Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei a Republicii Moldova

Institutul Internaţional de Management

Catedra: Relaţii Economice Internaţionale

Tema: economia de schimb

A efectuat: Berzoi Oleg

studentul gr. 216(rom),anul-II.

A controlat:

3
 CHIŞINĂU 2003

PLANUL:
Întroducere.
CAPITOLUL I
Geneza economiei concurenţiale de schimb; situarea ei în timp şi
spaţiu.

1.1 Piaţa-realitate complectă şi dinamică.

1.2 Economia monetară de schimb. Banii.
1.3 Specializarea producătorilor-latură esenţială a diviziunii
sociale.
1.4 Proprietatea privată – trăsătură fundamentală a economiei de
schimb.
CAPITOLUL II
Economia de schimb – formă universală de organizare şi
funcţionare a economielor contemporane.

2.1 Fluxurile între agenţi economici-tranzacţii bilaterale de piaţă

CAPITOLUL III
Aspectul Republicii Moldova în economia de schimb.

3.1 Condiţiile geografice favorabile a Republicii Moldova.

3.2 Integrarea economică a Republicii Moldova privitor economia
de schimb.

4
3.3 Propuneri.Concluzii.
Încheere.

Întroducere.

Studiul asupra temei pe care eu am abordat în lucrarea dată, adică

“Economia de schimb”, ne face pe noi să ne punem întrebări simple şi
concomitent dificile, pentru că noi nu procedăm corect economic în
comparaţie cu alte ţări care au ajuns acum la un nivel înalt de dezvoltare.
Prin lansarea în procesul de tranziţie la economia de piaţă, R.Moldova
obţine posibilitatea de a elabora pentru prima dată politica sa comercială şi de
a gestiona schimburile sale externe. Practica mondială demonstrează că
fiecare ţară indeferent de dimensiunele sale geografice şi economice, iar
comerţul exterior bine dimensionat, poate deveni un adevărat catalizator al
creşterii economice.
Lucrarea este structurată în 3 capitole:
1. Geneza economiei concurenţiale de schimb; situarea ei în timp şi spaţiu.
2. Economia de schimb – formă universală de organizare şi
funcţionare a economielor contemporane.
3. Aspectul Republicii Moldova în economia de schimb.
Scopul principal a lucrării este de a înţelege şi de a concepe esenţa
problemei pentru a sugera idei, pe care eu sper să fie admise de către persoane
ce au un mare bagaj de experienţă în economie şi în alte domenii.

5
 CAPITOLUL I
Geneza economiei concurenţiale de schimb;
situarea ei în timp şi spaţiu.

“Lumea este într-o permanentă căutare de “mai bine”. Pare paradoxul, dar fiecare pas pe
acest drum fără întoarcere se poate realiza cu cîştig numai dacă, în prealabil, în mintea
noastră, s-a limpezit modelul pasului respectiv…Activitatea economică, legată de naştera
şi evoluţia fiinţeii umane încă din zorii istorei, a atras nenumărate minţi pentru a-

i”limpezi”sensurile, legile şi “uneltele”(Paul Braun).

a) Geneza economiei de schimb

Economia de schimb este un aşa tip de economie, cînd producătorii
autonomi, pe baza proprietăţii private (personificate), se specializează în
producţia anumitor bunuri materiale, iar satisfacera nevoilor generale implică
inevitabil schimbul cu aceste produse, ceea ce conduce la transformarea
produselor în mărfuri-obiecte de schimb, de vînzare-cumpărare.
Economia conteporană este în general o economie de schimb monetar. La o
asemenea formă de economie s-a ajuns pe baza unui amplu proces istoric de
evoluţie, ale cărui începuturi se găsesc în istoria umanităţii. Iniţial, căutarea
hranei de către oamenii primitvi se făcea în acele locuri unde mediul natural îi
oferea. În acele condiţii, omul era vînator, culegător, pescuitor. Activităţiile
respective şi mai ales rezultatele obţinute erau dependente de dărnicia,
respectiv de sărăcia naturii. Atunci, nu apăruse, încă producţia. Consumaţia
şi producţia se efectuau concomitent în timp şi spaţiu, aşa cum sugerează
tabelul:

UNITATEA PRODUCŢIE CONSUM

ACTIVĂ

6
 Nevoile crescînde de alimente şi ameninţările continuie din partea
animalelor sălbatice i-au obligat pe oameni să treacă la cultivarea plantelor şi
creşterea animalelor. Prin practicarea agriculturii, oamenii au devenit
producători, ei au început să creeze unelte, să cultive plante, să
domesticească şi să crească animale. Producţia se separă de consumaţie. În
fiecare unitate activă, bunurile produse de oameni – specializaţi pe criterii
naturale şi care foloseau unelte primitive – erau consumate în devălmăşie de
membrii acesteia. Această economie a fost numită de Karl Bucher “etapa
economiei casnice închise”, de F.Braudel “non-economie”. Economia de
dinaintea schimbul este cunoscută sub denumirea de economie naturală,
adică este o formă de economie în care produsele obţinute sunt consumate de
producătorii înşişi împreună cu familiile lor. Pe măsura creării unor unelte
specializate, a specializării profisionale şi apariţiei diviziunii muncii, a
dobîndirii unei experienţe superioare, oamenii au reuşit să producă mai
multe bunuri decît le erau necesare pentru consumul curent. A apărut
astfel un prisos temporar de bunuri-plusprodusul. Deci, ei au început să
economisească o parte a plusprodusului. Economisirea devine o trăsătură a
activităţii umane în general, dîndu-i caracter raţional. Pe baza diviziunii
sociale a muncii, a randamentelor sporite concretizate în bunuri produse, ca şi
a proprietăţii particulare asupra acestora, a apărut şi s-a dezvoltat schimbul
regulat de produse. Apare schimbul direct de produse, ca primă formă de
existenţă a economiei de schimb. Sterian Dumitrescu afirmă că în pragul
trecerii la epoca antică are loc a treia mare diviziune a muncii. Apar
negustori-oameni care se ocupă cu schimbul. O dată cu ei se trece la baterea
banilor de metal ceea ce are darul de a facilita considerabil schimbul de a
spori viteza operaţiunilor comerciale. Negustorii au fost, primii capitalişti. O
dată cu ei începe să se afirme spiritul de întreprinzător. Avuţia va creşte în
proporţii din ce în ce mai mari, cunoscînd forme tot mai variate şi

7
întrebuinţări din ce în ce mai largi. Proprietatea privată va crea cadrul pentru
dezvoltarea activităţii economice, pentru trecera de la economia de penurie
(sărăcie mare) la cea de abundenţă.
În aceste condiţii, fiecare bun produs într-un sector poate fi evaluat într-o
cantitate dintr-un alt bun şi preschimbat direct cu acesta fără mijlocirea
vreunui instrument de schimb. Cu timpul, între producţie şi consum (ca sfere
distincte, autonomizate deja), intervine circulaţia, schimbul sau piaţa. De-a
lungul secolelor şi mileniilor, schimburile dintre producători şi consumători s-
au dezvoltat atît în lărgime, cît şi în profunzime. Noi şi noi teritorii au fost
atrase în sfera pieţei, produse din ce în ce mai numeroase şi în cantităţi sporite
au intrat în procesul schimbului. În acelaşi timp, modalităţiile, tehniciile şi
instrumentele de schimb au devenit tot mai rafinate. Pentru a uşura
schimburile, tot mai numeroase şi din ce în ce mai voluminoase, au apărut
banii.Un moment important spre universalizarea banilor îl reprezintă apariţia
monedei. Intervenţia tot mai activă a monedei în procesul schimbului,
diversificarea instrumentelor monetare, tendinţa spre universalitate a acestora
au contribuit la evoluţia economiei spre economia de schimb monetar.
 Producţia de mărfuri reprezintă acea formă de economie în care
unităţile producătoare – specializate şi autonome – produc pentru
piaţă, pentru satisfacerea nevoilor altor oameni decît cele ale
producătorilor înşişi.
Producătorii specializaţi sunt obligaţi să apeleze la aceeaşi piaţă pentu a-şi
satisface nevoile multiple de consum. În antichitate şi în evul mediu, relaţiile
de schimb, producţia de mărfuri s-au extins treptat. Aceasta s-a produs însă cu
încetineală. Oricum, economia naturală sub forma economiei feudale şi sub
cea a economei meşteşugăreşti, relativ închise, erau predominate. O dată cu
transformarea meşteşugurilor în ramuri industriale, dezvoltarea comerţului,
stabilirea căilor de comunicaţii în perioada marilor descoperiri geografice şi
cotropiri coloniale, schimbul devine o formă dominantă de organizare

