CRISTINA ALPOPI

ELEMENTE DE
URBANISM
 CUPRINS
Introducere

Capitolul 1 - Evoluţia istorică a urbanismului

1.1. Urbanismul antic
1.2. Urbanismul premodern
1.3. Oraşul erei industriale (secolele XIX – XX)
1.4. Urbanismul modern

Capitolul 2 - Structura urbanistică a teritoriului

2.1. Urbanism – Definire, obiect, scop
2.2. Teritoriul şi componentele sale
2.3. Aşezările umane
2.4. Oraşul
2.4.1. Clasificarea oraşelor
2.4.2. Aglomeraţiile urbane

Capitolul 3 - Amenajarea teritoriului şi urbanismul

3.1. Amenajarea teritoriului şi urbanismul - definire, scop si obiective
3.2. Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism
3.3. Metodologia de elaborare a PUG
3.4. Structura PUG (conţinutul cadru)
3.5. Cadrul legislativ
3.6. Gestionarea teritoriului şi a localităţilor
3.7. Gestionarea terenurilor
3.8. Gestionarea construcţiilor

Capitolul 4 - Amenajare urbanistică

4.1. Modele de organizare spaţială urbană
4.2. Zonarea funcţională a spaţiului urban
4.2.1. Zona centrală
4.2.2. Zona industrială
4.2.3. Zona rezidenţială
4.2.4. Zona dotărilor social-culturale
4.2.5. Zona spaţiilor verzi

2
Capitolul 5 - Ocuparea terenurilor şi amplasarea construcţiilor
5.1. Modul de ocupare a terenurilor
5.2. Siguranţa construcţiilor şi apărarea interesului public
5.2.1. Expunerea la riscuri naturale
5.2.2. Expunerea la riscuri tehnologice
5.2.3. Construcţii cu funcţiuni generatoare de riscuri tehnologice
5.2.4. Asigurarea echipării edilitare
5.2.5. Asigurarea compatibilităţii funcţiunilor
5.2.6. Procentul de ocupare a terenului (POT)
5.3. Amplasarea construcţiilor
5.3.1. Orientarea faţă de punctele cardinale
5.3.2. Amplasarea faţă de căile de comunicaţie
5.3.3. Amplasarea în interiorul parcelei
5.4. Echiparea tehnico-edilitară
5.4.1. Racordarea construcţiilor la reţelele publice de echipare edilitară
existente
5.4.2. Realizarea de reţele edilitare
5.4.3. Proprietatea publică asupra reţelelor edilitare
5.5. Forma şi dimensiunile terenului şi ale construcţiilor
5.5.1. Parcelarea
5.5.2. Înălţimea construcţiilor
5.5.3. Aspectul exterior al construcţiilor
5.6. Amplasarea de parcaje, spaţii verzi şi împrejmuiri
5.6.1. Parcaje
5.6.2. Spaţii verzi şi plantate
5.6.3. Împrejmuiri

Capitolul 6 - Cadastrul şi publicitatea imobiliară

6.1. Cadastrul – generalităţi
6.2. Cadastrele de specialitate
6.3. Funcţiile cadastrului
6.3.1. Funcţia tehnică a cadastrului
6.3.2. Funcţia economică a cadastrului
6.3.3. Funcţia juridică a cadastrului

Capitolul 7 – Locuirea urbană

7.1. Noţiuni generale privind locuirea
7.2. Locuirea ecologică
7.3. Valenţe ecologice ale locuirii în România
7.3.1. Calitatea mediului

3
Capitolul 8 – Urbanism şi mediu
8.1. Relaţia urbanism-mediu
8.2. Urbanismul şi efectele lui asupra mediului
8.3. Efectele concentrării urbane asupra mediului înconjurător

Capitolul 9 – Urbanismul pe plan mondial

Bibliografie

4
Capitolul 1
Evoluţia istorică a urbanismului

1.1. Urbanismul antic

Urbanismul antic reprezintă ansamblul de experienţe acumulate

în timp de către om în ceea ce priveşte organizarea spaţiilor destinate
folosinţelor civile, religioase, militare, productive şi de recreere din cele
mai vechi timpuri până la sfârşitul Evului Mediu.
Acesta a apărut din cele mai vechi timpuri, o dată cu civilizaţiile
mesopotamice, egiptene, grece şi romane etc, şi de asemenea cu cele
orientale şi central americane.
Aşadar primele oraşe s-au format în Mesopotamia, Egipt, Asia
Centrală, India şi China. În Europa de vest si in nord civilizaţia urbană a
apărut mai târziu, cu precadere datorită expansiunii romane.
Cele două imperii: cel grecesc şi cel roman au ramas polii de interes
ai lumii antice.

Urbanismul în Grecia antică

Incepând cu secolele VI-V î.H se prefigureaza o ştiinţă a

construcţiei oraşelor, în care un loc central este ocupat de Grecia antică.
„Polis-ul”, care inseamna oraşul grecesc, reprezintă un model de alcătuire
echilibrată, în care se îmbină viaţa spirituală cu necesităţile impuse de igienă
si apărare precum şi cu alte funcţiuni existente.
Istoria Greciei antice cunoaşte urmatoarea periodizare, cu etape
reflectate în aspectul oraşelor:
 Perioada homerică (arhaică) – (atunci au apărut epopeile
homerice), a fost cuprinsă între secolele XII-VIII î.H. şi se
caracterizează prin apariţia polis-urilor (oraşe cetăţi), a vieţii
politice, culturale, comerciale, precum şi a „acropolei” (fiecare oraş
grecesc avea acropola sa; locul – platoul situat deasupra unei stânci
– socotit sacru, iniţial a avut funcţia de apărare, apoi pe el s-a ridicat
un număr însemnat de temple.
 Perioada clasică, cuprinsă între secolele VI-V î.H., a fost marcată
de o impresionantă dezvoltare a arhitecturii şi sculpturii. Specifică
 acestei perioade este apariţia planului rectangular utilizat in
constructia oraselor, respectiv a tramei stradale ortogonale (numita
sistem hipodamic, denumire ce vine de la numele arhitectului
Hippodamos din Millet). În această perioadă s-au executat lucrări
tehnico-edilitare precum: alimentarea cu apă, evacuarea apelor uzate
etc.
 Perioada elenistică – a fost cuprinsă între anii 323 -31 î.H. – fiind
numită fie „epoca de aur”, fie „secolul lui Fidias”, fie „secolul lui
Pericle”, datorită operelor de o inestimabila valoare artistică create
de Fidias, sprijinit de conducătorul Atenei – Pericle. Etapa este
caracterizează printr-o mareata activitate in domeniul construcţiei
oraşelor, fiind încetinit ritmul construcţiilor de natura religioasa.

Urbanismul roman

Elementul definitoriu pentru succesul multor încercări in care s-au

lansat romanii au fost drumurile, pe care inginerii romani le-au construit in
întregul imperiu, în scopul administrării si exploatării acestuia. Pe aceasta
reţeaua de drumuri si căi de acces care legau diferitele aşezări romane s-a
dezvoltat, cu timpul, cea mai mare parte a reţelei urbane contemporane.
Cele mai semnificative caracteristici specifice oraşelor romane erau:
 apartenenţa lor la un sistem de localităţi din teritoriu, diversificate ca
funcţiuni, astfel:
٠oraşe cu funcţiuni strategice: Lutectia-Parisiorum (Paris);
Londinium (Londra);
٠oraşe comerciale: Ostia, Salerno;
٠oraşe administrative: Roma, Atena;
٠oraşe balneare şi de odihnă: Pompei, Herculanum.
 structura sau planul oraşelor romane se axa pe o reţea ortogonală de
străzi, ceea ce răspundea unor cerinţe practice. Ele limitau cvartale
numite „insulae”, ce aveau ca axe ortogonale „cardo maximus” pe
direcţia Nord-Sud şi „decumanus maximus” pe direcţia Est-Vest, două
artere mari, perpendiculare, diferite de celelalte străzi prin dimensiunea
lor. La intersecţia acestora se afla piaţa sau forumul în care se ridica
templul închinat zeului protector al oraşului, bazilica (biserica),
construcţiile comerciale. Oraşul tipic roman are forma unui pătrat sau
dreptunghi, unde decumanus şi cardo erau medianele. Forumul - locul
de întâlnire si centrul vieţii publice era considerat inima oraşului roman.
Era un loc înconjurat de cladiri publice unite între ele prin colonade
greceşti.

6
 dotările publice, corespundeau unor utilizări complexe:
- drumurile romane uimesc şi azi prin rezistenţa lor. În interiorul
oraşelor, profilul transversal al străzilor prevedea separarea
circulaţiei vehiculelor fata de circulaţia pietonală;
- pentru petrecerea timpului liber s-au construit teatre, stadioane,
amfiteatre, terme etc. Alte constructii au fost: clădirile
administrative, palatele şi columnele (de exemplu cea a lui
Traian şi cea a lui Marc Aureliu), templele, cazărmile,
închisorile, fântânile, statuile care ornau drumurile şi spaţiile
publice;
- pe întinderea întregului imperiu au fost construite poduri,
tuneluri si apeducte (jgheaburi din piatră cu lungimi de câţiva
km, susţinute de stâlpi groşi, legaţi între ei cu arcade care
conducea către oraşe apa provenind din surse îndepărtate),
canalizări, instalaţii portuare;
 locuinţele sunt de două feluri: domus şi insulae. Domus decurgeau din
tipul clasic al casei romane particulare, destinate vieţii unei intregi
familii şi a personalului ei. Ele aveau în general un etaj, ocupând o mare
suprafaţă de teren. Insulae erau case cu un numar mai mare de etaje
divizate în apartamente.

Urbanismul medieval

Dezvoltarea oraşelor existente a avut loc pornind de la vechile

oraşe romane, în exteriorul cărora s-au format burguri abatiale uneori
fortificate.
În ceea ce priveşte populaţia oraşelor medievale, oraşele cele mai
populate se găseau în Italia. Parisul care avea 200 000 de locuitori, Londra
şi Köln aveau 40 000, Barcelona 35 000, Toulouse 30 000 iar Milano şi
Veneţia 200 000 de locuitori.
Câteva dintre caracteristicile aşezărilor medievale erau:
 număr restrâns de locuitori (10.000 – 40.000 de locuitori);
 prezenţa unor ziduri înconjurătoare (fortificaţii) pentru
asigurarea securităţii;
 densitate mare a construcţiilor şi a populaţiei;
 construcţii şi trasee ale străzilor adaptate configuraţiei terenului.
Străzile medievale sunt extrem de variate: întortocheate şi
strâmte în oraşele mai vechi (1-2 m) şi largi şi drepte în oraşele
noi (8-10 m);

7
  reţelele stradale inelar-radiale convergeau către piaţa centrală, în
care erau amplasate clădirile religioase (în general
supradimensionate ) şi clădirile publice (de exemplu primăriile);
 oraşul medieval avea cartiere bine determinate, autorităţile
oraşului decizând amplasarea în acelaşi loc a meseriilor poluante
sau zgomotoase;
 lipsa preocupării privind confortul, igiena, salubritatea (inclusiv
a locuinţelor) şi dotarea tehnico-edilitară.
Unele oraşe se formează şi se dezvoltă de-a lungul străzii principale,
primind o configuraţie predominant liniară, altele iau forme concentrice cu
construcţii dispuse în inel în jurul celor mai importante construcţii. Când
dezvoltarea urbană este împiedicată de-a lungul uneia sau mai multor laturi
din cauza situaţiei topografice (prezenţa unui relief muntos, a unor lacuri sau
râuri), oraşul se dezvoltă pe laturile opuse, primind o configuraţie „în
evantai”.

1.2. Urbanismul premodern

Urbanismul premodern reprezinta ansamblul de teorii, studii şi

realizări referitoare la teritoriu, în intervalul de timp cuprins între
sfârşitul secolului al XIV-lea şi secolul al XVIII-lea, în Europa.

Filarete, inventatorul traseelor urbane în formă de stea, autorul

Tratatului de arhitectură este primul care a conceput un plan radial-
concentric pentru oraşul ideal pe care îl propune şi pe care îl numeşte
Sforzinda. Desenul său are forma de stea cu opt colţuri, deci poligon cu 16
străzi radiale care converg către o piaţa centrală unde se ridica palatul
suveranului (Figura 1). La acestea se adaugă pieţe secundare şi o mare arteră
inelară.

8
 Figura 1 – Schema oraşului Sforzinda a lui Filarete 1

În secolul al XVI-lea urbanismul în Europa tinde să abandoneze

modelul oraşului ideal2 pentru a se adapta exigenţelor cu caracter militar şi
de reprezentare a puterii.
Forma oraşului se adaptează exigenţelor tehnicii militare care
presupune existenţa unei pieţe centrale pentru strângerea trupelor şi un
perimetru de preferinţă poligonal, cu unghiuri obtuze. Fie că are forma unui
pătrat sau a unui poligon cu 6,7,8 sau mai multe laturi, oraşul fortificat ideal
are ca element constant o mare piaţă din care străzile principale pleacă spre
periferie. Strategia inspira deci pe ingineri cu soluţii urbane comparabile cu
cele ale lui Filarete.
Câteva dintre ideile privind construcţia oraşelor sunt3:
 Stabilirea formei incintei conform exigenţelor impuse de
tehnicile de apărare;
 Castelele burghezilor (din a căror construcţie au fost
eliminate fortificaţiile) au fost integrate în urbanistica nouă,

1
Ognibene F., Elementi di Urbanistica, Societá Editrice Internazionale-Torino, 2000.
2
Tema oraşului ideal propusă de Filarete este reluată de Leonardo şi numeroşi alţi autori
italieni şi străini şi este înţeleasă nu în sens utopic, ci ca model demn de urmat în contrucţia
oraşului real.
3
Minea E. M., Urbanism şi amenajarea teritoriului, Cluj-Napoca, 2007.

9
 fiind vizibile numai din stradă. Spre stradă erau prezentate
faţade atrăgătoare cu numeroase şi mari deschideri, având 2
sau 3 etaje;
 Amplasarea construcţiilor în zone funcţionale;
 Ierarhizarea străzilor şi a pieţelor după destinaţia lor;
 Amplasarea în zone izolate a atelierelor producătoare de
noxe ;
 Prezenţa unei legături uşoare între zonele productive şi
spaţiile comerciale ;
 Promovarea construcţiei pe nivele diferite a căilor de
circulaţie pentru vehicule şi pentru pietoni;
 Preocuparea pentru confortul edilitar şi igiena publică.

1.3. Oraşul erei industriale (secolele XIX – XX)

În ultimele două secole populaţia lumii a crescut, iar populaţia

urbană a crescut şi mai rapid. Din 1850 populaţia globului s-a mărit de 4 ori
iar numărul locuitorilor oraşelor a crescut de 10 ori. Aceasta este consecinţa
progreselor ştiinţifice şi tehnice realizate începând cu mijlocul secolului al
XVIII-lea. Europa Occidentală este cea care declanşează acest proces,
urmată apoi de SUA.
Structura populaţiei active s-a schimbat. În timp ce la începutul
secolului al XIX-lea 80% din populaţia activă era ocupată în sectorul
primar, 8% în sectorul secundar şi 12% în cel terţiar, în ţările industrializate
a avut loc o adevarata degradare a sectorului primar în beneficiul celui
secundar şi terţiar. Apoi, datorită noii creşteri a productivităţii în industrie,
sectorul secundar s-a micşorat la rândul său în beneficiul celui terţiar care
este marele beneficiar al dezvoltării economice.
Pe parcursul secolului al XIX-lea, în tot Occidentul industrializat s-
au întemeiat noi oraşe şi s-au extins peste măsură cele antice. Numeroase
oraşe au fost create pentru a fi capitale. La mijlocul secolului al XIX-lea
sunt fondate Ottawa şi Pretoria, la începutul secolului al XX-lea Camberra,
New Delhi şi Ankara, apoi Brasilia la sfârşitul anilor ‘50.
Pe de altă parte au fost create oraşe turistice, precum Miami sau
Palm Beach în secolul XX. Pentru a evita creşterea excesivă a marilor oraşe
încă de la sfârşitul secolului XX s-a recurs la oraşe satelit.
Începutul secolului al XX-lea aduce schimbări majore în domeniul
transportului. La Londra, spre exemplu, în 1907 au fost electrificate liniile
de metrou; au apărut trenuri electrice de suprafaţă, s-a lărgit reţeaua liniilor
de tramvai astfel încât (între 1890 şi 1939) aproape toate marile zone urbane

10
au suferit procese de modificare a zonării populaţiei respectiv a migrării
acesteia spre zonele periurbane, care s-au dezvoltat într-un ritm accelerat,
dar în mod haotic, necontrolat.

1.4. Urbanismul modern

Urbanismul modern este o ştiinţă a aşezărilor umane născut ca o

consecinţă a revoluţiei industriale. Aceasta, care începe din secolul al
XVIII-lea în Anglia, dirijează o întreagă populaţie muncitorească spre oraşe,
care însă nu sunt pregătite să o primească. Rezultă de aici o proliferare a
locuinţelor mizere, a cocioabelor.
Revoluţia industrială a determinat schimbări fundamentale în
dezvoltarea centrelor urbane şi a declanşat criza pe care oraşul contemporan
nu a reuşit să o depăşească. Din punct de vedere cantitativ, revoluţia
industrială este urmată de o creştere a presiunii demografice în oraşe, de o
drenare a populaţiei satelor în folosul unei dezvoltări urbane fără precedent.
Apariţia acestui fenomen şi amploarea lui sunt corelate cu ordinea şi nivelul
industrializării ţărilor respective. Marea Britanie este cel dintâi teatru al
acestei mişcări, simţită de la recensămintele din 1801, în Europa; îi urmează
Franţa şi Germania, începând cu anii 1830.
Succint, factorii care au generat aceste schimbări au fost:
● dezvoltarea explozivă a manufacturilor şi industriilor amplasate în
centrele urbane;
● creşterea numărului de locuitori prin atragerea populaţiei rurale
pauperizate;
● apariţia unor probleme noi, fără precedent, cum sunt:
o necesitatea spaţiilor de cazare pentru o populaţie numeroasă;
o asigurarea igienei publice: alimentarea cu apă, canalizare,
salubrizare;
o necesitatea destinării unor clădiri procesului educaţional:
şcoli, activităţi culturale etc;
o punerea la dispoziţia populaţiei a spaţiilor instituţiilor şi a
altor mijloace de petrecere a timpului liber.
Din punct de vedere teoretic şi practic, între jumătatea secolului al
XIX-lea şi primii ani ai secolului XX s-au conturat în Europa direcţii diferite
privind sistematizarea urbanistică a oraşelor: aceea a lui Haussmann pentru
Paris şi aceea a lui Howard pentru Londra. Prima îşi stabilea ca obiectiv
transformarea oraşelor existente prin intervenţii radicale capabile să le
adapteze noilor exigenţe. Cea de-a doua urmărea în schimb

11
descongestionarea oraşelor existente construind în exteriorul lor o serie de
noi oraşe.

Planul Haussmann pentru Paris

Când pe scena din Paris şi-a făcut apariţia Georges Eugéne

Haussmann (1809-1891), însărcinat de Napoleon al III-lea să realizeze un
vast program de reconstrucţie şi restructurare pentru capitala franceză la
exigenţele unui imperiu, Parisul depăşise 1 milion de locuitori şi efectele
aglomeraţiei erau absolut evidente sub aspectul igienei şi al degradării
mediului.
Haussmann şi-a dus la bun sfârşit mandatul din 1852-1869,
îmbunătăţind în mod absolut starea de igienă a oraşului, punând în valoarea,
cu unele modificări, clădirile monumentale, principalele clădiri publice şi
cele ale aristocraţiei. El a propus construcţia de noi străzi largi şi drepte
pentru noile exigenţe ale traficului şi pentru a uni cartiere între ele, dar şi cu
centrul, precum şi gări, centre comerciale şi de afaceri.
Haussmann s-a folosit de vechile cartiere pentru a forma o reţea de
bulevarde, în mod particular eficace pentru o apărare împotriva răscoalelor
populare repetate. Ideile de bază ale planului lui Haussmann au fost
următoarele:
 străzi şi pieţe trasate cu o riguroasă axialitate;
 acelaşi stil arhitectonic pentru toate faţadele clădirilor îndreptate
spre principalele străzi şi pieţe;
 stabilirea străzilor ca fiind căi de acces spre anumite clădiri şi a
pieţelor reprezentând puncte focale de întâlnire pentru diferite
evenimente.
Haussmann a realizat primul plan urbanistic al unui oraş într-un timp
relativ scurt şi are meritul de a fi reuşit să anticipeze şi să facă posibile
transformările într-un oraş mare, precum Parisul.

Propunerea lui Ebenezer Howard

Urbanistul englez Ebenezer Howard (1850-1928), în jurul anului

1898 a avut fantastica intuiţie de a propune o nouă formă de aşezare urbană
la care nimeni înaintea lui nu se gândise şi care a influenţat mult gândirea
urbanistică contemporană.
Ideea de „oraş - grădină” va rămâne una dintre cele mai importante
idei ale urbanismului modern. Howard şi-a dat seama, pornind de la
observarea directă a realităţii sociale din propria ţară, de modul în care

12
populaţia în creştere puternică şi continuă, era atrasă de centrele industriale
existente şi în mod particular de marile oraşe deja supraaglomerate.
Din analiza celor două fenomene, acela de suprapopulare a oraşelor
industriale şi acela de despopulare a provinciilor, Howard a dedus că soluţia
problemelor specifice oraşului şi exteriorului său trebuia să fie găsită în mod
unitar. Aceasta a făcut ca Howard să propună guvernului englez să realizeze
aşezări urbane noi, de interes regional, cumulând avantajele legate de igienă
cu cele de mediu ale aşezărilor rurale şi cu cele socio-culturale ale oraşului.
Acestei noi forme de aşezare umană i s-a dat numele de „oraş-
grădină” unde, aşa cum a spus de multe ori Howard, „urbanul şi ruralul se
unesc şi din unirea lor se naşte o nouă viaţă, o nouă civilizaţie”.

Ideile de bază ale oraşului – grădină au fost trei:

a) terenul destinat fiecărui oraş – grădină (400 ha urbane pentru
terenul de construcţie şi 200 ha pentru centura verde agricolă
care îl înconjoară) nu era fracţionabil şi trebuia să rămână în
proprietatea comunităţii;
b) comunitatea asigura controlul asupra creşterii şi limitării creşterii
populaţiei din fiecare oraş – gradină. Ajunsă la numărul stabilit
de locuitori (maxim 32.000), creşterea ulterioară nu trebuia să
ducă la supraaglomerare, aşa cum se întâmpla în cazul oraşelor
existente, ci trebuia să aibă loc numai prin întemeierea unui alt
oraş – gradină, conform aceloraşi principii.
Aceste oraşe, izolate prin definiţie unele de altele prin centuri
verzi, puteau fi eventual grupate la periferia unui oraş central
(aflat la o distanţă cuprinsă între 5 şi 32 km), a cărui populaţie nu
ar fi trebuit să depăşească 58.000 de locuitori 4;
c) oraşul – grădină trebuia să asigure un echilibru între urban şi
rural, iar în dezvoltarea sa internă trebuia să stabilească un
echilibru între localităţi, activităţi productive şi terţiare şi între
funcţiunile politice, sociale şi recreative.
Modelul spaţial al oraşului–grădină propus de Howard era
construit din inele concentrice pornind din centru; unul dintre aceste inele,
cel central, era conceput ca un mare parc circular în care se afla un spaţiu
comercial şi administrativ spre care se înfăţişau clădirile publice principale,
în timp ce în alte inele erau situate clădirile de locuinţe, fiecare avându-şi
propria grădină; la periferie se afla o zonă industrială, apoi o cale ferată şi în

4
Niculescu D., Elemente de Urbanism, Editura Universităţii Politehnice din Timişoara,
2000.

13
cele din urmă o fâşie agricolă (Figura 3). Pentru a împiedica specula
funciară comunitatea locuitorilor era proprietara terenului urban fără a fi şi
proprietara caselor şi a întreprinderilor.

Figura 3 - Schema de organizare a oraşului grădină gândită de E.

Haward. Sectorul circular (figura din dreapta) sugerează aplicarea schemei
în zona londoneză5.

Cum ar putea fi atinsă această mare transformare socială? Howard a

dat răspunsul în diagrama celor "trei magneţi" (Figura 4). Oraşul şi satul
erau comparate cu magneţii, fiecare cu puterea şi combinaţia de atracţie şi
repulsie. Oraşul cu strălucirea lui, salariile mari şi oportunităţile de afaceri
sufereau din cauza preţurilor mari şi a condiţiilor proaste de viaţă.

5
Ognibene F., Elementi di Urbanistica, Societá Editrice Internazionale-Torino, 2000.

14
 Figura 4 – Digrama celor "trei magneţi", creată de Howard pentru a
exemplifica ideea sa de oraş - grădină 6.

În S.U.A. oraşele grădină au fost create după exemplul lui Howard.

Cel mai bun şi recent exemplu este Columbia, Maryland, construit în anii
'60 ca o comunitate independentă cu locuinţe şi industrie.

Ringul din Viena

Printre intervenţiile de transformare a marilor oraşe, care au avut loc
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, merită amintită cea referitoare la
Ringul din Viena.
Fortificaţiile au fost dărâmate şi s-a trasat în jurul perimetrului
centrului istoric o grandioasă circumvoluţiune denumită chiar „ring” (inel),
pe care au fost amplasate principalele clădiri publice: Parlamentul,

6
Ognibene F., Elementi di Urbanistica, Societá Editrice Internazionale-Torino, 2000.

15
Universitatea, Palatul Comunal, Teatrul, bibliotecile, muzeele, galeriile,
pieţele, totul presărat cu ample spaţii verzi (Figura 5).

Figura 5 - Ringul din Viena (1859-1872): cu alb clădirile private, cu

haşuri clădirile publice şi cu negru zonele verzi7.

Ringul vienez a avut numeroase merite:

 a unit vechiul oraş, prin reţeaua stradală, de oraşul modern, fără a
distruge vechiul ţesut, cum se întâmplase înainte la Paris;
 a absorbit presiunea traficului extern, protejând caracteristicile
mediului din zona centrului istoric, care era strict separat de
exteriorul oraşului;
 a înlesnit formarea unui veritabil centru de servicii care deservea
atât oraşul vechi, cât şi pe cel nou;
Operaţiunea vieneză, efectuată din motive de prestigiu, a avut o mare
rezonanţă şi a fost un exemplu pentru sistematizarea altor oraşe din nordul
Europei ca: Lipsia, Lubecca, Copenhaga, unde centrele vechi au fost
întreţinute aproape intacte în interiorul unui inel verde care înlocuia
fortificaţiile antice.

7
Ognibene F., Elementi di Urbanistica, Societá Editrice Internazionale-Torino, 2000.

16
 Oraşul liniar al lui Arturo Soría y Mata

Ideea de oraş liniar s-a conturat, în istoria urbanismului modern,

pornind de la propunerea de „oraş liniar” a spaniolului Arturo Soría y Mata
(1844-1920).
„Oraşul liniar” a fost conceput de Soría ca o aşezare umană
organizată după o linie preferenţială a sistemului de trafic stradal, feroviar şi
fluvial, cu scopul de a orienta dezvoltarea, în mod teoretic nedefinită, a unui
oraş.
Un exemplu de oraş liniar a fost acela proiectat de Soría y Mata între
anii 1882 – 1920 în formă de potcoavă de cal în jurul Madridului, cu o
lungime de 58 km între localităţile Fuencarral şi Pozuelo de Alarcon.

Figura 6 - Schema oraşului liniar al lui Soría y Mata8

8
Ognibene F., Elementi di Urbanistica, Societá Editrice Internazionale-Torino, 2000.

17
Capitolul 2
Structura urbanistică a teritoriului

2.1. Urbanism – Definire, obiect, scop

Urbanismul, în trecut, era considerat disciplina care se ocupa de

sistematizarea şi dezvoltarea oraşelor, căutând cu ajutorul tuturor resurselor
tehnice disponibile să determine cea mai bună dispunere a străzilor,
clădirilor şi instalaţiilor publice, precum şi a locuinţelor private, în aşa fel
încât populaţia să ducă o viaţă comodă, plăcută şi sănătoasă.
În civilizaţia occidentală urbanismul datează de pe vremea lui
Hippodamos din Millet (mare urbanist grec, matematician şi arhitect, care a
trăit în sec IV î. Hr.), dar disciplina în sine s-a născut pornind de la revoluţia
industrială şi de la prima mare expansiune urbană pe care aceasta a
determinat-o.
Obiectul de studiu al urbanismului este astfel lărgit, cuprinzând nu
numai oraşul, ci întregul teritoriu, în zona sa urbană, cât şi cea rurală.

Urbanismul este ştiinţa care, pe plan social şi uman, studiază

sistematizarea raţională a oraşelor, comunelor, teritoriilor, mijloacelor
de comunicaţie, cu scopul de a realiza cele mai bune condiţii de viaţă
pentru colectivităţi.

Din definiţia urbanismului, derivă următoarele aspecte:

 Sfera de cuprindere a urbanismului este întregul teritoriu: urban şi
rural, construit şi neconstruit, construibil şi neconstruibil;
 Elementele pe care urbanismul, ca ştiinţă, le foloseşte sunt:
cercetările, dispoziţiile, regulile, regulamentele, proiectele necesare
pentru a se ajunge la o sistematizare raţională şi la cea mai bună
utilizare a teritoriului;
 Scopul urbanismului este acela de a favoriza bunăstarea comunităţii
prin perfecţionarea structurilor.
2.2. Teritoriul şi componentele sale

Teritoriul actual este rezultatul unui lung proces de transformare a

spaţiului terestru şi este opera omului. Acesta este un sistem complex format
din următoarele elemente principale:
 aşezările umane;
 infrastructurile de reţele, compuse din utilaje şi instalaţii pentru
transportul persoanelor şi obiectelor, cele destinate producerii şi
distribuţiei de energie electrică, apă, gaz, cele pentru colectarea şi
evacuarea apelor reziduale, linii speciale de comunicaţie etc.
 marile spaţii libere, cuprinzând terenurile folosite în activităţile
agricole şi silvice, parcurile şi rezervaţiile naturale, munţii, râurile şi
lacurile etc.

Întrucât numim structură ansamblul relaţiilor care au loc între

elementele unui sistem, se poate defini structura urbanistică -
totalitatea relaţiilor existente între elementele unui teritoriu dat.

De exemplu, structura urbanistică a unui mare oraş cuprinde

elemente precum: zonele rezidenţiale de diferite tipologii, spaţiile de
folosinţă colectivă, marile artere de circulaţie, străzile de legătură, pasajele
pietonale, zonele verzi, spaţiile agricole etc.

2.3. Aşezările umane

Aşezarea umană reprezintă orice formă de adăpost pentru om.

Fiecare aşezare umană se naşte din necesităţile de locuire, apărare şi
organizare a spaţiului terestru şi constituie amprenta cea mai vizibilă pe care
omul o poate lăsa prin prezenţa sa pe suprafaţa pământului. Aşezările umane
evoluează în timp şi influenţează mai mult sau mai puţin teritoriul,
modificând aspectul spaţiului construit.
Cunoaşterea caracteristicilor aşezărilor umane, elemente precum:
localizare, construcţie, poziţie, formă, structură, este necesară din motive
culturale şi de mediu, istorice, etnice, economice, politice şi sociale, care se
modifică în timp.
O aşezare umană apare iniţial acolo unde există condiţii naturale şi
de mediu favorabile, precum prezenţa unui curs de apă, fertilitatea solului,
iluminare naturală, accesul la drumurile publice etc. Astfel, se întâlnesc
aşezări construite la altitudini mari, departe de câmpii şi de litoraluri.

