Organismele de Promovare A Politicii Externe A R.M.

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ
PE LÎNGĂ PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA
CATEDRA
RELAŢII INTERNAŢIONALE
TEZA DE DIPLOMĂ
TEMA:
ORGANISMELE DE PROMOVARE
A POLITICII EXTERNE A REPUBLICII MOLDOVA
(PREŞEDINŢIA, PARLAMENTUL, GUVERNUL, MAE)
Autor: Berzoi Oleg,

grupa 223, secţia la zi
Conducător ştiinţific: Corneliu Popovici,

doctor în filozofie,
conferenţiar universitar
CHIŞINĂU-2003
CUPRINS
INTRODUCERE.................................................................................................................. 3
CAPITOLUL I. PREŞEDINŢIA.......................................................................................11
§1. ŞEFUL DE STAT - REPREZENTANTUL SUPREM ÎN RELAŢIILE
INTERNAŢIONALE........................................................................................................11
§2. PRINCIPALELE ATRIBUŢII ALE ŞEFULUI DE STAT ÎN DOMENIUL
RELAŢIILOR EXTERNE................................................................................................12
CAPITOLUL II. PARLAMENTUL.................................................................................20

§1. PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA ÎN RELAŢIILE EXTERNE............20
§2.. PLENUL PARLAMENTULUI ŞI POLITICA EXTERNĂ......................................24
CAPITOLUL III. GUVERNUL........................................................................................36

§1. MINISTRUL AFACERILOR EXTERNE - REPREZINTANTUL GUVERNULUI
ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE.............................................................................36
§2. ATRIBUŢIILE GUVERNULUI ÎN DOMENIUL POLITICII EXTERNE.............38
CAPITOLUL IV. MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE......................................41

§1. MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE - UN ORGAN DE STAT
SPECIALIZAT.................................................................................................................41
§2. MINISTRUL AFACERILOR EXTERNE - PRINCIPALUL PURTĂTOR DE
CUVÎNT ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR EXTERNE ALE UNUI STAT.................45
CAPITOLUL V. MISIUNILE DIPLOMATICE............................................................50

§1. MISIUNILE DIPLOMATICE: STRUCTURA, CLASELE, CATEGORIILE ŞI
FUNCŢIILE..................................................................................................................... 50
§2.RELAŢIILE DIPLOMATICE....................................................................................52
§3. CONVENŢIILE ŞI TRATATELE INTERNAŢIONALE CU PRIVIRE LA
RELAŢIILE DIPLOMATICE.........................................................................................55
CONCLUZII....................................................................................................................... 57
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE.....................................................................................66
2
INTRODUCERE
Politica externă a Moldovei conţine fireşte elemente de continuitate, consecinţă
a consensului existent la nivel politic şi popular asupra priorităţilor noastre pe plan
internaţional: dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate, afirmarea rolului Moldovei la
nivelul instituţiilor naţionale şi internaţionale, contribuţia la consolidarea securităţii
naţionale, a stabilităţii democraţiei şi a statului de drept, la respectarea valorilor
democratice şi a drepturilor omului şi la dezvoltarea economiei de piaţă funcţionale, a
comerţului internaţional şi investiţiilor. În acelaşi timp, situaţia generală a ţării,
rezultatele modeste înregistrate a ţării noastre indică necesitatea unui nou spirit în
asigurarea coerenţei, eficacităţii şi predictibilităţii politicii noastre externe.
Organismele de promovare a politicii externe a Republicii Moldova au
desfăşurat şi continuă să desfăşoare o activitate amplă menită să promoveze politica
externă a Republicii Moldova, atît în relaţiile multilaterale, cît şi în cele bilaterale,
precum şi să creeze condiţii favorabile pentru edificarea unui stat democratic bazat
pe drept.
Legea internă a diferitelor ţări stabileşte competenţele autorităţilor centrale şi
de specialitate în problemele internaţionale. De obicei, în unele state aceste
competenţe sînt atribuite şefului statului (preşedinte, rege, monarh), puterii legislative
(parlament, congres, senat, dumă), puterii executive (guvern, consiliu de stat, consiliu
de miniştri, cabinet de miniştri). Competenţele menţionate sînt delimitate în funcţie
de forma de guvernare existentă în fiecare ţară concretă.
Dintre toate organele de stat care îndeplinesc atribuţii în domeniul relaţiilor
externe şi care sub raportul dreptului internaţional apar ca forme ale diplomaţiei ad-
hoc, se detaşează cu totul aparte, ca figuri distincte (prin relevanţa pe plan
internaţional a funcţiilor pe care le au şi prin statutul juridic de care beneficiază
conferindu-li-se o statură internaţională) şeful de stat şi ministrul afacerilor externe.
În orice entitate statală există în mod necesar “un şef de stat” sau “capul
statului”. Acesta este cel mai înalt organ - organul suprem al statului şi îl reprezintă,
înăuntrul ca şi în afara frontierelor, în totalitatea relaţiilor sale.
3
Preşedintele Republicii Moldova, în calitatea sa de şef al statului, reprezintă
statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii
teritoriale a ţării. În acest context, determinantul “şef al statului” desemnează
persoana, care este chemată să reprezinte la cel mai înalt nivel statul, personificînd
întreaga naţiune şi teritoriul ţării1.
Principalul reprezentant al unui stat este şeful de stat; el este, totodată, primul
şi cel mai înalt organ al relaţiilor internaţionale, reprezentantul suprem în relaţiile
internaţionale. În calitatea sa de organ şi de reprezentant suprem al statului în
totalitatea relaţiilor sale internaţionale, şeful de stat acţionează pentru statul său în
raporturile internaţionale ale acestuia, cu efectul că toate actele sale relevante din
punct de vedere legal sunt considerate a fi acte ale statului (există şi astăzi prezumţia
- susceptibilă de a fi totuşi răsturnată - potrivit căreia, actele de drept internaţional ale
şefului de stat sunt îndeplinite de el în calitatea sa de organ şi sunt, în consecinţă,
imputabile statului pe care îl reprezintă); el nu are nevoie de o autorizaţie specială sau
de scrisoare de acreditare pentru a exercita drepturile care decurg din statutul său de
organ.
Preşedintele Republicii Moldova, care personifică statul şi este chemat să-l
reprezinte în relaţiile cu alte state, la cel mai înalt nivel, îşi exercită funcţia de
reprezentant oficial al statului în colaborare cu Parlamentul şi Guvernul.
Exercitînd aceste competenţe ca atribute ce-i revin în virtutea calităţii sale de
organ suprem al relaţiilor internaţionale şi nu ca pe un drept propriu, dacă un şef de
stat va ratifica un tratat fără aprobarea necesară a parlamentului, înseamnă că el şi-a
depăşit competenţa şi deci, statul respectiv nu va fi legat printr-un asemenea tratat.
Şeful de stat fiind, faţă de alte naţiuni, reprezentarea vie a statului, apare
indispensabil ca acest caracter cu care este investit să fie în mod solemn adus la
cunoştinţa statelor străine; de aici, practica de a notifica oficial urcarea pe tron a
suveranilor ereditari, respectiv alegerea preşedinţilor de republică sau de a trimite,
1
Constituţia Republicii Moldova, 1994, art. 77.
4
uneori, un ambasador extraordinar care să efectueze într-un mod.
De la Pacea de la Westphalia încoace, ministerul afacerilor externe există, într-
o formă sau alta, în orice stat cît de cît organizat astfel că, în zilele noastre, în orice
guvern există un departament ministerial însărcinat cu conducerea afacerilor externe.
Cînd o tară menţine strînse relaţii internaţionale privind o largă varietate de
probleme de interes naţional, Ministerul său de Externe este suprasolicitat şi chiar
poate fi depăşit din punct de vedere tehnic dacă încearcă să menţină un control strîns
asupra problemelor în discuţie.
Guvernele tuturor statelor includ printre membrii lor unul care este responsabil
cu relaţiile cu celelalte state şi cu organizaţiile internaţionale. Întinderea
responsabilităţii sale variază de la ţară la ţară. La fel variază de la ţară la ţară şi titlul
său.
Ministrul afacerilor externe este veriga care face, în mod normal şi regulat,
legătura dintre state, el este principalul purtător de cuvînt în domeniul relaţiilor
externe ale unui stat.
Guvernul unei ţări se adresează ministerului afacerilor străine al altei ţări fie
prin agentul diplomatic propriu în această ţară, fie prin agentul diplomatic care
reprezintă suveranul sau guvernul acesteia în capitala sa proprie. Ca regulă generală,
notele şi alte comunicări privind relaţiile cu alte ţări sunt semnate de minister sau în
numele guvernului.
Ministrul afacerilor externe are conducerea afacerilor externe sub controlul fie
al şefului de stat, fie al parlamentului. Ministrul de externe conduce afacerile externe
ale statului în numele şefului de stat şi este un intermediar atît între state cît şi între
şefii de state. Cu toate că unii şefi de stat conduc afacerile externe, ministrul de
externe este persoana care în mod efectiv pregăteşte şi sfătuieşte pe şeful de stat.
Istoriceşte, ministrul de externe a fost principalul ajutor şi sfetnic al şefului de stat.
În epoca actuală, rolul jucat de ministrul afacerilor externe a devenit
considerabil, ca urmare a dezvoltării fără precedent a relaţiilor internaţionale şi a
estompării relative a rolului jucat de şefii de misiune. Odată cu creşterea facilităţilor
5
de călătorie, ministrul de externe tinde să aibă o şi mai directă participare la
conducerea şi desfăşurarea activităţii din domeniul afacerilor internaţionale.
Fiind ierarhic superior întregului personal diplomatic, ministrul de externe
emite instrucţiuni, orientează şi controlează activitatea acestuia. El are în subordine
întregul personal diplomatic - şefii de misiuni diplomatice (ambasadori, miniştri etc.)
şi de oficii consulare, precum şi pe toţi cei care desfăşoară activitate în domeniul
relaţiilor internaţionale.
Deoarece reprezintă statul său, ministrul de externe poate, în cazurile potrivite,
să facă declaraţii angajante.
Declaraţiile pe care ministrul de externe le face în numele guvernului, într-o
cauză care ţine de competenţa sa, angajează statul. În literatura de specialitate s-a
afirmat că ministrul afacerilor externe nu poate angaja statul său decît în măsura în
care constituţia ţării îl autoriză s-o facă - competenţa sau atribuţiile lui fiind
determinate de constituţia ţării în cauză; alţi autori afirmă însă că puterea ministrului
nu depinde exclusiv de constituţie.
Dacă ne referim la organizarea activităţii Ministerului conducerea Ministerului
este exercitată de Ministrul afacerilor externe, confirmat şi eliberat din funcţie
conform Constituţiei Republicii Moldova şi Legii cu privire la Guvern.
Organizarea şi realizarea activităţii de relaţii externe a unui stat se concentrează
la un organ de stat specializat - Ministerul Afacerilor Externe sau ministerul de
externe.
Statele încredinţează relaţiile internaţionale unei autorităţi administrative
supreme, adică administraţiei afacerilor externe. Aceasta se prevede, de regulă, în
dispoziţiile Constituţiei şi în normele statului administrativ naţional, modul său de
organizare fiind stabilit prin legislaţia internă a fiecărui stat.
asupra problemelor în discuţie. Un astfel de exemplu este relaţia dintre statele din
6
vestul Europei, unde problemele privind apărarea, protecţia socială, sănătatea,
relaţiile economice etc., sunt în strînsă relaţie reciprocă, şi politicile adoptate sunt în
mod constant subiect de discuţii şi negocieri între experţii departamentali, mai
degrabă decît prin canalele tradiţionale ale Ministerului Afacerilor Externe. Dar, deşi
MAE poate în multe situaţii să transfere responsabilitatea sa imediată către alte
departamente, are o funcţie de coordonare esenţială şi trebuie să rămînă întotdeauna
responsabil pentru informaţiile de bază, recomandările politice, relaţiile personale şi
multe altele; şi trebuie oricînd să fie gata a lua o decizie sau cel puţin să facă
recomandări, dacă se consideră că un departament specific, în urmărirea propriului
interes, este în pericolul pierderii unei viziuni de ansamblu asupra interesului
naţional.