8
economică – economie de schimb dezvoltată (secolele XVII – XVIII). De
aceea, atunci cînd a început revoluţia industrială în Europa, piaţa era destul de
firavă, (adică delicată,gingaşă) chiar în ţările din Europa Occidentală. În ţările
din celelalte continente, astfel de relaţii erau cu totul periferice.
Economia feudală se caracterizează prin existenţa marilor domenii funciare,
aflate în proprietatea bisericească sau nebisericească, în cadrul cărora se
produceau toate sau aproape toate bunurile necesare celor ce trăiau şi munceu
pe terenurile aparţinînd domeniului. Aceasta era o economie închisă
(naturală), proprietarii neavînd relaţii de schimb cu clienţii şi furnizoriilor.
b) Situarea în timp şi spaţiu a economiei contemporane de schimb
Numeroşi economişti interpretează într-un sens restrictiv
economia de schimb: un produs al secolului al XIX-lea, generat de apariţia
pieţei autoreglatoare, ca piaţă pe care intervin exclusiv cererea, costul ofertei
şi preţurile ce rezultă dint-un acord reciproc; alţii identifică economia de piaţă
numai cu economia de profit, respectiv cu economia eficientă; pe de altă
parte, economia de piaţă nu se identifică cu piaţă însăşi, aceasta din urmă
avînd un timp istoric mult mai mare decît prima. Economia de schimb este
considerată de mulţi specialişti drept acea economie care a devenit
predominantă, în ultimele două-trei secole. Într-o asemenea viziune, definirea
şi caracterizarea economiei de schimb se poate face prin comparaţie (prin
antiteză) cu:
 economia naturală, în raport cu care economia de schimb
devine predominantă;
 economia de troc (barter economy), ea fiind o economie de
schimb monetar;
 economia închisă autarhică (politică economică prin care un
stat îşi produce singur toate bunurile de care are nevoie), a
acelor ţări care se izolează de restul lumii;

9
  economie ţărilor în dezvoltare şi slab dezvoltate, ea fiind o
economie modernă şi efecientă;
 economiile ţărilor foste socialiste, economia de piaţă bazîndu-
se pe favorabilităţile pieţei în valorificarea resurselor rare.
 Economia de schimb monetar reprezintă o formă modernă a vieţii
economice, în care oamenii îşi desfăşoară activitatea în mod liber şi
autonom (în spiritul libertăţii, al democraţiei şi al proprietăţii particulare),
în concordanţă cu favorabilităţile pieţei şi pe baza respectului legilor
juridice adoptate democratic.
Esenţa acestui tip de economie este concretizată prin folosirea mai multor
modele teoretice de analiză. Unul dintre modelele teoretice respective
prezintă trăsăturile tipului de economie de piaţă în felul următor:
multipolară, descentralizată, economie de întreprindere, economie de calcul
în expresie monetară, intervenţie inderectă a statului în economie, profitul-
mobil central şi direct al activităţii.Un alt model teoretic surprinde trăsăturile
generale ale economiei de piaţă şi le grupează în ideologice, instituţionale şi
tehnice:
 Sub raport ideologic-cultural, economia de piaţă s-a caracterizat prin:
- principiului individualismului;
- principiului liberalismului;
 Sub raportul formal – instuţional, al organizării sistemului, aceasta
presupune:
- instituţii juridice specifece:
- dreptul proprietăţii individuale, private, ca drept sfînt şi inviolabil;
- egalitatea între indivizi, libertatealor contractuală.
- instetuţii economice adecvate:
- piaţa – loc de întîlnire între cerere şi ofertă – şi mecanismul preţurilor
libere;
- întreprindere privată – celulă de bază a economiei.

10
 - Statul democrat – garant al bunei funcţionări a instituţiilor juridice şi
economice.
 Sub rapor substanţial – tehnic:
- oferta depăşeşte cererea pe beza folosirii tehnicii avansate, în pas cu
revoluţiile industriale;
- banca şi instituţiile financiare, cu tehnicile lor, reprezintă un factor
autonom de bază.
Funcţionării economiei de schimb îi sunt proprii unele aspecte particulare
cum sunt disfuncţiile ce urmează: preocupaţi de reducerea costurilor,
întreprinzătorii reduc şi salarile; unii producători sacrifică interesele
consumatorilor, cu toate că economia de piaţă a fost anuţată ca o economie a
“consumatorului rege”; inflaţia, şomajul şi stagnarea în perioada crizei
economice însoţesc creşterea economică în acest sistem; toate aceste
dezechilibre afectează anumite categorii ale populaţiei, ceea ce face necesară
protecţia socială.
În concluzie, economia de piaţă modernă nu este
atotcuprinzătoare, ea a avut şi are un caracter parţial. Acest caracter decurge,
în primul rînd, din persistenţa economiei naturale şi economiei barter. În al
doilea rînd, existenţa marilor corporaţii şi firme multinaţionale, ca şi amestic
nemotivat autorităţilor publice în economie îi limitează sfera de manifestare
absolută. Deci, economia concurenţială se prezintă ca un organism viu,
concret – istoric, a cărei funcţionalitate şi eficienţă depind de modul în care
oamenii cu interesele, aşteptările şi speranţele lor-participă la activitatea
economică curentă.

1.1 Piaţa – realitate complexă şi dinamică

“Putem încearca să situăm piaţa pe adevăratul ei loc? Nu este atît de simplu
pe cît s-ar părea, căci cuvîntul în sine este foarte nalămurit. Pe de o parte,
el se aplică, în sensul său foarte larg, la toate formele de schimb, de îndată

11
 ce depăşesc autoaprovizionarea, iar, pe de altă parte, se referă la toate
mecanismele elementare şi superioare pe care le-a atins, la toate categoriile
care privesc suprafeţele comerciale (piaţa urbană, piaţa naţională) sau un
produs oarecare” (Fernand Braudel).
Dintre trăsăturile economiei de schimb contemporane, piaţa are istoria cea
mai îndelungată. Piaţa a apărut cu multe secole în urmă, ca punte istorică de
legătură între producătorii şi consumatorii autonomizaţi. Între cele două
universuri complementare ale activităţilor economice-remarca F.Braudel – “s-
a strecurat un al treilea, îngust dar vioi ca un fir (izvor) de apă, uşor de
reconuscut şi el de la întîia privire, schimbul sau dacă vreţi, economia de piaţă
imperfectă, discontinuă, dar impunîndu-şi constrîngerile şi, în mod sigur,
revoluţionară”. În acelaşi spirit, Alvin Toffer subliniază că piaţa a devenit
necesară “abia atunci cînd funcţia consumului s-a separat de funcţia
productivă”.
 În genere, piaţa este locul de întîlnire, mai mult sau mai puţin
abstract, dintre oferta vănzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima
fiind forma de manifestare a producţiei în condiţiile economiei de
schimb, a doua exprimînd nevoile umane solvabile (care are cu ce
plăti la timp), îsoţite deci de capacitatea oamenilor de a cumpăra
mărfurilor oferite, şi convenabile lor.
Piţa însumează (integrează) întru-un tot actele de vînzare şi de cumpărare,
împreună cu fenomenele legate de manifestarea obiectului ofertei şi cererii,
toate acestea în conexiune cu spaţiul şi timpul unde se desfăşoară.
Funcţiile generale ale oricărei pieţe sunt multiple, dintre care cele mai
importante sunt:
- verifică, în ultima instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre
volumul, structura şi calitatea bunurilor oferite (produse) cu masa, cu
componentele şi calitatea celor cerute, respectiv necesare;
- oferă informaţii obiective, ieftine şi rapide tuturor agenţilor economici:

