientarea către servicii şi dematerializarea proceselor, toate acestea
fiind observate din perspectiva creşterii economice şi a nivelului de trai.
Pentru o analiză cât mai obiectivă a noii economii, denumită şi economia
informaţiei, este necesară definirea unor noţiuni caracteristice : informaţie, bunuri
informaţionale şi piaţa informaţiei.
Elementul central al economiei bazate pe cunoaştere, informaţia, este un
concept primar, greu de definit. Din punctul de vedere al calculatorului electronic,
informaţia reprezintă date prelucrate. O definiţie mai complexă include şi factorul
uman, ca principal producător şi utilizator de informaţie, cu alte cuvinte
„informaţia se defineşte drept o reprezentare simbolică asupra realităţii, având
caracter de noutate şi utilitate.”
Prin bunuri informaţionale se înţelege acea parte a produselor intelectuale care
satisfac nevoi umane de cunoaştere şi informare şi a căror utilitate specifică se găseşte în
conţinutul (sensul, forma de structurare şi reprezentare) mesajelor pe care ele le
conţin.39
Resursele informaţionale sunt informaţii care, prin conţinutul şi modul
lor de organizare şi regăsire, prezintă utilitate şi disponibilitate pentru folosirea
lor de către factorul uman, în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune.
39
86
Resursele informaţionale, ca şi bunurile informaţionale se găsesc în expresie
materială sub diverse forme, ca: fişiere (pe suport clasic, magnetic sau electro-optic)
bază şi bănci de date, brevete, proiecte etc.
Piaţa informaţiei desemnează spaţiul economic al tranzacţiilor, care au ca
obiect mărfuri de tipul bunurilor şi serviciilor informaţionale, inclusiv
reglementările de cadru, procedurile de tranzacţionare şi manifestările de
specificitate ale cererii şi ofertei de astfel de lucruri.
Cererea de informaţii şi resurse informaţionale vine din partea utilizatorilor
de astfel de bunuri şi servicii atât agenţi economici, cât şi indivizi. Firmele,
organizaţiile şi alte unităţi economice cumpără mijloace informaţionale noi în scopul
ridicării tehnicităţii producţiei, desfacerii, organizării şi desfăşurării procesului
managerial (mijloace de electronizare şi cibernetizare, mijloace de calcul etc.).
Oferta pe piaţa informaţiei este reprezentată de firmele producătoare de
bunuri şi servicii informatice, cum ar fi: firmele care se ocupă exclusiv de
cercetare, fiind specializate pe domenii productive, servicii etc.; firme mixte care
fac cercetare ştiinţifică, dar au şi sectoare productive unde se fabrică mijloace
perfecţionate care includ rezultatele cercetărilor proprii sau informaţii şi bunuri
achiziţionate de la alte firme; unităţi economice care produc tehnică de înalt nivel
pe baza informaţiilor achiziţionate de la firmele care se ocupă de cercetare etc.
În prezent, piaţa informaţiei a căpătat - aşa cum s-a subliniat - amplitudine
mondială, caracterizându-se printr-o serie de trăsături:
- globalizarea fluxului de schimb de informaţii şi dezvoltarea acestora ca
fluxuri transfrontaliere;
- creşterea accesibilităţii produselor şi serviciilor informatice, sub aspectul
costurilor şi al facilităţilor de utilizare;
- disponibilitatea unei game complete de produse şi servicii, ceea ce permite
instalarea lor rapidă în diverse medii de utilizare, cu adaptare facilă la cerinţele
specifice ale beneficiarilor;
- orientarea către utilizator a produselor şi serviciilor, prin intermediul
interferenţelor „prietenoase”, paralel cu creşterea generală a gradului de educaţie
informatică.
Piaţa informaţiei, ca piaţă specifică, se deosebeşte de alte pieţe prin mai
multe caracteristici, printre care:
- bunurile şi serviciile informaţionale care se tranzacţionează nu-şi dezvăluie
calităţile sau defectele decât după achiziţionare;
- diversificarea mijloacelor şi serviciilor are loc exponenţial;
- grad înalt de segmentare;
- imensa majoritate a bunurilor şi serviciilor oferite aparţin marilor firme,
cele mai multe transnaţionale;
- creşterea vânzării de bunuri este însoţită de extinderea service-lui şi a
serviciilor complementare;
87
- caracterul dinamic al pieţei etc.
Piaţa informaţiei este cea mai dinamică piaţă, care devine în acelaşi timp tot
mai complexă. Necesitatea ei este dictată atât de nevoile firmelor, dar şi ale
persoanelor fizice, manifestate şi prin nevoia extinderii comunicării.
Unul din sensurile cuvântului „informaţie” este de comunicare, ştire, veste.
Este de înţeles că trecerea de la „societatea de masă” la „societatea de indivizi” nu
ar fi posibilă fără comunicarea de tip informaţional, fără această revoluţie
informaţională, această explozie a secolului XX, care se extinde şi în prezent.
Dacă revoluţia industrială a realizat un salt calitativ în domeniul producţiei, având
la bază tehnologii care reduceau volumul de muncă vie, revoluţia informaţională a
descoperit gândirea şi munca în echipă; în era industrializării determinante erau
mărimea firmei şi modalităţile de utilizare a capitalului şi a muncii, pe o piaţă supusă
reglementărilor; în epoca contemporană, cea a informaţiei, reprezentative sunt
capacitatea de a învăţa, rapiditatea, capacitatea de a anticipa dorinţele oamenilor, de a le
sugera noi posibilităţi, prin accesul permanent la informaţie.
Necesitatea informaţiei şi a bunurilor şi resurselor informaţionale este de o
stringentă actualitate pentru România contemporană, dezvoltarea societăţii
româneşti fiind de neconceput fără acestea.
1.Din punctul de vedere al calculatorului electronic, informaţia reprezintă:
a) date prelucrate;
b) date neprelucrate;
c) date în curs de prelucrare.
2.Informaţia poate exista:
a) în formatul utilizat de creierul uman;
b) sub formă de text, sunet sau imagine;
c) toate cele de mai sus sunt corecte.
3. Obiectul pieţei informaţiei este reprezentat de:
a) bunuri şi servicii economice;
b) bunuri şi servicii informaţionale;
c) bunuri şi servicii materiale.
4. Utilizatorii de bunuri şi servicii informaţionale sunt:
a) agenţii economici;
b) diverşi indivizi;
c) ambele răspunsuri sunt corecte.
5. Firmele producătoare de bunuri şi servicii informatice reprezintă:
a) oferta pe piaţa informaţiei;
b) cererea pe piaţa informaţiei;
88
6. Piaţa informaţiei este:
a) o piaţă dinamică;
b) o piaţă complexă;
7. Sunt adevărate sau false următoarele afirmaţii:
a) Resursele informaţionale sunt informaţii care, prin conţinutul şi modul
b) Resursele informaţionale sunt informaţii care, prin conţinutul şi modul
lor de către factorul natural, în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune.
c) Resursele informaţionale sunt informaţii care, prin conţinutul şi modul lor