În ceea ce priveşte organizarea administraţiei centrale, se poate afirma că
aceasta variază de la un stat la altul, în organizarea unui minister punîndu-se accentul
pe un element, iar în organizarea altuia, pe un alt element.
Cu toate acestea, se poate spune că organizarea oricărui minister presupune,
într-o formă sau alta, următoarea structură: compartimentul afacerilor politice
(adeseori sub divizat pe zone geografice), compartimentul relaţiilor economice,
compartimentul afacerilor de cultură şi presă, compartimentul organizaţiilor
internaţionale, compartimentul relaţiilor consulare, compartimentul problemelor
juridice2, sectorul de protocol, sectorul problemelor de personal, sectorul problemelor
financiare şi administrative; în unele ministere de externe, există şi un sector de
sinteză şi prognoză politică.
Ministerele afacerilor externe, indiferent de denumirea lor (Minister al
Afacerilor Externe, Minister al Relaţiilor Externe, Departament de Stat, Oficiu al
Afacerilor Externe etc.), acţionează în numele şefului statului şi al guvernului pentru
iniţierea, negocierea şi semnarea tratatelor, acordurilor şi altor înţelegeri
internaţionale.
2
Oficiul juridic din ministerul afacerilor externe francez este unul dintre cele mai vechi servicii,
fiind creat în 1722.
7
Componenţa ministerelor de externe variază de la ţară la ţară în funcţie de
tradiţii, experienţa, forma de guvernămînt existentă şi scopurile politicii externe ale
statului respectiv în anumite perioade. Concomitent se poate menţiona că în baza
funcţiilor pe care le îndeplinesc ministerele de externe au, de regulă o anumită
structură.
Activitatea ministerului afacerilor externe este strîns legată de funcţiile care îi
sînt atribuite prin legislaţia internă. Aceste funcţii diferă de la ţară la ţară. Esenţa
funcţiilor rămîne neschimbată: promovarea politicii externe a statului.
responsabilităţii sale variază de la ţară la ţară.
Şeful ministerului, denumit în genere “şeful diplomaţiei” (chef de la
diplomaţie), este ministrul afacerilor externe, care uneori, este denumit cancelar
(chancelier) şi este membru al guvernului). Ministrul afacerilor externe este veriga
care face, în mod normal şi regulat, legătura dintre state, el este principalul purtător
de cuvînt în domeniul relaţiilor externe ale unui stat sau după cum spunea Oppenheim
- intermediarul (middleman) între şeful statului şi organele statelor străine.
Poziţia ministrului de externe este reglementată de dreptul naţional (dreptul
constituţional şi administrativ), însă, dată fiind relevanţa activităţii sale la nivelul
comunităţii internaţionale, dreptul naţional îi defineşte poziţia în contextul
raporturilor internaţionale cu alte state.
Este uzual să se notifice numirea unui nou ministru de externe al unui stat
acelor state străine care sunt reprezentate de trimişii lor diplomatici; noul ministru de
externe face el însuşi notificarea.
Un ministru de externe trebuie să fie înzestrat cu calităţi deosebite; aceste
calităţi sunt de obicei menţionate în multe lucrări de specialitate. Un ministru de
externe trebuie să aibă o memorie excelentă, să fie capabil să redacteze clar şi concis
comunicatele, să fie în stare să citească repede şi cu acurateţe un mare volum de
documente, să vorbească fluent şi cu acurateţe limbile străine. Acest înalt demnitar
8
trebuie să aibă o cultură generală solidă, o idee clară şi precisă cît priveşte interesul
naţional şi obiectivele politicii externe a ţării sale, să cunoască oamenii de stat străini
(în exerciţiu sau în curs de a deveni).
Trebuie să conceapă relaţiile internaţionale, nu în mod empiric, ci ca o
veritabilă ştiinţă; să aibă pregătirea intelectuală necesară în scopul de a se pune la
curent cu evoluţia politicii mondiale cu precizie şi rigoare, să fie un abil negociator,
ştiind cînd să reziste şi cînd să cedeze. Talleyrand a spus că un bun ministru de
externe nu mai face niciodată aceeaşi greşeală a doua oară.
În orice ţară, ministrul afacerilor externe este ajutat de un personal calificat (de
profesie) care, sub îndrumarea sa, constituie ministerul afacerilor externe. Ministrul
afacerilor externe dispune de un personal organizat în două compartimente: unul
alcătuieşte ceea ce se cheamă “administraţia centrală”, iar altul constă dintr-o reţea de
agenţi distribuiţi în capitalele străine şi pe lîngă organizaţiile internaţionale
(“serviciul exterior”).
Funcţiile ministrului afacerilor externe sunt reglementate esenţialmente prin
legislaţia internă, iar competenţa variază potrivit cu organizarea politică a statelor
respective. Participarea ministrului afacerilor externe la procesul de concepere şi
elaborare a politicii externe este variabilă de la o epocă la alta şi de la un stat la altul.
Cît priveşte gradul de autonomie al ministerului afacerilor externe, nu este de
conceput în condiţiile actuale ipoteza ca ministerul de externe să constituie în sînul
mecanismului guvernamental un corp autonom, cu prerogative întinse şi competenţă
exclusivă în materie, care să scape oricărei influenţe exterioare, pentru că gravitatea
şi complexitatea afacerilor internaţionale exclud un asemenea monopol.
numele guvernului.
9
10
CAPITOLUL I. PREŞEDINŢIA
§1. ŞEFUL DE STAT – REPREZENTANT ÎN RELAŢIILE
INTERNAŢIONALE
Dintre toate organele de stat care îndeplinesc atribuţii în domeniul relaţiilor
externe şi care sub raportul dreptului internaţional apar ca forme ale diplomaţiei ad-
hoc, se detaşează cu totul aparte, ca figuri distincte (prin relevanţa pe plan
internaţional a funcţiilor pe care le au şi prin statutul juridic de care beneficiază
conferindu-li-se o statură internaţională) şeful de stat şi ministrul afacerilor externe.
În orice entitate statală există în mod necesar “un şef de stat” sau “capul
statului”. Acesta este cel mai înalt organ - organul suprem al statului şi îl reprezintă,
înăuntrul ca şi în afara frontierelor, în totalitatea relaţiilor sale.
De obicei, organul suprem al statului este întruchipat într-o persoană -
monarhul sau preşedintele; dar puterea executivă poate să fie şi colectivă. Spre
exemplu putem menţiona cazul Directoratului francez sau cum este în prezent cel al
Consiliului federal elveţian sau al căpitanilor regenţi din San Marino.
Ca organ unipersonal, poate fi menţionat, în cele mai multe cazuri, preşedintele
republicii, cum este în România, Franţa, Italia ş.a. Într-un număr mai restrîns de
cazuri, monarhul, aşa cum ar fi în Belgia, Anglia, Danemarca ş.a., ca organ colegial
putem menţiona Consiliul federal elveţian. Pe plan extern, şeful statului, chiar şi
atunci cînd acesta este un organ colegial, este reprezentat tot printr-o singură
persoană.
Dreptul internaţional reglementează, într-un anumit sens, situaţia şefilor de
stat, dată fiind importanţă şi implicaţiile serioase ale acestei reprezentări. Nu are
importanţă din punct de vedere internaţional dacă conducerea unui stat este o
conducere unipersonală sau colegială (directorat, consiliu federal); asemenea
diferenţe în forma de organizare nu au nici un fel de relevanţă cît priveşte faptul sau
calitatea reprezentării statului.
Dreptul naţiunilor nu prescrie reguli despre condiţiile pe care o persoană ori un
organ ar trebui să le îndeplinească pentru a avea calitatea de şef sau de cap al statului.
11
Verdross susţine că “organul suprem al statului” ar fi întotdeauna, în virtutea
dreptului internaţional, individul sau indivizii care exercită efectiv puterea de stat;
deci, “dacă guvernul oficial se găseşte pus sub autoritatea unui deţinător al puterii
care acţionează în culise, acesta din urmă este cel care, în dreptul internaţional,
trebuie să fie considerat ca şef de stat”. Guggenheim critică această teorie arătînd că
nu este deloc necesar ca deţinătorul puterii să fie identificat cu şeful de stat şi că, aşa
cum reiese din practica constituţională, singură calificarea dată de dreptul intern este
determinată.
§2. PRINCIPALELE ATRIBUŢII ALE ŞEFULUI DE STAT ÎN

DOMENIUL RELAŢIILOR EXTERNE
Preşedintele Republicii Moldova, în calitatea sa de şef al statului, reprezintă
statul şi este garantul suveranităţii, independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii
teritoriale a ţării. În acest context, determinantul “şef al statului” desemnează
persoana, care este chemată să reprezinte la cel mai înalt nivel statul, personificînd
întreaga naţiune şi teritoriul ţării3.
Principalul reprezentant al unui stat este şeful de stat; el este, totodată, primul
şi cel mai înalt organ al relaţiilor internaţionale, reprezentantul suprem în relaţiile
internaţionale. În calitatea sa de organ şi de reprezentant suprem al statului în
totalitatea relaţiilor sale internaţionale, şeful de stat acţionează pentru statul său în
raporturile internaţionale ale acestuia, cu efectul că toate actele sale relevante din
punct de vedere legal sunt considerate a fi acte ale statului (există şi astăzi prezumţia
- susceptibilă de a fi totuşi răsturnată - potrivit căreia, actele de drept internaţional ale
şefului de stat sunt îndeplinite de el în calitatea sa de organ şi sunt, în consecinţă,
imputabile statului pe care îl reprezintă); el nu are nevoie de o autorizaţie specială sau
de scrisoare de acreditare pentru a exercita drepturile care decurg din statutul său de
organ.
3
12
Preşedintele Republicii Moldova, care personifică statul şi este chemat să-l
reprezinte în relaţiile cu alte state, la cel mai înalt nivel, îşi exercită funcţia de
reprezentant oficial al statului în colaborare cu Parlamentul şi Guvernul. Dacă ne
referim la principalele atribuţii ale şefului de stat în domeniul relaţiilor externe atunci
putem enumera următoarele:
 poartă tratative şi ia parte la negocieri, încheie tratate internaţionale în
numele Republicii Moldova şi le prezintă, în modul şi în termenul stabilit de lege,
spre ratificarea Parlamentului;
 la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea
rangului misiunilor diplomatice;
 primeşte scrisorile de acreditare şi de rechemare ale reprezentanţilor
diplomatici ai altor state în Republica Moldova.4
Dacă să ne referim la România, în conformitate cu prevederile Constituţiei,
preşedintele României reprezintă statul român;5 preşedintele încheie tratate în numele
României, negociate de guvern şi le supune spre ratificare Parlamentului; la
propunerea guvernului, preşedintele acreditează şi recheamă reprezentanţii
diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului
misiunilor diplomatice; reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lîngă
preşedintele României.6
Cu toate limitările care au fost aduse competenţelor sale prin dreptul intern,
şeful de stat este considerat de dreptul internaţional ca avînd puteri depline pentru a
angaja statul al cărui şef este. Această competenţă de a îndeplini asemenea acte este
denumită ius repraesentationis omnimodae.
În literatura juridică se menţionează că suveranul, ca şi şeful de stat nu posedă
dreptul de reprezentare decît în limitele în care acest drept îi este conferit de legislaţia
4
5
Constituţia României, Bucureşti, 1991, art.80 (1).
6
Constituţia României, Bucureşti, 1991, art.91.
13
constituţională a ţării sale, exercitarea acestui ius repraesentationis omnimodae
făcîndu-se în limita dispoziţiilor constituţionale. Cu toate acestea, există încă şi astăzi
prezumţia că actele de drept internaţional ale şefului de stat sunt îndeplinite de el în
calitatea sa de organ şi că sunt deci, imputabile statului.