19
 A)) Aşezările umane, din punct de vedere morfologic9 sau, altfel
spus, al formei şi organizării lor, se clasifică astfel:
 case izolate sau risipite;
 nuclee locuite sau aşezări elementare;
 centre locuite, categorie care cuprinde toate aşezările urbane, de la
sat, până la oraş.

Casele izolate sau risipite sunt cele situate la distanţe mari în

teritoriu, în aşa fel încât nu pot constitui un nucleu locuit. Deseori, acestea
se regăsesc în număr foarte redus, alcătuind nuclee sau aşezări elementare,
care constituie elemente de tranziţie dintre casele izolate şi centrele locuite.
Nucleul locuit reprezintă o localitate constituită dintr-un grup de
case alăturate sau învecinate pentru cel puţin cinci familii cu străzi
intercalate cu poteci, luminişuri, curţi, grădini, cu condiţia ca distanţa dintre
două case să nu depăşească 30 metri, inferioară distanţei dintre nucleul
însuşi şi cea mai apropiată casă din categoria celor izolate.
Centrul locuit este un ansamblu de case alăturate sau învecinate,
străbătut de străzi şi pieţe, caracterizat de existenţa serviciilor publice (de
exemplu: biserică, şcoală, gară, staţii de tramvai sau autobuz, poştă,
farmacie, magazine etc.) care constituie condiţii pentru o formă de viaţă
socială independentă, la care au acces şi contribuie de asemenea locuitorii
din zonele învecinate din motive precum: instruire (educaţie), afaceri,
religie, aprovizionare etc.
Centrul locuit elementar îl constituie satul, în timp ce oraşul
reprezintă forma cea mai complexă de concentrare de indivizi şi de servicii
publice.
Satul a fost primul tip de aşezare umană de sine-stătătoare, apărut
încă din preistorie.
Ca tip de aşezare, satul se caracterizează prin:
- număr relativ mic de locuitori;
- suprafaţă redusă a vetrei (centrului aşezării);
- ocuparea extensivă a vetrei;
- înzestrarea modestă cu obiective de interes obştesc;
- prezenţa sporadică a dotărilor tehnico-edilitare.
În limbajul urbanistic, pentru centrul locuit se mai pot folosi
denumiri precum: agregat urban, aglomerare urbană, centru urban, pol
urban. Ultimul termen se foloseşte de obicei când se doreşte a se indica
prezenţa fenomenelor socio-economice de atracţie pentru teritoriul
9
Ognibene F., Elementi di Urbanistica, Societá Editrice Internazionale-Torino, 2000.

20
înconjurător. Aglomerarea urbană se referă la un pol urban unic, în timp
ce prin termenul de conurbaţie se indică o aglomerare care implică mai
mulţi poli urbani, de importanţă diferită, uniţi printr-un spaţiu urbanizat
unic. Prin spaţiu urbanizat se înţelege o porţiune dintr-un teritoriu, posibil
chiar foarte extins, dotat în totalitate sau parţial cu principalele lucrări de
urbanizare (străzi, parcări, reţele de canalizare, de energie electrică, spaţii
verzi etc.).

B)) Din punct de vedere funcţional sau al destinaţiei stabilite,

aşezările umane se clasifică după mai multe categorii.
Clasificarea funcţională este următoarea:

a. Zonele rezidenţiale, sunt construite din clădiri de locuit,

clădiri alocate serviciilor de bază (birouri, magazine, mici
ateliere de prelucrare), clădiri de folosinţă colectivă (şcoli,
biserici, spitale, clădiri pentru manifestări culturale, sociale,
administrative, sportive etc.).;
b. Zonele industriale, cuprind clădiri, echipamente, utilaje şi
instalaţii în care are loc transformarea materiei prime în
produse finite necesare satisfacerii trebuinţelor umane.;
c. Zonele comerciale, sunt constituite din instalaţii pentru
pieţe, târguri şi expoziţii etc;
d. Aşezările turistice, sunt constituite din centre de agrement şi
de însănătoşire (staţiuni balneoclimaterice, maritime,
montane, termale etc.) de la staţiunile sportive de iarnă, până
la satele turistice de vacanţă;
e. Aşezările rurale, sunt reprezentate de complexele edilitare
ale întreprinderilor agricole, constituite în mod normal din
casele de locuit şi din construcţiile rustice;
f. Construcţiile destinate serviciilor de interes general,
includ centrele medicale, spitalele, complexele şcolare care
ocupă spaţii mari, complexele universitare etc. Din această
categorie mai fac parte şi locaşurile de cult: biserici,
mânăstiri, temple, dar şi bazele militare şi cazărmile.

2.4. Oraşul

Cu toate că toţi cunoaştem înţelesul aproximativ al termenului

„oraş” şi mulţi specialişti din diferite domenii, de la sociologi la arheologi,

21
de la geografi, la economişti, istorici, demografi, urbanişti, au încercat să
dezvolte acest concept, definirea sa exactă şi univocă este destul de dificilă.
Pentru sociologi, oraşul este o aşezare umană relativ întinsă, densă şi
permanentă, alcătuită din indivizi eterogeni din punct de vedere social.
Pentru economişti, oraşul este un spaţiu economic în care se
concentrează pe o suprafaţă relativ mică numeroase activităţi şi deci fluxuri
de capital, de bunuri, de forţă de muncă, servicii etc.
Pentru geografia urbană, oraşul este o concentrare, într-un anumit
spaţiu construit, de locuitori care desfăşoară activităţi fundamentale din
sectorul secundar şi terţiar.
O altă direcţie de definire a oraşului este cea de convenienţă, agreată
atât de demografi, cât şi de cercetătorii din domeniul administraţiei
publice, şi se bazează, de obicei, pe o clasificare a numărului populaţiei.
În concluzie,

Oraşul este o formă complexă de aşezare umană, cu un număr

mare de locuitori, având dimensiuni variabile şi multiple dotări
edilitare, de obicei cu funcţie politico-administrativă, industrială,
comercială şi culturală; construcţiile sunt grupate în ansambluri
arhitectonice şi organizate în zone cu utilităţi definite (industriale,
comerciale, administrative, de locuinţe etc.); se dezvoltă relaţii şi
comunităţi bine organizate, cu funcţii multiple şi complexe, exercitate
de o populaţie care trăieşte în cea mai mare parte din activităţi mai
puţin agricole; exercită o mare influenţă economică şi organizatorică
asupra zonei înconjurătoare.

2.4.1. Clasificarea oraşelor

Dintre numeroasele clasificări ale oraşului (poziţie geografică,

dimensiune demografică, formă urbană, funcţii principale etc.) cele mai
semnificative din punct de vedere urbanistic sunt: cea funcţională şi cea
privind forma fizică a oraşului.
Clasificarea funcţională se bazează pe activităţi ce caracterizează şi
definesc rolul unui oraş. Clasificarea în funcţie de formă se bazează pe
configuraţia fizică pe care o prezintă oraşul. Cele două aspecte sunt în mod
evident corelate între ele.
În raport cu activităţile de bază pe care le desfăşoară populaţia,
oraşele se pot clasifica în:
■ Oraşe specializate, în care predomină populaţia ocupată într-un
anumit sector de activitate:

22
 o Industriale – Sochaux (Franţa – sediul uzinelor Peugeot),
Torino (Italia – oraş monoindustrial datorită predominării
industriei automobilistice în raport cu toate celelalte sectoare
productive), Kiruna (Suedia), Tubarao (Brazilia), Lupeni
(România);
o De servicii – individualizându-se mai ales oraşe turistice
(Cannes în Franţa, Mecca în Arabia Saudită, Miami în SUA,
Veneţia în Italia, Predeal în România); oraşe financiar –
bancare (Frankfurt, Hong Kong), culturale (oraşele
universitare: Oxford şi Cambridge în Marea Britanie,
Uppsala în Suedia);
o Agricole – foarte numeroase în ţările în curs de dezvoltare şi
încă numeroase în ţările fost comuniste;
o Oraşe cu funcţii politico-administrative, remarcându-se
oraşele special construite pentru a îndeplini funcţia de
capitală (Washington – SUA, Canberra – Australia, Moscova
- Rusia);
■ Oraşe cu funcţii multiple: majoritatea oraşelor din ţările
dezvoltate, precum şi unele centre urbane din ţările în curs de dezvoltare,
respectiv toate marile oraşe ale lumii: New York, Tokyo, Paris, Londra,
Cairo, Rio de Janeiro, Beijing.

Prin forma oraşului se înţelege aspectul său vizibil, având în vedere

ansamblul tuturor părţilor sale fizice: reţeaua de străzi, pieţe, clădiri izolate,
suprafeţe deschise de dimensiuni variabile precum: curţi interioare, grădini,
parcuri etc., elemente naturale şi artificiale definite geometric, precum:
canale, şanţuri, ziduri etc.
O posibilă clasificare a oraşelor în funcţie de formă este aceea care
analizează planul oraşului.
- planul rectangular (în esichier) a fost mult utilizat în construcţia
oraşelor. Reţelele rectangulare (hipodamice) sunt caracteristice în special
concepţiilor urbanistice de creare a unor oraşe din nou (în diferite epoci
istorice), sau extinderi în ritm rapid, fiind uşor de conceput şi de realizat,
asigurând în acelaşi timp suprafeţe regulate şi egale în ochiurile reţelelor.
Avantajele de asemenea constau în schiţarea simplă, bazându-se pe o
reţea în cadrul căreia străzile se întretaie în unghi drept. Această structură
prezintă o claritate deosebită a reţelei de circulaţie, o bună posibilitate de
divizare a oraşelor, simpla proiectare a reţelelor de transport şi maxima
folosire a terenului prin construirea de case sau blocuri paralelipipedice.

23
 Pe de altă parte, inconvenientele acestui tip de oraş sunt cele de
îngreunare a circulaţiei, aceasta efectuându-se în linii frânte ceea ce duce la
pierderi însemnate de timp, iar vizibilitatea în intersecţii este nulă.
Planul rectangular este potrivit numai
pentru terenuri plane cu o uşoară pantă pentru
asigurarea scurgerii apelor; chiar în teren
adecvat, aspectul oraşului este monoton,
amenajarea unor pieţe urbane apărând de cele
mai multe ori forţată.

Acest sistem de construcţie a fost adoptat şi de numeroase oraşe

americane.
Exemple de oraşe cu plan rectangular sunt: New York (zona
Manhattan) (Figura 1), San Francisco (Figura 2), iar în România, oraşul
Drobeta Turnu Severin (Figura 3).

Figura 1 – New York – zona Manhattan – porţiune din planul

rectangular al oraşului

24
Figura 2 – San Francisco – porţiune din planul rectangular al
oraşului

25
 Figura 3 – Drobeta Turnu-Severin – porţiune din planul rectangular
al oraşului

- planul radial concentric este conceput în scopul unei distribuiri

armonioase a străzilor în jurul unui centru de unde pleacă toate arterele sub
forma unor raze. Ele sunt de regulă întretăiate de cercuri concentrice.
Din orice punct se poate ajunge cu uşurinţă în centru, unde sunt
concentrate principalele funcţiuni social-culturale, comerciale şi
administrative ale oraşului.

Sub aspect estetic-urban, atât radialele cât şi inele favorizează crearea

de perspective remarcabile. Reţelele radial-inelare se pot adapta
relativ uşor reliefului, dacă accidentele de teren nu sunt exagerate.
Unele dintre aceste avantaje însă, în cazul depăşirii unor limite de
trafic se pot transforma în deficienţe prin încorsetarea părţii centrale,
care nu mai poate fi amplificată în suprafaţă. De asemenea, deşi
teoretic ocolirea centrului este posibilă prin inele, traversările oraşului
au tendinţa să fie făcute tot prin centru acesta devenind extrem de
aglomerat, sau în cel mai bun caz prin ocolirea pe inelul cel mai
apropiat de centru care devine astfel extrem de aglomerat.
În perioada actuală întâlnim o astfel de organizare în oraşe cum ar fi:
Odessa (Ucraina), Milano (Italia), Brăila (România) etc. În cel de-al treilea
caz, străzile sunt dispuse în semicercuri concentrice având diametrul trasat
aproximativ în lungul Dunării (Figura 4).

26
 Figura 4 – Brăila - porţiune din planul radial concentric al oraşului

- planul în evantai10 este de fapt o

jumătate de reţea radial-inelară, cu
toate caracteristicile acesteia.

- planul mixt combină planul

rectangular cu cel radial-inelar.

- planul liniar este specific oraşelor mici sau celor constrânse de

condiţiile de relief (localităţi amplasate de-a lungul unor văi). Clădirile sunt
dispuse de o parte şi de alta a unor artere de intensă circulaţie. De-a lungul
10
Ioanid V., Luca O., Găman F. ş.a., Teoria şi practica urbanismului şi amenajării
teritoriului, Note de curs, UTCB, Bucureşti, 1998.

27
acestor artere sunt concentrate clădirile administrative, comerciale, unităţile
de activităţi productive. Principalul inconvenient, la acest tip de plan, este
distanţa mare între punctele extreme ale oraşului. Reţeaua liniară a fost
creată în căutarea unor soluţii urbanistice mai raţionale sub aspectul
înscrierii în relief, al eliminării unor deficienţe în trafic semnalate la reţelele
de tip geometric şi obţinerii unor efecte peisagiste, convenabile în special
localităţilor mai mici turistice şi balneo-climaterice.
Exemplu de plan liniar întâlnim în cazul Marsiliei, dispusă de-a
lungul litoralului mediteranean (Figura 5).
În ţara noastră astfel de oraşe sunt Petroşani, Târgu Jiu şi cele de pe
Valea Prahovei: Sinaia, Buşteni, Predeal.

Figura 5 – Marsilia – porţiune din planul liniar al oraşului

- plan adaptat la condiţiile de relief

Condiţiile de relief pot impune structurarea oraşului. Astfel,
amplasarea sa în lungul unor văi impune un plan radial. Dacă în apropierea
oraşului există o culme deluroasă sau muntoasă acesta se va putea extinde,
în viitor, în jurul acesteia (cazul oraşului Braşov). Insulele formate pe albia
unui râu sau fluviu care traversează oraşul pot genera amplasamente de o

28
parte şi de alta sau chiar în interiorul acesteia. Exemplul oraşului Paris este
cel mai celebru (Figura 6) sau al Budapestei, situată de o parte şi de alta a
Dunării11.

Figura 6 – Paris – porţiune din planul oraşului

2.4.2. Aglomeraţiile urbane

În perioada actuală, în care raportul de interdependenţă între oraş şi

teritoriul înconjurător devine tot mai dinamic şi complex, tind să se formeze
aşa-numitele sisteme urbane sau conurbaţii, reprezentând ansambluri
constituite din oraşe care se dezvoltă independent, sunt apropiate spaţial, îşi
păstrează personalitatea.
Criteriile de recunoaştere a conurbaţiilor sunt următoarele 12:
■ trăsături comune ale vieţii economice;
■ trăsături comune de transport;
■ sisteme comune de alimentare cu apă, gospodărie comunală în
general.

11
Ioan C.A., Urbanism şi amenajarea teritoriului, Editura Zigotto, Galaţi, 2006.
12
Cucu V., Geografia oraşului, Editura Fundaţiei Culturale “Dimitrie Bolintineanu”,
Bucureşti, 2001.

29
 Conurbaţiile apar şi se dezvoltă în zonele unde există, de exemplu,
importante zăcăminte ale subsolului (Ruhr, Silezia) sau în regiuni cu un
anumit specific industrial (Osaka-Kobe, Leeds-Bradfort). Conurbaţiile cele
mai întâlnite sunt cele formate din oraşelor dublete, ca de exemplu Saint
Paul şi Minneapolis din SUA, de o parte şi de alta a fluviului Mississippi;
Ludwighshafen şi Mannhein din Germania, situate de o parte şi de alta a
Rhinului; Messina şi Reggio di Calabria din Italia, de o parte şi de alta a
strâmtorii Messina. Însă o conurbaţie poate avea chiar şi trei centre
principale.
Metropolele13 sunt oraşe mari, atât ca populaţie (peste un milion de
locuitori), cât şi ca întindere, cu o mare influenţă în teritoriu, jucând de
regulă rolul de capitale regionale şi naţionale. Din această categorie fac
parte aproape toate marile oraşe ale lumii (Londra, Rio de Janeiro,
Moscova). Metropolele au funcţii complexe, fiind în egală măsură centre
economico-financiare, culturale şi politico-administrative. Au în jurul lor
câteva sau mai multe oraşe-satelit, centre urbane mici sau mijlocii cu profil
specializat sau cu un profil complex.
Metropolele se numesc monocentrice atunci când se extind în jurul
unui centru unic care desfăşoară o funcţie centripetă la nivel local şi naţional
şi unde dezvoltarea industrială se datorează marilor industrii de bază, iar
sistemul de relaţii urmează itinerarii radiale.
Metropolele policentrice sunt caracterizate prin prezenţa unui centru
principal care stabileşte cu alte centre mai mici sau mai puţin dinamice
împărţirea sarcinilor privind serviciile şi infrastructura, precum şi
dezvoltarea activităţilor productive şi economice în general.
Megalopolisul constituie stadiul de gigantism al conurbaţiilor,
teritoriu organizat într-o imensă conurbaţie policentrică.
Cel mai mare megalopolis este cel situat pe coasta estică a Statelor
Unite ale Americii în zona dintre oraşul Boston până la Washington
D.C.(Figura 10).

13
Din punct de vedere etimologic, termenul de metropolă provine din limba greacă (meter
= mamă şi polis = oraş) şi înseamnă oraşul care are grijă de celelalte.

30
 Figura 10 – Megalopolisul american Boswash

Acesta cuprinde marile oraşe Boston, Philadelphia, Baltimore, New

York şi Washington D.C. denumite sub numele generic de Boswash
(Boston - Washington). Zona se întinde de-a lungul ţărmului Atlanticului pe
aproximativ 650 km, având o suprafaţă de 140000 km 2 şi o populaţie de
peste 50 milioane de locuitori.
Până în prezent s-au constituit peste 30 de megalopolisuri, printre
care se mai pot enumera: Tokaido din Japonia, Megalopolisul Brazilian,
precum si Middlands, Megalopolisul australian, Megalopolisul californian,
Megalopolisul Marilor Lacuri etc.
Sunt cunoscute, de asemenea, şi megalopolisuri de tip european14:
zona Randstad, regiunea Rhine-Ruhr, regiunea Viena-Bratislava
regiunea Oresund, regiunea Lille etc.
Un alt fenomen al aglomeraţiilor urbane este cel al oraşelor-satelit.
Aceste oraşe se află în imediata apropiere a oraşelor mari nefiind însă
contopite cu acestea. Oraşele-satelit pot fi caracterizate prin mai multe
aspecte ce le conferă acest statut. Primul dintre ele constă în faptul că
populaţia acestor oraşe lucrează în centrul oraşului mai dezvoltat şi cu
perspective mai mari de afirmare profesională.

14
Popescu I., Oraşul şi competiţia urbană, Editura Economică, Bucureşti, 2007.

31
 Oraşele-satelit se prezintă în statistici sub forma aglomeraţiilor urbane
care depăşesc uneori semnificativ populaţia centrului. Un exemplu este
oraşul Leningrad care are 39 de sateliţi dispuşi pe o rază de 70 km.
Uneori existenţa oraşelor-satelit este binevenită pentru oraşul-centru.
Acesta are posibilitatea descongestionării pe plan locativ, dar pe de altă
parte se aglomerează căile de comunicaţie.
Oraşele-satelit au un statut oarecum temporar. Astfel, o distanţă prea
mare de oraşul-centru poate duce la o scădere a importanţei lor, iar una prea
mică poate duce, în timp, la contopirea cu centrul, pierzându-şi identitatea şi
semnificaţia de satelit.

Capitolul 3
Amenajarea teritoriului şi urbanismul

3.1. Amenajarea teritoriului şi urbanismul: definire, scop şi

obiective

Amenajarea teritoriului şi urbanismul sunt domenii înrudite, fiind

considerate ramuri ale aceluiaşi trunchi, al cărui domeniu de referinţă
îl reprezintă spaţiul15.
Gestionarea spaţială a teritoriului constituie o activitate obligatorie şi
continuă, desfăşurată în interesul colectivităţilor, în concordanţă cu valorile
şi aspiraţiile societăţii. În acelaşi timp această activitate asigură indivizilor şi
colectivităţilor dreptul de folosire echitabilă şi în acelaşi timp
responsabilitatea pentru utilizarea eficientă a teritoriului. Gestionarea se
realizează, în principal, prin intermediul activităţilor de amenajare a
teritoriului şi de urbanism.
Pe de altă parte, urbanismul şi amenajarea teritoriului constituie
un complex de cunoştinţe ştiinţifice, tehnice, funcţionale şi estetice care
serveşte la satisfacerea unor necesităţi obiective ale colectivităţilor
umane ( atât indivizi cât şi grupuri).
Urbanismul şi amenajarea teritoriului au în vedere amenajarea
(proiectarea, construcţia, utilizarea, întreţinerea) atât a mediului natural (apă,

15
Pascariu G., Curs de planificare şi dezvoltare spaţială, Curs postuniversitar, Bucureşti,
2004.

32
aer, sol, faună, floră, zgomote şi vibraţii - produse în mod natural sau
artificial), cât şi a mediului antropic (material sau construit) - mediul
modificat de acţiunea oamenilor, care se compune din localităţi, cu tot ce
este construit şi amenajat în interiorul şi în afara lor (transport, locuire,
exploatare resurse, culturi agricole, păduri plantate de om). Mediul
antropic se caracterizează printr-o contradicţie între durata foarte mare de
exploatare, cu inerţie semnificativă a amenajărilor (construcţiilor) realizate
de om şi necesităţile oamenilor care le utilizează ( necesităţi foarte flexibile,
care se schimbă rapid în timp)16. Mediul natural şi mediul antropic ocupă
teren.
Cele două domenii se ocupă de problemele dezvoltării spaţiale, dar
depind în mod direct de ansamblul factorilor economici, sociali, culturali şi
de mediu, aşa cum reiese şi din Figura 1, de mai jos.

factori de mediu

AMENAJAREA URBANISM
TERITORIULUI

TERITORIU AŞEZARE

CADRU NATURAL CONSTRUCŢII

GEOGRAFIE ARHITECTURǍ

factori sociali

factori culturali
factori economici

16
Ioanid V., Luca O., Găman F. ş.a.,Teoria şi practica urbanismului şi amenajării
teritoriului, Note de curs, UTCB, Bucureşti, 1998.

33
Figura 1 17- Ansamblul factorilor de care depind amenajarea teritoriului
şi urbanismul

Pentru urbanism şi amenajarea teritoriului domeniul de referinţă îl

reprezintă spaţiul. Astfel, amenajarea teritoriului şi urbanismul
reprezintă un domeniu de studiu şi o disciplină spaţială. Ele se înrudesc
pe de o parte cu geografia, iar pe de alta cu arhitectura.
O definiţie des invocată este cea formulată de miniştrii ce
coordonează dezvoltarea teritorială şi urbană, din ţările Uniunii Europene:
amenajarea teritoriului este expresia spaţială a patru tipuri de politici:
economice, sociale, ecologice şi culturale 18.
Amenajarea teritoriului se ocupă cu suprafeţe vaste de teren, în
care (de cele mai multe ori ) domină mediul natural. Amenajarea
teritoriului (Regional Planning) se ocupă de coordonarea activităţilor din
teritoriu, necuprins în localităţi, adică teritoriul propriu-zis dintre localităţi
(incluzându-l parţial sau total şi pe cel din localităţi) caracterizat de densităţi
relativ mici ale populaţiei.
Urbanismul (Urban Planning) se ocupă cu aşezările umane
propriu-zise (urbane sau rurale), în care domină spaţiul construit,
artificial, puternic antropizat şi coordonează activităţile din interiorul
acestor localităţi, caracterizate printr-o densitate mare a populaţiei.
Se poate spune că urbanismul este parte a amenajării teritoriului,
având problematică şi caracteristici specifice. Ceea ce trebuie subliniat
este însă complexa interdependenţă, de netăgăduit, între urbanism şi
amenajarea teritoriului.
Amenajarea teritoriului, spre deosebire de Urbanism (care studiază
amplasarea fizică a clădirilor), are un profund conţinut economic. Astfel,
amenajarea teritoriului studiază:
 amplasarea zonelor de locuit în raport cu industria;
 distribuţia în teritoriu a activităţilor productive;
 amplasarea reţelelor de transport şi stradale;
 amplasarea locurilor de muncă în raport cu locuirea,

17
Pascariu G. – Curs de planificare şi dezvoltare spaţială, curs post-universitar, modul 9,
septembrie 2004.
18
CEMAT – “Conferinţa Europeană a Miniştrilor pentru Amenajarea Teritoriului”,
Terremolinos, 1983.

34
ceea ce determină, implicit, costuri mult mai mari decât cele suportate de
Urbanism.
Activităţile principale de amenajare a teritoriului şi de urbanism
constau în transpunerea la nivelul întregului teritoriu naţional a strategiilor,
politicilor şi programelor de dezvoltare durabilă în profil spaţial, precum şi
urmărirea aplicării acestora în conformitate cu documentaţiile de specialitate
legal aprobate.

Scopul de bază al amenajării teritoriului îl constituie armonizarea la

nivelul întregului teritoriu a politicilor economice, sociale, ecologice şi
culturale, stabilite la nivel naţional şi local pentru asigurarea echilibrului în
dezvoltarea diferitelor zone ale ţării, urmărindu-se creşterea coeziunii şi
eficienţei relaţiilor economice şi sociale dintre acestea. Amenajarea
teritoriului reprezintă, deci, expresia spaţială a politicilor economice,
sociale, culturale şi ecologice ale societăţii.
Principalul scop al urbanismului constă în stimularea evoluţiei
complexe a localităţilor, prin elaborarea şi implementarea unor strategii de
dezvoltare pe termen scurt, mediu şi lung. Activitatea de urbanism cuprinde
toate localităţile ţării, organizate în reţea, pe baza ierarhizării şi distribuţiei
echilibrate a acestora în teritoriu. Urbanismul urmăreste stabilirea direcţiilor
dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul
acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor.
În ceea ce priveşte obiectivele specifice ale amenajării teritoriului şi
urbanismului, ele pot fi definite în prezent în România, în raport cu politica
naţională în domeniu exprimată în cuprinsul Legii Amenajării Teritoriului şi
Urbanismului nr. 350/2001.
Astfel, obiectivele principale ale activităţii de amenajare a
teritoriului sunt:
- dezvoltarea economicǎ şi socialǎ echilibratǎ a regiunilor şi
zonelor, cu respectarea specificului acestora;
- îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor
umane;
- gestionarea responsabilǎ a resurselor naturale şi protecţia
mediului ;
- utilizarea raţională şi eficientǎ a teritoriului;
- protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere
ecologic;
- evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor
catastrofe.
În vederea atingerii obiectivelor de mai sus, activitatea de amenajare a
teritoriului, trebuie să fie:

35
 - □ globală – urmăreşte coordonarea politicilor sectoriale într-
un ansamblu integrat;
- □ funcţională – ţine seama de valorile de cultură şi interesele
comune prezente în cadrul natural şi construit al teritoriului
respectiv;
- □ prospectivă – analizează tendinţele de dezvoltare pe termen
lung, luându-se în considerare fenomenele şi intervenţiile
economice, ecologice, sociale şi culturale;
- □ demografică – asigură participarea populaţiei şi a
reprezentanţilor ei politici la adoptarea deciziilor;

Conform Legii 350/2001, activitatea de amenajare a teritoriului si de

urbanism se exercită pe întreg teritoriul României pe baza principiului
ierarhizării, coeziunii şi integrării spaţiale la nivel naţional, regional,
judeţean, orăşenesc şi comunal, creând cadrul adecvat pentru dezvoltarea
echilibrată şi utilizarea raţională a teritoriului precum şi gestionarea
responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului.

Urbanismul privit ca ansamblu de activităţi urmǎreşte atingerea

urmǎtoarelor obiective :
 Determinarea structurii funcţionale a localităţilor;
 Ameliorarea condiţiilor de viaţă prin eliminarea disfuncţionalităţilor,
asigurarea accesului la servicii publice şi locuinţe convenabile pentru
toţi locuitorii ;
 Crearea condiţiilor pentru satisfacerea unor nevoi speciale ale
copiilor, vârstnicilor şi ale persoanelor cu handicap;
 Utilizarea eficientǎ a terenurilor, necesare funcţiunilor urbanistice în
localităţi;
 Extinderea controlatǎ a zonelor construite;
 Protejarea, conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului cultural
contruit şi natural;
 Asigurarea calităţii cadrului construit, amenajat şi plantat din toate
localităţile urbane şi rurale ;
 Protejarea populaţiei şi a cadrului natural şi construit împotriva
poluǎrii şi a riscurilor naturale şi tehnologice previzibile.
Urmǎrirea acestor obiective se face în cadrul strategiilor şi politicilor de
dezvoltare, prin intermediul planurilor de amenajare a teritoriului, al
planurilor şi regulamentelor de urbanism.
Diversitatea obiectivelor impune ca urbanismul să reprezinte o
activitate:

36
 - □ operaţională – prin detalierea şi delimitarea în teren a
prevederilor planurilor de amenajare a teritoriului;
- □ integratoare – prin sintetizarea politicilor sectoriale privind
gestionarea teritoriului localităţilor;
- □ normativă – prin precizarea modalităţilor de utilizare a
terenurilor, definirea destinaţiilor şi gabaritelor de clădiri,
inclusiv infrastructura, amenajări şi plantaţii;
Amenajarea teritoriului este, deci, un ansamblu de activităţi complexe,
cu caracter global şi interdisciplinar, având ca obiectiv final organizarea
fizică a spaţiului.
Ca obiective specifice pot fi menţionate: localizarea activităţilor
industriale, a marilor infrastructuri teritoriale, dinamica fenomenelor
demografice şi migraţioniste, protecţia mediului, dezvoltarea urbană etc.
Amenajarea teritoriului este o activitate de interes general, cu caracter
continuu şi care se desfăşoară, după caz, la nivelul unui teritoriu regional
(intra-naţional), naţional, macro-regional sau continental. Are, de asemenea,
un caracter prospectiv, întrucât urmăreşte identificarea trendurilor
economice, demografice, a riscurilor ecologice şi sociale etc, dar are şi un
caracter aplicativ, deoarece fundamentează în mod obiectiv (utilizând şi
instrumente cu caracter ştiinţific) decizia instituţiilor cu responsabilităţi în
domeniu, oferind o anumită concepţie de organizare/modelare a teritoriului.
De activitatea de amenajare a teritoriului sunt responsabile
instituţiile publice la nivel central şi local (în România: Parlamentul,
Guvernul şi instituţiile centrale specifice, consiliile municipale, judeţene,
orăşeneşti şi comunale).
Instrumentul principal de amenajare a teritoriului este planul. Acesta
este o expresie a unei strategii globale de organizare/modelare a teritoriului
şi poate avea compartimente sectoriale şi regionale sau teritoriale (planul de
amenajare a bazinelor hidrografice, planul de amenajare a zonei montane,
planul de amenajare a unui judeţ etc).
Activitatea de urbanism cuprinde toate localităţile ţării, organizate
în reţea, pe baza ierarhizării şi distribuţiei echilibrate a acestora în teritoriu.
Urbanismul urmăreşte stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor
urbane şi rurale, în acord cu potenţialul acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor.