de organizare şi regăsire, nu prezintă utilitate şi disponibilitate pentru folosirea lor
de către factorul uman, în scopuri de cunoaştere, decizie sau acţiune.
 Vulnerabilităţile informaţiei într-o societate bazată pe cunoştinţe.
 Importanţa informaţiei în dezvoltarea societăţii româneşti actuale.
 Importanţa pieţei informaţiei în perioada actuală.
“Societatea cunoaşterii presupune nu numai o extindere şi aprofundare a
cunoaşterii umane, dar mai ales managementul cunoaşterii şi o diseminare fără
precedent a cunoaşterii către toţi cetăţenii prin mijloace noi, folosind cu prioritate
Internetul. Prima dintre aceste mari noutăţi care oferă o diseminare fără precedent
a cunoaşterii este cartea electronică”.( Mihai Drăgănescu, Globalizarea şi
societatea informaţională, Studiu pentru grupul ESEN II, Academia Română,
Bucureşti, februarie 2001).
“Piaţa informaţiei desemnează spaţiul ... al tranzacţiilor, care au ca obiect mărfuri
de tipul bunurilor şi serviciilor ... , inclusiv reglementările de cadru, procedurile de
tranzacţionare şi manifestările de specificitate ale cererii şi ofertei de ... ”.
Răspunsuri: 1a, 2d, 3b, 4c, 5a, 6c, 7a adevărat, b fals, c fals
Bibliografie:
1.Ciucur Dumitru, Scurtu Marin și colab. – Macroeconomie, Editura Independența
Economică, Pitești, 2010, p. 176-180
89
FLUCTUAŢIILE MACROECONOMICE
ELEMENTE TEORETICE
Într-o economie de piaţă concurenţial - funcţională, activitatea economică de
ansamblu se caracterizează printr-o evoluţie fluctuantă. Pe lângă perioade de
creştere se manifestă şi stagnări sau chiar crize, cu alte cuvinte economiile
contemporane se caracterizează prin alternarea unor stări de echilibru cu altele de
dezechilibru.
Criza economică reprezintă încetinirea, stagnarea sau scăderea activităţii
economice, reflectate în schimbări bruşte ale acesteia.40
Dezechilibrele economice reflectă dereglări ale economiei şi se manifestă sub
diverse forme, putând fi clasificate în funcţie de mai multe criterii şi anume, după
dinamica şi volumul producţiei, domeniul afectat, periodicitate, amploarea
cuprinderii, dimensiunea geografică. Fiecare criteriu stă la baza unei subclasificări,
cum se va vedea în continuare.
a) După dinamica şi volumul producţiei, dezechilibrele pot fi:
- de subproducţie, care au apărut în perioada precapitalistă, dar care se
întâlnesc şi în prezent, mai ales, în ţările subdezvoltate. Ele se manifestă sub
forma unor deficite sau insuficienţe de producţie, prin lipsa unor bunuri şi servicii;
- de supraproducţie, care se manifestă cu o anumită regularitate la anumite
intervale de timp şi care au o durată, intensitate şi întindere diferită de la un
dezechilibru la altul. Aceste dezechilibre apar atunci când oferta depăşeşte cererea
solvabilă;
b) După domeniul afectat, ştiinţa economică a descifrat şi reliefat
dezechilibrele de producţie, monetare, valutare:
Dezechilibrele de producţie se manifestă prin reducerea volumului
producţiei şi ocupării, fiind urmarea modificărilor în volumul şi structura
consumului, în sistemul de combinare a factorilor de producţie sub incidenţa
progresului tehnic, a sistemului de nevoi, etc. Aceste dezechilibre pot fi la rândul
lor:
 industriale, ce se manifestă în diferite ramuri ale industriei prin scăderea
producţiei industriale;
 agricole, dezechilibre ce apar ca urmare a acţiunii unor factori naturali,
climatici şi sociologici. Dezechilibrele agricole au efecte negative asupra întregii
40
90
economii: scad veniturile agricultorilor şi nivelul de trai, se reduce consumul alimentar,
dar şi de produse manufacturate.
Dezechilibrele monetare se manifestă prin situaţii de tipul excedentelor şi
deficitelor de monedă, cum ar fi de exemplu existenţa în circulaţie a unei mase
monetare ce depăşeşte cantitatea de bunuri şi servicii existente pe piaţă (inflaţia);
Dezechilibrele financiare, în sens larg, constau în dereglarea gravă a
sistemului financiar al unei ţări (circulaţia bancară, finanţele statului, sistemul de
credit), iar în sens restrâns, dereglarea finanţelor statului, concretizată în deficite
de proporţii ale bugetului de stat.
Dezechilibrele valutare se caracterizează prin discrepanţa între cererea şi
oferta de valută.
c) După intervalul de timp la care se repetă, pot exista dezechilibre
(fluctuaţii) accidentale, sezoniere, ciclice.
Dezechilibrele accidentale (întâmplătoare) nu sunt specifice numai economiei
de piaţă, ci s-au manifestat şi se manifestă în toate etapele de evoluţie a societăţii
omeneşti. Ele au cauze diverse: naturale (inundaţii, cutremure, seceta, invazii de
dăunători), politice (schimbări de guverne, de regimuri politice), sociale (războaie),
psihologie (stări de spirit ale populaţiei sau agenţilor economici). Aceste manifestări, de
regulă, nu pot fi prevăzute şi de aceea nu pot fi prevenite şi nici nu pot fi luate decât
măsuri de reducere a consecinţelor negative, atunci când deja s-au produs;
Dezechilibrele sezoniere, ca şi cele accidentale, nu sunt proprii numai
economiei de piaţă, ci ele s-au manifestat cu mult timp înaintea acesteia. Acestea
au loc cu o frecvenţă legată de ciclul anual, îndeosebi în agricultură, construcţii,
turism. Astfel, activitatea economică în producţia vegetală este dependentă de
factori naturali, ca şi parţial în construcţii; în turism este legată de vacanţe,
concedii, perioade de tratament oferite la munte sau la mare, etc.; în comerţ legată
de sărbători, tradiţii, modă, apariţia de legume şi fructe sezoniere. Aceste
dezechilibre (fluctuaţii) au loc cu o anumită regularitate, de la un an la altul, fiind
previzibile;
Dezechilibrele (fluctuaţiile) ciclice, sunt legate de însuşi mecanismul de
funcţionare a economiei de piaţă. Asemenea fluctuaţii sunt determinate de factori
ce ţin de funcţionarea activităţii economice, de interdependenţele dintre părţile
sale, revenind cu o anumită regularitate sau frecvenţă încă de la începutul
secolului al XIX-lea. Frecvenţa acestor manifestări nu este riguros exactă, ci
durata sa se încadrează în anumite limite, care au însă o variabilitate în funcţie de
tipul ciclului, putând exista: cicluri lungi, cicluri decenale (medii) şi cicluri
scurte.
S-au manifestat de-a lungul timpului şi fluctuaţii economice neciclice.
Manifestarea acestor fluctuaţii nu are o anumită frecvenţă putând fi financiar-
bancare, în domeniul materiilor prime, petroliere (ansamblul efectelor negative pe
91
care controlul cantităţilor de petrol extrase şi creşterea preţului la ţiţei le generează
asupra ţărilor importatoare de ţiţei, a economiei mondiale).
d) După amploare sau sfera de cuprindere, dezechilibrele pot fi totale şi
parţiale.