Exercitînd aceste competenţe ca atribute ce-i revin în virtutea calităţii sale de
organ suprem al relaţiilor internaţionale şi nu ca pe un drept propriu, dacă un şef de
stat va ratifica un tratat fără aprobarea necesară a parlamentului, înseamnă că el şi-a
depăşit competenţa şi deci, statul respectiv nu va fi legat printr-un asemenea tratat.
Şeful de stat fiind, faţă de alte naţiuni, reprezentarea vie a statului, apare
indispensabil ca acest caracter cu care este investit să fie în mod solemn adus la
cunoştinţa statelor străine; de aici, practica de a notifica oficial urcarea pe tron a
suveranilor ereditari, respectiv alegerea preşedinţilor de republică sau de a trimite,
uneori, un ambasador extraordinar care să efectueze într-un mod solemn notificarea
noului eveniment.
Ansamblul uzanţelor şi cutumelor care reglementează relaţiile, folosirea
titlurilor, cea a anumitor forme folosite între curţile suverane sau între suverani
alcătuiesc eticheta. Eticheta nu constituie un ansamblu de drepturi sau de obligaţii
(stricto sensu), ci este o manifestare exterioară a modului de a înţelege drepturile şi
îndatoririle; ea dă măsura demnităţii recunoscute statului. Onoarea statelor este
afectată de tratamentul aplicat suveranului lor, iar gradul de respect acordat statelor se
măsoară şi prin respectul care se manifestă faţă de şeful lor.
Dreptul internaţional recunoaşte toţi monarhii ca fiind suverani egali, chiar
dacă diferenţele între poziţiile constituţionale ale monarhilor ar fi considerabile (ca
urmare a regulilor dreptului constituţional din diferitele state). Monarhului care vine
pe teritoriul unui alt stat trebuie să i se acorde consideraţia cuvenită; statele străine
trebuie să-i dea “predicates” uzuale şi recunoscute în toate comunicările şi oricare
dintre monarhi trebuie să fie tratat ca “a peer” (ca un egal) al altor monarhi.
Cît priveşte consideraţia datorată unui monarh pe timpul cît se află pe teritoriul
unui stat străin cu consimţămîntul guvernului acelui stat, este de menţionat că din
14
caracterul de suveran rezultă obligaţia de a i se acorda, lui, membrilor familiei şi
suitei sale, anumite onoruri de ordin ceremonial.
Persoana ca fiind sacrosanctă, monarhului i se acordă o protecţie specială cu
privire la securitatea sa personală - imunităţi deosebite (denumite imunităţile
suveranului), respectarea demnităţii sale personale şi menţinerea legăturii nestănjenite
cu guvernul său din ţară; orice ofensă dusă monarhului trebuie să fie sancţionată cu
pedepse deosebit de aspre.
Monarhului trebuie să i se acorde aşa-zisa extrateritorialitate, în baza
principiului par în parem non habet imperium (un suveran nu poate avea nici un fel
de putere asupra altui suveran); ca atare, monarhul este scos de sub orice fel de
jurisdicţie penală şi se bucură de imunitate de jurisdicţie civilă, este exceptat de la
regulile de poliţie locală, este scutit de impozite şi taxe ş.a.
În privinţa jurisdicţiei teritorială penale, nu există nici un fel de dubii că
suveranul nu poate fi nici urmărit şi nici condamnat de un tribunal corecţional; dacă
comite o infracţiune, este invitat să plece, iar la nevoie este expulzat cu grija care i se
cuvine potrivit rangului său; i se poate interzice intrarea pe teritoriu sau cere reparaţii
statului al cărui şef este. Cît priveşte jurisdicţia civilă, lucrurile sunt discutabile. În
doctrina veche, prevala imunitatea absolută; în doctrina modernă, se face distincţie în
funcţie de natura litigiului. Unii autori nu admit competenţa jurisdicţiei civile, alţii
consideră, dimpotrivă, că şefii de stat nu se bucură de imunitate de jurisdicţie pentru
litigiile legate de viaţa lor privată.
Clădirea în care şeful de stat şi-a fixat reşedinţa trebuie să se bucure de
inviolabilitate ca şi reşedinţa unui ambasador. Deci, nici unui agent de poliţie sau
altui agent oficial nu-i este îngăduit să intre fără permisiunea sa; chiar dacă un
infractor sar refugia acolo, poliţia nu are voie să intre, iar dacă predarea este deliberat
refuzată, guvernul poate cere suveranului recalcitrant să părăsească ţara şi apoi, se va
proceda la arestarea infractorului.
În legislaţia multor state, se prevăd măsuri speciale de protecţie spre a se
asigura inviolabilitatea persoanei şefilor de state străine.
15
În privinţa onorurilor şi privilegiilor, dreptul internaţional distinge între
monarhi şi preşedinţii de republică. Consecinţele practice ale acestei distincţii nu sunt
însă întotdeauna clare sau substanţiale; regulile prin care dreptul internaţional
tradiţional sancţiona preeminenţa monarhilor în materie de ceremonial sunt în mare
măsură perimate. Multă vreme a fost atribuită capetelor încoronate o precădere
asupra preşedinţilor de republici; această precădere nu mai există astăzi.
Cu privire la poziţia unui preşedinte pe timpul cît se află în străinătate, autorii
de drept internaţional sunt în dezacord. Unii autori susţin că, de vreme ce nu este un
suveran, preşedintele nu este îndreptăţit la aceleaşi privilegii de care beneficiază
monarhul (în special cel de extrateritorialitate).
Alţi autori fac distincţie între un preşedinte care se află în străinătate, în
calitatea sa oficială de şef de stat şi unul care se află în străinătate, pentru scopurile
sale personale şi susţin că se poate pretinde extrateritorialitate numai în primul caz.
Alţi autori, în sfîrşit, nu admit - pe bună dreptate - nici un fel de diferenţă între
poziţia unui preşedinte şi aceea a unui monarh (în 1918, sa acordat preşedintelui
S.U.A. care vizita Anglia aceleaşi onoruri ca cele acordate unui monarh), pentru că
şeful de stat rămîne întotdeauna în străinătate reprezentantul statului pe care-l
conduce. Cel puţin în problema extrateritonalităţii, se consideră că nu există motive
temeinice pentru a distinge între poziţia unui monarh şi aceea a unui preşedinte sau
alţi şefi de state.
În orice caz, şeful de stat, în calitatea sa de organ al relaţiilor internaţionale,
beneficiază, pe timpul cît se află în străinătate, de un regim juridic special care constă
într-un număr de imunităţi.
Prima este imunitatea persoanei - dreptul penal al statului de reşedinţă
asigurînd şefului de stat străin protecţie specială. Şeful de stat se bucură în străinătate
de imunitatea de jurisdicţie care acoperă atît actele pe care le îndeplineşte în calitatea
sa de şef de stat (deci în exerciţiul funcţiunii), cît şi pe cele săvîrşite în calitate de
persoană privată (ca moştenitor, autor al unor daune). Şeful de stat are imunitate
16
absolută de la jurisdicţia penală, deşi există tendinţa de a restrînge imunitatea penală 7.
Referitor la imunitatea de la jurisdicţia civilă, practica statelor şi precedentele
jurisprudenţiale variază, dar în nici un caz nu acoperă acţiunile civile imobiliare.
Şeful de stat se bucură de imunitate fiscală care este numai relativă (purtînd asupra
tuturor impozitelor personale, dar nu şi asupra impozitului funciar).
Elemente noi cît priveşte unificarea practicii şi generalizarea soluţiilor de
recunoaştere a statutului juridic al şefului de stat au fost aduse prin reglementări
recente. Astfel, prin Convenţia privind misiunile speciale, se prevede că “Şeful
statului trimiţător, atunci cînd se găseşte în fruntea unei misiuni speciale, în statul
primitor sau într-un stat terţ, se bucură de facilităţile, privilegiile şi imunităţile
recunoscute de dreptul internaţional şefilor de stat în vizită oficială” 8. Textul pare să-
şi propună a extinde statutul de care beneficiază şeful de stat în cursul unei vizite
oficiale şi la cazul în care sar afla într-o misiune specială; punctul de referinţă nu este
însă prea clar, pentru că sfera tratamentului la care se face trimitere nu este încă
complet şi sigur definită. Principalul merit al Convenţiei constă însă în faptul că nu
mai face distincţie între şefii de state (monarh sau preşedinte) şi că s-a ajuns la un
statut unitar. Mult mai substanţială ni se pare reglementarea din Convenţia privind
prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici. Convenţia reglementează
ipoteza comiterii unui omor, a unei răpiri sau a oricărui act împotriva integrităţii
corporale sau libertăţii unei persoane care se bucură de protecţie internaţională sau a
unui atac împotriva reşedinţei personale ori a mijloacelor de transport ale unei
asemenea persoane, precum şi actul de ameninţare cu comiterea, încercarea şi
participarea la asemenea acte9; prin “persoană care se bucură de protecţie
internaţională”, se înţelege “orice şef de stat, inclusiv orice membru al unui organ
colegial, care în virtutea constituţiei statului respectiv îndeplineşte funcţiile şefului de
7
Tratatul de la Versailles şi jurisprudenţa Tribunalului militar de la Nurnberg prin care se excludea
imunitatea pentru actele criminale ale reprezentanţilor statului, art. 227
8
Convenţia privind misiunile speciale, 1969, art. 21, § 1.
9
Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, 1973, art.2.
17
stat”10.
Dacă să ne referim la activitatea diplomatică exercitată de organele statale
interne şi externe, atunci putem menţiona şeful statului în activitatea diplomatică a
diferitelor ţări în următorul mod.
competenţe sînt atribuite şefului statului (preşedinte, rege, monarh).
Competenţele menţionate sînt delimitate în funcţie de forma de guvernare
existentă în fiecare ţară.
Astfel, Constituţia Statelor Unite ale Americii11 prevede că Preşedintele S.U.A.
la recomandarea şi cu acordul Senatului are dreptul de a încheia acorduri
internaţionale în condiţiile cînd acestea vor fi aprobate de două treimi din senatorii
care asistă la şedinţă. La recomandarea şi cu acordul Senatului Preşedintele numeşte
ambasadorii, consulii şi alţi reprezentanţi oficiali.
Preşedintele Mexicului are dreptul de a numi şi a elibera din funcţie, din
proprie iniţiativă, Secretarul de Stat al Ministerului Relaţiilor Externe şi de a rechema
şi revoca reprezentanţii diplomatici (art. 89, II), numirea lor fiind efectuată cu acordul
Senatului (art. 76). Preşedintele guvernează negocierile şi încheie acorduri
internaţionale, prezentîndule Congresului pentru ratificare (art. 89, X).
Preşedintele Argentinei, conform prevederilor art. 86, p. 10, este în drept de a
numi şi a rechema, conform recomandărilor Senatului, reprezentanţii diplomatici şi a
numi şi demite, din proprie iniţiativă, miniştrii, inclusiv ministrul afacerilor externe,
şi consulii. Art, 86, p. 14, atribuie Preşedintelui dreptul de a încheia şi semna tratate
de pace, comerţ, navigaţie, neutralitate şi în privinţa frontierelor; încheie concordate
şi guvernează negocieri în scopul întreţinerii bunelor relaţii cu statele străine;
primeşte ambasadorii străini şi admite consulii străini.
10
Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de
protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, 1973, art. l, § l a.
11
Vezi: Koнcтuтyция Coедuненных Штатов Амеpuкu, издание Конгресса США, Вашингтон,
ДК, 1990, art. II, sec.2.
18
Constituţia Ucrainei12 prevede la art. 106 că Preşedintele reprezintă statul în
relaţiile internaţionale, este în drept de a negocia şi încheia acorduri internaţionale în
numele Ucrainei, a adopta decizii privind recunoaşterea statelor străine, a numi şi
rechema şefii misiunilor diplomatice ale Ucrainei în străinătate şi reprezentanţii pe
lîngă organizaţiile internaţionale, a primi scrisorile de acreditare ale şefilor misiunilor
diplomatice străine.