3.2 Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de

urbanism

37
 Schema de mai jos arată care sunt zonele specifice urbanismului şi care
sunt cele specifice amenajării teritoriului, precum şi zonele de interferenţă.
De asemenea, explică în mod sugestiv anvergura problematicii de amenajare
a teritoriului şi de urbanism.

Figura 2 – Zonele specifice urbanismului şi amenajării teritoriului19

Din figura de mai sus se observă că din punct de vedere al

nivelurilor teritoriale, domeniul urbanismului porneşte de la scara unei
parcele (conform reglementărilor în vigoare, cea mai mică parcela
construibilă trebuie să aibă minim 150 mp), continuă cu zone din cadrul
unei localităţi, cu localităţi şi teritorii administrative de bază (pentru care se
elaborează Planul urbanistic general – PUG) şi trece în sfera de activităţi
specifice amenajării teritoriului atunci când sunt grupate mai multe teritorii
administrative de bază, un judeţ sau mai multe judeţe şi în fine, teritoriul
naţional în ansamblul lui.

19
Pascariu G., Curs de Planificare şi dezvoltare spaţială, Curs post-universitar, Bucureşti,
2004.

38
 La nivel de parcelă soluţiile urbanistice sunt prezentate în Planul
urbanistic de detaliu-PUD şi se rezumă la aspecte de confruntare
volumetrică şi spaţială.

Prin intermediul Planului urbanistic zonal-PUZ, sunt rezolvate

probleme la scara unor părţi de localitate (sau de teritoriu, când este vorba
de cuprinderea de noi zone de dezvoltare în intravilan ).

Pentru tot teritoriul administrativ al unui oraş sau al unei comune se

întocmeşte Planul urbanistic general, iar pentru mai multe comune, sau
oraşe vecine se poate întocmi un Plan de amenajare a teritoriului zonal
(PATZ).

Aşadar, documentaţiile pe baza cărora se poate desfăşura activitatea de

amenajare a teritoriului şi de urbanism, se împart în două mari categorii:
 documentaţii de amenajare a teritoriului (planuri de amenajare a
teritoriului);
 documentaţii de urbanism (planuri şi regulamente de urbanism);
Documentaţiile de amenajare a teritoriului şi de urbanism se
fundamentează prin studii şi cercetări de specialitate. În final, ele cuprind
prevederi cu caracter director şi prevederi cu caracter de reglementare.
Prevederile cu caracter director, întâlnite exclusiv în
documentaţiile de amenajare a teritoriului, stabilesc strategiile şi direcţiile
principale de evoluţie a unui teritoriu, la diverse niveluri de complexitate
(naţional, zonal sau local). Respectarea acestor prevederi este obligatorie
pentru organele administraţiei publice centrale şi locale, care preiau şi
detaliază aceste prevederi în documentaţiile de urbanism, devenind în cea
mai mare parte, prevederi cu caracter de reglementare.
Prevederile cu caracter de reglementare, cuprinse în
documentaţiile de urbanism, stabilesc reguli care se aplică până la nivelul
unei parcele cadastrale. Aceste prevederi constituie elemente de
fundamentare obligatorii, necesare eliberării certificatelor de urbanism şi a
autorizaţiilor de construire, desfiinţare şi funcţionare.
Prevederile cu caracter director, cuprinse în documentaţiile
aprobate de amenajare a teritoriului, sunt obligatorii pentru toate autorităţile
administraţiei publice, iar cele cu caracter de reglementare, pentru toate
persoanele fizice şi juridice.

A) Documentaţiile de amenajare a teritoriului, concret Planurile de

amenajare a teritoriului, sunt:

39
 1. Planul de amenajare a teritoriului naţional (PATN)

PATN este suportul dezvoltãrii complexe si durabile inclusiv al

dezvoltãrii regionale a teritoriului si reprezintã contributia specificã a tãrii
noastre la dezvoltarea spatiului european si premiza înscrierii în dinamica
dezvoltãrii economico-sociale europene.

Planul de Amenajare a Teritoriului National are caracter director si

cuprinde o viziune globală a dezvoltării în perspectivă a tării;
fundamenteazã programele strategice sectoriale pe termen mediu si lung si
determinã dimensiunile, sensul si prioritãtile dezvoltãrii în cadrul teritoriului
României, în acord cu ansamblul cerintelor europene.

Planul de Amenajare a Teritoriului National – PATN – se elaboreazã

pe sectiuni specializate, care sunt aprobate prin lege de cãtre Parlamentul
României:
- Secţiunea 1 – căi de comunicaţie;
- Secţiunea 2 – apă;
- Secţiunea 3 – zone protejate şi construite;
- Secţiunea 4 – reţeaua de localităţi;
- Secţiunea 5 – arii de risc natural;
- Secţiunea 6 – turismul;
- Secţiunea 7 – dezvoltare rurală;
Prin lege, se pot aproba şi alte secţiuni.
Modul în care se elaborează Planul de amenajare a teritoriului
naţional în România lasă loc unor interpretări variate. Astfel, lipsa unor
orizonturi temporale face ca anumite secţiuni ale PATN (căi de comunicaţii,
zone protejate) să reprezinte doar o viziune, în timp ce altele (reţeaua de
localităţi, sau ariile de risc natural) să aibă mai degrabă un caracter normativ
reglementator (stabilirea de reguli de încadrare în anumite ranguri sau arii
de risc).

2. Planul de amenajare a teritoriului zonal (PATZ)

PATZ se întocmeşte pentru părţi din teritoriul naţional – teritorii grupate

într-o zonă cu caracteristici comune geografice, istorice, economice şi/sau
de altă natură care cuprind în întregime sau parţial teritoriul administrativ al
mai multor unităţi administrativ-teritoriale. Acest tip de plan generează
politici teritoriale zonale pe probleme concrete de interes comun. PATZ are

40
caracter director şi cuprinde o viziune globală asupra dezvoltării tuturor
activităţilor sectoriale de pe teritoriul ce face obiectul PATZ.
Principalul scop al acestei categorii de documentaţii este cooperarea
între teritorii cu administratori diferiţi, dar cu interese comune în amenajarea
teritoriului.

Planul de Amenajare a Teritoriului Zonal – în funcţie de teritoriul pentru

care se elaboreazã poate fi: regional, interjudeţean, interorãşenesc,
intercomunal, periurban, metropolitan (al municipiilor de rangul 1) şi
frontalier.

Pe baza acestor planuri se stabileşte profilul socio-economic şi

zonificarea teritoriului în funcţie de posibilităţile de dezvoltare a unităţilor
economice corelate cu disponibilul de forţă de muncă, amplasarea
construcţiilor, dotărilor şi echipărilor, respectând patrimoniul natural,
trăsăturile specifice urbanistice şi utilizarea raţională a terenurilor în cadrul
unei organizări structurale a perimetrului construibil.
În principiu, Planul de amenajare a teritoriului naţional şi planurile
zonale tratează următoarele categorii de probleme:
 protejarea şi utilizarea resurselor naturale (sol şi subsol);
 dezvoltarea socio-economică;
 populaţia şi resursele de muncă (structură şi dinamică);
 dezvoltarea reţelei de localităţi;
 echiparea tehnică a teritoriului, inclusiv pentru apărarea naţională;
 protecţia sau reabilitarea mediului natural şi a celui construit;
 stabilirea zonelor în care se preconizează desfăşurarea operaţiunilor
majore de amenajare a teritoriului.

3. Planul de amenajare a teritoriului judeţean (PATJ)

PATJ se întocmeşte pentru teritoriul administrativ al judeţului, are

caracter director şi reprezintă expresia spaţială a programului de dezvoltare
socio-economică a judeţului. PATJ are rol de armonizare a dezvoltării
durabile a teritoriului.
Acest plan se corelează cu PATN, PATZ, cu programe guvernamentale
sectoriale, precum şi cu alte programe de dezvoltare. Având un caracter
director, PATJ face legătura dintre amenajarea teritoriului şi dezvoltarea
urbanistică a localităţilor, cuprinzând un program etapizat de obiective
(termen scurt, mediu şi lung), pentru fiecare domeniu de activitate.
Prevederile PATJ devin obligatorii pentru celelalte planuri de amenajare a

41
teritorului şi de urbanism care le detaliază. Fiecare judeţ trebuie să deţină
propriul PATJ, pe care îl va reactualiza periodic, la 5-10 ani, în funcţie de
politicile şi programele de dezvoltare ale judeţului.
Elaborarea acestor planuri este o condiţie pentru realizarea Planurilor
Urbanistice Generale ale unităţilor administrativ teritoriale componente.
90% din judeţele ţării au planurile de amenajare a teritoriului judeţean
avizate şi aprobate conform legii.

B) Documentaţiile de urbanism se referă la localităţile urbane şi rurale,

constituind elemente de fundamentare obligatorii pentru eliberarea
certificatelor de urbanism. Aceste documentaţii reglementează utilizarea
terenurilor şi condiţiilor de ocupare a acestora cu construcţii, transpunând
propunerile cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal
şi judeţean.
Au caracter de reglementare specifică şi stabilesc reguli ce se vor
aplica direct asupra localităţilor şi părţilor din acestea, până la nivelul
parcelelor cadastrale. Documentaţiile de urbanism sunt următoarele:
 planul urbanistic general (PUG) şi regulamentul local de
urbanism;
 planul urbanistic zonal (PUZ) şi regulamentul aferent
acestuia;
 planul urbanistic de detaliu (PUD).

1. Planul urbanistic general (PUG)

PUG este un proiect deosebit de complex care face parte din

programul de amenajare teritorială şi de dezvoltare a localităţilor ce compun
unitatea teritorial-administrativă de bază. Acesta conţine prevederi la scara
întregului oraş şi constituie documentaţia de bază care stabileşte obiectivele,
acţiunile şi măsurile de dezvoltare pentru o localitate existentă sau viitoare
pe o perioadă determinantă, pe baza analizei multicriteriale a situaţiei
existente. Această documentaţie are asociat regulamentul de urbanism al
localităţii respective (Regulamentul Local de Urbanism), care explică şi
detaliază PUG. În acelaşi timp PUG stabileşte norme generale, pe baza
cărora se elaborează în detalii, la scară mai mică, PUZ-urile şi apoi PUD-
urile. PUG împreună cu regulamentul de urbanism aferent, aprobate,
constituie documentaţiile pe baza cărora se eliberează Certificatul de
Urbanism şi Autorizaţia de Construcţie în teritoriul localităţii respective.

42
 Perioada de valabilitate a PUG este 5-10 ani, în afara cazurilor când
este necesară o actualizare a documentaţiei, datorită apariţiei unor elemente
importante de dezvoltare care impun actualizarea.
Scopurile principale pentru care se elaborează PUG sunt:
1. stabilirea direcţiilor, priorităţilor şi reglementărilor de
amenajare a teritoriului şi dezvoltare urbanistică a
localităţilor;
2. utilizarea raţională şi echilibrată a terenurilor necesare
funcţiunilor urbanistice;
3. creşterea calităţii vieţii, cu precădere în domeniul locuirii şi
al serviciilor;
4. precizarea zonelor cu riscuri naturale;
5. evidenţierea fondului construit valoros şi a modului de
valorificare a acestuia în folosul localităţii;
6. fundamentarea unor investiţii de utilitate publică;
7. asigurarea suportului reglementar pentru eliberarea
certificatelor de urbanism şi a autorizaţiilor de construire;
8. corelarea intereselor colective cu cele individuale în ocuparea
spaţiului.

PUG are caracter director şi de reglementare operaţională. Fiecare

localitate trebuie să întocmească PUG (în Figura 3 este prezentat un
exemplu de Plan Urbanistic General) care trebuie aprobat, acesta constituind
baza legală pentru realizarea programelor şi acţiunilor de dezvoltare.
Categoriile generale de probleme abordate în cadrul PUG constituie
reglementări pe termen scurt la nivelul întregii unităţi administrativ-
teritoriale de bază şi se referă la:
 optimizarea relaţiilor localităţilor cu teritoriul lor
administrativ şi judeţean;
 delimitarea intravilanului;
 valorificarea potenţialului natural, economic şi uman;
 stabilirea, delimitarea şi modul de utilizare a teritoriului
intravilan;
 organizarea şi dezvoltarea căilor de comunicaţie;
 stabilirea şi delimitarea zonelor construibile;
 împărţirea teritoriului localităţilor în zone funcţionale;
 delimitarea zonelor care vor fi reabilitate;
 stabilirea şi delimitarea zonelor de interdicţie temporară sau
permanentă;

43
  stabilirea şi delimitarea zonelor protejate şi de protecţie a
monumentelor istorice;
 modernizarea şi dezvoltarea sistemului de reţele edilitare în
corelaţie cu necesităţile;
 evidenţierea deţinătorilor terenurilor şi a modului de
circulaţie juridică a terenurilor;
 delimitarea suprafeţei pe care se preconizează realizarea
obiectivelor de utilitate publică;
 stabilirea modului de utilizarea a terenurilor şi a condiţiilor
de conformare şi realizare a construcţiilor;
 zonificarea funcţională în corelaţie cu organizarea reţelei de
circulaţie;
 protecţia mediului, eliminarea surselor de poluare.

Figura 3 – Exemplu de Plan Urbanistic General

44
 PUG-ul cuprinde de asemenea prevederi pe termen mediu şi lung cu
privire la:
 evoluţia în perspectivă a localităţii;
 direcţiile de dezvoltare funcţională în teritoriu;
 traseele coridoarelor de circulaţie şi de echipare prevăzute în
planurile de amenajare a teritoriului naţional, zonal şi
judeţean.

2. Planul Urbanistic Zonal (PUZ)

PUZ este documentaţia care se referă la o zonă dintr-o localitate

existentă sau viitoare (acoperind toate funcţiunile: locuire, servicii,
producţie, circulaţie, spaţii verzi, instituţii publice etc) şi asigură corelarea
dezvoltării urbanistice complexe a zonei cu prevederile PUG-ului localităţii
din care face parte. Prin această documentaţie se analizează situaţia
existentă şi se precizează elementele necesare pentru eliberarea
Certificatului de Urbanism şi a Autorizaţiei de Construcţie. Prin PUZ se
stabilesc obiectivele, acţiunile, priorităţile, reglementările de urbanism
(permisiuni şi restricţii) necesare pentru a fi aplicate zonei din localitate, pe
o perioadă determinată de timp şi în strânsă corelare cu PUG-ul aprobat. (În
Figura 4 este prezentat un exemplu de Plan Urbanistic Zonal).
Stabilirea zonelor pentru care se întocmesc planuri urbanistice
zonale obligatorii se face, de regulă, în Planul Urbanistic General. În
vederea aplicării şi detalierii PUZ se întocmeşte regulamentul aferent
acestuia. Categoriile generale de probleme abordate în cadrul PUZ sunt:
 organizarea reţelei stradale;
 zonificarea funcţională a terenului;
 organizarea urbanistic-arhitecturală în funcţie de
caracteristicile structurii urbane;
 dezvoltarea infrastructurii edilitare;
 statutul juridic şi circulaţia terenurilor;
 delimitarea şi protejarea fondului arhitectural-urbanistic de
valoare deosebită, dacă acesta există în zona studiată;
 menţinerea obiectivelor de utilitate publică;
 măsuri de protecţie a mediului, ca rezultat al programelor
specifice;
 reglementări specifice detaliate (permisiuni şi restricţii),
incluse în regulamentul local de urbanism aferent PUZ.

45
 Figura 4 – Exemplu de Plan Urbanistic Zonal

Elaborarea PUZ este obligatorie în cazul:

 zonelor centrale ale localităţilor;
 zonelor protejate şi de protecţie a monumentelor, a
complexelor de odihnă şi agrement, a parcurilor industriale, a
parcurilor;
 altor zone din localităţi, potrivit legii;

3. Planul urbanistic de detaliu (PUD)

PUD reprezintă documentaţia prin care se stabilesc condiţiile de

amplasare şi executare pe un anumit teren a uneia sau mai multor construcţii
cu destinaţie precizată, cu respectarea prevederilor celorlalte documentaţii
de urbanism şi de amenajare a teritoriului. Este acea documentaţie aferentă
PUG şi PUZ, explicând şi detaliind conţinutul acestor planuri, sub formă de

46
prescripţii şi recomandări, corelate cu condiţionările din Certificatul de
Urbanism, în vederea urmăririi şi aplicării lor.
PUD este documentaţia prin care se asigură condiţiile de amplasare,
dimensionare, conformare şi servire edilitară a unuia sau mai multor
obiective, pe una sau mai multe parcele adiacente, în vecinătăţile imediate
(se studiază mai multe amplasamente, opţiunea pentru realizarea unei
construcţii compatibile cu funcţiile urbane).
PUD are caracter exclusiv de reglementare, iar categoriile generale
de probleme abordate se referă la:
1. regimul juridic, economic şi tehnic ale terenului şi
construcţiilor;
2. compatibilitatea funcţiunilor şi conformarea construcţiilor,
amenajărilor şi plantaţiilor;
3. relaţiile funcţionale şi estetice cu vecinătatea;
4. asigurarea accesibilităţii şi racordarea la reţelele edilitare;
5. permisivităţi şi constrângeri urbanistice, inclusiv ale
volumelor construite şi amenajate;
6. modul de ocupare şi utilizare a terenului, care se referă la
următoarele aspecte:
o procentul de ocupare a terenului (POT), reprezintă
raportul dintre suprafaţa construită (la sol) a tuturor
clădirilor din zonă (suprafaţa totală construită) ( S tc )
şi suprafaţa totală a zonei ( S t )

POT  S tc
*100 (%)
S t

o coeficientul de utilizare a terenului (CUT) reprezintă

raportul dintre suprafaţa construită desfăşurată a
locuinţelor ( S d ) sau a tuturor clădirilor din zonă şi
suprafaţa totală a zonei ( S t ).

CUT  S d

S t

47
 o regimul de înălţime (R) reprezintă raportul dintre
suprafaţa construită desfăşurată ( S d ) şi suprafaţa
construită totală la sol ( S ct ):

R S d

S ct

7. funcţiunea şi aspectul arhitectural al construcţiei (sau

construcţiilor) şi amenajărilor;
8. integrarea noilor construcţii şi corelarea lor cu cele existente
învecinate;
9. intervenţia, prin realibitarea construcţiilor şi amenajărilor
învecinate, în scopul armonizării cu construcţiile şi
amenajările nou propuse (dacă este cazul);
10. circulaţia carosabilă şi pietonală, corelate cu traficul (accese
pietonale şi auto);
11. parcaje, spaţii de recreere şi de joacă;
12. echiparea edilitară şi impactul asupra reţelelor existente în
zonă (necesitatea de dezvoltări/ modernizări etc);
13. funcţionarea diverselor forme de proprietate juridică a
terenului, circulaţia acestora, dacă este cazul.

48
 Figura 5 – Exemplu de Plan Urbanistic de Detaliu

PUD-ul se elaborează în strânsă legătură cu prevederile din PUG şi

PUZ, cuprinzând cele mai multe dintre elementele care stau la baza
întocmirii documentaţiei pentru obţinerea autorizaţiei de construire. După
aprobare, PUG, PUZ şi PUD împreună cu regulamentele locale de urbanism
aferente, sunt opozabile în justiţie.

3.3. Metodologia de elaborare a PUG

Pe măsura amplificării gradului de complexitate a localităţilor

(mărime, specificitate) elaborarea PUG devine tot mai dificilă.
Pentru elaborarea unui PUG de calitate, iniţiatorul va încredinţa
lucrarea unei unităţi de proiectare cu experienţă în domeniu, care trebuie să
fie în măsură să efectueze următoarele acţiuni:

49
 documentarea temeinică, atât pe teren, cât şi în bazele de date;
 întocmirea analizei multicriteriale integrate a tuturor sectoarelor care
intervin în dezvoltarea localităţilor;
 redactarea pe suport topografic cadastral actualizat;
 corelarea reglementărilor propuse cu prevederile rezultate din
planurile de amenajare teritorială;
 emiterea unor propuneri de amenajare şi dezvoltare care să răspundă
programelor iniţiate şi aprobate de către Consiliile Locale.

Elaborarea PUG constă în parcurgerea următoarelor etape:

1. iniţiativa elaborării PUG, pe care o are Consiliul Local (pe baza
obligativităţii prevăzute prin Hotărârea Guvernului României sau a
programului de dezvoltare urbanistică a localităţii, iniţiat de
Consiliul Local) sau persoanele fizice sau juridice interesate în
realizarea unor obiective pe teritoriul localităţii;
2. informarea populaţiei privind intenţia şi scopul elaborării PUG
pentru teritoriul localităţii, pe care o face iniţiatorul elaborării PUG.
Populaţia va fi informată prin mijloacele de comunicare în masă;
3. desemnarea elaboratorului PUG, care se face prin selecţie sau prin
licitaţie. La desemnarea prin selecţie, elaborarea PUG este
încredinţată unei unităţi alese dintr-un număr minim de trei oferte.
Selecţia se face în funcţie de capabilitate, experienţă în domeniu şi
ofertă financiară. La desemnarea prin licitaţie se recurge în cazul în
care urmează să se elaboreze PUG-ul pentru localităţi mari, atât
datorită complexităţii, cât şi valorii de elaborare mari, care depăşeşte
plafonul legal, stabilit prin acte normative;
4. întocmirea comenzii pentru elaborarea PUG. Comanda se înaintează
elaboratorului desemnat de către iniţiator;
5. întocmirea temei-program se face de către iniţiator sau împreună cu
elaboratorul, dar se poate face şi pe baza unor reglementări tehnice
emise de ministerul de resort. Prin intermediul temei-program, sunt
evidenţiate principalele probleme care trebuie soluţionale la nivelul
localităţii;
6. tarifarea lucrării reprezintă însumarea evaluării fizice şi financiare a
tuturor operaţiunilor efectuate. Pe baza tarifului orar aprobat al
unităţii elaboratoare, exprimarea se face în ore medii convenţionale,
tranformate în lei;
7. întocmirea contractului se realizează de către elaborator, pe baza
comenzii iniţiatorului. Acesta conţine clauzele contractuale,
termenele şi valorile fazelor decontabile. După semnarea

50
 contractului, elaboratorul PUG poate încheia, la rândul lui,
subcontracte de elaborare cu alte unităţi de proiectare sau cu
persoane fizice specializate în domeniu;
8. documentarea presupune culegerea şi interpretarea de informaţii din
diverse surse, cum ar fi:
 Planul de amenajare a teritoriului naţional şi planuri
de amenajare a teritoriului regional sau judeţean;
 PUZ şi PUD aprobate anterior elaborării PUG;
 Studii de fundamentare pentru PUG-urile elaborate
anterior;
 Proiecte de investiţii elaborate anterior care intervin
hotărâtor în dezvoltarea localităţii;
 Evidenţe statistice privind evoluţia populaţiei, a
activităţilor economice, instituţiilor publice şi de
interes general, echiparea edilitară etc.;
 Anchete şi observaţii locale, informaţii privind
opţiunile populaţiei;
 Date, informaţii şi proiecte aflate în gestiunea unor
instituţii centrale, precum şi gestiunea unităţilor
descentralizate ale statului.
Pentru obţinerea informaţiilor care nu se află în banca de date a
iniţiatorului sau a elaboratorului, se pot încheia contracte (contra
cost) sau convenţii (schimb de date) cu persoanele fizice sau juridice
care le deţin;
9. elaborarea studiilor de fundamentare. Acestea se realizează pe
domenii, pentru probleme care necesită analize de specialitate şi ale
căror concluzii intervin hotărâtor în formularea reglementărilor
privind dezvoltarea localităţilor. Elaboratorul PUG alege, împreună
cu beneficiarul, studiile de fundamentare care trebuie realizate.
Numărul şi amploarea acestora depind de mărimea şi complexitatea
localităţii, de problemele specifice ale acesteia, dar şi de existenţa
unor studii de fundamentare anterioare, care trebuie actualizate;
10. elaborarea propunerilor preliminare de amenajare şi dezvoltare –
care are loc pe baza rezultatelor analizei situaţiei exitente, a
programului de dezvoltare lansat de Consiliul Local, a opţiunilor
populaţiei şi a concluziilor studiilor de fundamentare;
11. consultările pe parcurs reprezintă o condiţie obligatorie în elaborarea
PUG. Consultările se realizează cu Consiliul Local, care îşi exprimă
punctul de vedere asupra propunerilor enunţate şi cu

51
 compartimentele de specialitate al Consiliului Judeţean, care
coordonează activitatea de urbanism şi de amenajare a teritoriului;
12. realizarea pieselor desenate, în vederea consultării populaţiei;
13. organizarea consultării populaţiei anunţate prin mass-media, în
cadrul unor expoziţii organizate, de regulă la Consiliul Local.
Propunerile populaţiei sunt analizate de către Consiliul Local, iar
populaţia va fi informată asupra deciziilor luate. Propunerile
aprobate vor fi introduse în documentaţie de către elaboratorul PUG;
14. emiterea acordurilor şi avizelor de către organele abilitate prin lege.
Acestea sunt obligatorii pentru definitivarea şi aprobarea PUG.
Părţile scrise şi desenate care formează obiectul cererii de acord sau
aviz se editează de către elaboratorul PUG, într-un singur exemplar.
Beneficiarul înaintează cererea de acord sau aviz, anexând părţi din
PUG – piese scrise şi desenate, cu care se acoperă domeniul pentru
care se solicită acordul sau avizul. Acordurile sau avizele asupra
PUG, de orice natură, se emit fără perceperea unor taxe, în cel mult
30 zile de la depunerea cererii. În situaţia neprimirii de către
beneficiar, în termen de 30 de zile de la data depunerii
documentaţiilor, a avizelor/ acordurilor solicitate, PUG se consideră
avizat pentru domeniul ce a făcut obiectul cererii de aviz/ acord.
PUG se consideră definitivat prin introducerea observaţiilor din
acorduri şi avize, după ce acestea au fost acceptate de către
beneficiar. În această formă, PUG se predă la beneficiar în două
exemplare complete, având toate piesele scrise şi desenate;
15. aprobarea PUG se face prin Hotărâre a Consiliului Local, numai
după ce s-au obţinut acordurile şi avizele necesare. O dată cu
aprobarea PUG, sarcina elaboratorului (proiectantului) se consideră
încheiată, urmând ca prevederile PUG să fie aplicate de Consiliul
Local prin compartimentele de specialitate, Consiliul Local, având şi
sarcina de a asigura accesul locuitorilor la PUG aprobat. Modificarea
PUG aprobat se face prin respectarea aceleiaşi proceduri de
elaborare – avizare/aprobare, ca la PUG iniţial.

3.4. Structura PUG (conţinutul cadru)

Din punctul de vedere al problemelor cuprinse, PUG este format din trei
capitole principale:
 studii de fundamentare;
 PUG propriu-zis (inclusiv Regulamentul Local de Urbanism) sau
PUG preliminar;

52
  documentaţia în vederea obţinerii avizelor/acordurilor;
Conţinutul PUG-urilor este diferit în funcţie de tipul localităţilor.
Acestea se clasifică după mai multe criterii.
Un prim criteriu, ia în considerare mediul, existând astfel localităţi rurale
şi localităţi urbane, considerându-se că există diferenţieri nete între acestea
în ceea ce priveşte gradul de complexitate, activităţile desfăşurate,
infrastructura etc.
A doua clasificare se face în funcţie de numărul de locuitori (dar numai
pentru localităţile urbane), astfel:
 municipii cu peste 100.000 locuitori;
 municipii şi oraşe cu o populaţie cuprinsă între 30.000 şi 100.000
locuitori;
 municipii şi oraşe sub 30.000 locuitori.

a) Studii de fundamentare

Acestea se elaborează în vederea analizării unor probleme care intervin

în susţinerea deciziilor/reglementărilor de amenajare teritorială şi dezvoltare
urbanistică.
Studiile de fundamentare nu trebuie să fie mai vechi de doi ani, excepţie
făcând cele ale căror informaţii oferite nu şi-au pierdut valabilitatea. Lista
studiilor de fundamentare va fi întocmită de către elaboratorul şi
beneficiarul PUG, în funcţie de mărimea, complexitatea şi specificul
localităţii. După specificul lor, studiile de fundamentare pot fi:
 analitice;
 consultative;
 prospective;
Studiile de fundamentare cu caracter analitic privesc evoluţia localităţii
şi caracteristicile sale şi urmăresc:
 organizarea circulaţiei şi a transporturilor;
 protecţia şi conservarea mediului;
 tipurile de proprietate asupra terenurilor şi imobilelor;
 echiparea majoră edilitară;
 aducerea la zi a suportului topografic cadastral;
 evoluţia localităţii sub aspect istorico-cultural, etnografic şi
urbanistic-arhitectural;
 valorificarea potenţialului turistic şi balnear;
 stabilirea zonelor protejate cu valoare deosebită (culturală, istorică,
architectural-urbanistică etc).

53
 Studiile de fundamentare cu caracter consultativ privesc evidenţierea
unor cerinţe şi opţiuni ale populaţiei, legate de dezvoltarea urbanistică. Ele
se pot elabora pe baza sondajelor şi anchetelor socio-urbanistice efectuate în
rândul populaţiei, specialiştilor şi a instituţiilor.
Studiile de fundamentare cu caracter prospectiv reprezintă prognoze
privind evoluţia populaţiei, a activităţilor, a mişcării în teritoriu etc.

b) PUG propriu-zis

Acesta cuprinde piese scrise şi piese desenate.

 Piesele scrise cuprind:
 memoriul de sinteză, elaborat pentru localităţi mari şi foarte mari, în
care se prezintă pe scurt principalele date şi probleme rezultate din
analiza stadiului actual de dezvoltare, cu evidenţierea
disfunţionalităţilor, precum şi a propunerilor de amenajare teritorială
şi dezvoltarea urbanistică;
 memoriul general, obligatoriu pentru toate localităţile, în care se
prezintă în detaliu disfuncţionalităţile rezultate din analiza situaţiilor
propuse pentru eliminarea sau diminuarea acestora;
 regulamentul local de urbanism (RLU), care întăreşte şi detaliază sub
formă de prescripţii (permisiuni sau restricţii) reglementările PUG.
RLU se elaborează pe baza prevederilor RGU.
 Piesele desenate
Numărul pieselor desenate depinde de complexitatea şi mărimea
localităţilor. Acestea în general sunt reprezentate pe planşe (la scară
1:25.000), realizate pe suport topografic şi ilustrează principalele categorii
de probleme:
 încadrarea în teritoriul administrativ al localităţii pentru care se
elaborează PUG (plaşe editate pentru economia naţională);
 analiza situaţiei existente, cu evidenţierea disfuncţionalităţilor;
 reglementări urbanistice-zonificare, reglementări edilitare şi echipare
edilitară;
 proprietatea asupra terenurilor şi circulaţia juridică a acestora.
Piesele desenate se redactează în culori transparente şi semne
convenţionale standard.

c) PUG preliminar

PUG preliminar se elaborează atunci când se doreşte reducerea duratei

de elaborare a PUG-ului, precum şi pentru încadrarea în fondurile avute la

54
dispoziţie de către beneficiar, urmând ca după maximum 3 ani să se
întocmească PUG propriu-zis.
Rolul PUG-ului preliminar este de a răspunde, într-o primă etapă
presiunilor exercitate în domeniul investiţional, prin:
 direcţionarea dezvoltării localităţilor;
 determinarea intravilanului posibil;
 zonificarea funcţională a teritoriului;
 stabilirea zonelor ce se pot autoriza pentru construire;
 enunţarea priorităţilor.
Conţinutul minim al unui asemenea PUG constă din următoarele:
 încadrarea în teritoriu;
 situaţia existentă – disfuncţionalităţile majore;
 reglementările urbanistice;
 regulamentul urbanistic preliminar.
PUG preliminar se supune aceloraşi proceduri de avizare-aprobare ca
PUG propriu-zis. Durata de valabilitate a PUG preliminar este de 3 ani de la
data aprobării sale.

d) Documentaţii pentru obţinerea avizelor/acordurilor

Acestea se întocmesc de către elaboratorul PUG şi se stabilesc

împreună cu beneficiarul, în funcţie de mărimea localităţilor şi
complexitatea problemelor.
Avizele/acordurile necesare aprobării PUG pot fi emise de:
o organisme centrale
o organisme teritoriale

Dintre emitenţii avizelor şi acordurilor organismelor centrale, se

menţionează:

 Ministerul care gestionează activitatea de amenajare a

teritoriului şi urbanism, pentru PUG – municipii şi PUG –
unităţi territorial-administrative de bază care înglobează pe
teritoriul lor staţiuni balneare sau turistice;
 Ministerul care gestionează transporturile, pentru PUG-uri
ce includ propuneri privind căile de comunicaţie majore
(autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale, căi ferate, căi
navigabile sau aeroporturi);
 Ministerul Sănătăţii, precum şi Autoritatea Naţională
pentru Turism, pentru PUG-uri de unităţi teritorial-

55
 administrative de bază care includ funcţiuni balneare,
climaterice sau turistice;
 Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Administraţiei şi
Internelor şi Serviciul Român de Informaţii, pentru toate
PUG-urile;
 Alte organisme centrale, pentru PUG-uri cu probleme
speciale (resurse ale subsolului, protejarea unor situri şi
monumente cu valoare de patrimoniu, probleme complexe
vizând protecţia mediului).