Cele totale (generale) se manifestă la nivelul întregii activităţi economice
(macro sau mondoeconomic);
Dezechilibrele parţiale sunt legate de formarea şi evoluţia resurselor
primare, energetice, materii prime, forţă de muncă, etc.
e) După dimensiunile geografice, dezechilibrele pot fi macroeconomice,
regionale, mondoeconomice.
Evoluţia principalelor fenomene şi procese economice este pulsatorie, se
derulează sub formă ondulatorie, are un caracter ciclic. Activitatea economică
trece prin anumite faze, fiecare cu trăsături distincte şi care se derulează
aproximativ în aceeaşi succesiune.
Ciclicitatea economică constituie o formă specifică de evoluţie a activităţii
economice, în care fazele de expansiune alternează cu cele de descreştere, stagnare şi
chiar regrese economice. Ciclicitatea este o formă de mişcare firească, normală a
activităţii economice şi care conduce la concluzia implicită că evoluţia economiei nu
este liniară, ci ondulatorie.
Măsurarea cantitativă a ciclicităţii economice se realizează cu ajutorul
conceptului de ciclu economic.
Prin ciclu economic se înţelege alternanţa fazelor de expansiune şi a celor de
contracţie ale activităţilor economice de ansamblu, faze ce presupun o periodicitate,
succesiune şi o amplitudine relativ identice.
De regulă, ciclul economic cuprinde mai multe faze, care se desfăşoară într-
o anumită ordine şi având fiecare din ele anumite trăsături, care se regăsesc şi în
ciclul următor. Nu există două cicluri economice perfect asemănătoare.
Conjunctura economică, timpul şi factorii social-politici în care se derulează le
conferă specificitate, le diferenţiează şi le particularizează.
Ciclurile economice pe termen mediu, numite şi cicluri decenale, cicluri de
afaceri, cicluri comerciale sau Juglar au o durată ce variază între 8 şi 12 ani, uneori
chiar mai puţin.41 Asemenea cicluri se produc pe fundalul unui ciclu pe termen lung.
Importanţa lor decurge din unele trăsături care i-au fost recunoscute:
 regularitate (în medie opt ani);
 simultaneitate în aproape toate ţările dezvoltate;
 amplitudine, ecart important între maximul fazei de expansiune şi
minimul celei de depresiune.
41
92
Aceste cicluri cuprind, în funcţie de autorii care le-au analizat, fie două faze
(ascensiunea sau boom-ul şi recesiunea), fie patru faze, a căror denumire este
foarte diversă: avântul economic (expansiunea), criza (punctul de cotitură
superior), depresiunea (recesiunea) şi înviorarea activităţii economice sau reluarea
(punctul de cotitură inferior). În prezentarea fazelor ciclurilor lungi, Paul
Samuelson enumeră: restrângere (contracţie), înviorare, expansiune şi apogeu.
În cadrul unui astfel de ciclu, se evidenţiază mai întâi faza de expansiune
caracterizată prin creşterea producţiei, a preţurilor, investiţiilor, profiturilor, a
gradului de ocupare. Are loc stimularea artificială a cererii, remarcându-se
creşterea stocurilor în perspectiva unor afaceri aducătoare de câştiguri mari.
La un moment dat, are loc o încetinire a activităţilor economice, marcând
intrarea într-un punct de cotitură superioară. Are loc sporirea costurilor,
creşterea stocurilor, creşterea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiei;
fenomene ce marchează trecerea la o nouă fază a evoluţiei ciclice, recesiunea.
În aceste condiţii, se impun măsuri drastice de reducere a costurilor şi de
promovare a vânzărilor, apelându-se la reînoirea capitalului fix şi la creşterea
calitativă a celorlaţi factori. Asemenea obiective presupun o intensificare a
procesului investiţional, care generează depăşirea punctului de cotitură inferior
şi intrarea într-o nouă fază de expansiune.
Ciclurile lungi, sau Kondratieff, de la numele economistului rus care le-a
studiat primul, se desfăşoară pe perioade de mai multe decenii, care pot depăşi o
jumătate de secol (circa 40-50-60 de ani). Ciclicitatea este rezultată din necesitatea
înlocuirii unui anumit aparat de producţie, cu altul mai perfecţionat, mai eficient
faţă de cel precedent. Astfel, în secolul al XIX-lea au existat două cicluri lungi
(1790-1845 şi 1846-1901), ca şi în secolul al XX-lea (1901-194 şi 1949-2000).
Ciclurile lungi cuprind, în structura lor, două faze, ascendentă şi descendentă:
a) Faza ascendentă, este caracterizată prin ritmuri relativ înalte de creştere
economică, a investiţiilor, producţiei, desfacerilor, sporeşte gradul de ocupare a
forţei de muncă, cresc salariile, profiturile şi se înregistrează o îmbunătăţire a
nivelului de trai.
b) Faza descendentă, se defineşte printr-o reducere a ritmurilor de creştere
economică, a producţiei, investiţiilor, veniturilor, o înrăutăţire a gradului de ocupare a forţei
de muncă, o accentuare a inflaţiei, şomajului, etc.
Ciclurile scurte, sau Kitchen (aproximativ 3 ani) au un caracter sezonier şi
se întâlnesc mai ales în agricultură.
Politicile anticiclice (anticriză) au ca obiectiv influenţarea cererii şi
ofertei globale.
a) Politicile anticiclice care se bazează pe influenţarea cererii globale sunt,
în esenţă, de inspiraţie keynesiană şi cuprind un ansamblu de mijloace şi instrumente
cum sunt: cheltuieli publice, sistemul de impozite şi taxe, masa monetară şi rata
dobânzii, etc. Potrivit teoriei lui Keynes, cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale
93
activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (îndeosebi
productive) în raport cu posibilităţile şi evoluţia producţiei.
Aceste măsuri pot fi grupate în trei categorii:
 Politica cheltuielilor publice vizează majorarea în faza de recesiune a
cheltuielilor de la bugetul de stat, mărind astfel cererea globală şi pe această bază
impulsionându-se producţia şi trecerea la faza de expansiune. Cheltuielile
bugetului de stat sunt orientate cu precădere spre achiziţii de stat, investiţii cu
caracter social-cultural şi în sectorul public, precum şi spre creşterea veniturilor
diferitelor categorii de populaţie (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, etc), care în
mare parte vor fi utilizate pentru achiziţionarea de bunuri ce va stimula printr-o
cerere mai mare, producţia.
 Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii,
creditul şi masa monetară.
Pentru stimularea activităţii în fazele de stagnare sau recesiune se practică
dobânzi mai reduse, facilităţi în acordarea creditelor, sporirea masei monetare,
urmărindu-se stimularea consumului şi investiţiilor şi, prin aceasta, creşterea
producţiei şi a gradului de ocupare.
În faza de avânt se acţionează în sens invers: se recurge la sporirea ratei
dobânzii, la restricţionarea creditului şi la controlul mai riguros al masei
monetare.
 Politica fiscală constă în utilizarea impozitelor şi taxelor în scopuri