Competenţele Preşedintelui Turkmenistanului în domeniul relaţiilor externe,
conform Constituţiei13, sînt următoarele: guvernarea exercitării politicii externe;
reprezentarea Turkmenistanului în relaţiile cu alte state; numirea şi rechemarea
ambasadorilor şi reprezentanţilor diplomatici ai Turkmenistanului în statele străine,
pe lîngă organizaţiile interstatale şi internaţionale; primirea scrisorilor de acreditare şi
rechemare a reprezentanţilor diplomatici ai statelor străine.
Constituţia României14 prevede că Preşedintele reprezintă statul român, încheie
tratate internaţionale, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României,
aprobă înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice15.
12
Vezi: Koнcтuтyция Украины, Киев, 1996.
13
Vezi: Koнcтuтyция Туркменистана, Ашгабат, 1992, în Вестник Межпарламентской
Ассамблеи, nr.4, Санкт-Петервург, 1994. art. 57.
14
Vezi: Constituţia României, Bucureşti, 1991, art. 80.
15
Vezi: Constituţia României, Bucureşti, 1991, art. 91.
19
CAPITOLUL II. PARLAMENTUL
§1. PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA ÎN RELAŢIILE
EXTERNE
Parlamentul Republicii Moldova colaborează cu parlamentele altor state şi cu
organismele internaţionale. În acest scop a fost aprobată componenţa nominală a
delegaţiilor Parlamentului Republicii Moldova în următoarele organizaţii
internaţionale:
I. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Strasbourg;
II. Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa (OSCE), Copenhaga;
III. Adunarea Parlamentară a Cooperării Economice la Marea Neagră
(P.A.B.S.E.C.), Istanbul;
IV. Adunarea Parlamentară a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO), Bruxelles;
V. Adunarea Interparlamentară a Ţărilor Membre ale Comunităţii Statelor
Independente (CSI), Sankt-Peterburg;
VI. Comitetul Parlamentar de cooperare Republica Moldova - cu Uniunea
Europeană;
VII. Uniunea Interparlamentară;
VIII. Adunarea Interparlamentară a Iniţiativei Central Europene;
IX. Adunarea Interparlamentară Europeană a Ortodoxiei;
X. Adunarea Parlamentară a Francofoniei;
XI. Proiectul de colaborare parlamentară EST-VEST.
Dacă să ne referim la structura Direcţiei pentru relaţii externe, atunci putem

menţiona că este creată din două secţii:
 Secţia relaţii interparlamentare;
 Secţia protocol, vize şi traduceri.
Funcţiile principale ale acestei Direcţii sunt următoarele:
20
- Asigurarea relaţiilor internaţionale ale Parlamentului Republicii
Moldova în ansamblu;
- Avizarea proiectelor de hotărîri şi de legi ce ţin de domeniul relaţiilor
internaţionale;
- Elaborarea planului de relaţii parlamentare externe ale Parlamentului şi
supunerea lui spre aprobare Biroului Permanent;
- Elaborarea de programe, rapoarte şi informări privind activitatea externă
a Parlamentului;
- Asigurarea corespondenţei diplomatice;
- Asigurarea colaborării cu alte structuri din domeniul relaţiilor externe.
Succint ne vom referi la comisiile permanente. Ele sunt organe de lucru ale
Parlamentului, care au un rol deosebit în pregătirea lucrărilor acestuia, precum şi în
exercitarea funcţiilor parlamentare, în special a celei legislative şi a celei de control.
Comisiile sunt specializate pe ramuri de activitate, fiind legate de diferite domenii ale
responsabilităţilor guvernamentale. Ele se aleg pe întreaga durată a legislaturii.
Comisiile permanente răspund în faţa Parlamentului şi îi sunt subordonate. Numărul
comisiilor, denumirea, componenţa numerică şi nominală a fiecărei comisii se
hotărăşte de Parlament, la propunerea Biroului permanent.
Parlamentul de legislatura XV a constituit 10 comisii permanente:
 juridică, pentru numiri şi imunităţi;
 pentru economie, industrie, buget si finanţe;
 pentru securitatea naţională;
 pentru politica externă;
 pentru drepturile omului şi minorităţile naţionale;
 pentru administraţia publică;
 pentru cultură, ştiinţă, învăţămînt, tineret şi mijloace de informare în
masă;
 pentru agricultură şi industria prelucrătoare;
 pentru protecţie socială, sănătate şi familie;
21
 pentru ecologie şi dezvoltarea teritoriului.
Fiecare comisie se ocupă de elaborarea actelor normative de specialitate,
precum şi avizează proiectelor de legi, hotărîri înaintate spre aprobare Parlamentului.
Comisiile se reunesc în şedinţă, de regulă, o dată pe săptămînă, miercuri, la ora 9.00,
şi dezbat proiecte de legi şi propuneri legislative, efectuează anchete parlamentare,
examinează şi hotărăsc asupra altor probleme din însărcinarea conducerii
Parlamentului. Din componenţa fiecărei comisii fac parte reprezentanţi ai tuturor
fracţiunilor parlamentare, astfel, fiind reflectată configuraţia politică a legislativului.
Dacă să ne referim la Comisia pentru politica externă, atunci domeniul de
activitate a acestei comisii cuprinde:
 programe de politică externă;
 colaborarea cu parlamentele altor state şi cu organismele
interparlamentare;
 tratate, convenţii, acorduri şi alte acte internaţionale;
 consultarea Guvernului în problemele de politica externă.
interne şi externe, atunci putem menţiona parlamentul în activitatea diplomatică a
competenţe sînt atribuite puterii legislative (parlament, congres, senat). Competenţele
menţionate sînt delimitate în funcţie de forma de guvernare existentă în fiecare ţară.
Art. I din secţiunea a opta a Constituţiei S.U.A. atribuie Congresului dreptul de
a organiza apărarea Statelor Unite, de a obţine credite, de a reglementa comerţul cu
statele străine, de a identifica şi a pedepsi actele de piraterie şi alte delicte grave
săvîrşite în largul mării, de a pedepsi crimele comise împotriva drepturilor naţiunilor,
de a declara război.
Constituţia Statelor Unite Mexicane16 prevede competenţele Congresului în
Vezi: Koнcтuтyция и законодательные акты Мексиканских Coедuненных Штатов,

16
22
domeniul relaţiilor internaţionale: de a declara starea de război, de a emite legi
privind statutul cetăţenilor străini, de a emite legi privind organizarea serviciului
diplomatic şi consular al Mexicului, de a impune impozite comerţului exterior. Un alt
articol al Constituţiei atribuie Senatului următoarele competenţe în domeniul politicii
externe17: analiza politicii externe exercitate de puterea executivă; aprobarea tratatelor
internaţionale şi a acordurilor diplomatice încheiate de reprezentanţii puterii
executive; aprobarea ambasadorilor, a reprezentanţilor diplomatici şi a consulilor
generali numiţi de către Preşedintele Federaţiei; împuternicirea Preşedintelui de a
trimite trupele militare naţionale în afara teritoriului ţării, de a permite trupelor
militare străine tranzitarea teritoriului mexican şi flotelor militare maritime străine
staţionarea în apele teritoriale ale Mexicului pe un termen mai mare de o lună.
În Republica Populară Chineză18 atribuţiile în domeniul politicii externe sînt
exercitate de către Comitetul Permanent al Congresului Naţional al Poporului (art.
67), care adoptă hotărîri privind ratificarea şi abrogarea tratatelor internaţionale şi a
altor înţelegeri importante încheiate cu statele străine, adoptă hotărîri privind numirea
şi rechemarea reprezentanţilor plenipotenţiari în statele străine şi acordă grade
diplomatice şi alte grade speciale.
Constituţia Argentinei19 prevede la art. 67, p. 19 şi p. 21, atribuţiile
Congresului în domeniul relaţiilor externe, care se determină în dreptul de a aproba
sau a abroga tratatele încheiate cu statele străine, concordatele încheiate cu Sfîntul
Scaun şi în dreptul de a împuternici Guvernul să declare starea de război şi să încheie
pace.
Parlamentul Georgiei20, conform Constituţiei, este în drept de a ratifica, abroga
Издательство «Прогресс», Москва, 1986, арт.73, XII.

17
Vezi: Koнcтuтyция и законодательные акты Мексиканских Coедuненных Штатов,
Издательство «Прогресс», Москва, 1986, арт.76.
18
Vezi: Koнcтuтyция и законодательные акты Китайской Народной Республики,
Издательство «Прогресс», Москва, 1994.
19
Vezi: Koнcтuтyции государств американского континента, в трех томах, т.1, Издательство
Иностранной Литературы, Москва, 1957.
20
Vezi: Koнcтuтyция Грузии, Тбилиси, 1995, în Вестник Межпарламентской Ассамблеи, nr.2,
Санкт-Петервург, 1996, арт.65.
23
şi anula tratatele internaţionale şi alte înţelegeri. Tratatele şi acordurile
interguvernamentale care nu necesită procedura ratificării, sînt supuse ratificării de
către Parlament în cazul cînd aceste acorduri reglementează următoarele probleme:
aderarea Georgiei la organizaţii internaţionale şi uniuni interstatale; au caracter
militar; se referă la integritatea teritorială şi prevăd schimbarea frontierelor de stat;
sînt legate de primirea sau eliberarea creditelor de stat; necesită efectuarea
modificărilor în legislaţia internă în scopul îndeplinirii prevederilor tratatelor şi
acordurilor internaţionale.
Consiliul Popular (organul suprem legislativ) al Turkmenistanului este în drept
de a declara starea de război şi pace şi de a ratifica şi abroga tratatele privind uniunile
interstatale şi alte blocuri şi asociaţii de state .
Parlamentul României ratifică şi denunţă tratatele internaţionale semnate în
numele României şi ratifică şi denunţă convenţiile şi înţelegerile internaţionale,
semnate la nivelul guvernului român, dacă acestea se referă la:
- colaborarea politică şi militară a României cu alte state;
- convenţii şi înţelegeri care necesită adoptarea unor legi, revizuirea ori
modificarea celor existente;
- angajamentele politice sau financiare;
- înţelegeri şi acorduri internaţionale care privesc regimul politic şi
teritorial al statului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
- participarea la organizaţii internaţionale.
§2.. PLENUL PARLAMENTULUI ŞI POLITICA EXTERNĂ

Pentru a sublinia şi mai bine importanţa diplomaţiei parlamentare între cele
două ţări şi neamuri române se impune să observăm şi voinţa Parlamentului
României, în plenul său, aşa cum a fost exprimată atunci, imediat după evenimentele
de la Chişinău.
În Hotărîrea Parlamentului României Cu privire la proclamarea independenţei
Republicii Moldova se arată:
24
“Membrii celor două Camere legislative ale Parlamentului României,
reprezentanţii aleşi ai poporului român, sau întrunit marţi, 3 septembrie 1991, într-o
atmosferă de profundă trăire patriotică pentru aşi exprima atitudinea faţă de
evenimentul istoric al Proclamării independenţei Republicii Moldova şi a se pronunţa
asupra Declaraţiei Birourilor permanente ale Adunării Deputaţilor şi Senatului,
adoptată la 28 august 1991 în această problemă.
În urma dezbaterilor, Parlamentul României hotărăşte:
Adoptă Declaraţia Birourilor permanente ale Adunării Deputaţilor şi Senatului
României ca document oficial ce recunoaşte hotărârea Parlamentului din Chişinău din
27 august 1991, prin care acesta a proclamat independenţa Republicii Moldova.
Consideră proclamarea independenţei Republicii Moldova un eveniment de
însemnătate covîrşitoare în viaţa fraţilor români de peste Prut, care marchează
începutul unei fireşti, necesare şi legitime restaurări istorice.
Îşi declară întreaga hotărîre de a sprijini Parlamentul, Preşedintele şi Guvernul
Republicii Moldova în acţiunile de apărare a identităţii naţionale, a limbii şi culturii
românilor de peste Prut şi în înlăturarea consecinţelor Pactului Ribbentrop-Molotov.