Dintre emitenţii avizelor/acordurilor organismelor teritoriale

interesate se menţionează:

 Consiliul local, ca autoritate publică locală, gestionar al

utilizării terenurilor şi respectării condiţiilor de conformare şi
realizare a construcţiilor, pentru toate PUG-urile;
 Consiliul judeţean, ca autoritate publică de coordonare a
activităţii de amenajarea teritoriului şi urbanism în cadrul
judeţului, pentru toate PUG-urile;
Consiliul judeţean emite un aviz unic asupra PUG, incluzând
toate activităţile instituţiilor interesate de pe teritoriul
judeţului: amenajarea teritoriului şi urbanism, drumuri
judeţene şi comunale, protecţia mediului, sănătate publică,
apărare civilă, protecţia impotriva incendiilor, echipare
edilitară etc.
 Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară şi Oficiul
judeţean pentru amenajarea teritoriului agricol, privind
suprafeţele şi folosinţa terenurilor din intravilan şi extravilan,
pentru toate PUG-urile.
Planul urbanistic general şi Regulamentul local de urbanism
aprobate de către Consiliul local devin acte de autoritate ale
administraţiei publice locale, pentru probleme legate de amenajarea şi
dezvoltarea urbanistică a localităţilor respective.
PUG-urile propriu-zise se actualizează periodic, având durata de
valabilitate de până la 10 ani, dacă pe parcurs nu apar elemente importante
de dezvoltare care necesită actualizare.

3.5. Cadrul legislativ

56
 Legislaţia în domeniu din ţara noastră precizează conţinutul
urbanismului si amenajarii teritoriale, trăsăturile specifice, obiectivele lor şi
modalităţile de realizare. Astfel, Legea nr. 350/2001 privind amenajarea
teritoriului şi urbanismul prevede, la art. 2 al. 3, că „Gestionarea spaţială a
teritoriului se realizează prin intermediul amenajării teritoriului şi al
urbanismului, care constituie ansambluri de activităţi complexe de interes
general ce contribuie la dezvoltarea spaţială echilibrată, la protecţia
patrimoniului natural şi construit, precum şi la îmbunătăţirea condiţiilor de
viaţă în localităţile urbane şi rurale”.
În România cadrul legal de desfăşurare a activităţilor de amenajare a
teritoriului şi de urbanism a fost completat în anul 2001 odată cu
promulgarea Legii 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi
urbanismul (LATU), care stabileşte:
►obiectivele principale ale activităţii de amenajare a teritoriului:
1. dezvoltarea economicǎ şi socialǎ echilibratǎ a regiunilor şi
zonelor, cu respectarea specificului acestora;
2. îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor şi colectivităţilor
umane;
3. gestionarea responsabilǎ a resurselor naturale şi protecţia
mediului ;
4. utilizarea raţională şi eficientǎ a teritoriului;
5. protejarea unor teritorii sensibile din punct de vedere
ecologic;
6. evitarea riscurilor naturale şi prevenirea efectelor unor
catastrofe.
În vederea atingerii obiectivelor de mai sus, activitatea de amenajare a
teritoriului, ca activitate mai largă, mai cuprinzătoare (circumscriind
urbanismul), trebuie să fie:
□ globală – urmăreşte coordonarea politicilor sectoriale într-un
ansamblu integrat;
□ funcţională – ţine seama de valorile de cultură şi interesele
comune prezente în cadrul natural şi construit al teritoriului
respectiv;
□ prospectivă – analizează tendinţele de dezvoltare pe termen lung,
luându-se în considerare fenomenele şi intervenţiile economice,
ecologice, sociale şi culturale;
□ demografică – asigură participarea populaţiei şi a reprezentanţilor
ei politici la adoptarea deciziilor;
► obligativitatea desfăşurării activităţilor de amenajarea teritoriului,
în vederea gestionării teritoriului continuu şi de perspectivă, în interesul

57
colectivităţilor care îl folosesc, în concordanţă cu valorile şi aspiraţiile
societăţii şi cu cerinţele integrării în spaţiul european;
► structura instituţională şi atribuţiile în domeniu ale administraţiei
publice centrale, judeţene şi locale;
► categoriile de documentaţii de Amenajare a Teritoriului şi Urbanism,
competenţele de avizare şi aprobare ale acestora.

3.6. Gestionarea teritoriului şi a localităţilor

Autorităţile administraţiei publice locale au rolul de a gestiona totalitatea

terenurilor şi a construcţiilor aparţinând domeniului public şi privat. Se
poate spune că ele răspund de realizarea construcţiilor şi a amenajărilor de
utilitate publică.
Aceste lucrări, care se mai numesc şi servituţi de utilitate publică sau
lucrări publice, pot fi:
 reţele de energie, apă, canalizare, gaze, termoficare, telefonie,
precum şi alte categorii de transporturi prin conducte;
 obiective sociale de învăţământ, cercetare, sănătate, cultură, sport,
protecţie şi asistenţă socială, administraţie publică, justiţie;
 monumente istorice sau ale naturii, precum şi zonele protejate
declarate conform legii;
 căi de comunicaţii;
 aeroporturi şi porturi;
 captări de apă şi lucrări de îndiguiri şi regularizări de râuri sau
lacuri de acumulări;
 explorarea şi exploatarea resurselor solului şi subsolului;
 obiective destinate apărării ţării, ordinii publice şi siguranţei
naţionale.

3.7. Gestionarea terenurilor

În vederea realizării unor operaţiuni de amenajare a teritoriului sau de

urbanism autorităţile administraţiei publice se preocupă, în primul rând, de
utilizarea terenurilor, recurgând la următoarele:
 Schimburi de terenuri aflate în domeniul privat al statului, judeţului
sau al localităţii cu terenuri aflate în proprietatea unor persoane fizice
sau juridice;

58
  Treceri din domeniul privat al statului, judeţului sau al localităţii în
domeniul public al statului, respectiv judeţului sau al localităţii;
 Achiziţii de terenuri, direct sau prin exercitarea dreptului de
preemţiune (dreptul unei persoane de a fi preferat, prin lege, în calitate
de cumpărător al unui bun);
 Concesionări de terenuri din domeniul public sau domeniul privat;
 Exproprieri de terenuri, pentru cauza de utilitate publică;
 Alte modalităţi de transmitere a bunurilor imobile prevăzute de lege.

Consiliile locale pot institui interdicţii permanente sau temporare de

construire.
Interdicţia permanenţă de construire se stabileşte pentru unul din
următoarele motive:
- riscuri naturale previzibile: zonă inundabilă, zonă cu pericol de
alunecări de teren, avalanşe, zone situate deasupra unor exploatări
miniere, zone cu condiţii de fundare improprii;
- riscuri tehnologice grave: contaminare radioactivă, chimică, pericol
de explozie, pericol de incendiu, nivel ridicat de zgomot, grad înalt
de poluare a aerului, apei sau a solului;
- apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională;
- alte motive, stabilite prin lege.

Interdicţia temporară de construire se stabileşte pentru unul din

următoarele motive:
 Necesitatea elaborării unor documentaţii de urbanism în vederea
stabilirii regulilor de construire pentru zona respectivă;
 Necesitatea realizări în zona respectivă a unor lucrări de utilitate
publică inclusiv lucrări de cercetare arheologică sau de conservare,
protejare, restaurare sau punere în valoare a unor monumente
istorice;
 Alte motive stabilite prin lege.
Interdicţia temporară de construire se instituie de către Consiliul local, şi
nu poate fi mai mare de 2 ani pentru elaborarea documentaţiilor de
urbanism, respectiv 3 ani pentru realizarea unor lucrări de utilitate publică.

3.8. Gestionarea construcţiilor

Potrivit Legii Amenajării Teritoriului şi Urbanismului, construcţiile se
clasifică astfel:
- definitive sau provizorii;

59
 - subterane sau supraterane;
- clădiri, construcţii speciale sau amenajări;
Modul de realizare, modificare, utilizare şi desfiinţare a construcţiilor se
stabileşte prin documentaţiile de urbanism, precum şi prin alte acte
normative. Astfel, pe baza PUG şi a PUD, autorităţile administraţiei publice
locale eliberează următoarele documente:
- certificatul de urbanism;
- autorizaţia de construire;
- autorizaţia de funcţionare;
- autorizaţia de schimbare a destinaţiei;
- autorizaţia de postutilizare (demolare);

A) Certificatul de Urbanism (CU)

Aplicarea documentaţiilor de amenajare teritorială şi urbanism aprobate

se asigură prin eliberarea CU. Acesta este documentul premergător obţinerii
autorizaţiei de construire (sau a autorizaţiei de schimbare a destinaţiei), prin
care se informează solicitantul cu privire la principalele caracteristici ale
construcţiilor care se pot executa pe un anumit teren. În CU se va menţiona
obligatoriu scopul eliberării acestuia.
Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu
prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face
cunoscute solicitantului elementele privind regimul juridic, economic şi
tehnic al imobilelor, caracteristicile zonei în care se găseşte imobilul
(amplasamentul), cerinţele urbanistice care urmează să fie îndeplinite,
precum şi lista avizelor şi acordurilor necesare în vederea autorizării
executării lucrărilor de construcţii.
Solicitantul certificatului de urbanism poate fi orice persoană fizică
sau juridică interesată să cunoască informaţii cu privire la un imobil - teren
şi/sau construcţii.
Pentru emiterea certificatului de urbanism nu este necesar ca
solicitantul să deţină un titlu asupra imobilului, actul fiind cu caracter de
informare, cu excepţia unor cazuri speciale.
Certificatul de urbanism se întocmeşte în conformitate cu prevederile
documentaţiilor de urbanism (PUG, PUZ, PUD şi RGU) ori ale planurilor
de amenajare a teritoriului (PATN, PATZ, PATJ), aprobate potrivit legii,
pentru teritoriul pe care se află imobilul, precum şi ale altor reglementări din
domeniu.
În situaţii deosebite, în funcţie de condiţiile specifice de
amplasament (poziţia terenului în ansamblul localităţii ori al teritoriului)
şi/sau de importanţa şi complexitatea obiectivului de investiţii şi dacă

60
prevederile documentaţiilor de urbanism şi de amenajare a teritoriului
aprobate nu furnizează suficiente elemente necesare autorizării ori dacă se
solicită o derogare de la prevederile documentaţiilor de urbanism sau de
amenajare a teritoriului aprobate, emitentul poate cere suplimentar, prin
certificatul de urbanism:
a) elaborarea unui plan urbanistic zonal (PUZ) ori de detaliu
(PUD), după caz, urmând ca, după aprobare, prevederile acestuia să fie
preluate în cadrul PUG ori PATJ; în certificatul de urbanism se va face
menţiunea că proiectul pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii
(PAC) se va putea întocmi numai după aprobarea documentaţiei de
urbanism şi cu obligativitatea respectării întocmai a prevederilor acesteia;
b) completarea, după caz, a documentaţiilor care însoţesc cererea
pentru eliberarea autorizaţiei de construire cu următoarele studii, avize,
expertize:
- studii de specialitate: de circulaţie, istoric, de amenajare
peisagistică, de impact asupra mediului;
- avize de la organismele competente pentru zonele asupra
cărora s-a instituit un anumit regim de protecţie sau de restricţii de
construire (protecţia zonelor naturale; protejarea monumentelor istorice;
zone cu trafic aerian; vecinătatea construcţiilor şi ansamblurilor cu caracter
militar; drumuri; reţele electrice şi de telecomunicaţii; magistrale de
transport de gaze, de produse petroliere; căi ferate şi navigabile; cursuri de
apă; staţii meteo; surse şi gospodării de apă etc.);
- expertize tehnice.
Pentru lucrări la construcţiile existente (reparaţii, consolidări,
schimbări de destinaţie a spaţiilor interioare etc.), dacă prin acestea nu se
aduc modificări de natură urbanistică clădirilor sau dacă noua funcţiune
este compatibilă cu reglementările urbanistice ale zonei, nu este necesară
întocmirea unui plan urbanistic zonal (PUZ) sau de detaliu (PUD), după
caz.
Certificatul de urbanism se emite pentru autorizarea execuţiei
lucrărilor de construcţii şi a instalaţiilor aferente acestora, precum şi în
vederea desfiinţării construcţiilor.

În certificatul de urbanism se vor înscrie informaţiile cunoscute de

emitent, la data elaborării, privind regimul juridic, economic şi tehnic al
imobilului, după cum urmează:
a) Regimul juridic:
• situarea imobilului în intravilan sau în afara acestuia;
• natura proprietăţii sau titlul asupra imobilului;
• servituţile care grevează asupra imobilului, dreptul de

61
preemţiune, zona de utilitate publică;
• includerea imobilului în listele monumentelor istorice şi/sau ale
naturii ori în zona de protecţie a acestora, după caz.
b) Regimul economic:
• folosinţa actuală;
• destinaţia stabilită prin planurile de urbanism şi de amenajare a
teritoriului aprobate;
• reglementări ale administraţiei publice centrale şi/sau locale cu
privire la obligaţiile fiscale ale investitorului;
• alte prevederi rezultate din hotărârile consiliului local sau
judeţean asupra zonei în care se află imobilul.
c) Regimul tehnic:
• informaţii extrase din documentaţiile de urbanism şi/sau din
regulamentele aferente ori din planurile de amenajare a teritoriului, după
caz, precum şi în situaţia în care asupra imobilului este instituit un regim
urbanistic special (zonă protejată, interdicţii temporare sau definitive de
construire); în funcţie de complexitatea şi de volumul informaţiilor, acestea
se vor putea prezenta şi în anexă la certificatul de urbanism;
• regimul de aliniere a terenului şi construcţiilor faţă de drumurile
publice adiacente;
• retragerile şi distanţele obligatorii la amplasarea construcţiilor
faţă de proprietăţile vecine;
• înălţimea maximă a construcţiilor (totală, la cornişă, la coamă,
după caz) şi caracteristicile volumetrice ale acestora, exprimate atât în
număr de niveluri, cât şi în dimensiuni reale (metri);
• procentul maxim de ocupare a terenului (POT) şi coeficientul
maxim de utilizare a terenului (CUT), raportate la suprafaţa de teren
corespunzătoare zonei din parcelă care face obiectul solicitării;
• echiparea cu utilităţi existente şi necesare (apă, canalizare, gaze,
energie electrică, energie termică, telecomunicaţii, transport urban etc.);
• circulaţia pietonilor şi a autovehiculelor, accesele auto şi
parcajele necesare;
• dimensiunile şi suprafeţele minime şi/sau maxime ale parcelelor
(în cazul proiectelor de parcelare);
• elemente privind volumetria şi/sau aspectul general al clădirilor
în raport cu imobilele învecinate, precum şi alte prevederi extrase din
documentaţii de urbanism, din regulamentul local de urbanism, din P.U.Z.,
P.U.D. sau din Regulamentul general de urbanism, după caz;
Prin certificatul de urbanism emitentul stabileşte avizele şi acordurile
legale necesare autorizării executării lucrărilor de construcţii, inclusiv

62
pentru organizarea execuţiei lucrărilor, după cum urmează:
a) Avize şi/sau acorduri obţinute pe plan local, prin grija emitentului
autorizaţiei, pe baza fişelor tehnice şi care se includ în acordul unic
pentru:
a.1) utilităţile urbane, în vederea avizării racordării investiţiei la
utilităţile urbane necesare funcţionării acesteia, inclusiv pentru
organizarea execuţiei lucrărilor: alimentare cu apă, canalizare,
alimentare cu energie electrică, alimentare cu energie termică,
alimentare cu gaze naturale, telefonie, salubritate, transport urban sau
alte utilităţi urbane, în funcţie de existenţa acestora şi de relaţia posibilă
cu investiţia;
a.2) prevenirea şi stingerea incendiilor, apărare civilă, protecţia
mediului şi sănătate publică, după caz, pe bază de documentaţii de
aviz elaborate de proiectant conform reglementărilor legale în vigoare
pentru fiecare cerinţă.
b) Avize şi/sau acorduri obţinute prin grija solicitantului:
b.1) avize specifice:
- avizele necesare pentru situaţii deosebite, ca urmare a condiţiilor
speciale de amplasament sau a funcţionalităţii investiţiei emise de:
Ministerul Dezvoltarii, Lucrărilor Publice şi Administratiei, Ministerul
Culturii, Ministerul Turismului, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Agriculturii
si Dezvoltarii Rurale, Ministerul Mediului, Apelor şi Padurilor, Ministerul
Apărării Naţionale - Statul Major General, Ministerul de Interne, Serviciul
Român de Informaţii, Compania Naţională "Apele Române" - S.A.,
Autoritatea Aeronautică Civilă Română sau de alte organisme ale
administraţiei publice centrale sau ale serviciilor descentralizate ale
acestora, după caz, conform prevederilor legale în vigoare, în funcţie de
relaţia posibilă cu investiţia;
- avizul expertului tehnic pentru cerinţa de calitate (rezistenţa şi
stabilitatea terenurilor de fundare a construcţiilor şi a masivelor de
pământ;
- avizul comun al Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi
Locuinţei şi al Ministerului Culturii şi Cultelor, emis la documentaţiile
de urbanism (PUZ sau PUD) care cuprind monumente, ansambluri ori
situri istorice, inclusiv zonele de protecţie ale acestora, va fi utilizat şi
pentru autorizarea executării lucrărilor de construcţii;
b.2) acordul Inspectoratului de Stat în Construcţii pentru:
- intervenţiile asupra construcţiilor;
- intervenţiile determinate de acţiuni ale omului asupra construcţiilor.
b.3) avizul proiectantului iniţial al clădirii sau expertiza tehnică
elaborată de un expert tehnic atestat, în cazul lucrărilor care se execută la

63
construcţii existente;
b.4) acordul vecinilor (exprimat în formă autentică), care se solicită în
următoarele situaţii:
- în cazul construcţiilor noi amplasate adiacent construcţiilor existente sau în
imediata lor vecinătate, numai dacă lucrările noi de construire impun luarea
unor măsuri de intervenţie pentru protejarea imobilelor existente (subzidiri,
consolidări etc.) şi dacă prin proiect se menţine această obligativitate;
- în cazul amplasării de construcţii noi cu alte funcţiuni decât cele ale
clădirilor învecinate şi dacă prin natura activităţilor adăpostite de acestea se
produce poluare de orice fel (noxe,zgomot,vibraţii,etc.);
- pentru lucrări care au ca scop schimbarea destinaţiei clădirilor colective de
locuinţe existente sau a unor părţi din acestea, precum şi a spaţiilor cu altă
destinaţie din aceeaşi clădire, dacă prin natura activităţilor se produce
poluare de orice fel (noxe, zgomot, vibraţii etc.).
CU are caracter de informare şi nu conferă solicitantului dreptul de
executare a unor lucrări de construcţii, amenajare sau plantare.
Certificatul de urbanism se eliberează solicitantului în cel mult 30 de
zile de la data înregistrării cererii acestuia.

B) Autorizaţia de construire

Autorizaţia de construire/desfiinţare este actul de autoritate al

administraţiei publice locale-judeţene, municipale, orăşeneşti sau comunale,
în baza căruia se pot executa lucrări de construcţii (potrivit prevederilor
art. 2 din Lege) şi pe baza căruia se asigură aplicarea măsurilor legale cu
privire la amplasarea, proiectarea, executarea şi funcţionarea obiectivelor de
investiţii, respectiv pentru dezafectarea construcţiilor şi amenajărilor.
În condiţiile Legii nu se emit autorizaţii provizorii sau cu condiţia
îndeplinirii ulterioare a unor cerinţe referitoare la documentaţia
depusă (obţinerea de avize şi acorduri, completări sau modificări în piesele
scrise şi desenate etc.).
Solicitantul autorizaţiei de construire/desfiinţare poate fi orice persoană
fizică sau juridică deţinătoare a unui titlu asupra imobilului, care atestă
dreptul de proprietate (contract de vânzare-cumpărare, de schimb, de
donaţie, certificat de moştenitor, act administrativ de restituire, hotărâre
judecătorească etc.), sau a unui contract de concesiune, contract de cesiune,
contract de comodat, ori a unui contract de închiriere (numai pentru
construcţii cu caracter provizoriu, cu acordul expres al proprietarului de
drept).

64
Acord unic este documentul cu valoare de aviz conform, necesar pentru
elaborarea şi emiterea autorizaţiei de construire/desfiinţare, întocmit în baza
concluziilor şi propunerilor rezultate ca urmare a examinării şi a aprobării
documentaţiilor tehnice depuse în vederea autorizării, însumând condiţiile şi
recomandările formulate prin:
- avizele şi acordurile pentru utilităţi urbane privind racordarea
obiectivului şi a organizării execuţiei lucrărilor la reţelele de utilităţi urbane
(apă/canal, electricitate, gaze, termoficare, telecomunicaţii, salubritate,
transport urban);
- avizele şi acordurile specifice obţinute de la Brigada de pompieri,
Comandamentul apărării civile, acordul de mediu, precum şi pentru
sănătatea populaţiei.

Avizele uzuale necesare amplasării unei investiţii în condiţii

normale (în afara zonelor de protecţie de orice fel: istorice, naturale,
militare, utilităţi etc.), care însoţesc autorizaţia de construcţie sunt:
I. Avize de amplasare:
- apă-canal;
- electricitate;
- telefonie fixă;
- gaze naturale;
- energie termică;
- administraţia domeniului public;
- după caz, contract depunere deşeuri rezultate din lucrări de
construcţii (pământ, moloz).
II. Avize de racordare (după caz):
- electricitate şi apă-canal;
III. Avize de funcţionare:
- MI, SRI, MapN;
- Sănătate, PSI;
IV. Acord de Mediu.

Autorizaţia de construire se întocmeşte de către compartimentul

specializat pentru amenajarea teritoriului şi urbanismului din cadrul
serviciilor publice ale autorităţilor publice locale.
Pentru construcţiile cu caracter militar, se întocmeşte de către
Ministerul care gestionează lucrările publice şi executarea construcţiilor
împreună cu Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne,
Ministerul Justiţiei, Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii
Externe, Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciul de Pază şi
Protocol şi se aprobă prin Hotărâre de Guvern.

65
 C) Autorizaţia de funcţionare

Acest act generalizează toate documentele emise potrivit legislaţiei

de către autorităţile administraţiei publice care permit funcţionarea
contrucţiilor, din punctul de vedere al domeniului specific de activitate.
Autorizaţia de funcţionare stabileşte condiţiile de utilizare a construcţiei,
din punct de vedere al:
 activităţilor care se desfăşoară în cadrul acelei construcţii, potrivit
funcţiunii sau funcţiunilor premise prin autorizaţie;
 condiţiilor care trebuie respectate în utilizarea construcţiei.
Autorizaţia de funcţionare se eliberează pentru construcţiile realizate pe
baza autorizaţiei de construire, după încheierea lucrărilor de construcţii şi
efectuarea recepţiei construcţiei, sau pentru construcţii a căror utilizare a
fost suspendată, după înlăturarea cauzelor care au determinat hotărârea de
suspendare.
Autorizaţia de funcţionare se eliberează şi în situaţia modificării
modului de utilizare a construcţiilor, din punct de vedere al activităţilor
desfăşurate în interiorul lor, care nu implică realizarea de lucrări de
construcţii ce ar face necesară eliberarea unei autorizaţii de construire.
Eliberarea autorizaţiei de funcţionare trebuie solicitată de către titularul
autorizaţiei de construire în termen de 30 zile de la terminarea construcţiei.

D) Autorizaţia de schimbarea a destinaţiei

Acest act se eliberează pentru acele revizuiri ale modului de utilizare

a construcţiilor, din punctul de vedere al activităţilor care se desfăşoară în
cadrul lor, ce nu implică executarea lucrărilor de construcţii pentru care este
necesară eliberarea unei autorizaţii de construcţie, potrivit legislaţiei.

E) Autorizaţia de demolare

Demolarea, dezafectarea sau dezmembrarea parţială sau totală a

construcţiilor şi instalaţiilor aferente, precum şi a oricăror amenajări se face
numai pe baza autorizaţiei de desfiinţare obţinute în prealabil de la
autorităţile administraţiei locale.
Autorizaţia de demolare se emite în aceleaşi condiţii ca şi autorizaţia de
construire, în conformitate cu prevederile planurilor urbanistice şi ale
regulamentelor aferente acestora, potrivit legii.

66
Capitolul 4

Amenajare urbanistică
4.1. Modele de organizare spaţială urbană

În cadrul acţiunilor de sistematizare urbană au fost propuse mai

multe modele20.
Un prim model este acela al zonelor concentrice (Figura 2) formulat
de E.W.Burgess plecând de la modelul oraşului Chicago (S.U.A.).

1 – Centrul administrativ;
2 – Mica industrie;
3 – Zona de locuinţe muncitoreşti;
4 – Zona de rezidenţă a clasei mijlocii;
5 – Zona de rezidenţă a clasei bogate;
6 – Zona de migraţii

Figura 2 – Modelul zonelor concentrice

Modelul concentric este considerat prea rigid datorită faptului că

arterele de circulaţie vor străbate toate zonele intermediare şi în plus el
generând discrepanţe între clasele sociale.
Un alt model este cel al sectoarelor (Figura 3) în care în jurul
centrului să fie dispuse sub forma unor sectoare de cerc zone cu un caracter
bine definit.

20
Ioan C. A., Urbanism şi amenajarea teritoriului, Editura Zigotto, Galaţi, 2006.
 1 – Centrul administrativ;
2 – Mica industrie;
3 – Zona de locuinţe muncitoreşti;
4 – Zona de rezidenţă a clasei mijlocii;
5 – Zona de rezidenţă a clasei bogate

Figura 3 – Modelul sectoarelor

Un ultim model este cel al mai multor centre secundare (Figura 4)

în care zona de afaceri să fie situată distinct de centru în perimetrul
rezidenţial al păturii mijlocii şi bogate.
Este evident ca modelele de mai sus sunt pur teoretice ele putând fi
adaptate mai mult sau mai puţin la realităţile oraşului.
Astfel, centrul oraşului este sediul administrativ şi, de multe ori,
amplasamentul principalelor atracţii culturale. Străzile care converg către
acesta sunt depozitarele activităţilor terţiare. Industria este de obicei
amplasată la marginea oraşului acolo unde nu afectează prea mult viaţa
cotidiană. Celelalte activităţi nu sunt localizate strict, ele amplasându-se în
funcţie de necesităţi.

1 – Centrul administrativ;
2 – Mica industrie;
3 – Zona de locuinţe muncitoreşti;
4 – Zona de rezidenţă a clasei mijlocii;
5 – Zona de rezidenţă a clasei bogate;
6 – Industria grea;
7 – District secundar de afaceri;
8 – Zona de rezidenţă suburbană;
9 – Industria suburbană

Figura 4 – Modelul centrelor secundare

69
4.2. Zonarea funcţională a spaţiului urban

În vederea utilizării raţionale a teritoriului şi pentru dimensionarea

corectă a localităţilor în raport cu numărul de locuitori, determinarea
perimetrului construibil prezintă un rol deosebit de important contribuind la
evitarea dezvoltării haotice şi amplasării unor construcţii în afara limitei
permise, la reducerea unor cheltuieli de întreţinere pentru clădiri şi spaţii
libere amenajate, la creşterea eficienţei economice în exploatarea reţelei
edilitare a străzilor, a spaţiilor verzi, la economisirea terenului agricol.
Perimetrul construibil al unei localităţi reprezintă linia convenţională
de delimitare a teritoriului, care grupează toate zonele funcţionale: zona
centrală, clădiri de locuit, industrii, dotări, lucrări edilitare, căi de
comunicaţie, spaţii verzi.
Un rol deosebit în procesul de delimitare a localităţilor îl reprezintă
identificarea zonelor funcţionale ale localităţilor, înţelegând prin acestea
acele teritorii din cadrul unei localităţi în care se desfăşoară cu
preponderenţă aceeaşi activitate.
Principalele zone dintr-o localitate sunt: zona centrală, zona
industrială, zona de locuit, zona cu dotări social-culturale şi zona de spaţii
verzi.
De exemplu, Bucureşti are o puternică zonare funcţională internă,
cuprinzând zone industriale, zone de transport, zone rezidenţiale,
comerciale, administrative, zone de agrement.
Zonele industriale mai compacte (concentrate) sunt zona de sud-est
cu industrie chimică; zona de est (Faur-Republica); zona de nord-est
(Pantelimon-Obor); zona de nord (Floreasca-Pipera) cu industrie
electrotehnică; zona de vest (Militari); zona de sud-vest (Vulcan,
Electromagnetica); zona de centru-sud (Timpuri noi).
Zonele de transport cuprind axele rutiere din exteriorul şi interiorul
oraşului, zonele de triaj, gările şi autogările, aeroporturile etc.
Zonele rezidenţiale cuprind spaţiul urban în totalitate. Pe lângă
cartierele tradiţionale de locuinţe: Drumul Taberei, Titan, Militari, Berceni,
Dorobanţi, Primăverii, Floreasca, Kiseleff sau Şoseaua Nordului, a crescut
foarte mult interesul pentru zone precum Băneasa, Pipera şi Otopeni,
Corbeanca şi Baloteşti etc.
Zonele comerciale cuprind centrul istoric al oraşului precum şi
zonele aflate la periferie, iar zonele administrative sau culturale au mai mult
un caracter punctiform, pe când zonele de agrement sunt mai bine
individualizate (Herăstrău, Băneasa etc.).

70
 Există legături funcţionale strânse între metropolă şi hinterlandul
apropiat, acesta furnizându-i o serie de produse agroalimentare (legume,
fructe, cereale, lactate, carne etc.)
Spaţiul de influenţă directă a fost denumit “zona periurbană a
Bucureştiului” şi cuprinde în linii foarte generale teritoriul fostului judeţ
Ilfov.