anticiclice. Astfel, în faza de recesiune, statul procedează la reducerea fiscalităţii prin
scăderea gradului de impozitare directă a veniturilor şi indirectă a consumului,
majorând veniturile destinate consumului şi investiţiilor. În faza de expansiune, statul
ia măsuri în sens invers, procedând la o sporire a fiscalităţii pentru a frâna cererea
globală.
Politicile anticriză bazate pe influenţarea cererii au fost aplicate pentru
prima dată în S.U.A., prin programul New Deal al Administraţiei Roosevelt,
pentru a depăşi marea criza din 1929-1933.
Aceste măsuri priveau, în primul rând, relansarea industriei prin comenzi
publice de amploare şi o largă ofertă de credite; a fost adoptată legea securităţii
sociale, prin care s-a generalizat asigurarea socială; legea agriculturii, care
prevedea o asistenţă largă pentru fermieri. Şi chiar dacă unele prevederi ale
programului au fost anulate şi treptat programul în esenţa lui a fost abandonat,
efectele lui au fost pozitive, permiţând reluarea normală a activităţii.
Perioada 1950-1970 a fost marcată de inexistenţa unor recesiuni profunde
sau de durată, caracteristice fiind încetiniri sau reduceri nesemnificative ale
activităţii economice între două perioade de expansiune. Această situaţie s-a
datorat atât valenţelor politicilor keynesiste, cât şi unor schimbări semnificative în
mecanismul de funcţionare a economiei ţărilor dezvoltate, care au favorizat
94
reducerea fluctuaţiilor cererii agregate. Aceste măsuri cunoscute sub numele de
stabilizatori automaţi ai cererii agregate reprezintă de fapt mecanisme
instituţionalizate care împiedică sau atenuează fluctuaţiile cererii agregate în
raport cu conjunctura lor. Printre acestea42:
- sistemul tranşelor fiscale progresive asupra veniturilor, care au rolul de a
corecta cererea globală: scăderea cererii şi consumului în perioada de expansiune şi
stimularea acestora în perioada de recesiune;
- modul de percepere şi de acordare a indemnizaţiilor şi alocaţiilor de şomaj şi
asistenţă socială pentru anumite categorii ale populaţiei; se măresc veniturile în perioadele
de criză şi se reduc în cele de conjunctură favorabilă (cotizaţii pentru sistemele de
securitate şi asigurare socială achitate de firme şi salariaţi şi volumul prestaţiilor sociale şi
ajutoare de şomaj);
- modul de stabilire a salariilor şi a altor venituri nominale prin contractele
colective de muncă, în raport cu starea conjuncturii economice (diminuarea lor în
condiţii de conjunctură nefavorabilă şi completarea lor prin ajutoare de la bugetul
statului);
- creşterea rolului firmelor mari, puternice, care au posibilitatea menţinerii unui nivel
ridicat al activităţii indiferent de faza ciclului economic;
- alte măsuri cum sunt: relativa stabilitate a preţurilor, a investiţiilor,
cheltuielilor de cercetare-dezvoltare şi a producţiei, în sectoare în care domină
oligopolurile sau oligopsonurile, gestionarea anticiclică a datoriei publice,
constituirea fondurilor de rezervă ale Trezoreriei, pentru echilibrarea
conjuncturală a bugetului, etc.
După anii '70 politicile economice de inspiraţie keynisistă s-au dovedit
ineficiente în asigurarea stabilităţii economiei de piaţă. Treptat, şi-au făcut apariţia
politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei.
b) Politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei conform cărora depăşirea
momentelor de criză sau a fazelor de recesiune (depresiune) se poate realiza prin
determinarea (incitarea) producătorilor să mărească oferta globală. Acest lucru se
poate realiza prin:
- asigurarea unor condiţii adecvate, astfel încât să funcţioneze mecanismele
de piaţă liberă: extinderea concurenţei, atenuarea rolului centrelor de forţă
economică (oligopoluri, monopoluri, centrale sindicale), întărirea drepturilor de
proprietate privată, etc.
- stimularea producătorilor.
O economie confruntată cu dezechilibre poate aplica unele din politicile
anticiclice prezentate mai sus. Aceste politici reprezintă încercări de neutralizare a
efectelor negative ale forţelor de dezechilibru.
42
95
Cu ajutorul politicilor macroeconomice, guvernele încearcă să stabilizeze
economia situând-o cât mai aproape posibil de nivelul potenţial cu rate ale
inflaţiei şi şomajului cât mai reduse.
 Formulaţi răspunsul corect la următoarele grile, apoi comparaţi-l cu cel
pe care vi l-am oferit noi:
1. În perioada de criză, ca politică anticilică, se recomandă:
a) creşterea fiscalităţii;
b) reducerea investiţiilor;
c) reducererea ratei dobânzii.
2. Evoluţia ciclică a economiei este caracteristică:
a) pentru orice tip de economie;
b) numai pentru economiile dezvoltate;
c) doar pentru economiile în dezvoltare.
3. Ciclicitatea caracterizează o formă de mişcare a activităţii economice
în care:
a) se succed alternativ perioadele de expansiune cu cele de contracţie;
b) predomină perioadele de stagnare;
c) se înregistrează pe termen lung deficite bugetare.
4. Fluctuaţiile ciclice din economie reprezintă:
a) distorsiuni din economie provocate de războaie;
b) alternanţa fazelor de prosperitate cu cele de recesiune economică;
c) variaţii determinate de facorii sezonieri perturbatori.
5. Ciclicitatea economică este determinată de:
a) evoluţia uniformă a activităţii economice;
b) modul specific de evoluţie a eficienţei utilizării factorilor de producţie;
c) fluctuaţiile gradului de ocupare a forţei de muncă.
6. Recesiunea reprezintă:
a) o perioadă de afaceri economice prospere;
b) o încetinire şi o dare înapoi nedorite ale ritmurilor de creştere a
rezultatelor economice totale;
c) o perioadă în care sporesc şansele de ocupare a populaţiei apte de muncă.
a) „Evoluţia economică ciclică este doar o caracteristică a ţărilor în dezvoltare”.
b) „Evoluţia ciclică este o realitate a oricărei economii contemporane”.
c) „În cazul crizei economice, producţia stagnează sau scade, iar numărul
şomerilor creşte”.
96
8. Alegeţi unul din titlurile următoare şi realizaţi un eseu pe care să-l
puteţi prezenta la curs sau la seminar:
 „Caracteristici ale fluctuaţiilor economice agregate în contextul crizei
economice actuale ”.
 „Aspecte ale politicilor bugetare în contextul crizei economice actuale”.
 „Aspecte ale politicilor fiscale în contextul crizei economice actuale”.
„De foarte mult timp, s-a remarcat că economia nu evoluează liniar,
uniform, ci prin avansuri succesive, prin perioade de avânt şi reflux. Acest
mecanism de fluctuaţii, care s-a numit ciclu economic, poate fi schematizat în
mai multe faze: expansiunea, pauza, refluxul şi reluarea.” Michel Didier,
Economie, Les regles de jeu, 2-eme edition, Paris, 1989, pp. 147-149