Îşi exprimă convingerea că prin acest act istoric se creează condiţii favorabile
unei strînse colaborări şi conlucrări în toate domeniile vieţii politice, economice şi
spirituale, în interesul românilor de pe ambele maluri ale Prutului.
În acest sens, solicită Preşedintelui ţării, Guvernului României, tuturor forţelor
politice naţionale să acţioneze cu consecvenţă în această direcţie.
Parlamentul României face un apel către parlamentele ţărilor din Europa şi din
întreaga lume să acţioneze pe lîngă guvernele lor pentru recunoaşterea independenţei
Republicii Moldova.
Totodată, Parlamentul României se adresează Adunării Parlamentare a
Consiliului Europei şi Parlamentului European pentru a recunoaşte independenţa
Republicii Moldova în spiritul adevărului istoric al principiilor şi normelor dreptului
internaţional”21.
21
Hotărîrea Parlamentului României Cu privire la proclamarea independenţei Republicii Moldova,
25
Apreciem că Hotărârea Parlamentului, aşa cum funcţiona el în 1991, la 3
septembrie, reprezintă un act de diplomaţie parlamentară la cel mai înalt nivel (plenul
Parlamentului) prin care se acceptă un anumit fel de politică şi rezultatele ei, se
direcţionează relaţiile politice dintre cele două state româneşti şi se cere
recunoaşterea internaţională pentru tînărul stat moldovean.
Cît priveşte efectele diplomaţiei parlamentare, aşa cum a fost ea înfăptuită în
perioada de început a statului moldovean, nu le considerăm satisfăcătoare, deoarece:
- diplomaţia guvernamentală nu a ţinut pasul cu cerinţele exprimate în
actele diplomatice ale Parlamentului sau ale camerelor acestuia;
- diplomaţia parlamentară nu a dat dovadă de coerenţă şi perseverenţă în
exprimare, nu a fost suficient de agresivă, aşa cum debutase încă din 1991 şi, mai
ales, nu sau urmărit cu mai mult interes efectele imediate şi pe termen scurt ale
propriilor sale demersuri;
- parlamentele statelor europene nu au devenit mai sensibile (nu sau
încercat cu mai multă insistenţă aceste efecte) la luările de poziţie ale Parlamentului
României;
- acţiunile diplomaţiei parlamentare au fost ocazionate mai ales de
anumite date punctuale şi nu sa urmărit în principal ideea unirii celor două state
româneşti;
- aşa se face că declaraţiile, apelurile, hotărîrile şi declaraţiile apel ale
celor două camere au apărut, de regulă, cu ocazia instrumentării cazului “Grupul
Ilaşcu” şi mai puţin aspecte ce ţin de viziunea generală a reprezentanţilor neamului
pentru relaţiile internaţionale ce vor guverna destinul celor două state româneşti;
- diplomaţiei parlamentare româneşti ia lipsit unul din atuurile sale:
îndrăzneala de a cere şi a reveni la toate înaltele curţi europene şi nu numai, în
îndeplinirea idealului naţional al neamului unirea;
- în sistemele organizate ale parlamentelor europene, Adunarea
nr. 23, 03.09.91.
26
Parlamentară a Consiliului Europei şi Parlamentul European nu sa impus aproape
deloc diplomaţia parlamentară la nivelul parlamentarilor români. Altfel spus, nu
putem fi nici pe departe mulţumiţi de prestaţia diplomatică a parlamentarilor noştri cu
privire la Marea Unire a Românilor într-un singur stat pe teritoriul cuprins între Tisa
şi Nistru;
- nu sa reuşit încă să se schimbe raportul între diplomaţie şi politicianism
ce se găseşte în discursul fiecărui parlamentar şi nici nu sa avut în vedere de către
partidele politice să se reformeze în bine imaginea (personalitatea) candidatului trecut
pe lista parlamentară.
Poate că doza procentuală dintre actul politic în sine şi forma sa diplomatică în
procedura exprimării specifice fiecărui parlamentar nu o putem încă ridica astăzi la
nivelul demonstrat de înaintaşii actualilor parlamentari, dar timpul diplomaţiei
parlamentare presează, se manifestă ca atare şi nu sunt departe vremurile cînd acest
tip de diplomaţie va domina viaţa diplomatică dintre state.
Sau auzit şi se aud voci care cer să se aplice anumite norme juridice şi acestui
tip de diplomaţie, pentru ai stopa într-un fel uriaşa influenţă asupra diplomaţiei
guvernamentale, dar aceste voci nu fac decît să recunoască şi mai pregnant rolul
diplomaţiei parlamentare în viaţa internaţională contemporană.
Într-o lume a susceptibilităţilor de tot felul, într-o lume dominată de teroarea
secundei fatidice a apăsării butonului nuclear, diplomaţia parlamentară este supapa de
refulare a tuturor neînţelegerilor dintre state, este “calul de bătaie”, atît al celor
frustraţi de neputinţa exprimării pe calea diplomaţiei parlamentare, cît şi a celor care,
avînd puterea absolută la un moment dat, din raţiuni ce ţin de însăşi pacea planetară,
folosesc diplomaţia parlamentară pentru aşi justifica posibilele acţiuni în forţă sau
pentru a le aminti celor mai puţin puternici că în actuala lume internaţională ei sunt
jandarmii planetei.
A încerca să reglementezi prin norme juridice manifestările diplomaţiei
parlamentare interne, ai anihila una dintre cele mai puternice “arme” libertatea de
exprimare libertate dusă pînă la “obrăznicia fină”, la vehemenţa tonului ce poate
27
impune un anumit mod de gîndire, nu înseamnă ai diminua acesteia însăşi esenţa
rosturilor sale.
Diplomaţia parlamentară ţine în esenţă de personalitatea parlamentarilor care o
“gestionează”.
Ultimul deceniu ne-a arătat, în ceea ce ne priveşte, ca români, că diplomaţia
parlamentară este mai accesibilă decît complicata diplomaţie clasică în realizarea
unor deziderate majore ce ţin de politica externă a statului, iar recentul conflict din
Iugoslavia a transformat practic diplomaţia parlamentară în principala noastră armă
de transmis mesaje, idei, opţiuni politice şi de a ne arăta sistemul pragmatic de a gîndi
viaţa internaţională la care suntem o parte din ce în ce mai apreciată.
Această opţiune, criticată de o parte a forţelor politice din ţară, vine să
stabilească o linie de demarcaţie între politica pro rusă şi politica pro Occident a
României, cu rezultate benefice statului român. Pe această linie sau dus numeroase
tratative, la toate nivelurile diplomaţiei guvernamentale, dar şi ale diplomaţiei
parlamentare, pentru a face posibilă integrarea României în N.A.T.O.
Dacă să ne referim la activitatea comisiei de politică externă, în conformitate
cu dispoziţiile art. 32 alin.2 din Regulamentul Senatului, Comisia pentru Politică
Externă a adoptat propriul său regulament de funcţionare, în care găsim reglementate
atît procedura de lucru a comisiei, cît şi principalele sale atribuţii în domeniul politicii
externe, al dreptului internaţional şi al relaţiilor internaţionale.
Astfel, la art. 5 din Regulament se dispune: “în conformitate cu art. 29 din
Regulamentul Senatului, sunt de competenţa comisiei proiectele de lege, de hotărîri,
apeluri, declaraţii, memorandumuri şi alte chestiuni referitoare la următoarele
subiecte:
- strategia generală a politicii externe a României şi programul de
guvernare în domeniul politicii externe, dreptului internaţional şi relaţiilor
internaţionale;
- suveranitatea şi independenţa României, frontierele ţării şi siguranţa
naţională, stabilitatea şi democraţia, în aspectele care ţin de politica externă a statului
28
român;
- protecţia cetăţenilor României în străinătate; expatrierea şi repatrierea
lor; diaspora română şi comunităţile româneşti din străinătate; serviciul diplomatic şi
consular; tratatele internaţionale la care România devine parte şi aplicarea prevede-
rilor lor;
- participarea României la organizaţiile internaţionale guvernamentale;
asistenţă externă, economică, militară, tehnică şi umanitară; intervenţii în străinătate
şi declaraţii de război;
- relaţiile României cu alte state în domeniile vieţii politice, economice şi
sociale; promovarea schimburilor comerciale şi ocrotirea intereselor de afaceri
române în străinătate; împrumuturi externe şi garantarea lor; relaţiile culturale,
tehnico-ştiinţifice în domeniul învăţământului şi al protecţiei mediului; imaginea
României în lume şi aspiraţiile poporului român; conferinţe, congrese, seminarii,
colocvii internaţionale etc.
La art. 6 din Regulament sunt prevăzute două dintre cele mai importante
atribuţii ale comisiei şi anume:
- misiunea permanentă de supraveghere a modului în care Ministerul
Afacerilor Externe, celelalte ministere şi instituţii cu competenţă în domeniu asigură
transpunerea în practică a obiectivelor de politică externă a României;
- utilizarea mijloacelor şi resurselor în vederea atingerii acestor obiective.
La art. 7 din Regulament este exprimată o altă sarcină majoră a comisiei:
“Comisia studiază şi examinează aplicarea, administrarea şi executarea tratatelor
internaţionale la care România participă şi prevederile legilor care intră în competenţa
comisiei”.
Aici se impune să subliniem că, în cadrul unei activităţi normale a Senatului şi
Camerei Deputaţilor, toate tratatele internaţionale semnate de împuterniciţii legali ai
statului român sunt, înainte de înaintarea lor spre aprobare parlamentară, supuse unui
autentic “control” exercitat de către Comisia de politică externă, “control” pentru care
comisia încheie un raport pe care îl înaintează spre dezbatere parlamentului, o dată cu
29
actul internaţional. Obiecţiile comisiei sunt aduse la cunoştinţa plenului Senatului ori
Camerei Deputaţilor, iar votul parlamentarilor este de cele mai multe ori influenţat de
Raportul Comisiei de politică externă.
Una din cele mai importante activităţi ale Comisiei este activitatea ce face
obiectul art.8 din Regulament, potrivit căruia: împreună cu Comisia pentru politică
externă a Camerei Deputaţilor, audiază şi dă avizul pentru numirea ministrului
afacerilor externe şi a ambasadorilor români”.
Dacă să ne referim la procedura de audiere a persoanelor propuse a fi
ambasadori în conformitate cu dispoziţiile art. 30 din Regulament Comisiei,
procedura de audiere a persoanelor este identică cu procedura de audiere a persoanei
propuse a fi numită ministru al afacerilor externe şi se face de către cele două comisii
pentru politică externă ale Parlamentului.
Audierea persoanelor propuse a fi numite ambasadori ai României în
străinătate, în urma căreia comisiile pentru politică externă ale celor două camere ale
Parlamentului dau un aviz consultativ, are ca principal obiectiv realizarea unui dialog
care să permită, pe de o parte, cunoaşterea persoanei propuse şi capacitatea ei de a
îndeplini misiunea care îi va fi încredinţată şi, pe de altă parte, însuşirea de către
candidat a unor sugestii privind viitoarea sa activitate.
În acest scop, procedura audierii cuprinde:
1. Propunerea Ministerului Afacerilor Externe şi un amplu curriculum vitae al
persoanei care urmează a fi audiată se difuzează membrilor comisiilor, cu cel puţin
trei zile înaintea şedinţei de audiere.
2. Preşedintele şedinţei atrage atenţia celui audiat că tăinuirea unor date şi
informaţii sau prezentarea lor deformată, pentru a induce în eroare pe membrii
comisiilor, vor determina retragerea avizului, Ministerul Afacerilor Externe urmând a
lua măsurile corespunzătoare.