12
“Piaţa – susţine M.Didier – apare ca un ansamblu de mijloace de comunicaţii
prin care vînzătorii şi cumpărătorii se informează reciproc despre ceea ce ei
au, despre ceea ce aceştia au nevoie, despre preţurile pe care le cer şi pe care
le propun pentru ca tranzacţiile dintre ei să se încheie”. Piaţa s-a extins şi s-a
diversificat în concordanţă direct cu dezvoltarea producţiei şi cu creşterea
randamentului acestia. Ca urmare, piaţa contemporană este foarte complexă şi
eterogenă.
Principalele criterii de clasificare a pieţelor şi formele de piaţă,
după fiecare criteriu, sunt;
 După natura economică a bunurilor ce fac obiectul tranzacţiilor: piaţa satisfacelor
(bunuri coporale de folosinţă zilnică, bunuri de folosinţă îndelungată, servicii de
consum personal); piaţa prodfactorilor (piaţa muncii, piaţa resurselor naturale, piaţa
pămîntului, piaţa capitalului, piaţa informaţiei, piaţa serviciilor manageriale, de
marketing, tehnice etc.)
 După forma obiectelor schimbate; omogene şi eterogene, uniforme şi diversificate.
 În funcţie de existenţa sau inexistenţa obiectelor (bunirilor) în momentul
tranzacţiei: piaţa reală, cererea şi oferta de bunuri de consum şi factori de producţie;
piaţa fictivă (bursă), cererea şi oferta de titluri de proprietate asupra acestora.
 După cadrul (locul) desfăşurării relaţiilor de schimb se desting: pieţele locale,
regionale, naţionale, internaţionale, piaţa mondială (unică şi inseparabilă).
 După timpul în care se transferă obiectul tranzacţionat către cumpărător: pieţe la
vedere, pieţe disponibile să livreze, pieţe la termen.
 În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta unui bun, a unei categorii de bunuri:
piaţa vînzătorului (absorbţia); piaţa cumpărătorului (presiunea).
 După gradul de cunoaştere a mediului economic de către subiecţii pieţei: piaţa
transparentă (toţi participanţii pot cunoaşte şi cunosc efectiv factorii pieţii); piaţa
caracterizată prin opacitate (agenţii pieţii nu dispun de suficientă informaţie despre
mecanismul ei).
 După numărul, dimensiunea şi puterea economică a participanţilor: atomicitatea
care semnifică faptul că subiecţii pieţei sunt de aceeaşi importanţă; molecularitatea,
care sugerează ideea de grupare a agenţilor pieţii, ceea ce face ca participanţii să fie
inegali.

13
 Perspectivele pieţii sunt diferite, în funcţie de gardul dezvoltării
economice a ţărilor, de sistemul economic existent. Din acest punct de vedere,
sînt ţări în care se pune mai ales problema perfecţionării pieţei, aspectul
cantitativ fiind rezolvat. Există însă şi ţări care au încă multe de făcut pentru
construcţia a sistemului pieţei sale, cu atît mai mult, pentru modernizarea
funcţionării lor.
Deci, generalizarea pieţei nu este însă suficientă pentru a exista
economie de piaţă. Nici în trecut şi nici în prezent, piaţa şi regulile ei generale
– cizelate cu atîta muncă făcută cu răbdare şi cu multă atenţie de-a lungul
mileniilor – nu au definit conţinutul vreunui sistem economic. “Orice ţară –
spune M.Friedman – are o economie de piaţă. Întrebare este ce fel de piaţă?
Este vorba de o economie de piaţă colectivistă sau socialistă, de una
particulară sau de economia de piaţă particulară liberă”.

1.2 Economia monetară de schimb.Banii

“Banii este elementul cheie al economiei de schimb monetare. Rolul lor de
schimb este independent de regimul economic…Însă banii nu pot juca acest rol decît cu
condiţia de a fi un semn care, în baza unei convenţii sociale recunoscute de toţi membrii
societăţii, sunt acceptaţi de către toţi”.(Jean-Marie Albertini)
Pe măsura dezvoltării schimburilor de mărfuri, banii au îndeplinit funcţii
din ce în ce mai numeroase şi mai complexe. Mijlocul universal de efectuare
a schimburilor, a determinat trecerea la economia bănească sau monetară.1
Apariţia banilor s-a produs cu multe mii de ani în urmă. Aceasta a fost
legată de trecerea la schimburile dezvoltate şi permanente de bunuri. Ei au
apărut şi au evoluat ca instrumente de facilitare a schimburilor, a desfăşurării
vieţii economice. Cu apariţia banilor, ei, au cunoscut o evoluţie continuă,
sensul general al evoluţiei concretizîndu-se în: diversificarea instrumentelor
băneşti; tendinţa lor spre universalitate; ruperea treptată a acestora de

1.Umaneţ V “Economie Politică” Chişinău 2001 USM pag 54.

1

14
conţinutul lor material.Evoluţia banilor şi principalele ei tendinţe pot fi puse
în evidenţă prin marcarea formelor de bani cunoscute în istorie.
Prima formă de existenţă a banilor au constituit-o banii-bunuri; cele mai
căutate bunuri dintr-o anumită zonă s-au impus spontant în rolul de banii
(animale, ceai, blănuri, sare). Treptat, banii-bunuri s-au restrîns la preţioase
metale, aceastea impunîndu-se datorită proprităţilor intriseci (prin însăşi
esenţa lui): voaloarea mare sub un volum mic; diviziune perfectă; toate
fracţiunile au valoare proporţională cu greutatea lor; omogenitate calitativă;
greu alterabile. Apoi au apărut banii-monede de aur bătute, emise şi
garantate de autorităţile emitente. Erodarea metalului preţios prin folosire şi
falsificările de mare ampluare au făcut necesară apariţia înlocuitorilor. Mai
tîrziu au apărut banii de hîrtie ca simboluri ale banilor cu valoare deplină.
Hîrtiile emise de stat aveau curs forţat. Aceşti bani şi-au îndeplinit şi îşi
îndeplinesc funcţiile în baza încredereii populaţiei, dintr-o anumită ţară, în
posibilitatea lor de a înlocui cu succes banii cu valoare deplină. Banii de
credit (bani bancari) au apărut din nevoia de a facilita creditul în general,
creditul comercial, în special. Succinta incursiune în procesul metamorfozei
banilor permite evidenţierea a trei etape distincte în devenirea şi conţinutul
economic al acestora:
(a)etapa cînd moneda era fixată asupra unui bun economic, avînd
utilitate prin sine însăşi;
(b)moneda simbol, reprezentat al unor măfuri aflate în circulaţie;
(c)moneda convenţie, ca activ recunoscut şi acceptat să
îndeplinească funcţia de mijloc de schimb şi de plată, să fie simbol de valoare
în cadrul unei comunităţi. În general, banii se definesc prin raportarea fie la
mărfuri (bani-marfă specială), fie la instrumentele de schimb (banii
instrument general acceptat), fie la semnele de valoare (bani-simbol).
 Banii reprezintă un instrument social, general acceptat, de măsurare
şi comparare a schimburilor, de mijlocire directă şi indirectă a

15
 acestora, de transferare a drepturilor de proprietate de la o persoană
la alta.
Banii constituie rodul schimbului, marfa specifică, care în procesul evoluţiei
acestuia se separă de lumea mărfurilor şi îşi asumă funcţia de echivalent
general – măsură a valorii tuturor mărfurilor şi mijloc de schimb. Banii deja
pot fi utilizaţi ca mijloc de plată (achitarea datoriilor, taxelor de impunere
etc.), mijloc de acumulare. În relaţiile de schimb internaţionale funcţia banilor
este de bani mondiali în sensul că etaloanele monitare naţionale necesită a fi
aduse la un numitor comun din cauza diferenţei conţinutului valoric al
diferitelor monede naţionale.2 Unitatea monitară din fiecare ţară (sau cea
folosită în tranzacţiile internaţionale) reprzintă etalonul general (imaginar,
ideal) de măsură şi exprimare a cheltuielilor şi rezultatelor, a drepturilor şi
obligaţiilor oricărui agent economic, ca şi a banilor înşişi. Moneda reprezintă
astfel unitate de calcul a tutur bunurilor economice, ea devenind un termen
mediu, care măsoară orice, implicit excesul şi lipsa (Aristotel).
Banii îndeplinesc funcţia de mijlocitor al schimbului, “lubrifiantul” acestuia;
ei intermediază fiecare vînzare-cumpărare. Datorită banilor, procesul de
schimb este separat în două tranzacţii complementare: vînzare, adică cedarea
bunurilor în schimbul unei sume de bani; cumpărarea, adică obţinerea unei
cantităţi de bunuri în schimbul unei sume determinate de monedă. Opinia lui
P.A Samuelson şi W.D Nordhaus este că: natura schimbului natural constă în schimbarea
unei mărfi pe o altă marfă folosirea unui mijloc general de evidenţă ori a banilor.
Schimbul natural reprezintă un pas important în comparaţie cu cea orînduire în care
persoana avea nu mai ceea ce putea produce. Şi totuşi schimbul natural simplu are şi
lacune serioase. La început se vindea marfa care îndeplinea rolul unui mijloc de schimb,

iar apoi se cumpăra pe baza acestuia marfa necesară. Acum ca şi în trecut banii sunt

mijloc de plată, pentru că drepturile şi obligaţiunile economice sunt evaluate

în bani şi se sting prin cedarea (primirea) sumei corespunzătoare.
Obligaţiuniile fiscale, veniturile posesorilor factorilor de producţie (salariile,
2.Umaneţ V “Economia Politică” Chişinău 2001 USM pag55.
2