„Politica cheltuielilor publice vizează ... în faza de recesiune a ... , mărind
astfel ... şi , pe această bază impulsionarea ... şi trecerea la faza de ... ”.
Răspunsuri: 1c, 2a, 3a, 4b, 5b, 6b, 7a fals, b adevărat, c adevărat
Bibliografie:
REZUMAT:
Piaţa muncii reprezintă ansambul actelor de vânzare-cumpărare a forţei de
muncă, al relaţiilor specifice acestora, ce au loc într-un spaţiu economic; ea
relevă întâlnirea între cererea de muncă (care provine de la firme) cu oferta de
muncă (care provine de la populaţie), stabilirea pe această bază a condiţiilor
pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de
performanţele lucrătorilor, realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă pe
locuri de muncă, firme, zone, etc.
Piaţa muncii este o piaţă derivată, reglementată, segmentată, care
funcţionează într-un mod specific, în funcţie de timp şi spaţiu.
Oferta de muncă reflectă resursele de muncă de care dispune societatea la
un moment dat şi care se delimitează pe criterii ca: salarizare, aptitudini,
căutarea unui loc de muncă, disponibilitatea unei persoane de a presta un
97
serviciu de muncă. În condiţii de modernitate, oferta se concretizează în
capitalul uman.
Cererea de muncă reflectă nevoia de muncă salariată ce se formează
într-o economie de piaţă concurenţială capitalistă, la un moment dat sau pe o
anumită perioadă, concretizată prin numărul locurilor de muncă.
Relaţiile ample între oferta şi cererea de muncă se manifestă în
mecanismul de funcţionare a pieţei mucii.
În România, piaţa muncii are caracteristici specifice, care rezultă din
dezvoltarea economico-socială şi este influenţată de contextul european, funcţional
pentru compatibilizarea ei cu exigenţele integrării în Uniunea Europeană.
Ocuparea resurselor de muncă reprezintă acţiunea raţională, complexă,
specifică managementului resurselor umane, prin care se stabilesc şi se realizează
proporţii optime privind structura, repartizarea şi încadrarea la diferite locuri de
muncă a oamenilor, în funcţie de calificare, de cerinţele locurilor de muncă
respective, de retribuire, de scopul final al angajatorului ţinându-se seama de legile
pieţei muncii concurenţiale, de normele juridice, etice şi cele ale echităţii sociale
statuate în plan intern şi internaţional. Ocuparea este mai cuprinzătoare decât aria
muncii salariale propriu-zise, deoarece include toate genurile de activităţi şi
structuri ocupaţionale ce definesc un loc de muncă, un venit retribuit, stimulativ
pentru om şi pentru evoluţia mediului de afaceri în care el acţionează.
Ocuparea este un proces multidimensional care trebuie să îndeplinească
funcţii complexe. Acest proces este nucleul dur al pieţei muncii.
Un aspect semnificativ al ocupării îl reprezintă flexibilizarea duratei
muncii.
Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, reflectând
existenţa unui surplus relativ, nu absolut, al populaţiei active. El se formează, în
primul rând, în funcţie de condiţiile de rentabilitate impuse de piaţă. Şomajul se
măsoară cu ajutorul unor indicatori specifici statistico-economici şi demografici.
Structura şomajului are o tipologie proprie concretizată în diferite forme
interdependente. Acestea se corelează organic atât cu cauzele care le generează,
cât şi cu efectele (costurile) lor.
Pentru contracararea efectelor negative ale şomajului se întreprind
sistematic politici macroeconomcie adecvate.
În prezent, problemele ocupării şi şomajului în România se rezolvă şi se
evaluează în conformitate cu exigenţele ce rezultă din convergenţa structurală
nominală şi reală a modelului economic românesc, cu cel al Uniunii Europene.
98
Piaţa monetară reprezintă acel teritoriu economico-geografic în cadrul
căruia se realizează tranzacţii de vânzare-cumpărare pe baza raportului dintre
cererea şi oferta de monedă.
Cererea de monedă este o componentă a pieţei monetare, ce constă din
cererea de active monetare, adică de bunuri ce îndeplinesc funcţiile banilor la un
moment dat (ca stoc) şi în medie într-un orizont de timp (flux).
Oferta de monedă semnifică punerea în circulaţie de monedă nouă de către
instituţiile monetare specializate.
Instituţiile pieţei monetare sunt reprezentate de: Banca Centrală, băncile
comerciale, trezoreria şi societăţile de asigurări.
Moneda este sângele care ,,irigă” corpul social al oricărei ţări. Ea reprezintă
premisa primară a tuturor pieţelor şi liantul originar al mecanismului concurenţial
general. Moneda este un simbol definitoriu al comunităţii naţional–statale.
Masa monetară existentă la un moment dat la agenţii economici (ca stoc),
ca şi cea folosită într-un orizont de timp (ca flux) se măsoară prin lichiditatea
monetară; aceasta se exprimă în mărimi absolute şi mărimi relative.
Rata lichidităţii constă în raportul dintre nivelul mediu anual al masei
monetare şi nivelul tranzacţiilor mijlocite de monedă.
Într-un cadru de interdependenţă financiară globală şi de incertitudine
sporită, politica monetară ideală ar trebui să se caracterizeze prin angajament,
consistenţă dinamică, transparenţă, asumarea responsabilităţii, evaluare calitativă,
evitarea fluctuaţiilor excesive şi flexibilitate, set de atribute care implică inevitabil
un anumit grad de complexitate.
Pe termen mediu şi lung, singura soluţie viabilă este reprezentată de
elaborarea şi implementarea unui mix coerent de politici macroeconomice, care să
susţină creşterea economică, limitând concomitent vulnerabilităţile economiei.
Realizarea unui astfel de mix de politici este mult mai importantă decât fiecare
politică în parte. În ceea ce priveşte politica monetară, restrictivitatea sporită a
acesteia nu poate compensa decât parţial şi pe termen scurt lipsa susţinerii din
partea politicii fiscal-bugetare şi a politicii veniturilor, iar situaţia rezultantă ar fi
suboptimă sub aspectul convergenţei reale pe termen mediu şi lung.
Inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-real,
care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte necesităţile
economiei şi care se manifestă printr-o creştere generalizată şi durabilă a preţurilor.
Privită din perspectiva proceselor care o declanşează, inflaţia se prezintă sub
următoarele forme: prin cerere, prin ofertă, prin costuri, prin cerere şi prin costuri.
Mărimea acesteia se măsoară cu ajutorul ratei inflaţiei, care se calculează
astfel: Ri = IGp – 100%.
99
Indicele general al preţurilor se compune din indicele preţurilor bunurilor
de consum, deflatorul, indicele preţurilor bunurilor de producţie, indicele costului
vieţii, coeficientul de devansare a indicatorilor macroeconomici (PIB şi PNB) de
masa monetară aflată în circulaţie.
Inflaţia generează o serie de consecinţe negative concretizate în creşterea
generalizată a preţurilor şi în diminuarea puterii de cumpărare a banilor; context în
care generează apariţia următoarelor efecte: de venit, de preţ şi de avuţie.
Datorită acestor efecte, guvernele urmăresc adoptarea unor politici
antiinflaţioniste, care să vizeze atât protejarea celor afectaţi (prin indexarea
veniturilor), cât şi diminuarea fenomenului ca atare (acţionându-se atât asupra
masei monetare, cât şi a economiei reale).
Piaţa de capital reprezintă o importantă piaţă financiară pe termen lung
(mai mare de un an), pe care se tranzacţionează active financiare multiple, de tipul
acţiunilor şi obligaţiunilor.