3. Candidatul audiat prezintă succint considerente privind:
a) politica externă a României, în general, şi în spaţiul geopolitic din care face
parte ţara în care urmează a fi acreditat, în special;
30
b) gradul de cunoaştere a ţării în care urmează a fi acreditat şi istoria relaţiilor
României cu această ţară;
c) principalele aspecte ale vieţii politice, economice, sociale, juridice şi
culturale ale statului respectiv în contextul relaţiilor lui cu celelalte state ale lumii;
d) cum înţelege să promoveze şi să dezvolte relaţiile României cu această ţară;
e) aspecte ale vieţii lui personale care pot contribui la îndeplinirea misiunii;
f) aprecierea situaţiei actuale din România şi perspectivele ei.
4. Membrii comisiilor formulează întrebări, la care cel audiat urmează să
răspundă.
5. Membrii comisiilor fac observaţii, comentarii şi sugestii, faţă de care cel
audiat îşi exprimă punctul său de vedere.
6. Şedinţa de audiere se desfăşoară cu uşile închise, problemele discutate având
un caracter confidenţial până la numirea celui audiat în funcţia respectivă.
7. Preşedintele şedinţei supune la vot avizul acesteia. Votul este secret şi se
exprimă prin buletine de vot. Avizul este acordat cu majoritatea membrilor celor două
Comisii.
8. Avizul se materializează în semnarea de către preşedinţii celor două comisii
a propunerii pe care Ministerul Afacerilor Externe o înaintează Preşedintelui ţării.
Când avizul este negativ, se face menţiunea corespunzătoare.
9. Stabilirea cvorumului şi desfăşurarea şedinţei se fac corespunzător
prevederilor Hotărârii Parlamentului nr. 4/1992 privind regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Audierea persoanelor propuse a fi numite ambasadori prezintă o însemnătate
cu totul deosebită, deoarece cei care vor fi trimişi să reprezinte ţara noastră în ţările
cele mai importante ale lumii vor trebui să întrunească înalte calităţi de competenţă,
dar şi o aprobare fermă din partea Parlamentului. Această instituţie (a audierii
viitorilor diplomaţi) se bazează pe experienţa S.U.A., unde însăşi Constituţia prevede
în competenţa Senatului audierea unor persoane propuse spre a fi numiţi înalţi
demnitari.
31
Experienţa ţării noastre atestă faptul că au existat din păcate cazuri în care
Comisia de politică externă sa pronunţat asupra numirii unor ambasadori cu o foarte
slabă majoritate sau chiar a votat împotriva propunerilor ce iau fost transmise.
Consider că este necesar, de aceea, ca avizul Senatului în această problemă să
înceteze să mai aibă calitatea de aviz “consultativ” şi să devină un aviz “conform”,
care să deţină întradevăr o pondere obligatorie în desemnarea unei persoane spre a fi
numită în funcţia de ambasador.
Tot în cadrul Regulamentului, la art. 16, se precizează: “La şedinţele în care se
discută participarea parlamentarilor români la manifestări în străinătate şi informările
prezentate de aceştia după îndeplinirea misiunii, sunt invitaţi şefii delegaţiilor sau
reprezentanţi ai acestora, pentru susţinerea oportunităţii acţiunii, prezentarea
mandatului şi, respectiv, îndeplinirea acestuia.
Se observă cel puţin trei aspecte ce trebuie amintite:
a) Comisia pentru politică externă discută oportunitatea participării
parlamentarilor români la manifestări în străinătate;
b) ia act de mandatul expres al delegaţiei parlamentare;
c) audiază pe şeful delegaţiei sau pe reprezentantul
acestuia, după finalizarea misiunii în străinătate.
Este de la sine înţeles că activitatea parlamentarilor supuşi unui astfel de
“control” nu mai poate fi ruptă de activitatea în ansamblu a Parlamentului României,
Comisia pentru politică externă a Senatului fiind sub acest aspect reprezentanta di-
rectă a Senatului şi deci, a Parlamentului ca atare.
Comisia poate solicita participarea la lucrările ei a unor membri ai Guvernului
sau a conducătorilor unor instituţii centrale de stat, situaţie în care prezenţa acestora
este obligatorie.
După încheierea dezbaterilor sau efectuarea lucrării aflate în examinare,
Comisia desemnează la propunerea preşedintelui unul sau mai mulţi raportori dintre
membrii săi.
Raportorii întocmesc raportul sau avizul Comisiei, care va fi supus aprobării
32
acesteia prin vot deschis sau, după caz, secret.
Pentru buna desfăşurare a lucrărilor sale, Comisia examinează proiecte şi
propuneri legislative în vederea elaborării rapoartelor sau avizelor; poate solicita
rapoarte, informări şi documentaţii de la autorităţile publice a căror activitate intră în
sfera ei de competenţă; poate efectua anchete parlamentare; dezbate şi hotărăşte
asupra altor probleme transmise de Biroul permanent.
În conformitate cu prevederile Constituţiei, ale Legii nr.4/1990 privind
încheierea tratatelor, ale Regulamentului “Senatului şi Regulamentului propriu,
Comisia pentru politică externă a Senatului şia desfăşurat activitatea în trei direcţii
principale: legiferarea, diplomaţia parlamentară şi controlul parlamentar asupra
modului de realizare a politicii externe româneşti de către instituţiile abilitate ale
statului.
În ce priveşte activitatea de legiferare, Comisia a avizat şi dezbătut, împreună
cu Comisia pentru politică externă a Camerei Deputaţilor, Programul de guvernare în
materie de politică externă la învestirea guvernului Isărescu, precum şi cu ocazia
modificării Programului în guvernarea Radu Vasile.
Împreună cu Comisia similară din Camera Deputaţilor, a finalizat proiectele
Bugetului de Stat şi al Asigurărilor Sociale, precum şi rectificarea acestora, urmărind
în principal prevederile referitoare la Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul
Apărării Raţionale, Departamentul pentru problemele românilor din afara graniţelor,
Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Culturii, propunând modificări şi
formulând argumentele corespunzătoare pentru alocarea sumelor necesare
Ministerului Afacerilor Externe şi, respectiv, Fundaţiei Culturale Române, pentru
buna desfăşurare a acestor organisme.
Evident, însă, în această materie ponderea cea mai importantă a activităţii
Comisiei sa referit la dezbaterea şi avizarea proiectelor de lege pentru ratificarea
tratatelor, redactând rapoartele către plenul Senatului la proiectele pentru care
Comisia a fost sesizată în fond şi avizînd celelalte proiecte de lege care se refereau la
participarea României la tratate bi şi multilaterale. Comisia a avizat, de asemenea, şi
33
alte proiecte de lege care conţineau şi aspecte de politică externă, cum sunt, de pildă,
cele referitoare la apărare, securitate şi siguranţă naţională, la organizarea unor
instituţii şi activităţi legate de politica externă a ţării.
Cît priveşte diplomaţia parlamentară, Comisia a elaborat Programul de relaţii
parlamentare la nivelul Comisiei pentru politică externă a Senatului, coroborat cu
acela al Comisiei similare de la Camera Deputaţilor, a supravegheat elaborarea
proiectului de Program de relaţii parlamentare externe şi a avizat Programul
Parlamentului, în această materie.
În ce priveşte controlul parlamentar asupra activităţii de realizare a politicii
externe, Comisia a avut periodic întâlniri cu reprezentanţi ai Ministerului Afacerilor
Externe şi ai Departamentului pentru integrare europeană (respectiv miniştri, secretari
de stat, directori generali), cu alţi membri ai Guvernului şi cu înalţi funcţionari din
ministere şi agenţii guvernamentale având atribuţii în domeniul politicii externe. Cu
aceste ocazii, au avut loc consultări sau informări referitoare la probleme curente
politice sau administrative, inclusiv probleme de selecţionare a personalului şi
salarizarea acestuia. De asemenea, Comisia a insistat să se ia măsurile ce se cuvin
pentru asanarea unor nereguli sesizate la unele ambasade ale României în străinătate.
La întîlnirile cu ministrul afacerilor externe si cu secretarul de stat al
Ministerului Afacerilor Externe au fost discutate în principal problemele privind
negocierea tratatelor cu Federaţia Rusă, Republica Moldova, măsurile pentru
aplicarea tratatelor încheiate cu statele vecine şi, în primul rând, cu Ucraina, Ungaria,
precum şi poziţiile exprimate faţă de diverse evenimente curente.
De asemenea, membrii Comisiei pentru politică externă au discutat direct cu
responsabilii negocierilor purtate pentru încheierea tratatelor cu Federaţia Rusă,
Republica Moldova etc.
Împreună cu Comisia pentru Parlamentul European, precum şi cu şeful
Departamentului pentru integrare şi alţi înalţi responsabili, a fost abordată întreaga
problematică privind aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, precum şi
problema dobîndirii statutului de membru în structurile Organizaţiei Atlanticului de
34
Nord.
Totodată, această mare izbândă istorică a fraţilor noştri se înscrie în procesele
democratice, de lichidare a regimurilor comuniste şi de schimbări structurale
înfăptuite sau în curs de desfăşurare în ţările din centrul şi estul Europei. Ea a fost
favorizată de transformările înnoitoare iniţiate în Uniunea Sovietică, după anul 1985,
precum şi de eşuarea recentei tentative de lovitură de stat a forţelor conservatoare de
inspiraţie stalinistă, care urmăreau perpetuarea dominaţiei imperiale sovietice.
Sunt demne de remarcat vocaţia democratică şi deschiderea umanistă a
Declaraţiei de independenţă de la Chişinău, care garantează exercitarea drepturilor
politice, sociale, economice şi culturale pentru toţi cetăţenii Republicii Moldova,
pentru toate grupurile acesteia, în conformitate cu principiile şi normele statuate pe
plan internaţional.
Proclamarea independenţei Republicii Moldova încheie o epocă zbuciumată
din istoria sa şi deschide o perioadă nouă pentru moldoveni şi pentru românii de
pretutindeni.
Birourile permanente ale celor două camere ale Parlamentului României salută
şi împărtăşesc spiritul Declaraţiei de independenţă care afirmă voinţa Republicii
Moldova de a dezvolta relaţii de colaborare cu toate statele lumii.
Suntem convinşi că, în noile condiţii create de declararea independenţei, se
deschid perspective favorabile dezvoltării colaborării şi legăturilor multiple dintre
cele două state vecine, ce descind din trunchiul unic al poporului român, aşa cum
acesta sa format istoriceşte, în dinamizarea şi lărgirea acestor raporturi, parlamentele
ţărilor noastre au datoria să-şi asume întreaga responsabilitate ce le revine.
Birourile permanente ale celor două camere ale Parlamentului României
cheamă parlamentele tuturor statelor din Europa şi din lume să facă demersurile
necesare pe lîngă guvernele lor pentru recunoaşterea independenţei Republicii
Moldova.
Totodată, birourile permanente îşi declară întreaga lor disponibilitate de a
sprijini Prezidiul Parlamentului Republicii Moldova şi de a acţiona în spiritul
35
comunităţii noastre de neam şi destin”.
36
CAPITOLUL III. GUVERNUL
§1. MINISTRUL AFACERILOR EXTERNE - REPREZINTANTUL
GUVERNULUI ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE
S-a stabilit regula de drept internaţional potrivit căreia ministrul afacerilor
externe are puteri depline în toate domeniile care ţin de sfera sa de atribuţii; el
reprezintă Guvernul în relaţiile internaţionale fără a avea nevoie de împuterniciri
speciale.
naţional.
său.
37
Ministrul afacerilor externe este veriga care face, în mod normal şi regulat,
legătura dintre state, el este principalul purtător de cuvînt în domeniul relaţiilor
externe ale unui stat.
numele guvernului.
Fiind ierarhic superior întregului personal diplomatic, ministrul de externe
emite instrucţiuni, orientează şi controlează activitatea acestuia. El are în subordine
întregul personal diplomatic - şefii de misiuni diplomatice (ambasadori, miniştri etc.)
şi de oficii consulare, precum şi pe toţi cei care desfăşoară activitate în domeniul
relaţiilor internaţionale.
Deoarece reprezintă statul său, ministrul de externe poate, în cazurile potrivite,
să facă declaraţii angajante.