16
profiturile, renta, dobînda etc.), chiriile, împrumuturile şi o gamă largă de alte
drepturi şi obligaţii de plată sunt evaluate şi achitate prin intermediul
monedei. Masa monetară trebuie însă definită mai ales ca flux.
Ansamblul mijloacelor de plată acceptate şi recunoscute, aflate la
dispoziţia unităţilor economice (menaje, întreprinderi, organizaţii, instituţii
financiar-bancare) şi care mijlocesc tranzacţiile într-un anumit orizont de timp
(an, trimestru) reprezintă masa monetară flux. Cantitatea de bunuri
economice care se poate cumpăra cu un semn monetar la un moment dat se
numeşte puterea de cumpărare a monedei.
Ca regulă, o ţară cu economie puternică, modernă şi eficientă, capabilă
să asigure satisfacerea în bune condiţii a nevoilor, are o monedă cu putere
de cumpărare stabilă şi ridicată. În acest sens, un economist francez
sublinia că “fiecare popor are moneda pe care o merită”. Încrederea mai mare
sau mai mică într-o anumită monedă naţională depinde de nivelul şi starea
economiei ţării, care reprezintă suportul respectivei monedei.

1.3 Specializarea producătorilor-latură esenţială a diviziunii

sociale
“Cea mai mare perfecţionare a forţelor productive ale muncii şi, în mare
parte, îndemînarea şi chibzuinţa cu care se conduce sau se execută munca de pretutindeni
par a fi efectele diviziunii muncii” (Adam Smith).
Specielizarea agenţilor economici producători constitue o
caracteristică generală a economiei de schimb. De-a lungul secolelor, pe baza
progresului factorilor de producţie, s-a desfăşurat un amplu proces de
diversificare, specializare şi integrare a activităţilor economice.
 Ca latură inseparabilă a diviziunii sociale a muncii, specializarea
producătorilor înseamnă fixarea unor genuri de activităţi
producătoare asupra unor subiecţi economici; funcţiile producţiei se
repartizează pe unităţi, pe categorii de producători.

17
Spre deosebire de producătorul “universal”, caracteristic economiei naturale,
producătorul specializat se defineşte prin aceea că:
- utilizează factori de producţie speciali (unelte specializate, persoane,
forţă de muncă cu calificări diferite etc.);
- acţionează în domenii distincte de producţie, în ramuri şi subramuri
autonomizate;
- produce o gamă limitată de bunuri, uneori chiar un singur produs final;
- aduce cantităţi relativ mari din bunurile în producerea cărora s-au
evedenţiat.
- costurule unitare ale produselor sunt relativ mici etc.
Originea diviziunii muncii şi specializării, ca şi cauzale generale ale
adîncirii diviziunii şi sporirii gradului de specializare constau în legea
rarităţii, în lupta permanentă a oamenilor de a-şi satisface cît mai bine
nevoile cu resursele existente, relativ limitate. Deciziile producătorilor
individuali de a se specializa se întemiază, conştient sau incoştient, pe
avantajul comparativ.
 Avantajul comparativ constă în surplusul utilităţilor pe care un agent
economic îl aşteaptă, îl obţine de la producerea unui bun, avînd la
acesta un cost de oportunitate mai mic decît concurenţa sa.
Acest avantaj poate fi absolut şi relativ. Pentru conturarea acestor concepte o
să am nevoie de un exemplu numeric. Presupunem existenţa a trei producători
(PA, PB şi PC). Resursele de care dispune fiecare sunt egale cantitativ şi
identice ca stuctură şi calitate (RA, RB şi RC). Toţi cei trei producători oferă
combinaţii diferite din două bunuri:bunul X şi bunul Y. Abilitatea diferă a
celor trei producători-întreprinzători, în ceea ce priveşte combinarea
resurselor, se va concretiza în cantităţi de produse, aşa cum este reprezentat în
cele de mai jos:
PA : 10x sau 5y (sau oricare altă combinaţie)
PB : 4x sau 4y (sau oricare altă combinaţie)

18
 PC : 2x sau 3y (sau oricare altă combinaţie)
------------------------------------------------------
16x sau 12y _ _ _
Avantajul absolut aste, aşa cum se poate costata, de partea producătorului A.
El produce cea mai mare cantitate de bunuri cu aceleaşi resurse, respectiv el
poate produce o masă dată de bunri cu resurse mai puţine, comparativ cu
ceilalţi producători. În ceea ce priveşte avantajul relativ, acesta se
evidenţiază prin raportarea producţiilor la costul oportunităţii. Se fac, în acest
sens, comparaţii succesive. Dacă, de pildă, producătorul A alege să se
specializeze în producerea bunului x, atunci pentru fiecare unitate produsă în
plus din acest bun, el trebuie să renuţe la 0,5 unităţi din y; în situaţia în care se
specializează în producerea bunului y, producerea fiecărei unităţi din acest
bun îl va obliga să renuţe la 2 unităţi din bunul x. Făcînd o generalizare la toţi
cei trei producători, costurile de oportunitate ale bunurile produse vor fi:

Costul oportun al Costul oportun al

bunului X bunului Y
PA 0,5 y 2 x
PB Y x
PC 1,5 y 2/3x

Producătorul A are costul de oportititate cel mai mic al bunului X, el

sacrificînd doar 0,5 Y pentru a produce o unitate din bunul X. El s-ar putea
specializa în producerea acestui bun (X). Producătorul C, care absolut este cel
mai puţin eficient, dispune de un avantaj relativ în producerea bunului Y, el
sacrificînd doar 2/3 din bunul X pentru a spori cu o unitate producţia bunului
y. Deci, acesta s-ar putea specializa în producerea bunului Y.

Presupunînd că cei trei producători ar decide Qt = 8x + 6y, din care:

să aloce resursele de care dispun pentru a QA = 5x + 2,5y

19
produce atît bunul X, cît şi bunul Y, repartizînd QB = 2x + 2y
cîte ½ din acesta pentru fiecare bun, producţia QC = 1x + 1,5y
totală (Qt) ar fi de :
Dacă producătorul A se specializa în producerea Qt = 10x + 7y, din care:
bunului X (alocînd toate resursele pentru acesta), QA= 10x + 0
producătorului C, în producerea bunului Y, atunci QB= 0 + 4y
producţia totală ar fi: QC= 0 + 3y
Deci, specializarea producătorilor a avut ca efect un spor de
producţie socială costînd în 2 unităţi din bunul x (10x/8x) şi 1 unitate de bun y
(7y/6y), comparativ cu situaţia cînd ei nu erau încă specializaţi şi produceau
atît bunul X, cît şi bunul Y. Specializarea producătorilor şi rodnicia sporită,
pe baza ei, au fost şi continuă să rămînă surse ale progresului economic.

1.4 Proprietatea privată – trăsătură fundamentală a economiei

de schimb
“Filosoful speculativ se poate ocupa de căutarea fundamentelor adevărate (reale) ale
dreptului de proprietate; jurisconsultul poate stabili reguli, pe baza cărora se transmit
lucrurile afalate în posesiune; ştiinţa politică poate arăta care sunt cele mai sigure
garanţii ale acestui drept; în ceea ce o priveşte, economia politică nu consideră
proprietatea decît ca unul din cele mai puternice stimulente de a multiplica avuţiile…
Nu putem spune că proprietatea există decît acolo unde ea există nu ca un simplu drept, ci
ca un fapt”. (Jean Baptiste Say)

Conţinutul proprităţii. În esenţă, proprietatea exprimă unitatea dintre

obiectul şi subiectul ei. Obiectul proprietăţii îl formează bunurile, acestea
prezentîndu-se sub forma unor entităţi identificabile şi măsurabile economic.
În economia de piaţă, prezintă interes deosebit bunurile economice, adică
acelea care intră în circuitul marfar sau, cel puţin, sunt măsurabile în expresie
bănească. Prin caracteristicile lor, aceste bunuri pot face obiectul distinctiv al
proprietăţii unei anumite persoane.