În funcţie de tipul activelor financiare, funcţionează mai multe forme ale pieţei
de capital, ca: piaţa acţiunilor, piaţa obligaţiunilor, piaţa titlurilor de ipotecă etc.
Cererea şi oferta de active financiare constituie componentele esenţiale ale
pieţelor de capital. Ele se dimensionează în corelaţie cu anumite criterii cum sunt:
randamentul activului financiar, riscul investiţiilor în aceste active, lichiditatea
activelor respective.
Pieţele financiare (de capital) se pot clasifica în mai multe forme, între care
cea mai răspândită este gruparea în: pieţe primare şi pieţe secundare, fiecare având
mecanisme interesante şi benefice pentru operatorii din piaţă.
Problema fundamentală a tranzacţiilor financiare, începând cu bursa de
valori o constituie formarea cursului (preţului) titlurilor financiare.
Funcţionarea pieţelor de capital se bazează pe legăturile sistematice ce se
formează între emitenţii de valori mobiliare şi investitorii individuali sau instituţionali.
Piaţa de capital în România, în perioada postaderare la Uniunea Europeană
se caracterizează prin trăsături specifice care reies atât din exigenţele
economico-sociale ale ţării, cât şi din exigenţele compatibilizării cu modelul
economico-financiar european integrat.
Piaţa valutară reprezintă un sistem de relaţii financiar-valutare prin
intermediul căruia se desfăşoară vânzarea şi cumpărarea de valută, inclusiv
reglementările şi instituţiile aferente. Această piaţă se realizează oriunde se
întâlnesc cererea şi oferta de bani naţionali, având rolul să atragă mijloace de plată
100
internaţionale sub formă de bancnote, monede divizionare, instrumente de plată şi
de credit emise în monedă străină.
Pe piaţa valutară acţionează mai mulţi subiecţi care se numesc operatori;
aceştia sunt: traderii-creatorii şi utilizatorii de piaţă; băncile comerciale şi de
investiţii; băncile centrale; clienţii corporatişti (corporaţii); brokerii.
Cererea de valută exprimă nevoia de valută ce poate fi satisfăcută prin
actele de cumpărare în conformitate cu normele pieţei valutare şi cu mişcarea
cursului de schimb.
Oferta de valută exprimă diponibilităţile valutare care pot fi vândute în
condiţiile unui anumit curs de schimb.
Mecanismul pieţei valutare reprezintă un ansamblu de norme, principii,
operaţiuni, cursuri şi instrumente interdependente care se utilizează pentru corelarea
intereselor purtătorilor cererii cu cele ale purtătorilor ofertei de valută, în timp şi spaţiu.
Cursul valutar (de schimb) reprezintă preţul unei monede naţionale sau
internaţionale exprimat într-o altă monedă internaţională cu care se compară valoric
în anumite condiţii de timp şi spaţiu. Cursul valutar are caracter dinamic sub influenţa
unor factori ca: factori economici, factori politici, analiza tehnică, aşteptările pieţei.
Operaţiunile pe piaţa valutară sunt axul mecanismului ce contribuie
decisiv la îndeplinirea funcţiilor specifice ale pieţei valutare în cadrul sistemului
economic. Operaţiunile pe piaţa valutară sunt multiple şi diferite ca: operaţiuni la
vedere (spot), operaţiuni la termen (forward).
În România, piaţa valutară cuprinde: piaţa valutară interbancară; piaţa
valutară a caselor de schimb valutar.
În prezent, piaţa valutară din România evoluează sub influenţa exigenţelor
sistemului macroeconomic românesc şi cu cele care rezultă din procesul de
convergenţă structurală, nominală şi reală, specific Uniunii Europene.
Pentru a analiza într-un mod obiectiv noua economie, denumită şi economia
informaţiei, este necesară definirea unor noţiuni caracteristice : informaţie, bunuri
informaţionale şi piaţa informaţiei.
Informaţia se defineşte drept o reprezentare simbolică asupra realităţii,
având caracter de noutate şi utilitate.
Principalele forme de existenţă ale informaţiei sunt legate de sistemul
„inteligent” în care aceasta este produsă şi utilizată, respectiv om sau maşină.
Bunurile informaţionale reprezintă acea parte a produselor intelectuale
care satisfac nevoi umane de cunoaştere şi informare şi a căror utilitate specifică
se găseşte în conţinutul (sensul, forma de structurare şi reprezentare) mesajelor
pe care ele le conţin.
101
Resursele informaţionale sunt informaţii care, prin conţinutul şi modul
Piaţa informaţiei desemnează spaţiul economic al tranzacţiilor, care au ca
obiect mărfuri de tipul bunurilor şi serviciilor informaţionale, inclusiv
reglementările de cadru, procedurile de tranzacţionare şi manifestările de
specificitate ale cererii şi ofertei de astfel de lucruri.
Cererea de informaţii şi resurse informaţionale vine din partea utilizatorilor
de astfel de bunuri şi servicii atât agenţi economici, cât şi indivizi.
Oferta pe piaţa informaţiei este reprezentată de firmele producătoare de
bunuri şi servicii informatice, cum ar fi: firmele care se ocupă exclusiv de
cercetare, fiind specializate pe domenii productive, servicii etc.; firme mixte care
fac cercetare ştiinţifică, dar au şi sectoare productive unde se fabrică mijloace
perfecţionate care includ rezultatele cercetărilor proprii sau informaţii şi bunuri
achiziţionate de la alte firme; unităţi economice care produc tehnică de înalt nivel
pe baza informaţiilor achiziţionate de la firmele care se ocupă de cercetare etc.
Ciclicitatea economică exprimă o formă specifică de evoluţie a activităţii
economice, în care fazele de expansiune alternează cu cele de descreştere,
stagnare şi chiar regrese economice.
În acest context, se poate vorbi despre prezenţa ciclurilor economice, acestea
fiind caracterizate prin: regularitate, simultaneitate, amplitudine. În funcţie de
perioada de timp pe care se derulează, se prezintă sub următoarele forme: cicluri
lungi (seculare), cicluri medii (comerciale), cicluri scurte. Dintre acestea, cele
mai studiate sunt ciclurile medii, deoarece sunt determinate, în cea mai mare
parte, de cauze economice (randamentul valorificării factorilor de producţie). Un
asemenea ciclu se compune din două mari faze, respectiv boom-ul economic
(reluarea creşterii şi espansiunea) şi recesiunea (criza şi depresiunea). Perioada
care pune cele mai multe probleme şi pentru care se impun soluţii rapide este cea
descendentă şi, în cadrul acesteia, cea de criză economică, deoarece fenomenele
negative se manifestă cu acuitate şi ele sunt resimţite de toţii agenţii economici.
Astfel, pentru soluţionarea problemelor specifice, autorităţile monetare
promovează o serie de politici anticiclice/anticriză, care sunt monitorizate diferit
de la situaţie la situaţie, în funcţie de natura dezechilibrelor dintre cererea globală
şi oferta globală. În funcţie de pârghiile economice folosite, respectivele politici se
împart în următoarele categorii: politica monetară şi de credit, politica
cheltuielilor publice, politica fiscală.
102
a) de bază:
Ciucur, Dumitru, - Macroeconomie, Editura Independenţa
Scurtu, Marin şi colectiv Economică, Piteşti, 2010
b) facultativă:
Angelescu, Coralia - Economie (ediţia a VIII-a), Editura
Ciucur, Dumitru, Popescu, - Macroeconomie, ed. a II-a, Editura ASE,
Constantin, Gavrilă, Ilie Bucureşti, 2008
Dinu, Marin - Economie de dicţionar, Editura
Economică, Bucureşti, 2010
Dobrotă Niță, Aceleanu - Ocuparea resurselor de muncă în
Mirela Ionela România, Editura Economică, București,
2007
Keynes, John Maynard - Teoria generală a ocupării forţei de

muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura
Publica, Bucureşti, 2009
Stiglitz, Joseph E., - Economie, Editura Economică, Bucureşti,
Walsh, Carl E. 2005
*** - Dicţionar de economie, ediţia a-II-a,
Editura Economică, Bucureşti, 2001.
 Ce reprezintă piaţa muncii?
 Comparaţi piaţa muncii cu aspecte ale celorlalte pieţe macroeconomice!
 Definiţi cererea şi oferta de muncă!
 Cum funcţionează piaţa muncii în România ?
 Explicaţi comparativ conceptele de ocupare şi de şomaj!
 Ce este piaţa monetară?
 Ce înţelegeţi prin cererea de monedă?
 Ce înţelegeţi prin oferta de monedă Care sunt instituţiile pieţei monetare?
 Care sunt instituţiile pieţei monetare?
103
 Argumentaţi importanţa agregatelor monetare în relaţie cu cererea şi oferta
de monedă!
 Care sunt caracteristicile politicii României în condiţiile integrării în
Uniunea Europeană?
 Ce exprimă inflaţia contemporană?
 Analizaţi formele inflaţiei corelate cu fazele ciclului economic!
 Cum se măsoară inflaţia ?
 Prezentaţi şi explicaţi costurile inflaţiei în economia românească actuală.
 Ce este piaţa de capital?
 Care sunt formele pieţei de capital?
 Cum funcţionează pieţele de capital în economia contemporană?
 Ce este valuta şi cum se relaţionează cererea cu oferta de valută?
 Ce este regimul valutar?
 Cum definiţi informaţia?
 Ce înţelegeţi prin cererea de informaţii?
 De cine sunt reprezentaţi ofertanţii de informaţii?
 Ce sunt resursele informaţionale?
 Care este conţinutul pieţei informaţiei în economia modernă?
 Ce reprezintă ciclicitatea economică?
 Care sunt principalele tipuri ale ciclurilor economice?
 Ce este criza economică, dar recesiunea economică?
 Cum explicaţi mecanismul crizei economice în relaţie cu politicile
anticiclice?
104