4.2.1. Zona centrală

Zona centrală a unui oraş este cea care individualizează oraşul şi îi

conferă farmecul. Centrul oraşului este locul în care funcţiunile şi valorile
urbane ating intensitatea lor maximă.
Caracterul urban şi calitatea unui oraş depind în mare parte de
centrul său; el exprimă în esenţă oraşul respectiv, definindu-se ca teritoriu
urban de mare utilitate şi de mare interes ambiental în acelaşi timp.
Experienţa acumulată în sute de ani de dezvoltare urbană relevă că
înţelegerea în acest sens a centrului rezultă din recunoaşterea următoarelor
considerente de ordin general:
- orice aglomeraţie îşi creează un centru sau mai multe centre, ca
urmare a necesităţilor materiale şi spirituale ale convieţuirii
comune;
- centrul rezultă ca o grupare funcţional-spaţială care reflectă
conjugarea intereselor colective şi individuale ale locuitorilor, fapt
relevat prin marea densitate a serviciilor;
- centrul are o existenţă specifică, determinată însă de cea a oraşului,
care se produce printr-o mare aglomeraţie de interese şi prezenţe,
atât în interiorul spaţiilor aferente cât şi imediat în exteriorul
acestora, influenţând direct teritoriul adiacent;
- în orice moment, existenţa centrului este legată de trecut şi numai în
raport cu acesta, de viitor, fiind determinat de viaţa economică,
spirituală şi socială acumulată în configuraţii specifice de spaţii şi
obiceiuri;
- centrul este o realitate fizică cu implicaţii etice, psihologice şi
cetăţeneşti, exprimând sensul de comunitate şi se constituie ca o
existenţă semnificativă, fapt care generează locuitorilor sentimentul
de apartenenţă la oraşul respectiv;
- centrul este o manifestare culturală, oferindu-se în orice moment ca
acumulare de valori şi ca sursă informativă de mare interes.
În cele mai multe cazuri, zona centrală este punctul de întâlnire a
principalelor artere de circulaţie, de aici accesul fiind posibil în aproape
toate direcţiile.

71
 Sediile instituţiilor administrative, marile bănci, centrele culturale
(teatre, muzee), edificiile religioase se găsesc în această zonă.

4.2.2. Zona industrială

Amplasarea zonei industriale constituie o problemă fundamentală de

amenajare a teritoriului şi a localităţilor deoarece, dacă se realizează corect,
se asigură localităţii şi teritoriului o funcţionalitate normală, menţinându-se
un mediu ambiant curat, echilibrat, favorabil desfăşurării normale a vieţii.
Având drept funcţiuni principale producţia şi depozitarea mărfurilor, zona
industrială din cadrul oraşelor cuprinde totalitatea firmelor şi regiilor
industriale, iar în localităţile rurale, unităţile agricole, agro-industriale sau
industriale.

4.2.3. Zona rezidenţială

Zona rezidenţială este cea predominantă în cadrul unui oraş ( între

40-60% din suprafaţa urbană ) având funcţia complexă de locuire şi
asigurare a cadrului vieţii particulare şi sociale a populaţiei. Locuinţele sunt
practic amplasate peste tot, mai puţin centrele unde acestea sunt cu totul
izolate.
Evantaiul tipurilor de locuinţe este foarte deschis. Astfel, în cadrul
aceluiaşi oraş pot fi întâlnite case fără etaj sau cu unul sau mai multe
niveluri, blocuri de locuinţe de la câteva etaje până la aproximativ o sută
(zgârie-norii americani sau cei asiatici).
Tendinţa de amplasare a noilor cartiere dincolo de zonele centrale
zgomotoase şi aglomerate şi de cele industriale ce produc o poluare intensă
se face simţită în aproape toate oraşele mari ale lumii.
După folosinţă, locuinţele sunt:
- individuale, caz în care prezintă următoarele avantaje:
contactul direct cu natura, o mai mare intimitate datorată
izolării faţă de vecini, posibilităţi de extindere etc.
Principalele dezavantaje sunt de natură economică şi
constau în ocuparea deficitară a terenului, trasee lungi de
acces, imposibilitatea cuprinderii într-un ansamblu unitar;
- colective, situaţie în care nu permit extinderi şi impun o
conduită adecvată vieţii colective.
După înălţime, locuinţele pot fi:
- joase (locuinţe individuale, parter sau duplex);
- medii (locuinţe colective de P+1…P+4);
- înalte (locuinţe cu 5-10 etaje, prevăzute cu ascensor);

72
 - foarte înalte (locuinţe cu peste 10 etaje).

4.2.4. Zona dotărilor social-culturale

Aceasta cuprinde terenurile pe care sunt amplasate spaţiile

comerciale, teatrele, cinematografele, spitalele, şcolile, hotelurile, instituţiile
administrative etc. Dotările de importanţă orăşenească se amplasează în
centrul civic al localităţii.

4.2.5. Zona spaţiilor verzi

Spaţiile verzi reprezintă zone sociale, ca scuarurile şi parcurile

publice din oraşe, care au rolul de a îmbunătăţi microclimatul, de a lega
zonele urbane de peisaj, de a aduce natura în cadrul construit, de a corecta
ariditatea şi monotonia compoziţiei urbane, punând în valoare, totodată,
monumentele istorice şi de arhitectură.
Grădina sau parcul complexului de locuit cuprinde un teritoriu de 1-
20 ha, calculându-se după o normă de 3 m²/locuitor, raza de deservire fiind
de 800-1500 m (10-20 minute de mers pe jos).
În ceea ce priveşte ponderea spaţiilor verzi, aceasta se situează la 20-
50 m² zonă verde la un locuitor în oraşe, la 40-70 m² zonă verde la un
vizitator în staţiunile turistice, la 50-150 m² la un vizitator în zonele cu
păduri.

Capitolul 5
Ocuparea terenurilor şi amplasarea construcţiilor

Regulamentul general de urbanism (RGU) reprezintă sistemul de

norme tehnice şi juridice care stă la baza elaborării planului de amenajare a
teritoriului, a planurilor urbanistice, precum şi a regulamentelor locale de
urbanism şi stabileşte, în aplicarea legii, regulile de ocupare a terenurilor şi
de amplasare a construcţiilor şi a amenajărilor aferente acestora.
Regulamentul general de urbanism se aplică în proiectarea şi
realizarea tuturor construcţiilor şi amenajărilor amplasate pe orice categorie
de terenuri, atât în intravilan, cât şi în extravilan, excepţie făcând doar

73
construcţiile şi amenajările cu caracter militar şi special, care se autorizează
şi se execută în condiţiile stabilite de lege.
Regulile şi condiţiile cele mai importante consemnate în
Regulamentul general de urbanism se referă la următoarele categorii de
probleme:
1 modul de ocupare a terenurilor;
2 siguranţa construcţiilor şi apărarea interesului public;
3 amplasarea construcţiilor;
4 echiparea tehnico-edilitară;
5 forma şi dimensiunile terenului şi ale construcţiilor;
6 amplasarea de parcaje, spaţii verzi şi împrejurimi;

5.1. Modul de ocupare a terenurilor

Regulile de bază privind modul de ocupare a terenurilor au în

vedere, în primul rând, păstrarea integrităţii mediului şi protejarea
patrimoniului natural şi construit.
Terenurile avute în vedere în RGU se găsesc în următoarele
perimetre:
 extravilan;
 intravilan;
 suprafeţe împădurite;
 resurse ale subsolului;
 resurse de apă;
 zone cu valoare peisagistică şi zone naturale
protejate;
 zone construite protejate;

5.2. Siguranţa construcţiilor şi apărarea interesului public

Regulile cu privire la siguranţa construcţiilor şi apărarea interesului

public se referă la următoarele aspecte:
 expunerea la riscuri naturale;
 expunerea la riscuri tehnologice;
 construcţii cu funcţiuni generatoare de riscuri tehnologice;
 asigurarea echipării edilitare;
 asigurarea compatibilităţii funcţiunilor;
 procentul de ocupare a terenului;

74
5.2.1. Expunerea la riscuri naturale

Prin riscuri naturale se înţelege: alunecări de teren, nisipuri

mişcătoare, terenuri mlăştinoase, scurgeri de torente, eroziuni, avalanşe de
zăpadă, dislocări de stânci, zone inundabile etc.
Este permisă realizarea construcţiilor şi amenajărilor care au drept
scop limitarea riscurilor naturale (lucrări hidrotehnice pentru atenuarea şi
devierea viiturilor, staţii hidrometeorologice, seismice şi sisteme de
avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase, sisteme de
irigaţii şi desecări, lucrări de combatere a eroziunii în adâncime etc.).

5.2.2. Expunerea la riscuri tehnologice

Se pot întâlni următoarele categorii de riscuri tehnologice:

 riscuri datorate activităţilor industriale şi agrozootehnice
(producerea, extragerea, depozitarea şi transportul materialelor
periculoase) ce pot avea ca efect poluarea apei, aerului şi solului;
 riscuri datorate reţelelor şi instalaţiilor tehnico-edilitare şi căilor
de comunicaţii (rutiere, aeriene, navale, feroviare) ca surse de
zgomot şi poluare;
 riscuri datorate avarierii unor construcţii şi amenajări, baraje,
îndiguiri, viaducte etc. în caz de cutremure, inundaţii sau
fenomene meteorologice periculoase;
Autorizarea executării construcţiilor în zonele expuse la riscuri
tehnologice, precum şi în zonele de servitute şi de protecţie ale sistemelor de
alimentare cu energie electrică, conductelor de gaze, apă, canalizare, căilor
de comunicaţie şi altor asemenea lucrări de infrastructură, este interzisă.

5.2.3. Construcţii cu funcţiuni generatoare de riscuri tehnologice

Autorizarea executării construcţiilor care, prin natura şi destinaţia lor,

pot genera riscuri tehnologice, se face numai pe baza unui studiu de impact
(analiza şi identificarea efectelor pe care activitatea de construcţii le are
asupra mediului înconjurător) elaborat şi aprobat conform prevederilor
legale.
Pentru construcţiile generatoare de riscuri tehnologice se solicită
autorizaţia de construire în conformitate cu condiţiile impuse prin acordul de
mediu. Sunt permise orice tip de construcţii şi amenajări care au drept scop
diminuarea sau eliminarea riscurilor tehnologice.

75
5.2.4. Asigurarea echipării edilitare

Echiparea edilitară este ansamblul format din construcţii, instalaţii şi

amenajări care asigură în teritoriul localităţilor funcţionarea permanentă a
tuturor construcţiilor şi amenajărilor, indiferent de poziţia acestora faţă de
sursele de apă, energie, trasee majore de transport rutier, feroviar, aerian sau
naval, cu respectarea protecţiei mediului ambiant.
Extinderea reţelelor edilitare existente sau a capacităţii acestora, care
nu pot fi finanţate din bugetele locale, se va putea realiza prin finanţarea
totală sau parţială de către investitorii interesaţi.

5.2.5. Asigurarea compatibilităţii funcţiunilor

În Regulamentul general de urbanism sunt prezentate, în principal,

recomandări de amplasare a instituţiilor şi serviciilor de interes public.
Respectarea condiţiilor de amplasare impune precizări referitoare la:

 Construcţiile administrative:
o sediile Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului, Curţii
Supreme de Justiţie, Curţii Constituţionale, Consiliului
Legislativ, Ministerelor, se amplasează în zona centrală a
capitalei ţării;
o sediile de sindicate, culte, fundaţii, organizaţii
neguvernamentale, asociaţii, agenţii etc., se amplasează în
municipii, oraşe reşedinţe de comună, în zona centrală sau pe
principalele artere de circulaţie;
o sediile de prefecturi, de servicii descentralizate în teritoriu ale
ministerelor şi ale altor organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale se amplasează în municipii
reşedinţă de judeţ, în zona centrală sau pe principalele artere
de circulaţie;
o sediile de primării se amplasează în municipii, oraşe sau
comune, în zona centrală;
o sediile de partid – sediul central - se amplasează în capitala
ţării, în zona centrală sau pe principalele artere de circulaţie;

 Construcţiile financiar-bancare:
o sediul Băncii Naţionale – sediul central – este amplasat în
capitala ţării, în zona centrală;

76
 o sediile centrale ale băncilor se amplasează în capitala ţării,
municipii reşedinţă de judeţ, în zona centrală;

 Construcţiile comerciale:
o unităţile de comerţ nealimentar se amplasează în zonele de
interes comercial;
o unităţile de comerţ alimentar se vor amplasa în zonele de
interes comercial, evitându-se zonele puternic poluate;
o unităţile de alimentaţie publică au amplasamentul în zonele
rezidenţiale sau de interes comercial, în zonele turistice şi de
agrement;
o magazinele generale şi supermarket-urile se amplasează în
zona centrală, zona rezidenţială sau centrul de cartier;
o pieţele agroalimentare se vor amplasa în zonele de interes
comercial sau la minimum 40 m faţă de clădiri având alte
funcţiuni decât cea comercială;
o serviciile au amplasamentul în zona centrală, comercială,
rezidenţială sau de agrement, interzicându-se amplasarea
atelierelor poluante în zona de locuit.

 Construcţiile de cult:
o lăcaşele de cult vor fi amplasate în funcţie de numărul de
practicanţi, cu avizul Secretarului de Stat pentru culte;
o mânăstirile şi schiturile se vor amplasa în afara localităţilor;
o cimitirele se amplasează la marginea localităţilor, în
vecinătatea bisericilor. Amplasarea construcţiilor de locuinţe
faţă de cimitire se va face cu respectarea normelor sanitare;

 Construcţiile de cultură:
o construcţiile de agrement (cluburi, săli polivalente, săli de
reuniune, circuri etc) sunt amplasate de preferinţă în zona
verde sau în cea de agrement;
o expoziţiile, muzeele, teatrele, bibliotecile, casele de cultură,
cinematografele, cazinourile etc – se vor amplasa în zona
destinată dotărilor pentru cultură, educaţie sau în zona verde;

 Construcţiile de învăţământ:
o grădiniţele – în zonele rezidenţiale, la o distanţă maximă de
parcurs de 500 m;

77
 o şcolile primare, gimnaziale, liceele, şcolile postliceale,
profesionale – în zonele şi cartierele de locuit, la o distanţă
maximă de parcurs de 1000 m;
o clădirile pentru învăţământ superior se dispun în funcţie de
condiţiile şi exigenţele profilului de învăţământ, organizate în
campusuri universitare sau izolate;

 Construcţiile de sănătate:
o spitalul clinic universitar – în campusurile universitare sau
adiacent facultăţilor de profil;
o spitalul general (judeţean, orăşenesc, comunal) şi spitalele de
specialitate (maternitate, pediatrie, urgenţă, reumatologie etc)
– în zona destinată dotărilor pentru sănătate în funcţie de
profilul spitalului;
o dispensarele urbane – în clădiri independente sau în cadrul
unor construcţii cu funcţiuni compatibile;

 Construcţiile şi amenajările sportive:

o complexurile sportive, stadioanele, sălile de antrenament –
vor fi amplasate în zone verzi, nepoluate pe cât posibil, în
vecinătatea unor cursuri sau oglinzi de apă;
o sălile de competiţii sportive şi patinoarele artificiale – se
amplasează în zonele rezidenţiale de preferinţă sau în
vecinătatea complexurilor sportive şi de agrement;

 Construcţiile de agrement:
o locurile de joacă pentru copii şi parcurile, nu se vor amplasa
în vecinătatea surselor producătoare de zgomote puternice şi
de vibraţii (aeroporturi, artere de trafic greu, zone
industriale);

 Construcţiile de turism:
o hotelurile, motelurile, cabanele turistice, satele de vacanţă,
campingurile se amplasează, de regulă, în afara localităţilor,
în zone specializate pentru turism. Hotelurile şi vilele
turistice pot fi amplasate şi în interiorul localităţilor cu
respectarea condiţiilor de amplasare şi conformare stabilite în
documentaţiile de urbanism.

78
 Autorizarea executării construcţiilor se face cu condiţia asigurării
compatibilităţii dintre destinaţia construcţiei şi funcţiunea dominantă a
zonei, stabilită printr-o documentaţie de urbanism, sau dacă zona are o
funcţiune dominantă tradiţională caracterizată de ţesut urban şi conformare
spaţială proprie.

5.2.6. Procentul de ocupare a terenului (POT)

POT este un indicator urbanistic care poate fi utilizat în planificarea

localităţilor, urmărindu-se limitarea ocupării excesive cu construcţii a
terenului în dauna spaţiilor plantate.
POT reprezintă raportul dintre suprafaţa la sol a clădirii propuse şi
suprafaţa terenului. Acest procent variază între 80% pentru zonele centrale
şi 20% pentru cartierele noi, considerate de lux. O cifra medie este de 40%.
POT se completează cu CUT, cu regimul de aliniere şi înălţime şi
formează un ansamblu de valori obligatorii în autorizarea calculării
construcţiilor.
Coeficientul de utilizare a terenului (CUT) este un raport între
suprafaţa totală (a tuturor etajelor supraterane însumate) desfăşurată a
clădirii şi suprafaţa terenului. Acest indice rezultă în general prin înmulţirea
POT cu numărul de etaje admise.
În funcţie de destinaţia zonei, valorile maxime sunt:
 zona centrală – 80%;
 zone comerciale – 85%;
 zone mixte – 70%;
 zone rurale – 30%;
 zone rezidenţiale:
o zonă exlusiv rezidenţială cu locuinţe P, P+1, P+2 – 35%;
o zonă rezidenţială cu clădiri mai mari de 3 niveluri – 20%;
o zonă predominant rezidenţială (locuinţe cu dotări aferente) –
40%;

În funcţie de condiţiile de amplasare în teren a diferitelor

construcţii, se prevăd următoarele:
● construcţiile de învăţământ – trebuie să aibă un amplasament
organizat în patru zone, dimensionate în funcţie de capacitatea unităţii de
învăţământ, după cum urmează:
○ zona ocupată de construcţie;
○ zona curţii de recreaţie, de regulă asfaltată;
○ zona terenurilor şi a instalaţiilor sportive;

79
 ○ zona verde, inclusiv grădina de flori;
Pentru grădiniţe se va asigura o suprafaţă minimă de teren de 22 m²/
copil, iar pentru celelalte şcoli de învăţământ preuniversitar, o suprafaţă
minimă de 20 m²/ elev.
Procentul maxim de ocupare a terenului se referă la toate cele patru
zone menţionate:
○ teren ocupat de construcţii – 25% din teren total;
○ teren amenajat (curte recreaţie şi amenajări sportive, zona
verde, grădina de flori) – 75% din teren total;

● construcţiile de sănătate – vor avea amplasamentul organizat în

trei zone, dimensionate în funcţie de capacitatea construcţiei, astfel:
○ zonă ocupată de construcţie;
○ zonă accese, alei, parcaje;
○ zonă verde, cu rol decorativ şi de protecţie;
Aprecierile respectării condiţiilor de amplasare se fac cu ajutorul
unor indicatori urbanistici, cum sunt:
▪ se consideră în medie circa 7,5 consultaţii/ an de locuitor,
pentru un număr de 280 de zile lucrătoare;
▪ suprafaţa minimă a terenului pentru cele 3 zone funcţionale
este de 5 m²/ consultaţie;
▪ suprafaţa minimă de 25 m²/ copil pentru creşe şi de 40 m²/
copil pentru creşe speciale, organizate în patru zone:
 zona ocupată de construcţii;
 zona ocupată de spaţiile de joacă (nisip, bazin,
plajă, gazon);
 zona pentru spaţiu tehnico-gospodăresc;
 zona verde de parc şi alei;
Procentul maxim de ocupare a terenului pentru construcţii va fi de
20%.

● construcţiile şi amenajările sportive – au un amplasament care

trebuie să permită organizarea în trei zone funcţionale, cu următoarele valori
pentru POT:
○ zona pentru construcţii şi amenajări sportive – 50%;
○ zona pentru spaţii verzi – 30%;
○ zona pentru alei, drumuri şi parcaje – 20%;

5.3. Amplasarea construcţiilor

80
 Regulile de amplasare a construcţiilor se referă la :
 orientarea faţă de punctele cardinale;
 amplasarea faţă de căile de comunicaţie (drumuri publice, căi
navigabile existente şi cursuri de apă potenţiale navigabile, căi
ferate din administraţia SNCFR, aeroporturi);
 amplasarea în interiorul parcelei;

5.3.1. Orientarea faţă de punctele cardinale

Orientarea construcţiilor faţă de punctele cardinale se face în vederea

asigurării: însoririi, iluminatului natural, perceperii vizuale a mediului
ambiant din spaţii închise (confort psihologic), precum şi a unor cerinţe
specifice legate de funcţionarea clădirii la alegerea amplasamentului şi
stabilirea condiţiilor de construire.
Însorirea construcţiilor se stabileşte pe baza unor calcule
astronomice, prin care se determină părţile umbrite şi însorite ale
construcţiilor, perioada de însorire de-a lungul zilei în diverse anotimpuri şi
umbrele formate de construcţiile noi asupra celor învecinate.
Durata minimă de însorire cerută de normele sanitare este fie de 1,5 ore la
solstiţiul de iarnă sau 2 ore în perioada 21 februarie – 21 octombrie, pentru
clădirile de locuit şi o oră pentru celelalte clădiri, în cazul orientării celei
mai favorabile (sud).
Iluminatul natural este asigurat de lumina difuză a bolţii cereşti,
indiferent de latitudine, anotimp sau amplasarea clădirii faţă de punctele
cardinale, precum şi de radiaţiile solare directe.
Confortul psihologic se asigură prin vizualizarea unei părţi a bolţii
cereşti din spațiile închise.

5.3.2. Amplasarea faţă de căile de comunicaţie

a) Amplasarea faţă de drumurile publice

Prin zona drumului public se înţelege ampriza, fâşiile de siguranţă şi

fâşiile de protecţie. În zona drumului public se pot autoriza, cu avizul
conform al organelor de specialitate ale administraţiei publice, următoarele
tipuri de construcţii:
 construcţii şi instalaţii aferente drumurilor publice, de deservire,
de întreţinere şi exploatare;
 parcaje, garaje şi staţii de alimentare cu carburanţi şi resurse de
energie (inclusiv funcţiunile lor complementare: magazine,

81
 restaurante etc);
 conducte de alimentare cu apă, canalizare, sisteme de transport
gaze, ţiţei sau alte produse petroliere, reţele termice, electrice şi
de telecomunicaţii;

b) Amplasarea faţă de aeroporturi

În zonele supuse servituţilor de aeronautică civilă (stabilite de către

Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului şi de către Consiliile
Locale) nu pot fi construite şi amplasate nici un fel de construcţii, instalaţii
şi echipamente, decât cu avizul Ministerului de resort.
Se autorizează numai construcţiile şi amenajările necesare activităţilor
de decolare-aterizare.
Lucrările, construcţiile sau instalaţiile care, prin natura şi funcţionarea
lor pot periclita siguranţa zborurilor sunt:
 obiective care produc fum sau ceaţă artificială, substanţe nocive,
radioactive sau urât mirositoare;
 sisteme de iluminat care perturbă identificarea sistemelor de
balizare a zonei;
 surse de energie electrică sau unde radio care perturbă
funcţionarea instalaţiilor de protecţie a navigaţiei aeriene.

c) Amplasarea faţă de aliniament

Prin aliniament înţelegem limita dintre domeniul privat şi domeniul

public.
Clădirile vor fi amplasate la limita aliniamentului sau retrase faţă de
acesta, astfel:
 în cazul zonelor construite compact, construcţiile vor fi
amplasate obligatoriu la aliniamentul construcţiilor existente;
 retragerea construcţiilor faţă de aliniament este permisă numai
dacă se respectă coerenţa şi caracterul fronturilor stradale;
În ambele situaţii, autorizaţia de construire se emite numai dacă
înălţimea clădirii nu depăşeşte distanţa măsurată, pe orizontală, din orice
punct al clădirii faţă de cel mai apropiat punct al aliniamentului opus. Fac
excepţie de la această regulă construcţiile care au fost cuprinse într-un plan
urbanistic zonal aprobat conform legii.

5.3.3. Amplasarea în interiorul parcelei

82
 Autorizarea executării construcţiilor este permisă numai dacă se
respectă:
 distanţele minime obligatorii faţă de limitele laterale şi
posterioare ale parcelei, conform Codului Civil;
 distanţele minime necesare intervenţiilor în caz de incendiu,
stabilite pe baza avizului unităţii teritoriale de pompieri;

5.4. Echiparea tehnico-edilitară

Regulile cu privire la echiparea tehnico-edilitară au în vedere:

 racordarea construcţiilor la reţelele publice de echipare edilitară
existente;
 realizarea de reţele edilitare;

5.4.1. Racordarea construcţiilor la reţelele publice de echipare edilitară

existente

Autorizarea executării construcţiilor este permisă numai dacă există

posibilitatea racordării de noi consumatori la reţelele existente de apă, la
instalaţiile de canalizare şi de energie electrică.
Există următoarele excepţii:
a) se autorizează locuinţe individuale dacă:
 se adoptă soluţii de echipare în sistem individual care să respecte
normele sanitare şi de protecţie a mediului;
 beneficiarul se obligă să racordeze construcţia la reţeaua
centralizată publică, atunci când aceasta din urmă se va realiza;
b) se autorizează alte categorii de construcţii dacă beneficiarul se
obligă să efectueze următoarele acţiuni:
 să prelungească reţeaua existentă, de capacitate corespunzătoare;
 să mărească capacitatea reţelelor publice existente;
 să construiască noi reţele;

5.4.2. Realizarea de reţele edilitare

Extinderea de reţele sau măririle de capacitate a reţelelor edilitare

publice se realizează de către investitor sau beneficiar, parţial sau în
întregime, în condiţiile contractelor încheiate cu Consiliile Locale. Lucrările
edilitare astfel realizate, aparţin domeniului public şi se administrează
potrivit legii.

83
 Lucrările de racordare şi de branşare la reţeaua edilitară publică se
suportă în întregime de către investitor sau beneficiar.

5.4.3. Proprietatea publică asupra reţelelor edilitare

Reţelele de apă, de canalizare, drumurile publice şi alte utilităţi aflate

în serviciul public sunt proprietate publică a comunei, oraşului sau judeţului,
dacă legea nu dispune altfel.
Reţelele de alimentare cu gaze, cu energie electrică şi de
telecomunicaţii sunt proprietate publică a statului, dacă legea nu dispune
altfel. Lucrările de mai sus, indiferent de modul de finanţare, intră în
proprietatea publică.

5.5. Forma şi dimensiunile terenului şi ale construcţiilor

Regulile cu privire la forma şi dimensiunile terenului şi ale

construcţiilor se referă la următoarele aspecte:
 parcelarea terenului;
 înălţimea construcţiilor;
 aspectul exterior al construcţiilor;

5.5.1. Parcelarea

Parcelarea este operaţiunea de divizare a unei suprafeţe de teren în

minimum 4 loturi alăturate, în vederea realizării de noi construcţii. Pentru
un număr mai mare de 12 loturi se poate autoriza realizarea parcelării şi
executarea construcţiilor cu condiţia adoptării de soluţii de echipare
colectivă care să respecte normele legate de igienă şi de protecţie a
mediului.
Pentru a fi construibile, terenurile dintr-o zonă parcelată trebuie să
îndeplinească umătoarele condiţii:
 acces la un drum public (direct sau prin servitute);
 echipare tehnico-edilitară necesară;
 forma şi dimensiunile laturilor;

5.5.2. Înălţimea construcţiilor

Autorizarea executării construcţiilor se face cu respectarea înălţimii

medii a clădirilor învecinate şi a caracterului zonei, fără ca diferenţa de
înălţime să depăşească cu mai mult de două niveluri clădirile imediat

84
învecinate, cele amplasate alăturat, de aceeaşi parte a străzii. Fac excepţie
construcţiile care au fost cuprinse într-un PUZ aprobat. Stabilirea înălţimii
construcţiilor se face în funcţie de următorii parametrii:
 respectarea regulilor de compoziţie arhitectural-urbanistică a
zonei;
 asigurarea compatibilităţii funcţionale a construcţiilor cu
funcţiunea dominată a zonelor în care vor fi amplasate (se
analizează impactul asupra sistemelor de circulaţie şi staţionare
şi asupra capacităţii reţelelor tehnico-edilitare din zonă);
 asigurarea funcţionalităţii construcţiilor în concordanţă cu
destinaţia lor;
 protejarea şi punerea în valoare a mediului natural şi construit
existent;
 respectarea cerinţelor tehnice privind securitatea, stabilitatea şi
siguranţa în exploatare, atât pentru construcţia respectivă, cât şi
pentru construcţiile din zona invecinată.

5.5.3. Aspectul exterior al construcţiilor

Autorizarea executării construcţiilor este permisă numai dacă

aspectul lor exterior nu contravine funcţiunii acestora şi nu depreciază
aspectul general al zonei.
Este interzisă autorizarea executării construcţiilor care, prin
conformare (forma de ansamblu a construcţiei care derivă din modelarea şi
dimensionarea părţilor care o alcătuiesc), volumetrie şi aspect exterior, intră
în contradicţie cu aspectul general al zonei şi depreciază valorile general
acceptate ale urbanismului şi arhitecturii.

5.6. Amplasarea de parcaje, spaţii verzi şi împrejmuiri

5.6.1. Parcaje

Traficul urban modern generează o problemă dificilă a circulaţiei în

oraşe: parcarea autovehiculelor, în cea mai mare parte a timpului vehiculele
aflându-se în staţionare.
În esenţă rolul vehiculelor este acela de a efectua transporturi de
pasageri şi de mărfuri şi materiale. Indiferent de felul transporturilor şi
vehiculelor de transport, la efectuarea unui transport sunt necesari timpi de
staţionare atât la originea deplasărilor cât şi la destinaţia lor, pentru
îmbarcarea şi debarcarea persoanelor sau a mărfurilor şi materialelor. Dar

85
aceste staţionări ale vehiculelor nu sunt singurele, vehiculele, după natura
lor, rămân în stare de imobilitate mai mult sau mai puţin îndelungată, în
diverse perioade ale celor 24 de ore zilnice, în special în timp de noapte. În
această concepţie, activitatea de sistematizare trebuie să prevadă locuri de
staţionări prelungite pentru toate tipurile de autovehicule aferente unui oraş.

După modul de amenajare, parcajele se clasifică în:

 parcaje descoperite la sol;
 parcaje acoperite la sol;
 parcaje în construcţii speciale subterane şi supraterane;
 parcaje în construcţii cu alte destinaţii.

5.6.2. Spaţii verzi şi plantate

Autorizaţia de construire va conţine obligaţia menţinerii şi creării de

spaţii verzi şi plantate.
Suprafaţa spaţiilor verzi şi plantate se va stabili în funcţie de:
 destinaţia şi capacitatea construcţiei;
 normele de igienă şi protecţia mediului;
 caracteristicile principale ale localităţii: mărime, funcţiunea
dominantă, zonă geografică.

5.6.3. Împrejmuiri

Împrejmuirile sunt construcţii sau amenajări (plantaţii, garduri vii)

cu caracter definitiv sau temporar, amplasate la aliniament sau pe celelalte
laturi ale parcelei, pentru a o delimita de domeniul public sau de
proprietăţile învecinate.
Aspectul exterior al împrejmuirilor, ca şi cel al clădirilor pe care le
protejează, nu trebuie să intre în contradicţie cu aspectul general al zonei,
depreciind valorile acceptate ale arhitecturii şi urbanismului.