20
  Subiecţii proprietăţii sunt persoane fizice (indivizi), fie persoane
juridice (sociogrupuri şi organizaţii) care deţin anumite bunuri în
proprietatea lor exclusivă şi care îşi exercită direct şi nemijlocit
drepturile asupra acestora.
Printre subiecţii de proprietate se înscrie şi statul, care, prin intermediul
administraţiilor publice, deţine, utilizează şi gestionează o anumită parte a
obiectului proprietăţii. Din punct de vedere economic, proprietatea exprimă
relaţiile obiective între indivizi şi grupuri sociale în legătură cu însuşirea
bunurilor existente în societate. În general , proprietatea poate fi definită ca
totalitate a relaţiilor dintre oameni în legătură cu bunurile, relaţii care
sunt reglate de norme sociale, specifice diferitelor perioade istorice ale
dezvoltării societăţii.
Atributele raportului economic de proprietate. Relaţiile economice
de proprietate au fost cercetate încă din antichitate. În dreptul roman, de pildă,
erau reglementate şi consemnate riguros dreptul de utilizare, de a culege
roadele şi de a dispune de lucruri-obiect al proprietăţii. Treptat, atributele
raportului de proprietate s-au diversificat. În prezent, acesta sunt următoarele:
- apropierea, ca drept de dispoziţie al proprietarului asupra bunului
aflat în proprietatea sa, puterea lui deplină de a dispune de el;
- însuşirea de către o persoană a unui bun, dreptul ei de posesiune, ca
dominaţie directă asupra obiectului;
- utilizarea obiectului proprietăţii pe care-l are în posesiune, unirea
factorilor de producţie cu cei umani;
- însuşirea roadelor date de bunurile aflate în proprietate, extinderea
raportului de proprietate şi asupra rezultatelor economice;
- aproprierea ca drept de gospodărire, administrare şi gestionare a
obictului proprietăţii, atribut apărut o dată cu revoluţia managerială.
Ceea ce diferenţiază societăţile, ceea ce le opune nu este prezenţa sau
absenţa drepturilor de proprietate, ci modul în care aceste drepturi

21
 consfinţite juridic se îmbină şi se conjugă între ele. Mai mult, aceasta
depinde de modul în care ele se distribuie, se atribuie, se transmit etc.
(Georges Berthu, Henri Lepage). Exercitarea acestor atribute este un
monopol al proprietarului, înstrăinarea lor fiind o funcţie exclusivă a
acestuia.
Propietatea privată, particulară, ocupă locul central în
sistemul proprităţii din ţările cu economie de piaţa. În cadrul propietăţii
particulare se disting mai multe forme de însuşire, posesiune şi de folosire
a bunurilor. Indeferent cum i se spune (particulară, individuală sau
privată), ceea ce defineşte proprietatea privată într-o economie de
piaţă nu-i prezenţa proprietăţii individuale, ci dominaţia a trei
principii juridice esenţiale:
a) orice drept de propietate nu poate fi decît un atribut al persoanelor,
definit prin drepturi individuale şi personale;
b) orice drept privind posesiunea, utilizarea sau transferul unei
resurse nu poate face obiectul mai multor proprietăţi simultane şi
concurente;
c) în fine, orice drept legal recunoscut unui individ constituie un “bun
privat”, care poate fi liber cedat sau transferat în profitul altor
persoane.
Mai întîi, există forma individuală de proprietate particulară, în cazul în
care cel ce stăpîneşte factorii de producţie îi şi foloseşte direct (proprietatea
individuală a meşteşugului, a ţăranului, a negustorului, a prestatorului de
diverse servicii). Se manifestă, de asemenea, forma privată-individuală de
proprietate particulară, atunci cînd un anume proprietar deţine factori de
producţie, pe care îi utilizează cu lucrători salariaţi nonproprietari.
Forma principală actuală de proprietate particulară este cea privat-
asociativă, organizată sub forma unor societăţi de capitaluri, în care

22
proprietarii fie că utilizează salariaţi nonproprietari, fie că ei înşişi sunt
participanţi la procesul de producţie.
Proprietate publică (de stat), în toate ţările lumii, se caracterizează prin
aceea că bunurile, îndeosebi cele investiţionale, se află în proprietatea
organizaţiilor statale, privite ca subiect de proprietate. Folosirea şi gestionarea
obiectului acestei proprietăţi revine în sarcina diferitelor administraţii publice,
centrale sau locale.
Proprietatea mixtă constă din combinarea în forme şi diferite a celor
două forme de proprietate arătate (privată şi publică).
Între toate formele de proprietate există, în condiţiile economiei de piaţă,
o permanentă compatibilitate. Aceasta în sensul că ele sunt subordonate, în
egală măsură, principiului economic universal al raţionalităţii şi
eficienţei.În acelaşi timp, proprietatea individuală – provenită din muncă
lichidează premisele proprietăţii înstrăinate, indiferent de formele şi condiţiile
istoric ale înstrăinării.
Permanenta competiţie între formele de proprietate se manifestă în
participarea lor la procesul concurenţial general. În baza acestui proces,
ponderea şi rolul diferitelor forme de proprietate se modifică în funcţie de
dezvoltarea generală a ţării de opţiunile politice ale popoarelor. Oricum,
sensul pozitiv al evoluţiilor respective, a modificării ponderii diferitelor
forme de proprietate este dat de progresul economico-social, de progresul
factorilor de producţie şi de eficienţa folosirii lor.

CAPITOLUL II

23
 Economia de schimb – fomă universală de organizare şi
funcţionare a economiilor contepmorane.

Realitatea economică nu poate fi delimitată rigid sau sever, în

economie naturală şi economie de schimb. Aceste forme de economie au
coexistat şi s-au intercondiţionat. De aceea, apreciera unei realităţi economice
ca fiind organizată ca economie naturală ori de schimb se face după criteriul
preponderenţei pe care o formă sau alta de organizare o deţine în cadrul
întregii activităţi economice. După opiniea unor savanţi, cu care eu sunt de
accord, în privinţa schimbului că:
Schimbul reprezintă corarul logic şi practic al specializării,
presupunînd schimbul de activităţi între agenţi economici, într-un anumit
raport de schimb, aşa încît nevoile economice să poată fi satisfăcute în cît mai
bune condiţii pentru toţi. Un bun sau serviciu care se schimbă se numeşte
marfă. Schimbul reprezintă esenţa metabolismului sistemului economic.
Schimbul generează comparabilitatea produselor create de diferiţi
producători. Aprecierea valorilor bunurilor se face nu de producător, ci de
cumpărători potenţiali. Ei vor aceepta valoarea medie socialment-necesară,
determinată de cheltuielile medii la fabricarea produsului respectiv. Acel
producător, ale căror cheltuieli nu corespund acestei mărimi medii, nu-şi va
restitui cheltuielile, nu va avea profit sau nu va schimba produsul, va da
faliment şi va fi exclus din activitatea economică. Un asemenea tip de
economie este numit de marfă, după cum afost spus mai sus, deoarece
bunurile create nu reprezintă valoare utilă pentru producător. Acesta califică
produsul său ca valoare drept mărime determinată de cheltuielile suportate şi
cîştigul aşteptat. Produsul va fi bun numai pentru cumpărător, care-l apreciază
ca valoare utilă pentru satisfacerea unei nevoi şi apoi va negocia valoare lui
de schimb. Marfa deci este un produs creat nu pentru consumul propriu, ci ca
obiect de schimb. O dată cu sporirea numărului de produse scoase pentru
schimb, ca rezultat al extinderii diviziunii muncii, apar dificultăţi.