Declaraţiile pe care ministrul de externe le face în numele guvernului, într-o
cauză care ţine de competenţa sa, angajează statul. În literatura de specialitate s-a
afirmat că ministrul afacerilor externe nu poate angaja statul său decît în măsura în
38
care constituţia ţării îl autoriză s-o facă - competenţa sau atribuţiile lui fiind
determinate de constituţia ţării în cauză; alţi autori afirmă însă că puterea ministrului
nu depinde exclusiv de constituţie. Astfel, în cauza privind Legal Status of Eastero
Greenland, soluţionată la 5 aprilie 1933 de Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională, s-a reţinut de fapt în unanimitate că o declaraţie a ministrului
afacerilor externe norvegian, înscrisă într-o minută şi informînd pe ministrul danez că
Guvernul norvegian nu va face nici o dificultate în rezolvarea recunoaşterii
suveranităţii daneze asupra Groenlandei de Est, este angajantă pentru Norvegia.
Curtea a acordat importanţă faptului că declaraţia era făcută în numele Guvernului, în
legătură cu o chestiune care cade în competenţa ministrului de externe, ca răspuns la
o cerere a reprezentantului diplomatic.
§2. ATRIBUŢIILE GUVERNULUI ÎN DOMENIUL POLITICII EXTERNE

Încercînd o grupare a atribuţiilor cuprinse în Legea cu privire la Guvern,
reţinem mai multe categorii de atribuţii ale Guvernului. Ne vom referi doar la
atribuţiile în domeniul politicii externe. Astfel Guvernul:
- încheie contracte cu state străine, cu organizaţii internaţionale şi asigură
îndeplinirea lor;
- stabileşte relaţii multilaterale între Republica Moldova şi alte state
străine, organizaţii internaţionale, asigură schimbul de informaţie, de studenţi şi
specialişti;
- prezintă Preşedintelui Republicii Moldova propuneri privind acreditarea
şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai Republicii Moldova şi aprobă
înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice;
- reprezintă Republica Moldova în relaţiile internaţionale.
Ministerul Afacerilor Externe fiind organul guvernamental are următoarele
atribuţii principale:
- este abilitat cu funcţia de coordonator în problemele respectării
obligaţiunilor ce reies din prevederile tratatelor internaţionale, inclusiv în domeniul
39
drepturilor omului;
- informează Preşedintele, Parlamentul şi Guvernul despre evenimentele
internaţionale majore şi face propuneri privind poziţia Republicii Moldova faţă de
acestea;
- urmăreşte aplicarea prevederilor tratatelor şi altor înţelegeri
internaţionale la care Republica Moldova este parte, prezentînd propunerile
corespunzătoare organelor centrale de specialitate, Guvernului şi Preşedintelui
Republicii Moldova;
- analizează situaţia internă şi externă a statelor cu care Republica
Moldova întreţine relaţii diplomatice, identifică şi evaluează oportunităţile dezvoltării
relaţiilor comercial-economice cu aceste state şi informează Preşedintele, Parlamentul
şi Guvernul;
Dacă ne referim la organizarea activităţii Ministerului conducerea Ministerului
este exercitată de Ministrul afacerilor externe, confirmat şi eliberat din funcţie
conform Constituţiei Republicii Moldova şi Legii cu privire la Guvern.
Ministrul, în limitele componentelor sale:
- prezintă propuneri Guvernului privind înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în străinătate,
acreditarea şi revocarea reprezentanţilor diplomatici ai Republicii Moldova,
conferirea gradului de ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, înfiinţarea,
schimbarea rangului sau desfiinţarea oficiilor consulare ale Republicii Moldova,
numirea şi revocarea şefilor lor;
- angajează şi eliberează din funcţie personalul scriptic al misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare, confirmat de către Guvern, cu excepţia şefilor
misiunilor, aprobă devizele lor de cheltuieli conform bugetului aprobat si, în caz de
necesitate, efectuează remanieri în limitele competenţelor atribuite, cu informarea
ulterioară a Guvernului;
- Prim-viceministrul şi viceminiştrii sunt numiţi şi eliberaţi din funcţie de
către Guvern la propunerea Ministerului.
40
- Organul consultativ al Ministerului este colegiul, constituit din 11
persoane, a cărui componenţă nominală este aprobată de către Guvern, la propunerea
Ministrului.
interne şi externe, atunci putem menţiona guvernul în activitatea diplomatică a
competenţe sînt atribuite puterii executive (guvern, consiliu de stat, consiliu de
miniştri). Competenţele menţionate sînt delimitate în funcţie de forma de guvernare
existentă în fiecare ţară.
Puterea executivă în Republica Populară Chineză 22, Consiliul de Stat al Chinei,
dirijează treburile în domeniul relaţiilor externe, încheie acorduri şi înţelegeri cu
statele străine (art. 89).
Consiliul Popular (organul suprem legislativ) al Turkmenistanului este în drept
de a declara starea de război şi pace şi de a ratifica şi abroga tratatele privind uniunile
interstatale şi alte blocuri şi asociaţii de state .
Guvernul României negociază şi semnează acorduri şi convenţii la nivel
guvernamental şi aprobă încheierea de înţelegeri la nivel departamental. Guvernul
propune Preşedintelui acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României, care au gradul de ambasador sau ministru plenipotenţiar şi sînt numiţi şefi
de oficii.
22
Vezi: Koнcтuтyция и законодательные акты Китайской Народной Республики,
Издательство «Прогресс», Москва, 1994.
41
CAPITOLUL IV. MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE
§1. MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE - UN ORGAN DE STAT
SPECIALIZAT
Organizarea şi realizarea activităţii de relaţii externe a unui stat se concentrează
la un organ de stat specializat - Ministerul Afacerilor Externe sau ministerul de
externe.
Statele încredinţează relaţiile internaţionale unei autorităţi administrative
supreme, adică administraţiei afacerilor externe. Aceasta se prevede, de regulă, în
dispoziţiile Constituţiei şi în normele statului administrativ naţional, modul său de
organizare fiind stabilit prin legislaţia internă a fiecărui stat.
naţional.
În ceea ce priveşte organizarea administraţiei centrale, se poate afirma că
42
aceasta variază de la un stat la altul, în organizarea unui minister punîndu-se accentul
pe un element, iar în organizarea altuia, pe un alt element.
Cu toate acestea, se poate spune că organizarea oricărui minister presupune,
într-o formă sau alta, următoarea structură: compartimentul afacerilor politice
(adeseori sub divizat pe zone geografice), compartimentul relaţiilor economice,
compartimentul afacerilor de cultură şi presă, compartimentul organizaţiilor
internaţionale, compartimentul relaţiilor consulare, compartimentul problemelor
juridice23, sectorul de protocol, sectorul problemelor de personal, sectorul
problemelor financiare şi administrative; în unele ministere de externe, există şi un
sector de sinteză şi prognoză politică (un centru de cercetare a ansamblului
problemelor politice - în Franţa, Centre de recherches, în Anglia, Policy planning).
Ministerele afacerilor externe, indiferent de denumirea lor (Minister al
Afacerilor Externe, Minister al Relaţiilor Externe, Departament de Stat, Oficiu al
Afacerilor Externe etc.), acţionează în numele şefului statului şi al guvernului pentru
iniţierea, negocierea şi semnarea tratatelor, acordurilor şi altor înţelegeri
internaţionale.
Componenţa ministerelor de externe variază de la ţară la ţară în funcţie de
tradiţii, experienţa, forma de guvernămînt existentă şi scopurile politicii externe ale
statului respectiv în anumite perioade. Concomitent se poate menţiona că în baza
funcţiilor pe care le îndeplinesc ministerele de externe au, de regulă, următoarea
structură:
Ministrul afacerilor externe (secretarul de stat, secretarul de stat pentru
afacerile externe, ministrul de stat, ministrul de stat şi al afacerilor externe, cancelar
de stat etc.) este responsabilul din guvern pentru relaţiile cu alte state şi organizaţii
internaţionale. Funcţia executivă a ministrului este de a promova politica externă a
guvernului său şi de a administra relaţiile internaţionale ale acestuia. Ministrul
îndeplineşte această funcţie cu ajutorul personalului permanent din minister şi din
23
Oficiul juridic din ministerul afacerilor externe francez este unul dintre cele mai vechi servicii,
fiind creat în 1722.
43
misiunile diplomatice din străinătate.
Ministrul are ca de obicei un adjunct (viceministru, vicesecretar de stat sau
vicecancelar) şi cîţiva adjuncţi ai viceministrului. Funcţiile adjuncţilor sînt repartizate
conform priorităţilor politicii externe, însă, de regulă, unul din adjuncţi este
responsabil pentru problemele politice şi economice, iar alt adjunct este responsabil
pentru problemele de administrare.
Aparatul central al ministerelor afacerilor externe este divizat în departamente,
direcţii, secţii, grupe.
Grupul de consilieri şi ajutori ai ministrului este, de obicei, grupul principal de
dirijare operativă a ministerului şi este subdivizat în subgrupul operativ-teritorial,
care dirijează departamentele şi subdepartamentele respective, şi subgrupul
funcţional, care dirijează departamentele funcţionale.
Departamentele sînt divizate în departamente operativ teritoriale, departamente
funcţionale şi departamente administrativ tehnice.
Departamentul politic, de obicei, este divizat în subdepartamente şi secţii
regionale (Europa, America de Nord, America Latină, Asia, Africa, Orientul
Apropiat, Australia şi Oceania etc.) şi în subdepartamente şi secţii funcţionale
(analiză şi prognoză; informaţie operativă etc.).
Departamentul O.N.U., de obicei, se divizează în subdepartamente şi secţii
specializate (Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Instituţiile Specializate
etc.). De obicei acest departament include pregătirea de instrucţiuni şi a proiectelor
acestora.
Departamentul organizaţii internaţionale, de obicei, se divizează în
subdepartamente şi secţii specializate (organizaţii interguvernamentale; organizaţii
nonguvernamentale; organizaţii regionale etc.). De obicei include coordonarea
interdepartamentală şi pregătirea instructajelor non-tehnice.
Departamentul tratate internaţionale, de obicei, este divizat în
subdepartamente şi secţii specializate (drept internaţional; tratate bilaterale; convenţii
multilaterale; acorduri interguvernamentale etc.). Această secţiune lucrează în strînsă
44
relaţie cu departamentul juridic.
Departamentul juridic, de obicei, este divizat în secţii specializate (drept
intern; drept internaţional privat; asistenţă legală etc.). Acest departament este distinct
în statele mari. Se ocupă cu toate instrumentele internaţionale şi toate problemele de
drept internaţional, în ţările mai mici pot desemna experţi colaboratori neangajaţi
permanent sau se pot obţine informaţii de la Ministerul de Justiţie. Departamentul
juridic poate acorda consultaţii atît în probleme de afaceri externe cît şi de afaceri
interne. În unele state, Departamentul de Drept Internaţional există ca o entitate
separată de dreptul juridic, cel din urmă preocupîndu-se singur de asistenţa legală,
probleme de frontieră, cetăţenie, proprietăţi naţionale din străinătate, etc.
Departamentul protocol, în unele state, este divizat în secţii specializate
(protocol şi ceremonial; ceremonii oficiale; privilegii şi imunităţi etc.). Este
responsabil pentru toate contactele personale cu şefii misiunilor diplomatice străine
privind privilegiile, imunităţile şi ceremoniile oficiale; de asemenea pentru
organizarea conferinţelor, primirii oficialităţilor etc.
Departamentul relaţii economice şi comerţ, de obicei, este divizat în
subdepartamente şi secţii specializate şi operativ-teritoriale (relaţii economice
externe; comerţ exterior; Uniunea Europeană; C.S.I. etc.).
Departamentul de presă şi informaţii, de obicei, este divizat în secţii
specializate (acreditare, massmedia etc.). Acesta include relaţiile cu reprezentanţii de
presă străini şi poate de asemenea să includă furnizarea informaţiilor pentru serviciile
de presă din ţară şi menţinerea legăturii cu misiunile externe din ţară şi străinătate.