86
Capitolul 6
Cadastrul şi publicitatea imobiliară

6.1. Cadastrul - generalităţi

Cadastrul, sau mai corect spus sistemul cadastral, ca noţiune

generală, cuprinde un ansamblu de lucrări ce se execută pentru realizarea
unei evidenţe clare şi evaluarea imobilelor (terenuri şi construcţii) din
teritoriul nostru naţional, activitatea ce se desfăşoară apoi în continuare
pentru menţinerea ei la zi.
Cadastrul general, conform legislaţiei în vigoare, este „sistemul
unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică, prin care
se realizează identificarea, înregistrarea, descrierea şi reprezentarea pe
hărţi topografice şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor precum şi a
celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de
destinaţie şi de proprietar”.
Noţiunea de „cadastru” este folosită în limbajul curent cu sensuri şi
conţinuturi diferite dintre care le reţinem pe cele uzuale:
 ansamblul de lucrări, ce corespunde „cadastrului general”, termen
oficializat la noi prin lege în locul terminologiei vechi („cadastru”
sau „cadastru funciar”) şi pentru diferenţierea de cadastrele de
specialitate întocmite pentru anumite sectoare economice cu
reprezentare în teritoriu. În mod frecvent, se foloseşte şi termenul
simplu „cadastru” prin care se înţelege că este vorba de „cadastru
general”.
 instituţie publică, reprezentată prin Oficiul Naţional de Cadastru,
Geodezie şi Cartografie (ONCGC), împuternicită prin lege să
organizeze şi să conducă lucrări de cadastru direct şi prin unităţile de
teritoriu, respectiv Oficiile Judeţene de Cadastru, Geodezie şi
Cartografie (OJCGC) şi Institutul de Geodezie şi Fotogrammetrie,
Cartografie şi Cadastru (IGFCG - Bucureşti);
 disciplină a ştiinţei măsurătorilor terestre, alături de geodezie,
topografie, fotogrammetrie, cartografie, gravimetrie.
Scopul principal al cadastrului general este acela de a furniza, în
orice moment, datele reale către organele juridice, fiscale şi administrative,
privind partea cantitativă a dreptului real imobiliar şi respectiv datele

87
economice care atestă partea calitativă a imobilelor din cuprinsul unui
teritoriu administrativ.
Elementele de bază ale cadastrului general sunt:
 imobilul (parcela cu sau fără construcţii), identificat printr-un număr
şi suprafaţă, categoria de folosinţă a terenului, respectiv
caracteristicile construcţiei;
 proprietarul, confirmat prin numele şi prenumele din acte şi calitatea
în temeiul căreia deţine bunul imobil;
 teritoriul cadastral-administrativ (comuna, oraş, municipiu) în
limitele căruia este situat corpul de proprietate al parcelei.
Obiectivul de bază al cadastrului general este cunoaşterea completă
sub principalele aspecte a fondului funciar şi a construcţiilor, cunoaştere
redată apoi sub forma unei evidenţe clare şi sistematice.

6.2. Cadastrele de specialitate

Conform legii, în funcţie de interesele statului şi de nevoile specifice

anumitor ramuri ale economiei naţionale, ministerele, alte instituţii centrale
de stat, regii autonome şi alte persoane juridice organizează cadastre de
specialitate. În ţara noastră, acestea se organizează pentru umătoarele
domenii: agricol, forestier, al apelor, industrial, extractiv, imobiliar-edilitar,
transporturi rutiere, feroviare, navale, aeriene, turismului şi al zonelor
protejate natural, construite, al celor cu risc ridicat de calamităţi naturale,
poluării, degradării şamd. Practic, aceste cadastre se întocmesc pentru
terenurile din grupa folosinţelor agricole (arabil, păşune, fâneţe, vii şi livezi)
şi pe grupa folosinţelor neagricole (forestier, ape, construcţii etc).
Astfel, se cunosc:
a. Cadastrul agricol – evidenţa şi inventarierea
sistematică a terenurilor agricole pe categorii şi
subcategorii de folosinţă, specificând natura solului,
panta, pretabilitatea la anumite culturi, clasa de
calitate, venitul net etc.;
b. Cadastrul forestier – evidenţa şi inventarierea
sistematică a fondului forestier naţional şi a
amenajărilor silvice, specificând suprafaţa, esenţa
lemnoasă, vârsta, consistenţa masei lemnoase etc.,
precum şi informaţii referitoare la sol, relief şi climă;
c. Cadastrul căilor ferate - evidenţa şi inventarierea
terenurilor, construcţiilor, instalaţiilor şi stării reţelei
feroviare;

88
 d. Cadastrul drumurilor – evidenţa şi inventarierea
terenurilor,construcţiilor, instalaţiilor şi stării reţelei
de drumuri;
e. Cadastrul porturilor – evidenţa şi inventarierea
sistematică a terenurilor, construcţiilor, instalaţiilor,
căilor de transport, reţelelor subterane şi supraterane,
platformelor tehnologice etc., care deservesc unităţile
portuare;
f. Cadastrul aeroporturilor – evidenţa şi
inventarierea sistematică a terenurilor, construcţiilor,
instalaţiilor, căilor de transport, reţelelor subterane şi
supraterane, platformelor tehnologice etc., care
deservesc aeroporturile;
g. Cadastrul apelor – evidenţa şi inventarierea apelor,
a terenurilor acoperite de ape şi stuf, precum şi a
instalaţiilor pe care le deservesc, organizate pe bazine
hidrografice, specificând suprafaţa, calitatea,
folosinţa, instalaţiile de transport şi exploatare, de
protecţie şi ameliorare a calităţii, precum şi condiţiile
de relief şi climă;
h. Cadastrul fondului imobiliar – evidenţa şi
inventarierea corpurilor de proprietate din localităţi,
specificând pentru construcţii folosinţa, materialele
de construcţie, structura, regimul de înălţime,
fundaţia, suprafaţa, dotările, starea;
i. Cadastrul reţelelor edilitare (apă, canalizare,
termoficare, gaz, electrice, telefonice) – evidenţa şi
inventarierea reţelelor edilitare şi a instalaţiilor care le
deservesc, specificând amplasamentele, traseele,
dimensiunile, materialele de construcţii, parametrii
tehnici, starea.

6.3. Funcţiile cadastrului

Cadastrul general îndeplineşte trei funcţii: funcţia tehnică, economică şi
juridică.

6.3.1. Funcţia tehnică a cadastrului

89
 Funcţia tehnică a cadastrului general se realizează prin determinarea
pe bază de măsurători a poziţiei, configuraţiei şi mărimii suprafeţei
terenurilor pe categorii de folosinţă şi proprietari, precum şi ale
construcţiilor.
Partea tehnică cuprinde toate operaţiunile tehnice geodezice,
topografice, fotogrammetrice finalizate cu determinarea spaţială (grafică sau
numerică) a punctelor care definesc suprafaţa imobilelor, corpurilor de
proprietate şi a unităţilor teritorial-administrative.
La nivelul unităţilor administrativ teritoriale – comună, oraş,
municipiu - lucrările tehnice de cadastru constau în:
 Stabilirea şi marcarea pe teren, prin borne, a hotarelor unităţii
administrativ teritoriale;
 Marcarea pe teren, prin borne, a limitei intravilanului
localităţilor;
 Identificarea bunurilor imobile pe baza actelor de proprietate
sau, în lipsa acestora, pe baza posesiei exercitate sub nume de
proprietar;
 Măsurarea tuturor parcelelor de teren din cuprinsul fiecărei
unităţi administrativ-teritoriale, specificându-se destinaţia,
categoria de folosinţă şi proprietarul sau, după caz, posesorul
acestora. Pentru terenurile ocupate de construcţii, curţi, precum
şi pentru terenurile cu alte destinaţii, situate în intravilan sau
extravilan, se vor specifica, pe baza datelor furnizate de
cadastrele de specialitate, categoria de folosinţă a terenurilor,
încadrarea acestora pe zone în cadrul localităţii, respectiv pe
clase de calitate (bonitate);
 Înregistrarea litigiilor de hotare între proprietari şi/sau
posesorii învecinaţi;
 Măsurători pentru realizarea şi actualizarea planurilor
cadastrale.
Elementele de bază ale cadastrului general sunt: parcela, construcţia
şi proprietarul. La rândul lor, fiecare dintre cele trei elemente, vizează mai
multe însuşiri şi anume:
 Imobilul: suprafaţa, categoria de folosinţă a terenului,
destinaţia terenului (construcţiei), calitatea terenului;
 Proprietarul: identificarea după acte a numelui şi prenumelui,
situaţia juridică privind calitatea în temeiul căreia se deţine
imobilul;
 Situarea teritorial-administrativă: situarea imobilelor care
constituie corpurile de proprietate în limitele administrative ale

90
 comunei, oraşului sau municipiului (cu ajutorul planurilor şi
registrelor cadastrale).

6.3.2. Funcţia economică a cadastrului

Partea sau funcţia economică a cadastrului general este aceea care

evidenţiază valoarea economică a bunurilor imobile (terenuri şi construcţii).
Scopul stabilirii valorii economice a imobilelor este legat nemijlocit de
stabilirea în mod echitabil a obligaţiilor fiscale (în principal a impozitelor şi
taxelor asupra imobilelor). Partea economică a cadastrului general cuprinde
un ansamblu de metodologii numit bonitare cadastrală. Astfel, se poate
vorbi de bonitare cadastrală a terenurilor agricole sau silvice, bonitare
cadastrală a clădirilor, a drumurilor etc. Expresia bonitare derivă de la
termenul „bonitas”, care în limba latină semnifică preţuri sau evaluare, iar
prin bonitarea terenurilor se înţelege aprecierea calitativă a acestora din
punct de vedere economic.
Bonitarea terenurilor agricole reprezintă un studiu complex al
pământului, cu ajutorul căruia terenurile pot fi comparate, în final, din punct
de vedere al producţiei agricole. Există mai multe metode de bonitare, cele
mai cunoscute fiind: metoda ecologică şi metoda cadastrală.

6.3.3. Funcţia juridică a cadastrului

Funcţia juridică a cadastrului general, potrivit Legii cadastrului, se

constituie ca o activitate independentă, neînglobată în cea de cadastru, dar
care se realizează numai pe baza datelor cuprinse în cadastrul general şi
după introducerea cadastrului general pe întreg teritoriul administrativ (al
comunei, oraşului sau municipiului). Singurul aspect de natură juridică ce se
urmăreşte şi se consemnează în procesul de executare a lucrărilor de
cadastru (mai exact, în partea tehnică a acestuia), se rezumă la stabilirea
posesorului de fapt, şi nu de drept, al imobilului la data introducerii
cadastrului general.
Raportul juridic în care se află deţinătorul de fapt faţă de imobilul
înscris în cadastru se stabileşte numai prin sistemul de publicitate
imobiliară oficial, care la noi în ţară este reprezentat de Cartea Funciară.
Cele două activităţi: cea a cărţilor funciare şi cea a cadastrului general, sunt
îndeplinite de instituţii diferite şi anume: cărţile funciare de către birourile
de carte funciară ale judecătoriilor teritoriale, iar cadastrul general de către
oficiile de geodezie şi cadastru judeţene.

91
 Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă a
cadastrului general are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi
faptelor juridice referitoare la imobilele din aceeaşi localitate.
Prin publicitatea imobiliară sunt ocrotite persoanele interesate de a
cumpăra imobile care sunt afectate de unele dezbrăcăminte ale dreptului de
proprietate, cum sunt: uzufruct, uz, abitaţie, servitute şi superficie sau sunt
grevate de ipoteci sau privilegii.
Prin cărţi funciare înţelegem nu numai registrele propriu-zise, dar şi
toate celelalte acte anexate, cum sunt: planuri cadastrale, schiţe, înscrisuri
etc.
Cartea funciară este întocmită pentru fiecare imobil, iar în aceasta
sunt evidenţiate toate faptele care survin în situaţia juridică şi materială a
imobilului.
Cartea funciară este alcătuită din titlu, indicând numărul ei şi
denumirea localităţii în care este situat imobilul, precum şi din următoarele
trei părţi:
Partea I – referitoare la descrierea imobilului, care cuprinde:
 numărul de ordine şi cel cadastral al fiecărui imobil;
 categoria de folosinţă a terenului şi după caz a construcţiei;
 amplasamentul şi vecinătăţile;
 suprafaţa terenului;
 clasa de calitate;
 venitul net.
Partea a II-a – referitoare la înscrierile privind drepturile de proprietate şi
care cuprind:
 numele proprietarului;
 actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate,
precum şi menţionarea înscrisului pe care se întemeiază acest drept;
 strămutările proprietăţii;
 servituţile constituite în folosul imobilului;
 faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice,
precum şi acţiunile privitoare la proprietate;
 orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face în titlu, în
partea I sau a II-a a cărţii cu privire la înscrierile făcute.
Partea a III-a – referitoare la înscrierile privind dezbrăcămintele dreptului
de proprietate şi sarcini, care cuprinde:
 dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinţă, abitaţie, servituţile în
sarcina fondului aservit, ipoteca şi privilegiile imobiliare, precum şi
locaţiunea şi cesiunea de venituri pe timp mai mare de trei ani;

92
  faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice,
precum şi acţiunile privitoare la drepturile reale înscrise în această
parte;
 sechestrul, urmărirea imobilului sau a veniturilor sale;
 orice modificări, îndreptări sau însemnări ce s-ar face cu privire la
încasările făcute în această parte;
Drepturile reale asupra unui imobil se pot dobândi numai prin
înscrierea în cartea funciară, în baza acordului de voinţă valabil exprimat
între cel care dă şi cel care primeşte dreptul asupra constituirii sau
strămutării lor, pentru o cauză arătată.
Înscrierea în cartea funciară îşi produce efectele de la data
înregistrării cererii.
Drepturile reale se sting numai prin înscrierea radierii lor în cartea
funciară, cu consimţământul titularului; consimţământul nu este necesar
dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere sau prin
decesul titularului.
Dacă o construcţie face obiectul proprietăţii pe etaje sau pe
apartamente, se va întocmi o carte funciară colectivă pentru întreaga
construcţie şi câte o carte funciară individuală pentru fiecare etaj sau
apartament, având proprietari diferiţi. Înscrierile care privesc întreaga
clădire se vor face în ambele cărţi funciare.

Capitolul 7

Locuirea urbană
7.1. Noţiuni generale privind locuirea

Locuirea este un concept care, având la bază locuinţa, presupune un

ansamblu complex de necesităţi şi activităţi socio-economice legate direct
sau indirect de locuinţă, cum sunt : infrastructura (reţele, drumuri), dotări
urbane şi servicii sociale (învăţământ, sănătate, cultură, comerţ, transport,
agrement), caracteristicile şi calitatea locuinţei (grad de dotare, structură şi
grad de ocupare, costuri de întreţinere, vecinătăţi), mediu.
Una din condiţiile fundamentale ale existenţei populaţiei umane este
aceea de a locui. Locuirea reprezintă procesul de convieţuire complexă a
comunităţilor umane în aşezări (localităţi), în interrelaţii cu mediul natural şi
cel creat de om. Este factorul fundamental de armonie, stabilitate socială şi
de calitate a vieţii populaţiei umane, fiind elementul cheie al dezvoltării

93
aşezărilor umane. Locuirea reprezintă o parte importantă a bogăţiei
naţionale şi constituie o măsură a bunăstării sociale, precum şi un stimulent
pentru economie şi investiţii.
Cazul particular al locuirii urbane constituie rezultatul complexelor
funcţii socio-economice la nivel de grup şi individuale care au loc în spaţiul
oraşului. Calitatea urbană constă în gradul de confort de care beneficiază
populaţia oraşului, mai ridicat decât în restul teritoriului, rezultat al nivelului
de echipare complexă al acestor aşezări.
Sunt de asemenea consideraţi drept factori principali ai locuirii:
clima, aprovizionarea cu apă şi energie, existenţa utilităţilor şi a spaţiilor de
evacuare a deşeurilor, spaţiile de relaxare, cele comerciale, parcările.
Locuirea nu este independentă de factorii naturali mobili (aer, apă)
ce se manifestă la distanţă mare de spaţiul de locuit cum sunt apa poluată,
smogul provenit de la mari unităţi industriale transferat de curenţii de aer.
Conceptul de locuire are o arie foarte largă, deoarece se referă la
următoarele aspecte:
- intravilanul localităţii;
- locuinţele individuale şi colective;
- infrastructurile tehnico-edilitare;
- dotările şi serviciile publice la care populaţia are acces;
- unităţile de producţie de bunuri materiale, la care populaţia are
acces;
- facilităţile de recreere;
- relaţiile populaţiei cu mediul;
- relaţiile sociale intercomunitare;
- un ambient corespunzător, plăcut şi reconfortant.
Locuinţa este componenta fundamentală a aşezărilor umane.
Investiţiile în sectorul locuirii reprezintă o parte importantă a investiţiilor
din sectorul public. Ele sunt productive atât din punct de vedere economic,
cât şi social, reprezentând o importantă sursă de venituri şi locuri de muncă.
De aceea, locuinţa este o parte componentă esenţială a politicilor economice
globale.
Sunt de asemenea consideraţi drept factori principali ai locuirii:
clima, aprovizionarea cu apă şi energie, existenţa utilităţilor şi a spaţiilor de
evacuare a deşeurilor, spaţiile de relaxare, cele comerciale, parcările.
Pornind de la categoriile de probleme care trebuie luate în
considerare în existenţa umană şi nivelul dezvoltării economice a omenirii,
locuirea umană se defineşte ca fiind organizarea şi desfăşurarea de servicii
social-culturale, tehnico-edilitare şi de servicii solicitate de populaţia aflată

94
într-un perimetru definit şi în imediata apropiere a acestora, care satisfac
necesităţile obiective, curente şi de primă necesitate ale fiinţei umane 21.
Modul de locuire nu este static, el se transformă continuu. Factorul
principal al locuirii este însuşi subiectul locuirii, respectiv omul.

7.2. Locuirea ecologică

Condiţiile naturale au fost întotdeauna elementul primar în
dezvoltarea societăţii. Ele pot fi diferenţiate în două mari categorii:
- resurse naturale, sub forma mijloacelor de subzistenţă (fertilitatea
solului, apa, aerul, fauna, flora);
- resurse naturale, în mijloace de lucru de genul mineralelor,
combustibililor, energiei (hidraulice, eoliene, nucleare) care au
contribuit la realizarea unei locuiri diferenţiate ca performanţă.
Procesul de urbanizare este permanent supus modificărilor. În
dinamica lor oraşele solicită mai multă hrană, apă, energie şi materiale pe
care terenul ocupat şi cel apropiat le asigură din ce în ce mai greu.
Materialele rezultate din metabolismul urban sunt dispersate, cu mari
eforturi financiare, sub formă de deşeuri, poluanţi ai aerului şi ai apei. Deşi
oraşele ocupă cel mult 2% din suprafaţa planetei, ele produc peste 78% din
emisiile de carbon, consumă peste 60% din apa menajeră şi peste 76% din
lemnul utilizat în scopuri industriale.
Între oraş şi automobile există un conflict inerent. Mobilitatea, care
este factorul favorizant al dezvoltării transportului rutier, în oraşul modern a
devenit extrem de scăzută. Peste un anumit nivel, pe măsură ce se tinde spre
o mobilitate ridicată, conducând prin oraş, în mod progresiv se ajunge la
imobilitate. Imobilitatea relativă/viteza redusă înseamnă funcţionarea
automobilului cu randamente scăzute, consum de combustibil ridicat şi
creşterea noxelor în aer. Sistemul de transport urban axat pe automobile
creează frustrare, care devine ceea ce numesc psihologii “furia de şosea”.
Poluarea aerului urban, datorată în cea mai mare parte automobilelor,
jertfeşte milioane de vieţi.
Soluţiile oferite de studii se referă la extinderea transportului în
comun pe şine, încurajarea transportului în comun pe bicicletă şi extinderea
aleilor pietonale. Deşi aceste soluţii par a fi hazardate, ele au fost luate în
considerare şi aplicate de ţările vest-europene.

21
Luca O., Locuirea urbană. De la nou la reabilitare, Editura Matrix Rom, Bucureşti,
2003.

95
 Combinaţia transport pe şine şi cu bicicleta câştigă din ce în ce mai
mult permiţând ca oraşele să devină mai plăcute. Zgomotul, poluarea,
congestia de trafic şi frustrarea – factori negativi ai locuirii – se diminuează
de la o zi la alta.
Se poate concluziona că principalele fenomene perturbatoare
legate de urbanizare sunt: creșterea traficului auto și aerian, deversările de
substanțe periculoase în apele de suprafață, efectele asupra sănătății
oamenilor, consumul de spațiu cu impact asupra ecosistemului prin defrișări
etc.

7.3. Valenţe ecologice ale locuirii în România

7.3.1. Calitatea mediului

Calitatea mediului este definită de calitatea aerului, apei, solului, dar

şi florei şi faunei. Poluant este socotit orice factor natural sau produs de om,
care provoacă disconfort, sau are acţiune toxică asupra organismelor şi/sau
degradează componentele abiotice ale mediului, producând dezechilibre
ecologice22. În prezent, poluarea este o problemă internaţională a omenirii,
deoarece poluanţii au atins valori mari, perturbaţiile fiind puternice şi
transfrontaliere. Poluarea afectează toate mediile: aerul, apa, solul,
manifestându-se în diferite moduri.

Aerul în aşezările umane

Principalele surse de poluare a aerului sunt reprezentate de
obiectivele industriale. Amplasarea obiectivelor industriale conform
principiului proximităţii faţă de aşezările umane, avea la bază raţiuni
economice (creşterea gradului de utilizare a reţelelor edilitare şi reducerea
deplasărilor către locul de muncă). Rezultatul l-a constituit de multe ori,
însă, vecinătatea dintre zonele industriale şi cele de locuinţe, acestea din
urmă fiind potenţial expuse efectelor poluării.
Traficul auto produce o poluare cauzată de un amestec de peste 150
de compuşi diferiţi. Aceşti poluanţi pot fi grupaţi în mai multe categorii:
gaze anorganice (oxizii de azot, dioxidul de sulf, oxidul de carbon, ozonul),
pulberi în suspensie, compuşi volatili, expunerea la aceste substanţe aflate la
nivele ridicate afectând sănătatea oamenilor. Transporturile auto, navale,

22
Vişan S., Angelescu A., Alpopi C., Mediul înconjurător. Poluare şi protecţie, Editura
Economică, Bucureşti, 2000.

96
feroviare şi aeriene emit o serie de poluanţi rezultaţi din arderea
combustibililor (benzină sau motorină): CO, NO X, hidrocarburi nearse,
SO2, aldehide. Pe lîngă aceştia, mai rezultă şi oxizi de plumb la arderea
benzinei aditivate cu plumb tetraetil şi fum, în special la arderea motorinei.
Agenţii poluanţi emişi au diferite influenţe asupra mediului şi
sănătăţii oamenilor.
Alte surse de poluare a aerului, în special în oraşe le constituie
şantierele de construcţii şi betonierele, precum şi centralele electrotermice
(CET). Acestea din urmă reprezintă surse majore de poluare a aerului în
zonele urbane (cu SO2, NOX, CO2, CO, pulberi, fum, cenuşă), chiar şi
utilizarea coşurilor înalte amplificând efectele de poluare la distanţă.

Poluarea sonoră
În mediul urban acţionează concomitent mai multe categorii de
zgomote: zgomotele domestice, industriale, zgomote produse de activitatea
de construcţii şi de mijloacele de transport. Dintre acestea, cea mai
importantă sursă de zgomot este traficul urban, care produce aproximativ
80% din poluarea sonoră.
Propagarea sunetelor este influenţată de sursa de zgomot, atmosfera,
distanţa, obstacolele întâlnite. Sursele de zgomot sunt: industria, oraşele,
mijloacele de transport. Ele produc zgomote de diferite intensităţi şi pot fi
staţionare sau mobile. Atmosfera poluată, ceaţa, atenuează zgomotele.
Obstacolele, de asemenea, atenuează intensitatea sonoră, fiind utilizate la
reducerea zgomotelor.
Poluarea sonoră, creează disconfort şi este nocivă în unele zone
urbane, pe arterele de circulaţie şi în apropierea unor surse de zgomot.
Poluarea sonoră creşte şi atunci când anumite secţii industriale sunt
răspândite pe întregul teritoriu al unei aşezări urbane, în special atunci când
se concentrează de-a lungul căilor ferate care traversează oraşul. Gradul de
poluare sonoră depinde de tipul producţiei şi de măsurile luate pentru
poluarea fonică.

Poluarea apelor reprezintă alterarea calităţilor fizice, chimice şi

biologice ale apelor, produsă direct sau indirect, în mod natural sau antropic.
Apa poluată devine improprie utilizării normale.
Polarea poate avea loc:
-continuu (permanent), cum este cazul canalizării dintr-un oraş, sau
rezidiile provenite din industrie şi deversate în ape;
- discontinuu, la intervale regulate sau neregulate de timp;
- temporar (de exemplu colonii provizorii);

97
 - accidental, în cazuri de avarie.
Calitatea apelor de suprafaţă din aşezările umane este afectată de
evacuările de ape uzate în amonte. Principala sursă de poluare a apelor de
suprafaţă o constituie activitatea industrială. Datorită funcţionării
defectuoase a instalaţiilor de preepurare, o mare cantitate şi diversitate de
noxe chimice de natură anorganică sau organică sunt deversate în emisarii
naturali.
O altă sursă de poluare a apelor o constituie deşeurile industriale şi
menajere neamenajate corespunzător sau neautorizate, care permit şi
infiltrarea substanţelor periculoase antrenate de apele meteorice fie în apele
de suprafaţă, fie în sol şi în apele subterane. Aceste efecte se adaugă celor
generate de către folosirea în exces a pesticidelor şi îngrăşămintelor
chimice.

Poluarea solului reprezintă orice acţiune care dereglează

funcţionarea normală a solului. Activităţile de producţie au afectat în timp
solurile, prin: lucrări miniere, excavaţii, depozite de deşeuri, alunecări de
teren, eroziune, salinizare, acidifiere etc.
Poluarea solului este cauzată de depunerile din atmosferă,
depozitarea inadecvată de deşeuri şi reziduuri menajere şi industriale,
chimizarea în exces a terenurilor şi culturilor agricole, degradarea solului
cauzată de despăduriri şi lipsa unor lucrări de apărare, precum şi poluarea cu
plumb cauzată de traficul auto intens.
Industria poluează puternic terenurile agricole. Urbanizarea
determină de asemenea scăderea suprafeţelor agricole prin extinderea
oraşelor. Terenurile pierdute sunt de cele mai multe ori de cea mai bună
calitate pentru agricultură, deoarece oraşele s-au format în aceste zone.

Capitolul 8

Urbanism şi mediu

8.1. Relaţia urbanism-mediu

Între urbanism şi mediu există o complexitate de relaţii teoretice şi

operaţionale care sunt greu de definit şi de cuantificat. Acestea se explică
prin faptul ca urbanismul, referindu-se la totalitatea activităţilor legate de
amenajarea teritorială şi a localităţilor interferează pe multiple planuri şi în

98
numeroase subdomenii cu mediul, atât cel natural cât şi cel influenţat de
activităţile colectivităţilor umane. De asemenea, dată fiind globalitatea
maximă a celor două concepte, relaţiile dintre ele, în mod evident, sunt
complexe.
Mediul, atât cel natural cât şi cel influenţat de activităţile umane, nu
are o valoare proprie şi prestabilită; valoarea mediului şi a factorilor săi,
inclusiv a construcţiilor de toate tipurile, nu pot fi apreciate decât în funcţie
de om care, el însuşi şi necesităţile sale, evoluează. În aceste condiţii
problema esenţială care se pune şi cu privire la relaţia urbanism-mediu, nu
este de a conserva, a păstra ceea ce a fost în trecut ci de a controla şi dirija zi
de zi acest proces şi a-l influenţa, în anumite limite, mai ales cu o orientare
prospectivă23.
Noţiunile de mediu şi de urbanism au o trăsătură comună; ele se
referă deopotrivă atât la aspecte materiale cât şi la relaţii sociale, concepţii,
păreri ale diferitelor colectivităţi umane; şi mediul şi urbanismul au în
componenţa lor bunuri colective care nu se supun nici unui mecanism de
stabilire a preţurilor; ambele includ în componenţa şi sfera lor de acţiune
costuri sociale importante cu influenţe majore asupra vieţii populaţiei.
Interdependenţa între mediu şi urbanism se materializează în felul în
care industria şi agricultura utilizează resursele naturale şi administrează
deşeurile poluate de toate tipurile, rezultate din aceste două procese
economice; în funcţie de soluţiile oferite de urbanism, mediul îşi poate
păstra sau nu capacitatea sa naturală de absorbţie şi transformare a unei părţi
a poluanţilor;
În contextul relaţiei urbanism-mediu, sporirea populaţiei şi
concentrarea ei precum şi multiplicarea şi diversificarea proceselor
tehnologice, în special cele chimice, din industrie şi agricultură, determină,
relativ brusc, dezechilibre ecologice. Faţă de unicul mod, şi acela pasiv, de
autoapărare a mediului, capacitatea sa de autoapărare naturală, poluarea
propriu-zisă dar şi modul ei de repartiţie în teritoriu devine ameninţătoare.
Neadoptarea de măsuri ar putea duce la efecte dăunătoare ireversibile sau cu
durată foarte mare de revenire la o stare normală 24.

8.2. Urbanismul şi efectele lui asupra mediului

Tendinţa de dezvoltare a umanităţii din ultimile decenii, capătă un

caracter exploziv ca urmare a creşterii şi diversificării producţiei, a
23
Ioanid V., Urbanism şi mediu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991.
24
Ioanid V., Urbanism şi mediu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991.

99
productivităţii tot mai ridicate a activităţilor economice, a metodelor,
tehnicilor şi tehnologiilor utilizate, tot mai competitive. Dar, nu trebuie uitat
că primul factor care a stat la baza dezvoltării umane a fost mediul
înconjurător: apă, aer, sol, subsol, vegetaţie şi faună din care omul a extras
fără încetare, uneori până la epuizare resursele necesare - materii prime:
lemn, sare, fier, cupru, cărbune, petrol, apă, substanţe chimice – fără de care
nu ar fi putut înregistra progresul ce caracterizează astăzi omenirea. În
evoluţia sa, acest progres ştiinţifico-tehnic, s-a materializat într-o agricultură
mecanizată şi chimizată, într-o industrie automatizată şi robotizată, în
mijloace de transport din ce în ce mai rapide, mai confortabile şi mai
eficiente, omul stabilindu-şi habitatul întâi în aşezările rurale, apoi în cele
urbane care s-au dezvoltat atât pe orizontală cât şi pe verticală.

Urbanismul se află într-o puternică relaţie de intercondiţionare cu

mediul înconjurător, oraşul fiind în mare măsură dependent de
ecosistemele care îl înconjoară. Astfel, efectele modificatoare ale
activităţilor economico-sociale desfăşurate în aşezările urbane asupra
mediului sunt mai evidente, ca intensitate şi răspândire decât în cele rurale
în ultimele decenii, datorită dezvoltării industriei, transporturilor şi
comerţului şi practicării unei agriculturi intensive. Drept urmare,
ecosistemul urban este ecosistemul cu cel mai înalt grad de antropizare,
parametrii ecologici ce caracterizează calitatea mediului suferind modificări
în compoziţia chimică - atmosferă, sol şi apă - în urma activităţilor menajere
şi industriale. Din numeroasele elemente care alcătuiesc ecosistemul urban,
resursele umane sunt influenţate în mod direct.
Principalul factor al poluării oraşelor este industria, aceasta fiind o
cauză a dezvoltării aşezărilor urbane. Între industrie şi urbanism există o
intercondiţionare, industria fiind un factor sine qua non al urbanizării şi, prin
urmare, acolo unde există industrie există şi poluare. Industria, ca activitate
economică, eliberează în aer, substanţe chimice, particule şi gaze: dioxid de
carbon (CO2), monoxid de carbon (CO), hidrocarburi nearse, amoniac
(NH3); prafuri industriale, deversează în apă şi în sol reziduuri industriale
nocive atât plantelor cât şi animalelor etc. Până nu demult, energia folosită
în industrie era dată, în cea mai mare parte, de arderea combustibililor fosili,
care provoca o importantă poluare în centrele urbane. Industrializarea
excesivă care a caracterizat oraşele ultimelor decenii a fost cauza esenţială a
creşterii concentraţiei de dioxid de carbon (CO2) în atmosferă; dacă la
începutul revoluţiei industriale - cu baza energetică bazată pe petrol şi
cărbuni - procentul de dioxid de carbon în atmosferă nu era decât de 0,030,
astăzi acesta a ajuns la valoarea de 0,033, iar pentru anul 2050 se
prefigurează o valoare de 0,060.