24
Participanţilor la schimb li este tot mai dificil să efectuieze această operaţie
din cauza necoincidenţei scopurilor propuse. Experenţa schimbului permite
oamenilor să observe că anumite produse sunt permanent scoase la schimb,
sînt solicitate de majoritate (produse de prima necesitate). Pentru aşi înlesni
posibilităţile în procurarea celor necesare, oamenii încep a schimba produsele
sale pe cele mai solicitate, iar prin aceasta mai uşor le găseau pe cele căutate.
Aşa a apărut marfa-etalon, marfa ca mijloc de schimb. Schimbul din forma
Marfa1 = Marfa2 capătă forma:
Marfa1 – Marfa etalon - Marfa2
La diferite popoare în calitate de marfă etalon, ca mijloc de
schimb, se utilizau diverse produse. În Islanda, spre exemplu, asemenea marfă
etalon era scumbria, în Africa – sclavii.
Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi
desfăşurare a activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în
vederea vînzării, obţinînd în schimbul lor altele. Economia de schimb
reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a activităţii
economice în lumea contemporană.
a) Specializarea agenţilor economici. Spre deosebire de producătorul
“universal”, caracteristic economiei naturale, economiei de schimb are la baza
diviziunea socială a muncii, care generează agenţi economici specializaţi: pe
profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial.
Adam Smith a demonsrat că diviziunea şi specializarea reprezintă
cel mai important factor de progres pentru individ şi pentru societate, este
baza perfecţionării forţelor productive, creşterii îndemînării, preceperii şi
chibzuinţei, sporirii şi diversificării producţiei. Originea diviziunii muncii
rezidă în dorinţa naturală a oamenilor de a-şi satisface mai bine trebuinţele.
Prin specializare şi recurgerea la schimb, fiecare are posibilitate să obţină mai
mult faţă de situaţia cînd produce singur întreagă gamă de bunuri necesare
existenţei. Specializarea agenţilor economici într-un anumit domeniul concret

25
poate avea numeroase determinări: tradiţia, obişnuinţa, întîmplarea,
experienţa ş.a.
b) Autonomia şi independenţa agenţilor economici. Ca trăsătură a
economiei de schimb autonomia presupune că agenţii economici sunt abilitaţi
cu drept de decizie, iar înstrăinarea bunurilor la baza criterii economice.
Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic izvorît
proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în raport de o formă sau de
alta de proprietate.
c) Activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Datorită diviziunii
muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este dependent de bunuri
furnizate de alţii, majoritatea covîrşitoare a acestora fiind destinate
schimbului. Procesul separă, în timp şi spaţiu, producţia de consum, pe
producător de consumator, creează o dependenţă puternică a fiecăruia de
ceilalţi. Între producţie şi consum, între producător şi consumator se interpune
schimbul – piaţa. Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează
întreaga viaţă economică; nici un agent economic nu se poate izola de piaţa,
care devine un mecanismul central.
d) Monitorizarea economiei. Ea se concretizează în faptul că “banii
reprezintă, alături de capital şi specializare, cel de-l treilea aspect major al
vieţii economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sîngele care irigă
sistemul economic… şi etalonul de măsură a valorii”. Ansamblul tranzacţiilor
economice, modul de funcţionare a economiei, chiar structura organică a
societăţii sunt, într-o formă sau alta influenţate de către bani (monedă).
2.1 Fluxurile între agenţi economici-tranzacţii
bilaterale de piaţă.

În cadrul economiei de scimb, între subiecţii economici se dirulează

permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă). Se desting
tranzacţii unilaterale şi tranzacţii bilaterale. Primele, cele unilaterale (de
transfer), reprezintă mişcări inovoce de bunuri (donaţii, impozite, taxe,

26
exproprieri fără despăgubiri etc.). Tranzacţiile bilaterale constau în mişcări
reciproce, biunivoce de bunuri între doi agenţi economici. În rîndul acestora
se desting tranzacţii bilaterale coercitive (de exemplu, o naţionalizare cu
despăgubiri), impuse administrativ unuia dintre participanţi la tranzacţie, şi
tranzacţii bilaterale de piaţă, generate de întîlnirea cererii şi ofertei, al
interesului cumpărătorului de a-şi maximiza utilitatea şi cel a vînzătorului de
a-şi maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor economice, doar cele
bilaterale de piaţă decurg din esenţa şi natura economiei de schimb.
În economia de schimb, majoritatea bunurilor economice îmbracă
forma de marfă. Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau
satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vînzării-cumpărării prin
tranzacţiile bilaterale de piaţă. Analiza comparată pune în evidenţă existenţa
unor grade de marfaritate diferită pentru bunurile economice. Din
multitudinea acestora, cel puţin trei sunt tipice: bunuri integral marfe sau
bunuri comerciale; bunuri parţial marfe sau mixte şi bunuri nonmarfe sau
noncomerciale.Bunurile economice integral marfare sau comerciale sunt cele
care trec de la producător la consumator prin mecanismele pieţei, pe baza
unor preţuri care se formează liber, în raport de cerere şi ofertă, fără
intervenţii administrative sau utilizarea unor pîrghii economico-financiare cu
scopul de a deforma preţul. Bunurile mixte sunt cele care trec de la producător
la cosumator prin vînzare-cumpărare. Bunurile noncomerciale sunt bunuri
economice a căror producere ocazionaează chiltuieli, dar ajung la consumator
în mod gratuit, costurile ocazionate fiind suportate de către comunitate.
Deci, în economia de schimb ponderea covîrşitoare în ansamblul
bunurilor economice o au cele integral marfare, adică cele comerciale.

CAPITOLUL III
Aspectul Republicii Moldova în economia de schimb.

27
 După cum se ştie, în cadrul fostei RSSM nu avea relaţii economice
externe propriu zise. Aceasta încep a se constitui abia în 1991, după obţinerea
independeţei politice. Opt ani mai tîrziu Republica Moldova avea relaţii
comerciale cu peste 100 de ţări. Restructurarea comerţului exterior în ţările
post – socialiste este într-adevăr afectată de numeroase evenimente, cum ar fi
rapiditatea şi modalităţiile tranzaţiei spre economia de piaţă, deschiderea
spre pieţele externe, instaurarea convertibilităţii, privatizarea şi dezvoltatrea
investiţiilor străine directe în aceste ţări. Toate aceste aspecte se referă şi la
ţara noastră, care chiar din debutul reformelor radicale (1991) îşi propune
drept scop edificarea unei economii libere de piaţă şi integrarea în economia
mondială. Calea ce va trebui să fie parcursă de ţara noastră este destul de
dificilă şi chiar pe de o parte necunoscută. La toate acestea se adaugă lipsa
experienţei nu numai în domeniul tranziţiei, ci şi în cel extern. Timpul nu mai
permite de a înainta fără a chibzui bine. Experimentarea oarbă este de
neconceput, deoarece consecinţele pot fi ireparabile.
În aceste condiţii, se cere ca fiecare pas al ţării noastre, în general,
şi în sectorul extern, în particular să fie bine gîndit şi argumentat în baza
experienţei mondiale (teoretice şi practice). Fiind o ţară cu o capacitate redusă
a pieţei interne şi cu resurse naturale limitate, Republica Moldova din punct
de vedere economic are cel puţin trei factori externi a dependenţei:
a) În privinţa importării resurselor energetice şi a materiei prime.
b) În privinţa pieţelor de desfacere a produselor autohtone.
c) În privinţa atragerii de noi tehnologii şi echipamen.
Comerţul exterior joacă un rol destul de important în toate ţările în
tranziţie, inclusiv şi în Moldova, fapt ce se datorează dimensiunile
neînsemnate ale economielor lor şi, drept consecinţă, schimburile externe
reprezintă o parte mai importantă din PIB (produsul intern brut). În cazul
Moldovei, la toate acestea se adaugă şi faptul că ţara noastră depinde în

28
totalitate de importul resurselor energetice. Astfel sectorul extern trebuie să
devină unul prioritar. Reformele începute în acest sector nu dau încă
rezultate cocrete, şi pe parcursul lor, este necesar să fie corectate în dependeţă
atît de situaţia internă şi externă, cît şi de exprerienţa mondială acumulată.
Cunoaştera expererinţei mondiale în domeniul extern ar contribui la
fundamentarea deciziilor din acest sector şi ar permite impulsionarea
activităţii economice externe.
Generalizînd pot să spun că; succesele economice, precum şi
bunăstarea noastră materială a populaţiei, depinde într-o măsură mult mai
mare decît în alte ţări de caracterul şi efecienţa relaţiilor cu “restul lumii”.