Curs Aplicativ Macroeconomie IFR 2020

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Aplicativ Macroeconomie IFR 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Conf. univ. dr. Silviu Niculcea

Editura „Independenţa Economică”

Editură acreditată de către C.N.C.S.I.S.

Niciun fragment nu poate fi reprodus

II. SUPORTUL DE CURS PROPRIU-ZIS

b) Condiţionări şi cunoştinţe anterioare

2. Localizaţi în text conceptele şi cuvintele cheie.

4. Realizaţi testele de autoevaluare şi temele de control, fără a apela la

5. Rezolvaţi aplicaţiile, studiile de caz şi exerciţiile consemnate cu ocazia seminarului.

6. Vă documentaţi pentru examen.

MODULUL A. CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU

Răspunsuri: 1b, 2a, 3b, 4b, 5b, 6c, 7c

10. Aşezaţi cuvintele potrivite în spaţiile libere:

Răspunsuri:1b; 2c; 3b; 4a; 5a fals, b adevărat, c fals; 7a; 8c.

MODULUL B. PROCESE MACROECONOMICE

Din cele de mai sus rezultă că între economii, investiţii şi potenţialul

Răspunsuri: 1b, 2b, 3a, 4c, 5a, 6c, 7b

Răspunsuri: 1b, 2a, 3c, 4a, 5a fals, b fals, c adevărat, 7b, 8a

Răspunsuri: 1b, 2c, 3b, 4b, 5a fals, b adevărat, c adevărat, 7c, 8c

Răspunsuri: 1c, 2b, 3c, 4b, 5a adevărat, b fals, c fals, 7b, 8b

10. Aşezaţi cuvintele potrivite în spaţiile libere:

Keynes, John Maynard - Teoria generală a ocupării forţei de

S-ar putea să vă placă și