100
 Un alt factor care contribuie la degradarea mediului din interiorul
şi din afara zonelor urbane, îl reprezintă agricultura. În sprijinul acestei
afirmaţii se aduc următoarele argumente: folosirea necorespunzătoare a
irigaţiilor care pot aduce apa freatică la suprafaţă şi pot produce înmlăştiniri;
folosirea îngrăşămintelor chimice, a pesticidelor (de exemplu, din
răspândirea extrem de largă a DDT-ului, detectat până şi în ouăle
pinguinilor din Antarctica, s-a tras concluzia că acesta s-ar putea structura în
lanţul alimentar uman, acumulându-se până la pragul de pericol).

Totodată, agricultura poate afecta calitatea mediului înconjurător

prin zootehnie, necesară pentru satisfacerea nevoii de hrană a populaţiei
urbane; astfel, din marile complexe zootehnice rezultă însemnate
concentraţii de dejecţii şi ape uzate. Zootehnia reprezintă o sursă de poluare
şi prin cantităţile mari de sodă calcinată şi detergenţi folosiţi în acţiunea de
igienizare.

Un alt domeniu cu impact negativ asupra mediului, ca parte

componentă şi funcţională a oraşului, este cel al transporturilor. Acestea,
pe lângă poluarea solului, apei şi aerului constituie şi un puternic factor de
stres asupra populaţiei urbane prin numărul mare de maşini, poluarea fonică,
transformarea peisajului urban etc. Astfel, traficul rutier reprezintă
principala sursă a emisiilor de oxizi de carbon (circa 90%) şi de oxizi de
azot (circa 59%), ocupă o poziţie mai modestă, dar comparabilă cu celelalte
surse, în ceea ce priveşte emisiile de bioxid de carbon, şi are o influenţă mai
redusă în privinţa dioxidului de sulf (SO2) (circa 4%). Traficul rutier deţine
principala pondere în domeniul emisiilor de hidrocarburi volatile (circa
45%), precum şi la emisiile de plumb, estimate a fi de peste trei ori mai
importante decât cele generate de sectoarele industriale.

O altă sursă de poluare provenită ca urmare a activităţii urbane şi ce

afectează în mod vizibil natura este cea a deşeurilor menajere şi
industriale. În prezent cantitatea acestor deşeuri a atins nivelul cel mai
ridicat datorită atât creşterii populaţiei şi agenţilor economici, cât şi creşterii
şi diversificării activităţilor urbanistice.

Principala problemă în cazul deşeurilor o constituie modul lor de

gospodărire (generare, incinerare, reciclare, refolosire). De altfel, semne
privind considerarea dezvoltării deşeurilor au şi apărut sub forma scăderii
ritmului de generare, sporirea nivelului de reciclare şi respectiv de
incinerare a deşeurilor.

101
 Arderea gunoiului nu este un proces curat. Se produc tone de cenuşă
toxică care poluează atmosfera. Combustia materialelor la temperaturi
ridicate duce la ruperea legăturilor chimice care eliberează o serie de
substanţe toxice. Acestea pot polua aerul atmosferic sau pot fi luate de apa
de ploaie şi transportate în pământ, către pânza freatică. Instalaţiile de
incinerare eliberează în atmosferă oxizi de sulf, oxizi de azot, furani
(substanţe extrem de toxice, suspectate a cauza cancer şi defecte genetice),
metale grele (plumb, cadmiu, mercur). O altă formă de poluare o reprezintă
apa cu care se răceşte cenuşa fierbinte: apa devine în mod inevitabil
contaminată cu substanţe acide şi pune probleme deosebite pentru
depozitare, dacă nu se poate reutiliza.

8.3. Efectele concentrării urbane asupra mediului

înconjurător
Încă din fazele primare ale dezvoltării sale, societatea umană a
remodelat cadrul natural creând mediul denumit de către specialişti drept
“artificial”, compus din multiple echipamente ce deservesc cerinţele curente
ale populaţiei. Forma cea mai sintetică de concretizare a mediului artificial o
reprezintă localităţile, optimizate ca mărime, structură, înzestrare şi
înfăţişare, astfel încât să poată răspunde exigenţelor sociale.

Principalele “fenomene perturbatoare” legate de urbanizare

sunt:
 • consumul de spaţiu cu impact asupra ecosistemului prin defrişări,
desecări, eroziuni, modificări ale raportului între populaţie şi habitat;
 • exploatarea fără restricţii a resurselor naturale, în special a celor
neregenerabile, a materiilor prime, a apei, a masei lemnoase;
 • efectele poluante ale marilor oraşe care se referă la problema
deşeurilor urbane, poluarea şi degradarea spaţiilor verzi, modificări
în climat, influenţe asupra faunei etc;
 • creşterea traficului auto şi aerian şi a poluării aerului cu substanţe
deosebit de toxice;
 • creşterea cantităţilor de fluide neepurate sau incomplet epurate,
deversate în emisari;
 • fragmentarea ecosistemelor naturale prin extinderea excesivă a
barierelor antropice de tipul autostrăzilor, marilor platforme
industriale etc.

102
  • efecte asupra stării de sănătate a oamenilor prin creşterea
numărului de îmbolnăviri mintale, sporirea maladiilor
cardiovasculare etc.

Capitolul 9

Urbanismul pe plan mondial

Planeta numara la nivelul anului 2000, peste 6 miliarde de locuitori,

dintre care aproximativ 10% trăiau în aglomerări care depăşeau 10 milioane
de locuitori. In anul 2020, populatia planetei depasea 7,7 miliarde de
locuitori. Marile metropole sunt expresia cea mai elocventă a creşterii
urbane actuale. Ele au luat fiinţă în toate regiunile globului, cu deosebire în
centrele economiei mondiale (Statele Unite, Europa Occidentală, Japonia),
dar şi în noile ţări industrializate, ba chiar şi în ţările mai puţin dezvoltate.
Metropola este oraşul cu peste 2 milioane de locuitori, iar împreună cu
localităţile satelit formează o arie metropolitană. Dintre cele mai importante
metropole mondiale, se pot enumera:

1. New York (S.U.A.)

Oraşul New York este cel mai populat oraş din Statele Unite, zona
sa metropolitană fiind una dintre cele mai mari zone urbane din lume. Are
statutul de cel mai mare oraş al Statelor Unite încă din 1790, fiind de
asemenea şi primul oraş capitală al statului.
New York este împărţit în cinci zone: The Bronx, Brooklyn,
Manhattan, Queens şi insula Staten Island. Cu peste 8,2 milioane de
rezidenţi pe o arie de 830 km², New York este metropola cu cea mai mare
densitate din Statele Unite.
Tipul de clădiri cel mai frecvent asociate cu New York-ul sunt
zgârie-norii. În New York se găsesc în jur de 4493 zgârie-nori, mai mult
decât în orice alt oraş din lume. Fiind înconjurat aproape în întregime de
apă, densitatea sa mare, şi capacităţile comerciale ale oraşului în diferitele
sale zone au dus la apariţia celui mai mare număr de clădiri de birouri şi
blocuri de apartamente din lume.

103
 Figura 1 – New York, vedere panoramică

Clădirile din New York prezintă numeroase stiluri arhitecturale

importante. Printre acestea se află şi Woolworth Building (1913), un zgârie-
nori în stil neogotic25 ce prezintă numeroase detalii la scară mare,
caracteristice acestui stil, ce pot fi observate de la câteva sute de metri
distanţă. În 1916 a fost adoptată Reforma Zoning ce limita construcţia
zgârie-norilor la un anumit procent pe o zonă definită, pentru a permite
luminii soarelui să ajungă până la nivelul de jos. Construcţia în stil Art Deco
a Chrysler Building (1930) cu al său vârf conic şi cupolă din oţel este una
dintre clădirile ce respectau prevederile propuse de Reforma Zoning.
Clădirea este considerată de către mulţi istorici ca fiind cea mai măreaţă
clădire a New York-ului, cu ornamentaţiile sale distinctive.Un exemplu
extrem de important al stilului internaţional în Statele Unite este Seagram
Building (1957), ieşind în evidenţă datorită faţadei sale ale cărei grinzi de

25
Arhitectura neogotică a fost un stil arhitectural cu origini la mijlocul secolului al XVIII-
lea în Anglia. Stilul neogotic şi-a atins apogeul în secolul al XIX-lea. Acest curent artistic
preconiza revalorificarea arhitecturii gotice medievale. Stilul neogotic este una din
variantele timpurii ale istoricismului.

104
culoare bronz sunt lăsate la vedere. Condé Nast Building (2000) este un
exemplu de zgârie-nori construiţi în stilul verde, sau stilul eco din America.

New York-ul este cel mai populat oraş din Statele Unite, în 2007
populaţia sa fiind de 8,274 milioane locuitori (în 1990 populaţia era de 7,3
milioane). Aceasta reprezintă aproximativ 40% din populaţia totală a
statului New York şi un procent similar din totalul populaţiei metropolitane.
În ultimul deceniu, populaţia oraşului a crescut, demografii estimând că
populaţia New York-ului va ajunge la 9,2 – 9,5 milioane până în 2030. Două
dintre caracteristicile demografice importante ale oraşului sunt densitatea şi
diversitatea culturală. Densitatea New York-ului este de 10.194 loc./km²,
fiind astfel municipalitatea cu peste 100.000 locuitori cu cea mai mare
densitate din Statele Unite. În Manhattan densitatea ajunge la 25.846
loc./km², cea mai mare din oricare judeţ al S.U.A.

2. Los Angeles (S.U.A.)

Los Angeles este cel mai mare oraş din statul California şi al doilea
ca mărime a populaţiei din Statele Unite, fiind întrecut doar de New York
City.

105
 Figura 2 – Zgărie-nori din Los Angeles

Extinderea enormă a zonei urbane a făcut din Los Angeles oraşul cu

cea mai mare arie de întindere din Statele Unite. Extinderea oraşului a avut
loc continuu până la începutul secolului al XX-lea. Aria urbană se întinde pe
toate direcţiile, cuprinzând întregi oraşe şi devenind cea mai întinsă arie
urbană a S.U.A. Transportul urban, datorită dezvoltării sale deosebite a
generat fenomenul de smog care este menţinut datorită zonelor muntoase ce
înconjoară oraşul. Economia metropolei se bazează pe o diversitate foarte
mare a industriei aerospaţială, petrolieră, automobilistică, cea a utilajelor
agricole etc.. De fapt, statul California reprezintă o putere economică
clasificată la nivel mondial de state pe locul 7, iar economia oraşului Los
Angeles contribuie semnificativ la cea a Californiei.

Los Angeles este capitala comitatului omonim, Los Angeles County.

Conform estimării făcute de Biroul recensământului S.U.A. în 2005, oraşul
avea o populaţie de aproximativ 3,8 milioane de locuitori, fiind centrul
economic şi cultural al unei zone metropolitane extinse, cunoscută ca
Los Angeles–Long Beach–Santa Ana, cu o populaţie totală de peste 12,9
milioane de locuitori. Los Angeles este unul dintre cele mai importante
centre culturale, ştiinţifice, educaţionale, tehnologice şi comerciale ale
lumii, fiind gazda a numeroase instituţii de renume mondial într-o
multitudine de domenii profesionale şi culturale.

3. Toronto (Canada)

Toronto este cel mai mare oraş din Canada şi capitala provinciei
Ontario. Este un mare centru financiar şi cultural şi unul dintre porturile
importante de la Marile Lacuri. Este situat pe malul nordic al lacului
Ontario, fiind centrul regiunii metropolitane omonime (Greater Toronto
Area), care mai include şi municipiile Durham, Halton, Peel şi York.

Toronto, cu o populaţie de aproape 3 milioane de locuitori, este al

optulea oraş din America de Nord, iar cu aria înconjurătoare – Greater
Toronto Area (GTA) populaţia este de 5,555 milioane locuitori potrivit
recensământului din 2006. Populaţia oraşului Toronto este cea mai diversă
dintre toate oraşele lumii.
Aproape toate culturile lumii se găsesc aici, unde se vorbesc mai mult de
170 de limbi şi dialecte de către locuitori originari din peste 200 de ţări şi
regiuni ale lumii.

106
Figura 3 – Stadionul cu acoperiş mobil din Toronto

Zgârie norii domină oraşul unde se află cea mai mare structură
clădită a lumii, de 553 m. Partea centrală a oraşului are un aspect pitoresc
generat şi de tramvaiele roşii şi galbene ce traversează oraşul de la est la
vest. Vestitul stadion cu acoperiş mobil, cu o capacitate de 60.000 de locuri
este gazda desfăşurării unor mari competiţii sportive. Bursa de mărfuri din
Toronto este una dintre cele mai importante ale Americii de Nord. Pe plan
cultural teatrele, muzeele, orchestra simfonică şi marile galerii de artă sunt
atracţii pentru turiştii din întreaga lume.

4. Paris (Franţa)

Parisul a fost foarte devreme capitala necontestată a celui mai mare

stat modern al Europei occidentale, cel mai devreme constituit, mult timp
cel mai populat şi mai prosper, precum şi cel mai centralizat.

Parisul este de mai bine de trei secole capitala culturală a Europei.

Bogaţia patrimoniului istoric acumulat şi pus în valoare este apreciat în
fiecare an de 20 de milioane de vizitatori provinciali şi străini. Paris este cel
mai mare oraş-muzeu al lumii. Monumentele sale amintesc marile etape de
istorie europeană ale tehnicii şi artei.

107
 Figura 4 – Vedere panoramică a Parisului

Parisul este mai mult decât capitala Franţei. El este unul dintre
marile centre de afaceri, de întâlniri politice şi de activităţi culturale din
lume. Forţa sa vine, în primul rând, dintr-o moştenire istorică, fără de care
nu se pot înţelege funcţiile actuale ale capitalei. Parisul este un oraş istoric
cum puţine există în lume, bogat în acelaşi timp în tradiţie, cultură şi în
patrimoniu imobiliar şi monumental, care ilustrează şi punctează etapele
formării acestei tradiţii şi acestei culturi, într-o perioadă de două milenii.

Creşterea rapidă a Parisului a condus la o primă încercare de

sistematizare a oraşului prin crearea la mijlocul secolului al XIX-lea de către
Georges Haussmann a marilor bulevarde ale metropolei. Monumentele
Parisului precum Turnul Eiffel, Muzeul Louvru, sau Catedrala Notre-Dame
atrag milioane de turişti anual. Viaţa culturală a Parisului este concentrată pe
malul stâng al Senei, în timp ce viaţa economică se desfăşoară pe malul
drept. Parisul este o mare aglomerare urbană în care pe lângă construcţiile
clasice se ridică şi altele în stil modernist. Se pot enumera: Centrul
Pompidou sau Turnul Montparnasse. Metroul parizian este considerat ca
având una dintre cele mai vaste reţele ale lumii.

Parisul este împărţit în douăzeci de arondismente. Aceste

arondismente sunt numerotate în spirală, cu primul arondisment în centrul
oraşului.

Oraşul este şi nodul principal al reţelei de autostrăzi şi este

înconjurat de o şosea largă circulară numită Boulevard Peripherique.
Intrările şi ieşirile de pe Peripherique sunt numite "Portes" (porţi), deoarece
acestea corespund cu porţile oraşului.

5. Londra (Marea Britanie)

108
 Londra este cel mai important centru politic, financiar, cultural şi
artistic al Regatului Unit, şi unul din cele mai importante oraşe ale lumii.
Populaţia Londrei este de 7,421 milioane locuitori (la 1 ianuarie 2005)
cărora li se adaugă alte câteva milioane din zona metropolitană. Există o
imensă diversitate de etnii, culturi şi religii, Londra fiind unul din cele mai
cosmopolite oraşe din Europa şi din lume. În Londra se găsesc sediile a
numeroase instituţii şi corporaţii de importanţă globală; multe clădiri
importante: palate, muzee, teatre, săli de concerte, aeroporturi, staţii de cale
ferată; ca şi numeroase ambasade şi consulate.

Londra Mare acoperă o suprafaţă de 1579 km². În vestul Londrei se

găsesc cartiere rezidenţiale de lux. Sudul Londrei găzduieşte districte
variate, precum Wimbledon, cu parcul şi arenele de tenis, dar şi Brixton,
Peckham şi Camberwell, unde locuiesc comunităţi importante de afro-
americani care au emigrat în anii '50-'70 din zona Caraibelor.

Figura 5 – Bishopsgate, Londra

Londra Mare este divizată în 32 "burguri", plus City-ul. Burgurile

răspund de majoritatea serviciilor comunale în zonele pe care le cuprind.
City-ul nu este condus de un consiliu local obişnuit, ci de către Corporaţia
Londrei. Burgurile sînt coordonate de către Autoritatea Londrei Mari
(Greater London Authority, GLA); aceasta răspunde de serviciile

109
municipale la scara întregului oraş, cum ar fi poliţia, pompierii, sau
transportul. GLA este reprezentată prin Primarul Londrei şi Adunarea
Londrei.

Transportul public în Londra este sub controlul politic al Primarului,

însă controlul efectiv (inclusiv partea financiară) aparţine autorităţii de
transport. Reţeaua londoneză de transport în comun este una dintre cele mai
extinse din lume şi în acelaşi timp una din cele mai aglomerate (peste 1
miliard de călătorii anual doar cu metroul).

6. Bruxelles (Belgia)

Bruxelles este capitala Belgiei, sediul guvernului şi parlamentului

federal, precum şi a mai multor entităţi federale: Regiunea Capitalei
Bruxelles, Regiunea Flandra şi comunităţile franceză şi flamandă. De
asemenea Bruxelles este una din cele trei capitale ale Uniunii Europene
(împreună cu Luxemburg şi Strasbourg), sediul Organizaţiei Tratatului
Atlanticului de Nord (OTAN), a Uniunii Europei Occidentale şi a
organizaţiei Eurocontrol.

Termenul Bruxelles este utilizat pentru a desemna comuna propriu-

zisă Bruxelles formată din centrul oraşului din interiorul teritoriului
pentagonal delimitat de mica centură a oraşului, cartierele Laeken, Cartierul
European, Bulevardul Louise şi Bois, şi conţine în jur de 150.000 locuitori.
De foarte multe ori termenul "Bruxelles" se referă la Regiunea Capitalei
Bruxelles, o regiune formată din 19 comune din aglomerate în jurul
comunei Bruxelles, zona urbanizată dens depăşind cu mult teritoriul
comunei Bruxelles. Regiunea ocupă 162 km² şi are peste un milion de
locuitori, fiind una dintre cele trei regiuni ale statului federal Belgia.

110
 Figura 6 – Bruxelles, vedere spre centrul istoric

Bruxelles este considerat ca fiind capitala de facto a Uniunii

Europene datorită numărului important de instituţii ale Uniunii ce îşi
desfăşoară activitatea aici, cu toate că UE nu a declarat nici o capitală
oficială. În Bruxelles se află sediile Comisiei Europene (în clădirea
Berlaymont) şi a Consiliului Uniunii Europene (în clădirea Justus Lipsius
situată în faţa clădirii Berlyamont).

Sub Leopold II al Belgiei oraşul a cunoscut o restructurare

importantă datorită numeroaselor clădiri moderne construite pentru
administraţia naţională. În această perioadă s-au amenajat numeroase
parcuri şi şoselele importante, iar o serie de noi cartiere moderne au fost
realizate.

7. Viena (Austria)

Viena este situată în extremitatea răsăriteană a acestei republici

federale, în landul (regiunea autonomă) Viena, şi este traversată de Dunăre.
Regiunea autonomă Viena este, cu cei aproape 2 milioane de locuitori ai săi,
ce reprezintă un sfert din populaţia totală a Austriei, al zecelea oraş ca
mărime din cadrul Uniunii Europene.

Populat de 1,68 milioane de locuitori, oraşul Viena este un important

centru politic internaţional, unde îşi au sediul Organizaţia Naţiunilor Unite
(ONU), Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol şi numeroase agenţii
precum Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică.

111
 Viena, având o suprafaţă de numai 414,65 km², este cel mai mic land
al Austriei, dispunând de suprafeţe construite şi de o infrastructură mult
extinse în raport cu suprafaţa sa. Astfel, 11,3% din suprafaţă este alocată
construcţiilor, 11,1% reprezintă suprafaţa ocupată de reţelele de circulaţie,
altele decât cele pe şine, care acoperă la rândul lor 2,2% din suprafaţa totală
a landului. Viena este considerată a fi regiunea cu cea mai mare suprafaţă
destinată parcurilor şi grădinilor - 117,76 km², reprezentând 28,4% din
suprafaţa oraşului.

Figura 7 – Clădirea Primăriei din Viena

Viena este notabilă pentru arhitectura sa. Există numeroase clădiri în

stil baroc, însă sunt prezente toate celelalte stiluri. Palatul de vară al
împăraţilor, Palatul Schönbrunn, a fost conceput ca rival al celui de la
Versailles, dar, deşi imens şi ornat, nu a devenit la fel de mare. Grădina
Zoologică Schönbrunn se află în incinta palatului. Catedrala Sfântul Ştefan
(Stephansdom), construită în secolul al XII-lea este de asemenea de o mare
valoare. Arhitectul modern Friedensreich Hundertwasser a construit câteva

112
clădiri în oraş în stilul său idiosincratic. Centrul istoric al oraşului Viena
face parte din patrimoniul mondial al UNESCO din anul 2001.

8. Roma (Italia)

Roma, supranumit „Oraşul etern”, are o istorie îndelungată fiind de-

a lungul secolelor capitala Republicii Romane, a Imperiului Roman, a
Bisericii Romano-Catolice şi a Italiei moderne. Roma are o populaţie de
2,923 milioane locuitori, iar aria metropolitană, în jur de 4 milioane. Este
capitala regiunii Lazio şi a Provinciei Roma.

Geniul constructiv al arhitecţilor romani, au dus la adevărate

capodopere în domeniu. Apeductele, templele, forumurile, Colosseumul,
Columna lui Traian, uimesc şi astăzi turiştii din întreaga lume.

Ca unul dintre puţinele oraşe mari ale Europei care a supravieţuit

celui de-al doilea război mondial relativ puţin afectat, centrul Romei rămâne
renascentist şi baroc în esenţa sa. Centrul Istoric al Romei este pe lista
UNESCO de Patrimoniu al Umanităţii. Acesta este dominat de tradiţionalele
„şapte coline ale Romei”. Deşi relativ mic, vechiul centru al oraşului conţine
aproximativ 300 de hoteluri, peste 200 de palate, 8 dintre parcurile
principale ale Romei, reşedinţa preşedintelui republicii, casele
Parlamentului, birouri ale oraşului şi guvernului local, precum şi multe
monumente faimoase. Vechiul oraş conţine de asemenea mii de ateliere,
birouri, baruri şi restaurante. Milioane de turişti vizitează Roma anual, ea
fiind unul dintre cele mai vizitate oraşe din lume.

113
Figura 8 – Colosseum, Roma

Economia Romei este bazată în foarte mare măsură pe turism, ceea

ce generează în acelaşi timp şi o poluare accentuată datorită traficului intens.
Atracţiile turistice sunt pe lângă monumentele arhitectonice şi restaurantele,
cafenelele şi cele peste 300 de fântâni înconjurate de sculpturi celebre.

9. Madrid (Spania)

Madrid, capitala Spaniei din 1562, este un oraş impresionant prin

monumentalitatea sa. Este renumit prin farmecul său şi destinderea culturală
pe care le-o oferă turiştilor. Construit pe ruinele unui fort maur numit
Magerit, oraşul a devenit capitală în 1561, în timpul domniei lui Filip al II-
lea de Habsburg. Ca urmare Madrid a devenit un oraş înfloritor, astăzi fiind
renumit pentru arhitectura sa neoclasică şi pentru frumoasele sale pieţe.

Madrid este nu doar capitala ţării, ci şi capitala provinciei şi a

comunităţii autonome Madrid. Populaţia oraşului este de aproximativ 3,2
milioane locuitori, la nivelul anului 2005, pe o suprafaţă de 698 km², iar cea
a ariei metropolitane este de 5,84 milioane locuitori.

114
Figura 9 – Madrid, Poarta spre Europa

Madrid este împărţit administrativ în 21 de districte, care la rândul

lor se impart în diferite cartiere. În centrul Madridului, în Plaza de Castilla,
se află 4 zgârie-nori cu înălţimi cuprinse între 250 şi 236 metri. Metroul
madrilen este una dintre cele mai extinse şi mai rapid dezvoltate reţele de
metrou din lume.

Mănăstirea şi Escorialul din Madrid au fost înscrise în anul 1984 pe

lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

10. Atena (Grecia)

Atena este leagănul culturii şi ştiinţei universale. Cu o populaţie de

3,3 milioane de locuitori, Atena este centrul economic, financiar, industrial,
politic şi cultural al Greciei. Oraşul a luat un avânt considerabil pe drumul
de a deveni unul dintre cele mai mari centre de afaceri din Uniunea
Europeană. Marii savanţi ai antichităţii: Platon, Aristotel şi marii oameni de
teatru cum ar fi Sofocle şi Euripide au locuit şi creat aici.

115
 Figura 10 – Vedere panoramică a Atenei

Atena este privită ca leagănul civilizaţiei vestice şi locul în care

democraţia a luat naştere, mai ales datorită impactului pe care împlinirile
politice şi culturale acumulate în secolele al V-lea şi al IV-lea î.H. l-au avut
în restul Europei. Moştenirea erei clasice este încă vizibilă în oraş datorită
monumentelor antice şi obiectelor de artă, cel mai impresionant fiind
Panthenonul de pe Acropole. Acropole din Atena este un bloc de piatră plat,
care se ridică la 150 m deasupra mării. Panthenonul este un templu închinat
zeiţei Atena şi a fost construit în secolul al V-lea î.H. pe stânca Acropole din
Atena. El reprezintă cel mai important monument care s-a păstrat din
perioada Greciei antice, considerat o culminare a stilului arhitectural doric.
Statuile sale decorative sunt unele dintre cele mai importante opere de artă
ale artei elene. Panthenonul este privit ca un simbol al Greciei antice şi al
democraţiei ateniene, fiind unul dintre cele mai mari monumente ale lumii
şi împreună cu Acropola din Atena a fost înscris în anul 1987 pe lista
vestigiilor protejate de UNESCO.

Astăzi, agomeraţia urbană a Atenei concentrează 1/3 din populaţia

ţării şi circa 60% din producţia industrială a Greciei (metalurgie feroasă şi
neferoasă, construcţii navale, petrochimie, ciment, textile, confecţii). În
centrul oraşului modern se află Piaţa Constituţiei, iar în apropiere clădirea
parlamentului şi mai multe muzee. Atena este un mare centru financiar-
bancar şi comercial şi cel mai însemnat nod de comunicaţii (feroviare,
rutiere, aeriene) al ţării, precum şi un activ centru cultural ştiintific:
Academia din Atena, zeci de societăţi ştiintifice, universitatea politehnică,

116
institute de cercetare, numeroase muzee (muzeul Naţional de Arheologie,
Muzeul Bizantin, Muzeul Acropole şi Muzeul Benaki), mari biblioteci,
teatre, observator astronomic, monumente.

11. Moscova (Rusia)

Moscova, capitala Rusiei, este un oraş cu 11,2 milioane locuitori şi o

suprafaţă de 878,7 km². Este cel mai mare oraş din Federaţia Rusă şi cel
mai important centrul economic, politic şi cultural al Rusiei.

După revoluţia din octombrie 1917, Moscova a devenit capitala

Rusiei. O mare parte din oraş a fost modernizată după victoria bolşevică. În
decembrie 1941, în perioada celui de-al doilea război mondial, puternicele
armate germane au fost decisiv învinse în apropierea Moscovei. În 1991
oraşul a fost centrul discuţiilor care au dus la dizolvarea URSS.

Nicăieri în Rusia nu se întâlnesc contraste mai evidente decât în

Moscova. Mânăstirile străvechi contrastează cu monoliţii ultramoderni.
Moscova este un oraş de tip radial concentric, în centrul căruia se află
Kremlinul, care este sediul guvernului, iar în apropiere se găseşte Piaţa
Roşie. Triunghiul neregulat al zidurilor Kremlinului cuprinde o suprafaţă de
27,5 hectare, iar piaţa Catedralelor este inima Kremlinului. Ea este
înconjurată de şase clădiri, dintre care trei catedrale.

Autostrăzile şi numeroasele linii aeriene fac legătura dintre Moscova

şi restul Rusiei. Căile navigabile, incluzând Canalul Moscovei, Canalul
Volga-Don, Râul Moscova fac ca portul sa fie accesibil vaselor din Marea
Baltică, Marea Albă, Marea Neagră, Marea Caspică.

117
Figura 11 – Kremlin, Moscova

Unul dintre cele mai vechi din lume, construcţia metroului moscovit
a început în anii '30, pe vremea lui Stalin. Prima linie a fost deschisă pe 15
mai 1935. De atunci reţeaua de metrou s-a extins continuu, depăşind 250 km
lungime. După numărul de pasageri, este cel mai solicitat metrou din lume.
Dacă în staţiile mai noi se simte mai degrabă un simţ practic, ca în toate
staţiile de metrou din lume, cele mai vechi sunt de o impresionantă
frumuseţe, fiind decorate asemenea unor palate cu marmură de diferite
culori, aduse de la mari distanţe şi cu mozaicuri în stil bizantin-însă cu teme
socialiste, pietre semipreţioase, statuete din bronz şi candelabre. Unele staţii
au devenit chiar atracţii turistice.

Alte importante atracţii ale oraşului sunt Kremlinul, Piaţa Roşie,

Teatrul Balşoi, faimoasele muzee care aduc anual un mare număr de turişti.

12. Tokyo (Japonia)

Tokyo este capitala Japoniei şi cel mai mare oraş al acesteia, dar si
cel mai populat cu peste 12 milioane de locuitori (la nivelul anului 2002),
aproximativ 10% din populaţia ţării. Oraşul ultramodern se situează în

118
partea de mijloc a insulei principale a arhipelagului japonez, Honshu. Aici
se află sediul Guvernului Japoniei şi reşedinţa împăratului. În zona
metropolitană a oraşului, cea mai mare din lume, locuiesc aproximativ 30
milioane de oameni. Oraşul se întinde pe o suprafaţă de 2187 km².