3.1 Condiţiile geografice favorabile a Republicii Moldova

Caracterul neomogen al condiiţilor naturale, în special climei,

vegetaţiei , lumii animale, relieful, rocii – mame au condiţionat formarea
unui înveliş de sol foarte variat care se deosebeşte print-o înaltă fertilitate.
Acest relief sau sol poartă denumirea de cernoziom. Sunt mai multe feluri de
cernoziomuri:
a) cernoziomuri livigate
b) cernoziomuri tipice
c) cernoziomuri obişnuite
d) cernaziomuri carbonatice
e) soluri brune de pădure
f) soluri aluviale
a),b) Aceste cernoziomuri s-au format în stepele de fîneaţă cu un bogat covor
de diverse ierburi, ceea ce a şi contribuit la formarea unei cantităţi mai mari
de humus. Ele sunt mai umede decît celelalte cernoziomuri şi mai puţin dispu
se la eroziune. De aceea de pe aceste soluri se obţin cele mai înalte recolte a
diferitelor culturi agricole, mai ales a soiurilor de grîu, porumb, sfeclă de

29
zahăr, tutun, sol. Cernoziomurile tipice şi livigate ocupă suprafeţele mari, în
deosebi,în raionele de nord a R.Moldovei, (Edineţ, Bălţi).
c),d) Ele s-au format în stepele de sud mai aride ce dispuneau de un covor de
vegetaţie de diverse ierburi mai sărace. De aceea ele conţin o cantitate mai
mică de humus. Aceste soluri sunt asigurate mai puţin cu umezeală şi de
aceea pentru sporirea recoltelor culturilor agricole au nevoie de irigaţie
artificială şi introducerea îngrăşămintelor. Aceste cernoziomori sunt potrivite
mai mult pentru creşterea cerealelor, floarea – soarelui, tutunului, boabelor
şi în special a viţei-de-vie. Ele sunt răspîndite pe larg la sud, (Comrat,
Cahul).
e),f) Se întîlnesc numai în Codri şi ocupă cele mai înalte suprafeţe ale
interfluviilor şi ale versanţilor cu altitudenea absolută de peste 300m. Aceste
soluri sunt favorabile pentru plantaţiile pomicole, a soiurilor de tutun aromat.
Solul este avantajul nostru cel mare. Ca argument pot să aduc un
exemplu de specialişti germani ce au studiat potenţialul viilor, calitatea
vinurilor şi solului moldovenesc. În 1996 un grup de specialişti germani au
studiat în modul cel mai minuţios potenţialul viilor şi calitatea vinurilor
moldoveneşti ca pînă la urmă să ajungă la concluzia că dacă: ”suprafeţele de
viţă-de-vie sunt de o calitate bună şi corespund standardelor vest – europene.
Neajunsul nostru principal, în viziunea tot acelor specialişti germani, este
faptul că agenţii economici din Moldova nu sînt în stare să-şi comercializeze
profisional produsele pe piaţă. Aceasta se referă în special la exportul în ţările
Uniunii Europene. Chiar Dimitrie Cantimir, cu aproape 3 secole în urmă
constată cu amărăciune, că moldovenii nu prea se împacă bine cu comerţul, cu
schimbul, întrucît: “… moldovenii din naştere sunt atît de mîndri şi
nepăstători, că socotesc orice fel de negustorie mai prejos de ei, în afara de
roadele strînse de pe pămînturile lor.”
Pentru moment, cele mai mari avantaje comparative Moldova le are anume în
producerea vinurilor, mai ales în celor de calitate, deoarece în privinţa

30
vinurilor ordinare nu putem să avem o mare competivitate cu Italia, Spania,
Portugalia, Franţa, deoarece cea mai mare parte a viilor sunt de belşug irigate
şi au roadă la hectar foarte mare. Deşi, pe plan mondial vinurilor au o
nestabilitate, Moldova va fi nevoită să-şi mărească suprafeţe cultivate cu viţă-
de-vie, lucru care şi preconezează în viitorul apropiat.
Evoluţia suprafeţei viţei-de-vie în anii 1970-2005
(mii hectare)
1970 1975 1980 1985 1990 1992 1994 1996 2005
Suprafaţa
viilor 251 278 256 220 201 194 186 175 214

Făcînd nişte calcule simple, ajungem la concluzia că Moldova ar

putea produce într-un viitor apropiat anual cîte circa 2000 mln.l.de vin. Pentru
comparaţie, în 1996, în Europa principale producători de vin au fost 1) Italia –
cu 6000 tone de vin 2) Franţa – 5897 3) Spania – 2883 4) Germania - 1400 5)
Portugalia – 713. Această parte a fi potenţialul maxim al viilor moldoveneşti,
din punct de vedere pur cantitativ. Fiind că şi mai mari sunt posibilităţile de a
comercializa doar vinuri de înaltă calitate şi pe pieţile cu o putere de
cumpărare mare.
În anii 1991-1997, cînd colhozurle şi sovhozurile erau obligate să
exporte vinurile în Rusia în schimbul resurselor energetice şi a materiei prime
importante puţin se gîndeau la competivitatea vinurilor noastre. Astfel potrivit
calculelor efectuate de către experţii germani, un litru de vin moldovenesc,
adus în Germania ar costa 1,12DM, pe cînd un vin semilar, importat în
Ungaria ar fi 1,51DM, deşi cum se ştie Ungaria este mult mai aproape decît
Germania. Această este încă un argument, care încă odată, dă dovadă de
avntajul nostru în schimburile mondiale şi comerţ. Graţia schimbului, o ţară
(şi respectiv consumătorii ei) au posibilitatea de a procura bunuri provenite
din străinătate la preţuri mai avantajoase (mai joase) decît pe teritoriul
naţional şi de a vinde peste hotare bunuri la un preţ mai ridicat, decît înaintea

31
schimbului. Esenţa acestu fenomen constată în existenţa avantajelor de către
diferite ţări în efectuarea acestor schimburi reciproce. Factorii ce determină
această diferenţă de preţuri constituie inerţia analizei şi explicării specializării
internaţionale. Încă un argument în privinţa schimbului a fost adus de către
A.Smith. “Din ce motive o ţară ar putea fin interesată să participe la schimbul
internaţional”, priul răspuns la această întrebare spune A.Smith că o ţară ar
putea participa la un schimb doar în cazul cînd ea produce cel puţin un produs
mai ieftin decît toate celelate ţări. Deci, este noţiunea avantajului absolut,
teoria căruia a fost elaborată şi desfăşurată în celebra sa lucrare “Avuţia
naţiunilor”.3
Generalizînd, opinia mea este că noi trebuie să studiem insistent
cererea mondială şi să producem cît mai raţional producte calitative şi să le
putem rentabil realiza. Numai atunci noi vom face nişte paşi spre binele
nostru.
3.2 Integrarea economică a Republicii Moldova privitor
economia de schimb.

Integrarea economică regională este o formă relativ nouă de relaţii

economice între ţările lumii, o modalitate calitativ superioară de colaborare
între ele. În prezent ea este forma cea mai superioară de relaţii economice
interstatale. În cazul studierii fenomenului “integrarea economică regională”
trebuie să ţină cont de faptul că această integrare nu poate avea loc de la sine,
în mod automat, ci numai în urma unor înţelegeri la nivel interstatal.
Constituirea unei, imense piţe interne poate ameliora eficacitatea progresului
productiv datorită a trei mecanisme: a) o intensificare a diviziunii
internaţionale a muncii între ţările pe cale de integrare; b) o mai bună
exploatare a economiilor de scară de către firmele din ţările respective; c) o
intensificare a concurenţei cu efectele ei benefice asupra dinamismului
întreprinderilor.
3
D.Moldovanu “Economia relaţiilor externe” Chişinău 2999.

32
 Acest fapt permite producerea bunurilor în serii mari şi efectuarea
economiilor de scară, ceea ce contribuie la reducerea costului a unei unităţi de
produs. Toate acestea favorizează sporirea competivităţii întreprinderilor pe
piaţa mondială. Fiind un proces, integrarea economică regională evoluează de
la o treaptă la alta, “îmbrăcînd” următoarele forme: 1) zona de liber schimb;
2) unuine vamală; 3) piaţă comună; 4) uniune monetară; 5) uniune economică
şi monetară.
Zona de liber schimb – este cea mai simplă formă de integrare economică
regională. Ea presupune supremarea taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative
în relaţii dintre ţările membre, permiţînd, totodată, fiecărei ţări să promoveze
o politică vamală independentă în relaţiile cu “restul lumii”.
Uniunea vamală – presupune, pe lîngă funcţionarea zonei de comerţ liber,
stabilirea unui tarif comun faţă de terţe ţări, vizînd astfel doar relaţiile de
schimb între ţări, fără a afecta însă şi activitatea de producţie.
Piaţa comună – prevede nu numai supremarea obstacolelor vamale şi
stabilirea unui tarif vamal comun, ce o liberă circulaţie a capitalului, a
serviciilor şi persoanelor.
Uniunea economică – este în fond, o piaţă comună la care se mai adaugă un
element principal nou, şi anume aplicarea unor politici economici, elaborate
în comun.
Uniunea economică şi monetară – presupune existenţa unei monede unice,
care ar substitui monedele naţionale şi ar circula liber în toate ţările membre.
Uniunea Europeană este deocamdată unica organizaţie economică regională
care a trecut consecutiv toate treptele, şi care după întroducerea de la 1
ianuarie 1999 a Monedei Unice Euro şi a creării unei Bănci Centrale Comune.
De la 1 iulie 2002 în Europa Occidentală monedele naţionale nu vor mai fi
variabile, în circulaţie aflîndu-se doar bancnotele şi monedele euro.
Dacă avem relaţii cu alte ţări trebuie să le realizăm economic. Continuînd
tema cu Germania pot să aduc un exemplu curent care este desctris de Maia

33
Marin în revista “Dezvoltarea”(Nr 13 (128) 4 aprilie 2002 pag 4)4. Din
revista dată bine se observă că antrepenorii germani s-au arătat interesul de
către vinurile noastre şi solul nostru aşa variat.
Devenită membră la 28 iunie 2001, a Pactului de Stabilitate, R.Moldova
căpătat posibilitatea reală de a începe şi ea negocierile în vederea semnării
unui Acord de Stabilitate şi Asociere cu Uniunea Europeană. În scopul
restabilirii Europei de sud – est, organizaţiile internaţionale au alocat deja
suma 24 miliarde de dolari. Aceşti bani vor fi folosiţi pentru reconstrucţia
economică şi politică. R.Moldova va benificia şi ea de finanţarea unor
proiecte ce vizează dezvoltarea infrastucturii, industrii energetice etc.
În acest fel Pactul de Stabilitate este calea cea mai reală de aderare
a R.Moldova la Uniunea Europeană. Restul depinde numai de noi.

3.3 Propuneri. Concluzii.

Criza prin care trece R.Moldova şi alte ţări post – comuniste a
frînat evoluţia relaţilor ei comerciale într-o direcţie inversă dezvoltării
economice fireşti a societăţii contemporane. După opinia lui A.Smith,
schimburile de mărfuri au loc în baza legii valorii. Dar, opinia mea este că
principalul rezultat a tranziţiei moldoveneşti este “crearea” unei economii
mafiote, sau subterane, absolut opuse interesului naţional. La 28 iunie 2001
R.Moldova a aderat oficial la Pactul de Stabilitate pentru Europa de sud-est,
unde trebuie să profite de acest moment în folosul economiei ţării. Pentru a
arata beneficele comerţului liber între naţiuni, A.Smith propune următoarele
argumente:
 Comerţul exterior permite de a realiza surplusuri şi de a procura
bunuri pentu care există o cerere.
“Daţi-mi ceea de ce am nevoie, şi veţi avea de la mine ceea de ce
aveţi nevoie …”.
4
Revista “Dezvoltarea” Nr 13 (128) 4 aprilie 2002 pag 4.

34
  Comerţul internaţional stimulează creşterea economică atît pe plan
naţional, cît şi mondial.
În privinţa economiei de schimb A.Smith aplică principiul diviziunii muncii
la nivel mondial. În cazul cînd fiecare ţară, după deschiderea sa spre
schimburi, se va specializa în produsul pentru producerea căruia deţine
avantajul absolut, aceasta va determina şi obţinerea unui beneficiu la nivel
mondial.
Pentru progresarea economiei ţării noastre, în pofida tuturor
faptelor, eu propun următoarele:
I. Vom progresa atunci şi numai atunci cînd vom produce
producţia finită, şi realizînd bine pe piaţă producţia, care va
fi coordonată de stat (căci statul trebuie să coordoneze cu
procesele economice, ci să nu se amestice în ele), vom putea
face buni paşi spre o economie sănătoasă.
II. Unul din primele etape ce trebuie să facă în curînd R.Moldova
este de a soluţiona şi ameliora situaţia în stînga Nistrului
(Transnistria), fiindcă în Transnistria este cocentrată
aproximativ 68% de industrie.
III. Avînd un teren favorabil trebuie să-l utilizăm raţional, cum
este folosit în ţările avansate (Germania, Franţa, Japonia,
Olanda ş.a). Dacă dorim să ieşim din impas, atunci trebuie să
depunem un mare efort.

Reeşind din toate spuse de mai sus, pot afirma că dezvoltarea

schimbului reciproc de activităţi între membrii unei comunităţi umane,
poate aduce la rezultate maxime ţării, dacă avantajele ţării sunt bine
gîndite, prelucrate, cizelate şi realizate pe piaţă mondială.

35
 Încheere.

Este evident, că specializarea constituie sursa comerţului

internaţional. Nu aste posibil de a intensifica exporturile decît cu condiţia
obţinerii pieţelor de desfacere, iar ideea de a abandona unele activităţi de
producere devine reală doar cu condiţia de a le obţine în exterior şi cu altă
condiţie, ca această producţie să fie mai avantajoasă (în exterior), decît
producerea bunurilor şi servicilor similare de sine stătător.
În urma efectuării tezei s-a constatat că:
În capitolul I s-a analizat despre geneza economiei de schimb şi
etapele sale de dezvoltare prin care ea a trecut. Economisirea devine o
trăsătură a activităţii umane în general, dîndu-i caracter raţional. De-a lungul
secolelor şi mileniilor, schimburile dintre producători şi consumători s-au
dezvoltat atît în lărgime, cît şi în profunzime. Noi şi noi teritorii au fost atrase
în sfera pieţei, produse din ce în ce mai numeroase şi în cantităţi sporite au
intrat în procesul schimbului. În acelaşi timp, modalităţiile, tehniciile şi
instrumentele de schimb au devenit tot mai rafinate. În acest capitol s-a mai
analizat despre piaţă fiind o realitate comlectă şi dinamică, convertibilitatea
banului, specializarea producătorilor ca latură esenţială a diviziunii muncii,
proprietatea privată fiind trăsătura fundamentală a economiei de schimb.
Deci, economia de schimb se prezintă ca un organism viu, concret – istoric, a
cărei funcţionalitate şi eficienţă depind de modul în care oamenii cu
interesele, aşteptările şi speranţele lor-participă la activitatea economică
curentă.
În capitolul II s-a analizat despre fluxurile între agenţii economici şi
tranzacţiile lor bilaterale. În cadrul economiei de scimb, între subiecţii
economici se dirulează permanente fluxuri (tranzacţii) de bunuri (inclusiv de
monedă). În economia de schimb, majoritatea bunurilor economice îmbracă
forma de marfă. Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau

36
satisfacerii nevoilor de viaţă ale oamenilor, destinat vînzării-cumpărării prin
tranzacţiile bilaterale de piaţă. Economia de schimb ca formă universală şi
funcţionară de organizare a economie contemporane. Aceste forme de
economie au coexistat şi s-au intercondiţionat. De aceea, apreciera unei
realităţi economice ca fiind organizată ca economie naturală ori de schimb se
face după criteriul preponderenţei pe care o formă sau alta de organizare o
deţine în cadrul întregii activităţi economice. Economia de schimb
desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în
care agenţii economici produc bunuri în vederea vînzării, obţinînd în
schimbul lor altele. Economia de schimb reprezintă forma universală de
organizare şi funcţionare a activităţii economice în lumea contemporană.
Deci, în economia de schimb ponderea covîrşitoare în ansamblul bunurilor
economice o au cele integral marfare, adică cele comerciale.
În capitolul III s-a analizat despre aspectul R.Moldova privitor
economia de schimb. Căci, calea ce va trebui să fie parcursă de ţara noastră
este destul de dificilă. Timpul nu mai permite de a înainta fără a chibzui bine.
Generalizînd, opinia mea este că noi trebuie să studiem insistent
cererea mondială şi să producem cît mai raţional producte calitative şi să le
putem rentabil realiza, dar trebuie de depus un mare efor . Cred că va fi unul
din primii paşi spre viitorul nostru şi a generaţiei ce vine în urma noastră.

37
 Bibliografie:
1. Dobrotă Niţa “Economie” .Bucureşti 1999 (p49-64)
2. Umaneţ Valeriu ”Economie politică” .Chişinău 2000 (p50-56)
3. Ediţia V-a “Economie” (p34-38)
4. Dumitrescu Sterian ”Economie politică” (ediţia v-a), (p16-19)
5. Chirică Lefter, Ionescu Romeo-Victor “Sinteze de economie
politică” Bucureşti 1997(p20-23)
6. Moldovanu Dumitru “Economie relaţiilor externe” Chişinău
1999 (p9-11, p85-88)
7. Moldovanu Dumitru “Economie politică” 1999 (p290-297)
8. RăileanValentin, Studionov Corina “Particularităţiile comerţului
exterior al unei ţări mici în tranziţie:exemplul Moldovei”
Chişinău 2000 (p7-18)
9. Iordache Stelian, Constantin Lazăr “Curs de economie politică”
1999 (p50-52)
10. Tendinţe în economie, ediţie Trimistrială Moldova (aprilie-
iunie 2001), (p29-30)
11. Revista “Dezvoltarea” Nr.13(128) 4 aprilie 2002 (pag 4)

38