Figura 12 – Shinjuku, zgârie-nori din Tokyo

Cea mai impunătoare construcţie este situată în partea de vest a

oraşului şi o reprezintă turnul televiziunii având 333 m. În centrul oraşului
se găsesc poşta, ministerele, gara centrală, precum şi palatul imperial
împrejmuit de ziduri medievale şi şanţuri de apă. În partea de nord se
desfăşoară cartierul universităţilor Meiji şi Nihon, muzeul transporturilor şi
marele parc Ueno, cu Universitatea Tokio, numeroase muzee şi grădina
zoologică. În estul oraşului se găseşte Templul Kannon datând din secolul al
XVIII-lea şi cartierul Asakusa. În sudul cartierului general se află parcul
Hibya cu clădirea curţii supreme, iar înspre sud-est vestita Ginza, cartierul
luxului, hotelurilor şi magazinelor universale moderne. Aici se aliniază
cunoscuta stradă “Harumi”, iluminată feeric. În contrast cu acest cartier, se
află cartierul Shinjuku denumit “sfârşitul lumii”, un cartier în care
predomina până nu de mult, mizeria şi sărăcia. Acum însă, a devenit un
cartier modern cu peste 1 milion de locuitori.

Tokio este deasemenea cel mai important centru comercial al ţării,

având peste 400 de instiţutii de învãţãmânt superior, peste 100 de
universităţi, 50 de mari biblioteci, academia japoneză, 600 de
cinematografe, 2000 de temple, 160.000 de restaurante, 35.000 de taxiuri
înregistrate.

Din punct de vedere al ramurilor industriale, cele mai dezvoltate

sunt: industria chimică, a cauciucului, a hârtiei, textilă, metalurgia feroasă,

119
industria constucţiilor de maşini. Tokio este deasemenea un foarte mare port
la Oceanul Pacific, care comunică direct cu alt mare port, Yokohama.
Funcţia industrială a megalopolisului este enormă. El concentrează
împreună cu Kawasaki şi Yokohama aproximativ o treime din producţia
industrială a ţării şi reprezintă cel mai mare complex pentru japonezi, cu un
trafic ce depăşeste 80 milioane tone anual. Tokio este unit de Kawasaki într-
o masă continuă de uzine şi construcţii urbane şi cartiere muncitoreşti. Aici
sunt amplasate zeci de mii de întreprinderi şi fabrici al căror fum şi gaze
nocive poluează oraşul.

13. Beijing (China)

Beijing, capitala Chinei, este al doilea oraş ca mărime după

Shanghai. Este cel mai important centru de comerţ, comunicaţii, politică,
economie, cultură şi educaţie, fiind unul dintre cele 6 oraşe antice ale Chinei
adăpostind aproape 18 milioane de locuitori pe cei 16.410 km². Totodată
este una dintre cele mai poluate metropole ale lumii.

Figura 13 – Templul Cerului, Beijing

În secolul al XV-lea, în timpul dinastiei Ming, o mare parte a

oraşului Beijing a fost complet reconstruită. Cu o simetrie aproape perfectă
şi o reţea stradală centrală rectangulară, Beijingul avea o zonă fortificată-

120
reşedintă a împăratului şi o a doua, numită Orasul Imperial. Anul 1949
instaurează dominaţia comunistă în China şi capitala se stabileşte definitiv
la Beijing. Astăzi, Beijingul şi-a păstrat din vechile construcţii care au
devenit muzee renuntând în mare parte la zidurile vechi de apărare. Pieţele
oraşului sunt deosebit de largi. Construcţiile grandioase înconjoară pieţe sau
mărginesc bulevarde de lăţimi apreciabile. Traficul urban se desfăşoară uşor
datorită străzilor largi, dar şi folosirii bicicletei ca mijloc de transport. În
prezent Beijing-ul este un oraş al secolului XXI în toată puterea cuvântului,
cu zgârie-nori, centre comerciale aglomerate şi multe maşini. Beijing este
împărţit în 14 districte şi 4 judeţe.

14. New Delhi (India)

New Delhi, capitala Republicii India este cea mai mare metropolă a
Indiei şi cea mai mare a opta metropolă mondială, având o populaţie care
depaşeşte 15,9 milioane locuitori. Capitala şi zonele urbane învecinate,
ocupă o suprafaţă de 33578 km², fiind considerată cea mare aglomeraţie
urbană.

Originea oraşului este plasată în secolul al XIV-lea î.H. atunci când

aşezarea sa pe malul fluviului Yamuna îi conferea statutul de oraş strategic.
Zidurile de apărare precum şi arhitectura indo-islamică au conferit acestuia
o aură aparte, urmate ulterior de moscheele secolului al XVII-lea.
Aglomerarea populaţiei în zona orăşenească a determinat schimbări
structurale pentru a permite construirea de locuinţe. Astăzi, o problemă
foarte mare o reprezintă deteriorarea infrastructurii şi necesitatea adaptării ei
la timpurile moderne.

În prezent, Delhi este un important centru cultural, politic, şi

comercial al Indiei.

121
 Figura 14 – Templul Lotus, New Delhi

Aeroportul International Indira Gandhi situat în partea de vest a

oraşului, a înregistrat în perioada 2006-2007 un trafic de peste 23 milioane
de pasageri, devenind astfel unul dintre cele mai aglomerate aeroporturi din
Asia de Sud. Metroul din New Delhi, începând din 2007, este format din trei
linii cu o lungime totală de 65 km (40 mile) şi 59 staţii în timp ce mai multe
alte linii se află în construcţie.

15. Istanbul (Turcia)

Istanbul, este cel mai mare oraş al Turciei şi singurul mare oraş din
lume întins pe două continente: Europa şi Asia. Are o populaţie de 12,7
milioane de locuitori (2009), adică 17,8% din populaţia totală a Turciei,
apreciată la 71,5 milioane de locuitori. Se consideră că în realitate populaţia
atinge 17 milioane de locuitori în 2009. Cea mai mare parte a cartierelor sale
se găsesc pe pintenul din extrema sud-estică a Europei, despărţite de cele
asiatice prin Marea Marmara şi Strâmtoarea Bosfor. Pe partea europeană,
golful adânc Cornul de Aur desparte cartierele în două sectoare: vechiul

122
Constantinopol la sud şi oraşul nou la nord. Peste ape, pe malul asiatic, se
află vechiul Scutari (Üsküdar), cu o seamă de alte cartiere mai noi, întinse
pe ţărmul Mării Marmara, spre sud şi pe cel al Bosfor-ului, spre nord.
Oraşul metropolă este considerat european deoarece centrul său istoric şi
ponderea locuirii de astăzi se află în Europa. Este centrul uneia dintre cele
mai mari aglomerări urbane a continentului şi reprezintă principalul pol
economic al Republicii Turcia, cu toate că nu mai este capitală.

Figura 15 – Moscheea Albastra, Istanbul

Nucleul Istanbul-ului, adică oraşul vechi, este scăldat de apele Mării

Marmara, de cele ale Bosfor-ului şi de cele ale Cornului de Aur. Legătura
rutieră dintre partea europeană şi cea asiatică a metropolei se realizează prin
două mari poduri suspendate de construcţie recentă, cu câte şase benzi de
circulaţie: Podul Bosfor şi Podul Fatih Sultan Mehmed sau Podul
Cuceritorului. Populaţia metropolei s-a mărit de trei ori în ultimii 25 de ani.
Aproape 70% dintre locuitorii Istanbulului trăiesc în partea europeană a
oraşului şi doar 30% în partea asiatică.

Minaretele şi moscheele datând din perioada Imperiului otoman sunt

astăzi un veritabil punct de atracţie pentru turişti. Alte capodopere
arhitectonice sunt Hagia Sofia şi Palatul Topkapi-reşedinţă a sultanilor
vreme de peste 400 de ani. Astăzi Istanbulul are hoteluri mari, clădiri
administrative şi de afaceri luxoase având statut de oraş modern.

123
16. Baghdad (Iraq)

Baghdad, este cel mai mare oraş din Irak şi capitala acestuia. Având
o populaţie de 6,5 milioane de locuitori, este considerat al doilea, ca
mărime, în lumea arabă, după Cairo.

Figura 16 – Moschee din Baghdad

Oraşul se desfăşoară pe ambele maluri ale râului Tigru în partea

central-estică a ţării, în provincia cu acelaşi nume. Este un punct de
intersecţie al căilor de comunicaţie aeriene, rutiere şi feroviare ale ţării.
Baghdadul, simbolul epocii de aur a civilizaţiei islamice, a fost în Evul
Mediu, în timpul dinastiei abbaside cel mai mare centru meşteşugăresc,
comercial şi cultural al Orientului Mijlociu. A fost ocupat în mod succesiv
de selgiucizi (1055), de mongoli (1258) şi de otomani (1534). După Primul
Război Mondial, a devenit capitala Irakului.

Atracţiile culturale sunt ruinele Bab al-Wastani, reminiscenţă a unui

faimos pod al oraşului, palatul Abbasuâid, datând din 1179 şi moscheea
Mirjan datând din 1358. În timpul războiului din Golf, Baghdadul a suferit
mari pagube datorită bombardării de către forţele Naţiunilor Unite.

17. Cairo (Egipt)

Cairo este capitala Egiptului şi este cel mai mare oraş de pe

continentul african. Localizat pe ambele maluri ale fluviului Nil aproape de

124
capul deltei acestuia, în nordul Egiptului, locul a fost ocupat mai mult de
6000 de ani şi a servit drept capitală a numeroase civilizaţii egiptene. Oraşul
este marcat de tradiţiile şi influenţele estice şi vestice, noi şi vechi. Însă,
oraşul reflectă şi sărăcia în creştere a Egiptului, dar ţine piept problemelor
cauzate de creşterea masivă a populaţiei, de întinderea urbană şi de
infrastructura deteriorată. Este cel mai mare oraş din Africa cu o populaţie
estimată între 16 şi 20 de milioane locuitori şi acoperă o suprafaţă de peste
de 453 km².

Figura 17 – Moschee din Cairo

Stilul modern cu influenţe europene impus de Georges Haussmann

(cel care a renovat şi Parisul) au condus la un nou aspect al oraşului. Pentru
a putea absorbi afuxul imens de populaţie au fost construite câteva zeci de
suburbii. Arhitectonic, oraşul este împărţit astfel încât partea de vest
cuprinde construcţii moderne cu multe etaje, în timp ce în cartierele vechi
străzile înguste şi construcţiile îngrămădite amintesc de vechea civilizaţie.

În Cairo există peste 500 de moschei. Cele mai remarcabile sunt

Moscheea Al-Azhar,Al Rifai, Moscheea Sultanului Hassan precum şi cea a
lui Mehmet Ali (supranumită Moscheea de Alabastru). Monumentele
civilizaţiei antice (Piramidele, Sfinxul), atrag în fiecare an milioane de
turişti.

125
 18. Johannesbourg (Africa de Sud)

Johannesburg este cel mai mare oraş din Africa de Sud, cu o

populaţie de 3,225 milioane de locuitori în 2001, şi capitala provinciei
Gauteng. Suburbiile acestuia sunt luxoase, caracterizate de construcţii
somptuoase şi cu bulevarde largi. Oraşul este unul al contrastelor. Politica
de apartheid dusă foarte mulţi ani a condus la construirea de ghetouri pentru
populaţia de culoare. Aceasta a avut implicaţii negative, Africa de Sud fiind
izolată pe plan economic şi politic o lungă perioadă de timp. Deschiderea
izolării internaţionale, a condus apoi la un nou avânt economic al
Johannesbourgului.

Figura 18 – Clădiri din Johannesburg

Deşi Johannesburg nu este capitala Africii de Sud, este sediul Curţii

Constituţionale, cea mai înaltă curte din republică. Este printre cele mai noi
oraşe principale ale lumii, şi printre singurele oraşe majore din lume care nu
sunt situate la coastă sau pe malurile unui râu principal. Cu o populaţie de
aproape 8 milioane de locuitori în zona metropolită, Johannesburg-ul este în
primele 40 cele mai mari zone metropolitane din lume.

Johannesburg este un oraş african cosmopolit, în extindere, cu

majoritatea birourilor şi firmelor în aşa-numitul CBD, un cartier de afaceri,

126
în timp ce în centru totul tinde să devină un cartier urban foarte modern. În
Johannesburg se pot vizita Podul Nelson Mandela, Piaţa Teatrului, Muzeul
Afrika, numeroase galerii de artă tradiţională Africană.

1 9. Sydney (Australia)

Sydney este capitala statului Noua Galie de Sud din Australia. De

asemenea, oraşul este cel mai mare din Australia, cu o populaţie de 4,25
milioane locuitori. În Sydney se află celebra Sydney Opera House inclusă în
anul 2007 pe Lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO.

Sydney este situat pe malul unuia dintre cele mai frumoase golfuri
din lume, cu un port natural, pe care navigatorul britanic James Cook l-a
botezat, în 1770, Port Jackson. Este deasemenea cea mai veche aşezare
colonizată de europeni din Australia, fiind fondat ca o colonie britanică în
1788.

Sydney deţine recordul superlativelor în Australia: este cel mai mare

oraş, cel mai mare centru industrial, cultural şi financiar, cel mai mare port,
cel mai mare nod de comunicaţie.

127
 Figura 19 – Opera din Sydney

În centrul oraşului se află şi cea mai mare aglomeraţie de zgârie-nori,

de magazine, de galerii, de baruri şi de restaurante. Aspectul oraşului este
unul deosebit, construcţiile într-un stil arhitectonic de avangardă (Opera din
Sydney) dând un cadru favorabil turistic. Opera din Sydney este cea mai
cunoscută clădire a secolului XX, datorită formei inovatoare şi a tehnicilor
de construcţie folosite. La 30 de ani după inaugurare, clădirea a fost inclusă
în patrimoniul ţării. În 1999, arhitectul clădirii, Jorn Utzon, a fost angajat să
proiecteze un ghid de dezvoltare viitoare a clădirii. Guvernul australian a
investit 69,3 milioane dolari pentru realizarea unor proiecte de îmbunătăţire
a facilităţilor şi de completare a zonei exterioare cu noi spaţii de
reprezentaţii teatrale. Parcul din spatele clădirii evidenţiază arhitectura
modernă a portului din Sydney. Deasemenea, la varietatea clădirilor din
centrul oraşului s-a adăugat în anul 1996 Turnul Aurora Place de 44 de
etaje, care poartă semnatură celebrului arhitect Renzo Piano.

20. Melbourne (Australia)

128
 Melbourne este al doilea cel mai mare oraş din Australia şi capitala
statului Victoria, inima financiară şi comercială a Australiei şi capitala sa
culturală, cel mai “european” oraş din Australia, o metropolă a secolului
XXI.

Este situat pe Râul Yarra în apropiere de vărsarea sa în golful Portului

Phillip. Aglomerarea se întinde pe 70 km de la nord la sud şi pe 50 km de la
est la vest. Numărul de locuitori pe această suprafaţă este de 3,36 milioane,
populaţie multiculturală formată din greci, italieni, evrei, vietnamezi şi alte
comunităţi imigrante.

Melbourne a fost fondat în 1835 de către John Batman şi John

Pascoe Fawkner din Tasmania, şi denumit după primul ministru britanic de
la acea vreme, Lordul Melbourne. Deşi este binecunoscut în lume, ca fiind
mult mai atractiv decât Sydney, în ultimul timp Melbourne-ul a fost eclipsat
de către acesta din urmă.

Figura 20 – Catedrala St. Paul, Melbourne

Centrul oraşului închis maşinilor, etalează magazine elegante, pieţe

largi şi o mulţime de spaţii verzi, oferind totodată locuri plăcute de
promenadă. Piaţa centrală, împodobită cu fântâni arteziene, este locul în
care au loc spectacole de stradă, concerte rock şi alte distracţii gratuite.

129
 Oraşul este denumit şi oraşul-gradină al Australiei, datorită
numărului mare de parcuri şi grădini.

21. Rio de Janeiro (Brazilia)

Rio de Janeiro (Râul de Ianuarie) este unul dintre marile oraşe ale
Braziliei, fosta capitală a acestei ţări în perioada 1763-1960. Gaspar de
Lemos, explorator portughez, i-a dat acest nume în anul 1502, fiind convins
că oraşul se află la gura de vărsare a unui râu. Ulterior s-a aflat că întinderea
de apă nu este decât un golf şi nicidecum un râu, dar denumirea a rămas.
Rio cuprinde 150 de cartiere fiecare cu specificul său.

Populaţia oraşului este de aproximativ 6,15 milioane locuitori

(2004), ocupând o suprafaţă de 1.256 km². Zona metropolitană cuprinde o
populaţie estimată între 10 şi 13 milioane de locuitori.

Oraşul este împărţit între centrul său istoric (Centro), Zona de Sud
dezvoltată în turism, cu plajele sale faimoase la nivel mondial, Zona de
Nord unde este dezvoltată industria, Zona de Vest şi regiunea nouă Barra da
Tijuca.

Figura 21 – Statuia lui Isus de pe muntele Corcovado, Rio de Janeiro

130
 Centro este zona istorică a oraşului, unde se află monumente
istorice, clădiri publice precum Teatrul Municipal, Muzeul Naţional de Artă,
Palatul Itamaraty, Muzeul Naţional de Istorie şi Biblioteca Naţională şi
monumente religioase precum Mânăstirea Sao Bento. Centro rămâne inima
comunităţii de afaceri a oraşului.

Zona sudică din Rio de Janeiro este formată din mai multe cartiere,
care compun faimoasa linie de coastă a oraşului.
În Zona de Nord din Rio se află Stadionul Maracanã, stadionul de
fotbal cu cea mai mare capacitate din lume, capabil să găzduiască aproape
200.000 de persoane (totuşi cel mai mare stadion de orice tip din lume se
află în Praga, Republica Cehă) dar nu este folosit pentru fotbal). În era
modernă, capacitatea a fost redusă conform cu regulile de siguranţă
modernă, şi introducerea de scaune pentru toţi spectatorii. În urma ultimelor
renovări, va ajunge să deţină o capacitate de aproximativ 120.000 de
persoane.
Zona de Vest este regiunea metropolitană cea mai îndepărtată de
centrul oraşului, incluzând o serie de cartiere. Zona de Vest relevă diferenţe
mari între clasele sociale. Sectorul are zone industriale, însă în interiorul său
se află şi câteva zone agricole. La vestul zonelor mai vechi este Barra da
Tijuca, o zonă costală subdezvoltată anterior, care acum trece printr-o
perioadă de reconstrucţie. Clădiri moderne de apartamente şi centre
comerciale îi conferă zonei un aer americanizat spre deosebire de centrul
înghesuit (Centro). Aceasta a atras transferarea oamenilor de afaceri în
Barra da Tijuca pentru a profita de acest fapt. Plajele imense din Barra da
Tijuca sunt de asemenea populare pentru locuitorii oraşului.
Rio este un oraş al contrastelor, şi deşi o mare parte din oraş
concurează cu metropolele cele mai moderne ale lumii, un procent
important din cei 13 milioane de locuitori ai oraşului încă trăiesc în locuinţe
sărace, care formează favelas, aşa numitele mahalale.

22. Ciudad de Mexico (Mexic)

Ciudad de Mexico este una dintre cele mai populate metropole din
lume, având aproximativ 20 de milioane de locuitori, iar zona metropolitană
“Distrito Federal” este una dintre cele mai extinse zone urbane ale lumii
formând o elipsă având axele de o lungime de circa 40 km. de la est la vest
şi de o lăţime de circa 60 km. de la nord la sud. Oraşul, care reuneşte în
prezent aproape un sfert din populaţia ţării domină economic, politic şi
cultural întreaga naţiune.

131
Figura 22 – Turnul Mayor, Ciudad de Mexico

Citadela latină a fost iniţial o aşezare aztecă cunoscută sub

denumirea de „Tenochtitlan”, un punct principal de interes pentru Imperiul
Aztec care constituie astăzi un exemplu grăitor de arhitectură specifică
secolului al XIV-lea. Rămăşiţele civilizaţiei originare pot fi văzute în partea
de sud a oraşului unde un sistem de canale stă ca dovadă a existenţei acestei
societăţi magnifice.

Cele mai renumite obiective turistice sunt: Piaţa Constituţiei situată

în centrul oraşului, constituind un bun exemplu de arhitectură spaniolă (nu
departe de aceasta, se întinde pe 28 km.,„Avenida de los Insurgentes”
tranformându-l într-unul dintre cele mai lungi bulevarde din lume), Parcul
„Chapultepec”, Muzeul Naţional de Antropologie, Palatul Naţional şi Casa
„Leon Trotsky”. Cu cele peste 160 de muzee şi 100 de galerii de artă,
Ciudad de Mexico se plasează pe locul 4 în lume pe lista oraşelor cu cele
mai multe muzee din lume, după metropole precum Londra sau New York.

În Mexico City există două zone care au fost declarate Patrimoniu

Mondial de către UNESCO. Primul, Centrul Istoric care are monumente
istorice precum: Catedrala Metropolitană, una dintre cele mai importante
structuri arhitecturale din emisfera vestică, Palatul Naţional cu picturi
spectaculoase care descriu istoria Mexicului, Palatul de Arte Frumoase, care
găzduieşte cele mai importante evenimente culturale din oraş şi este o
construcţie care îmbină stilurile art nouveau şi art deco. Celălalt loc declarat
Patrimoniu Mondial este Parcul Ecologic Xochimilco.

Creşterea fără precedent a populaţiei a creat disfuncţionalităţi grave

în ceea ce priveşte transportul urban şi locuinţele. Contrastele aici sunt

132
izbitoare. Astfel, bulevarde largi din centrul oraşului şi zgârie-norii prezenţi
contrastează izbitor cu străduţele înguste şi casele mici de la periferia
acestuia. Două din marile probleme ale oraşului sunt alimentarea cu apă
potabilă şi nivelul ridicat al poluării aerului.

Bibliografie:
1. Annan Kofi - Congresul ONU asupra Habitatului, Bonn, 1977;
2. Alpopi C., Florescu M. - Infrastructuri urbane, Editura ASE,
Bucureşti, 2006;
3. Alpopi C., Florescu M. – Rolul autorităţilor locale în îmbunătăţirea
mediului urban, Revista de Administraţie şi Management Public,
nr.7/2006, Editura ASE, Bucureşti;
4. Bărbulescu C. – Integrare tehnologică în arhitectura contemporană,
Editura Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2002;
5. Benevolo L. – Oraşul în istoria Europei, Editura Polirom, 2003;
6. Benevolo J. – Amenajarea teritoriului şi dezvoltare regională, Cluj
Napoca, Editura Presa Universitară Clujană, 2004;
7. Boboş G. – Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 1994;
8. Bold I., Crăciun A. – Organizarea teritoriului, Editura Mirton,
Timişoara, 1999;
9. Bonnet J. – Marile metropole mondiale, Institutul European, 2000;
10. Brown L. – Probleme globale ale omenirii, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1997;
11. Caffe M., Locuinţa contemporană - Probleme şi puncte de vedere,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1987;
12. Cantacuzino G.M. – Despre o estetică a reconstrucţiei, Editura
Padeira, Bucureşti, 2001;
13. Chira S. M. – Urbanism şi amenajarea teritoriului, Editura ERA,
Bucureşti, 1998;
14. Choay F. – Urbanismul – Utopii şi Realităţi, Editura Paideia &
Simetria, Bucureşti, 2002;

133
15. Cucu V., Geografia oraşului, Editura Fundaţiei Culturale “Dimitrie
Bolintineanu”, Bucureşti, 2001;
16. Derer P. – Locuirea urbană, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985;
17. Dodi L. – Cittá e territorio – Urbanistica tecnica, Masson Italia
Editori S.p.A.-Milano, 1978;
18. Duţu M. – Dreptul Urbanismului, Editura Economică, Bucureşti,
1998;
19. Enache C., Ianaşi L., Pascariu G. – Dezvoltarea resurselor umane în
domeniile construcţii, urbanism şi amenajarea teritoriului, Editura
Conpress, Bucureşti, 2003;
20. Enache M. – Sistematizarea teritoriului, Editura Tehnică, Bucureşti,
1986;
21. Gheorghiu T. – Locuire şi neaşezare, Editura Paideia, Bucureşti,
2002;
22. Ghiga C. – Infrastructură teritorială şi dezvoltare urbană, Editura
Uranus, Bucureşti, 2004;
23. Ghiga C. – Urbanism şi structuri edilitare, Editura Alpha, Buzău,
2001;
24. Golfin M. N. - Istoria Artei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1972;
25. Hall P. – Oraşele de mâine – o istorie intelectuală a urbanismului în
secolul XX, Editura All, Bucureşti, 1999;
26. Iancu A. – Elemente de arhitectură şi urbanism, Editura U.T. Pres,
Cluj-Napoca, 2002;
27. Ianoş I. – Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Editura
Academiei, Bucureşti, 1987;
28. Ianoş I. – Sisteme teritoriale, o abordare geografică, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2000;
29. Ianoş I., J. B. Humeau – Teoria sistemelor de aşezări umane, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2001;
30. Ianoş I. – Dinamica urbană – Aplicaţii la oraşul şi sistemul urban
românesc, Editura Tehnică, Bucureşti, 2004;
31. Ioan C. A. – Urbanism şi amenajarea teritoriului, Editura Zigotto,
Galaţi, 2006;
32. Ioanid V. – Urbanism şi mediu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1991;
33. Ioanid V., Luca O., Găman F. ş.a. – Teoria şi practica urbanismului,
Note de curs, UTCB, Bucureşti, 1998;
34. Ionaşcu G. – Dezvoltarea şi reabilitarea aşezărilor umane, Editura
Tempus, Bucureşti, 2003;
35. Ionaşcu G. – Dezvoltare spaţială durabilă şi urbanism, Bucureşti,
2004;

134
36. Ionaşcu G. S. – Amenajarea teritoriului, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2004;
37. Krier R. - Lo spazio della cittá, CLUP Ed., Milano, 1982;
38. Lazărescu C. - Arhitectura şi viaţa oraşelor, Editura Tehnică, 1989;
39. Lazărescu C. – Urbanismul în România, Editura Tehnică, Bucureşti,
1977;
40. Luca O. – Teoria şi practica urbanismului, Editura Matrix Rom,
Bucureşti 2003;
41. Luca O. – Locuirea urbană. De la nou la reabilitare, Editura Matrix
Rom, Bucureşti, 2003;
42. Mihali C. – Spaţiul urban: diseminat, miniaturizat, polivalent. Altfel
de spaţii, Bucureşti, Editura Paideia, 2001;
43. Mihăilă M, et al., Cadastrul general şi publicitatea imobiliară,
Editura Ceres, Bucureşti, 1995;
44. Minea E. M. – Urbanism şi amenajarea teritoriului, Editura Accent,
Cluj–Napoca, 2007;
45. Nicolae I. – Suburbanismul – ca fenomen geografic în România,
Editura Merona, Bucureşti, 2002;
46. Niculescu D. – Elemente de urbanism, Editura Universităţii
Politehnice din Timişoara, 2000;
47. Ognibene F. – Elementi di Urbanistica, Societá Editrice
Internazionale – Torino, 2000;
48. Pascariu G. – Curs de planificare şi dezvoltare spaţială, curs post-
universitar, Bucureşti, 2004;
49. Patriche D., Enică N, Marinescu F. – Urbanism comercial – note de
curs, Editura Expert, Bucureşti, 1998;
50. Patriche D., Ristea A.L. – Urbanism comercial, Bucureşti, Editura
Uranus, 2002;
51. Petrescu M. – Organizare şi amenajare regională, Note de curs,
Universitatea Bucureşti, 1993;
52. Popescu I., Oraşul şi competiţia urbană, Editura Economică,
Bucureşti, 2007;
53. Gralla P.– La cittá, Jackson Libri, 2001;
54. Ristea A. L., Patriche I. – Urbanism comercial, Editura Uranus,
Bucureşti, 2002;
55. Roth A. – Modernitate şi modernizare socială, Editura Polirom,
2002;
56. Sârbu C. N. – Locuirea în România. O abordare – cadru, Editura
Universitară Ion Mincu, Bucureşti, 2006;
57. Tiuzbaian Ioan Nicolae – Managementul utilizării şi amenajării
teritoriului, Editura Universitas, Petroşani, 2003;

135
58. Velicu C., Gavrilaş I., Vereş A., Ştefănescu D. – Elemente de
sistematizare şi urbanism, Editura Experţilor Tehnici, Iaşi, 1997;
59. Villani A. – Distribuţia comercială în cadrul oraşului şi în teritoriu,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995;
60. Vişan S., Angelescu A., Alpopi C. – Mediul înconjurător. Poluare şi
protecţie, Editura Economică, Bucureşti, 2000;
61. Vlăsceanu Gh., Ianoş I. – Oraşele României, Casa Editura Odeon,
Bucureşti, 1998;
62. Carta Verde a dezvoltării regionale în România, Bucureşti ( Hansen
et. All), 1997, Guvernul României şi Comisia Europeană;
63. Conferinţa privind oraşele şi dezvoltarea durabilă, Hanovra,
februarie, 2000;
64. Documentul de poziţie al României pentru Capitolul 21– Politica
regională şi coordonarea instrumentelor structurale, 2001, Guvernul
României;
65. Planul Naţional de Dezvoltare (PND) 2007-2013;
66. Studii, lucrări elaborate în perioada 2000-2005 de INCD –
Urbanproiect, (Secţiunile: Planuri de amenajare a teritoriului
naţional, Planuri de amenajare a teritoriului judeţean, Planuri de
amenajare a teritoriului zonal etc.);
67. Carta Europeană a Amenajării Teritoriului de la Terremolinos,
Spania, (mai 1983), adoptată la cea de-a 6-a Conferinţă Europeană a
Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea Teritoriului – CEMAT;
68. Schema de Dezvoltare a Spaţiului Comunitar (SDEC), document
adoptat la Consiliul Informal al Miniştrilor Responsabili cu
Amenajarea Teritoriului din ţările Uniunii Europene – Postdam,
Germania (mai 1999);
69. Principii directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a
continentului european – document al Consiliului Europei, adoptat la
Conferinţa Europeană a Miniştrilor Responsabili cu Amenajarea
Teritoriului (CEMAT) – Hanovra, Germania (septembrie 2000);
70. Agenda Teritorială Europeană – document al Comisiei Europene,
adoptat la Reuniunea Informală a Miniştrilor Europeni Responsabili
cu Dezvoltarea Urbană şi Coeziunea Teritorială – Leipzig, Germania
(mai 2007);
71. Ghid privind metodologia de elaborare şi conţinutul-cadru al
Planului Urbanistic General, MLPAT, Reglementare tehnică –
Indicativ GPO38/99-martie 1999;
72. Normativ de proiectare a clădirilor de locuinţe – cerinţe conform
legii 10/1995, Buletinul Construcţiilor nr. 8/1998;

136
73. Normativ privind urmărirea comportării în timp a construcţiilor:
P130-1997, Buletinul Construcţiilor nr. 4/1998;
74. Ghid privind identificarea şi monitorizarea alunecărilor de teren şi
stabilirea soluţiilor cadru de intervenţie, în vederea prevenirii şi
reducerii efectelor acestora, pentru siguranţa în exploatare a
construcţiilor, refacerea şi protecţia mediului, Buletinul
construcţiilor, vol.10, 1998;
75. Legea nr.199/2004 pentru modificarea şi completarea Legii
nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
Monitorul Oficial, Partea I, nr.487 din 31 mai 2004;
76. HG nr. 1210 din 29 iulie 2004 privind organizarea şi funcţionarea
Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Monitorul
Oficial, nr.718 din 9 august 2004;
77. Legea nr. 7/1996 – Cadastrul general şi publicitatea imobiliară;
78. ORD nr.543 publicat în M.Of. nr. 744 din data 21 nov. 2001, Norme
tehnice pentru introducerea cadastrului general;
79. Dictionnaire d’Urbanisme, II, 387-8;
80. www.mappm.ro; www.mdrl.ro; www.andnet.ro; www.mt.ro;
www.mie.ro; www.ier.ro; www.anrsc.ro; www.gov.ro;
www.ancpi.ro; www.ecoland.ro; www.ase.ro; www.wikipedia.ro

137