Departamentul relaţii consulare, de obicei, este divizat în subdepartamente şi
secţii specializate (drept consular; asistenţă consulară; paşapoarte; vize şi acte civile
etc.).
Departamentul relaţii culturale.
Departamentul ştiinţific.
Departamentul personal.
Departamentul administraţie, comunicaţie şi securitate.
45
Departamentul finanţe şi contabilitate.
Arhiva.
Biblioteca.
Activitatea ministerului afacerilor externe este strîns legată de funcţiile care îi
sînt atribuite prin legislaţia internă. Aceste funcţii diferă de la ţară la ţară. Esenţa
funcţiilor rămîne neschimbată: promovarea politicii externe a statului.
§2. MINISTRUL AFACERILOR EXTERNE - PRINCIPALUL PURTĂTOR

DE CUVÎNT ÎN DOMENIUL RELAŢIILOR EXTERNE ALE UNUI STAT
său: Ministrul Afacerilor Externe, Secretar de Stat (Secretary of State), în S.U.A.;
Secretar de Stat pentru Afacerile Externe (Secretary of State for Foreign Affairs) şi
ale Commonwealth-ului, în Marea Britanie; Ministrul Afacerilor Externe (Ministre
des Affaires Etrangeres), în Franţa; etc.
Şeful ministerului, denumit în genere “şeful diplomaţiei” (chef de la
diplomaţie), este ministrul afacerilor externe, care uneori, este denumit cancelar
(chancelier) şi este membru al guvernului). Ministrul afacerilor externe este veriga
care face, în mod normal şi regulat, legătura dintre state, el este principalul purtător
de cuvînt în domeniul relaţiilor externe ale unui stat sau după cum spunea Oppenheim
- intermediarul (middleman) între şeful statului şi organele statelor străine.
Poziţia ministrului de externe este reglementată de dreptul naţional (dreptul
constituţional şi administrativ), însă, dată fiind relevanţa activităţii sale la nivelul
comunităţii internaţionale, dreptul naţional îi defineşte poziţia în contextul
raporturilor internaţionale cu alte state.
Este uzual să se notifice numirea unui nou ministru de externe al unui stat
acelor state străine care sunt reprezentate de trimişii lor diplomatici; noul ministru de
externe face el însuşi notificarea.
46
Un ministru de externe trebuie să fie înzestrat cu calităţi deosebite; aceste
calităţi sunt de obicei menţionate în multe lucrări de specialitate. Un ministru de
externe trebuie să aibă o memorie excelentă, să fie capabil să redacteze clar şi concis
comunicatele, să fie în stare să citească repede şi cu acurateţe un mare volum de
documente, să vorbească fluent şi cu acurateţe limbile străine. Acest înalt demnitar
trebuie să aibă o cultură generală solidă, o idee clară şi precisă cît priveşte interesul
naţional şi obiectivele politicii externe a ţării sale, să cunoască oamenii de stat străini
(în exerciţiu sau în curs de a deveni).
Trebuie să conceapă relaţiile internaţionale, nu în mod empiric, ci ca o
veritabilă ştiinţă; să aibă pregătirea intelectuală necesară în scopul de a se pune la
curent cu evoluţia politicii mondiale cu precizie şi rigoare, să fie un abil negociator,
ştiind cînd să reziste şi cînd să cedeze. Talleyrand a spus că un bun ministru de
externe nu mai face niciodată aceeaşi greşeală a doua oară.
În orice ţară, ministrul afacerilor externe este ajutat de un personal calificat (de
profesie) care, sub îndrumarea sa, constituie ministerul afacerilor externe. Ministrul
afacerilor externe dispune de un personal organizat în două compartimente: unul
alcătuieşte ceea ce se cheamă “administraţia centrală”, iar altul constă dintr-o reţea de
agenţi distribuiţi în capitalele străine şi pe lîngă organizaţiile internaţionale
(“serviciul exterior”).
Funcţiile ministrului afacerilor externe sunt reglementate esenţialmente prin
legislaţia internă, iar competenţa variază potrivit cu organizarea politică a statelor
respective. Participarea ministrului afacerilor externe la procesul de concepere şi
elaborare a politicii externe este variabilă de la o epocă la alta şi de la un stat la altul.
Cît priveşte gradul de autonomie al ministerului afacerilor externe, nu este de
conceput în condiţiile actuale ipoteza ca ministerul de externe să constituie în sînul
mecanismului guvernamental un corp autonom, cu prerogative întinse şi competenţă
exclusivă în materie, care să scape oricărei influenţe exterioare, pentru că gravitatea
şi complexitatea afacerilor internaţionale exclud un asemenea monopol.
47
numele guvernului.
Ministrul afacerilor externe are o gamă largă de sarcini:
 întreţine contacte, discută problemele de interes reciproc ale ţării sale cu
alte state şi cu agenţii diplomatici ai acestora (ascultă propunerile sau demersurile lor
şi le dă răspuns);
 antamează şi conduce negocieri;
 veghează la executarea fidelă a prevederilor din tratate;
 numeşte unii agenţi diplomatici şi funcţionari consulari trimişi în
străinătate, îi îndrumă şi le dă instrucţiunile necesare pentru îndeplinirea misiunii lor;
 notifică statelor străine numirea sau rechemarea agenţilor diplomatici şi
funcţionarilor consulari;
 primeşte şi prezintă şefului de stat pe agenţii diplomatici străini; se
ocupă de asigurarea respectării imunităţilor şi privilegiilor care revin agenţilor
diplomatici şi funcţionarilor consulari străini;
 asigură redactarea documentelor care emană de la şeful de stat în
domeniul afacerilor externe (tratate de pace, alianţă, comerţ şi navigaţie, declaraţii de
politică externă; răspunsurile la documentele străine primite);
 veghează la conservarea arhivelor,
 corespondenţei diplomatice, a originalelor tratatelor şi convenţiilor.
Practica tribunalelor britanice este de a accepta ca fiind concludente
48
declaraţiile ministrului de externe relativ la anumite categorii de chestiuni de fapt din
domeniul afacerilor externe.
Pentru a face faţă sarcinilor, ministerele de externe au o organizare adecvată şi
sunt prevăzute cu un personal în continuă creştere.
Se poate afirma că dreptul internaţional nu cuprinde referiri specifice
(reglementări exprese) în ce priveşte statutul ministrului afacerilor externe în
străinătate, în general, însă, el este îndreptăţit, în virtutea cutumei şi a regulii de
comity, la toate imunităţile şi privilegiile care au fost dintotdeauna acordate de dreptul
internaţional personalului diplomatic.
Resimţindu-se nevoia unei explicitări, în Convenţia de la Viena privind
misiunile speciale24 s-a prevăzut că ministrul afacerilor externe, pe timpul cît se află
într-o misiune specială a statului trimiţător, se bucură, în statul primitor sau într-un
stat terţ, în afară de ceea ce i se acordă prin această convenţie, de facilităţile,
privilegiile şi imunităţile care-i sunt recunoscute de către dreptul internaţional 25. În
această dispoziţie se consacră existenţa unui statut cumulativ în sensul că, în afară de
acordarea tratamentului care decurge din calitatea de membru al unei misiuni
speciale, i se confirmă şi beneficiul statutului la care este îndreptăţit în virtutea
dreptului internaţional, acesta din urmă întrejindui beneficiul imunităţilor şi
privilegiilor. Pe de altă parte, trebuie să observăm că acest text este mult mai complet
decît cel în care este reglementat statutul şefului de stat 26. Ar trebui să adăugăm şi
faptul că ministrul afacerilor externe, fiind o persoană care se bucură de protecţie
24
Convenţia de la Viena privind misiunile speciale, 1969.
25
Convenţia de la Viena privind misiunile speciale, 1969, art.21, § 2.
26
Convenţia de la Viena privind misiunile speciale, 1969, art.21, § 1.
49
internaţională, face parte din categoria celor cu privire la care se aplică convenţia
privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de
protecţii internaţională, inclusiv agenţii diplomatici. (1973).
50
CAPITOLUL V. MISIUNILE DIPLOMATICE
§1. MISIUNILE DIPLOMATICE: STRUCTURA, CLASELE,
CATEGORIILE ŞI FUNCŢIILE
O misiune diplomatică este constituită dintr-un reprezentant diplomatic
nominalizat de către un stat şi acceptat de un altul, împreună cu personalul său (dacă
există) şi stabilit în capitala diplomatică a statului respectiv, în măsura în care statul
gazdă este de acord, numai o singură persoană va reprezenta celălalt stat, acesta fiind
şeful (sau şeful provizoriu) al misiunii, care astfel este în întregime responsabil pentru
activităţile acesteia, personalul său, în mod concret, neavînd funcţii direct
reprezentative, ci numai de asistenţă.
Misiunile diplomatice sînt reprezentanţele permanente ale statelor înfiinţate
prin consimţămînt mutual. Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice din
1961 a definit noţiunile de misiune şi de personal diplomatic şi a determinat funcţiile
misiunilor diplomatice.
Articolul l al Convenţiei menţionate precizează că:
a) prin expresia “şef de misiune” se înţelege persoana însărcinată de statul
acreditant să acţioneze în această calitate;
b) prin expresia “membrii misiunii” se înţelege şeful misiunii şi membrii
personalului misiunii;
c) prin expresia “membrii personalului misiunii” se înţelege membrii
personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de
serviciu al misiunii;
d) prin expresia “membrii personalului diplomatic” se înţelege membrii
personalului misiunii care au calitatea de diplomaţi;
e) prin expresia “agent diplomatic” se înţelege şeful misiunii sau un membru al
personalului diplomatic al misiunii;
f) prin expresia “membrii personalului administrativ şi tehnic” se înţelege
membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnicoadministrativ al misiunii;
g) prin expresia “membrii personalului de serviciu” se înţelege membrii
51
personalului misiunii angajaţi în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia “om de serviciu particular” se înţelege persoanele folosite în
serviciul casnic al unui membru al misiunii, care nu sînt angajaţi ai statului
acreditant;
i) prin expresia “localuri ale misiunii” se înţelege clădirile sau părţile din
clădiri şi din terenul aferent care, indiferent de proprietar, sînt folosite pentru
realizarea scopurilor misiunii, inclusiv reşedinţa şefului misiunii27.
Terminologia diplomatică fiind adesea neclară şi creatoare de confuzii, în 1961
Convenţia de la Viena asupra Relaţiilor Diplomatice a definit în mod util denumirile
personalului unei misiuni diplomatice (în paranteză expresia franceză) după cum a
fost menţonat ulterior.
Structura misiunilor diplomatice diferă de la ţară la ţară şi de la misiune la
misiune, însă, pornind de la funcţiile misiunii diplomatice determinate de Convenţia
de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice şi de la faptul că aceste funcţii pot fi
grupate conform anumitor criterii, sar putea propune un model de structură a
misiunii. (Vezi Anexa).
În articolul 3 al Convenţiei sînt determinate funcţiile misiunilor diplomatice,
care constau în:
 a reprezenta statul acreditant în statul acreditar;
 a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor
săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
 a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
 a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta guvernului staulul
acreditant;
 a promova relaţii le prietenie şi a dezvolta relaţiile economice, culturale
şi ştiinţifice dintre statul acreditant şi statul acreditar.
27
Convenţia de la Viena, art.1, 1961.
52
Şefii misiunilor diplomatice se împart în trei clase:
 clasa ambasadorilor sau nunţiilor, care sînt acreditaţi pe lîngă şefii de
stat;
 clasa trimişilor, miniştrilor sau internunţiilor, care sînt acreditaţi pe lîngă
şefii de stat;
 clasa însărcinaţilor cu afaceri, care sînt acreditaţi pe lîngă ministerele
afacerilor externe.
§2.RELAŢIILE DIPLOMATICE
 RELAŢII CU PROPRIILE MISIUNI DIPLOMATICE
Responsabilitatea majoră a unui şef de misiune diplomatică este să îndeplinească
instrucţiunile ministerului său şi să-i repartizeze informaţiile pe care este dator să le
obţină. În orice caz, se aşteaptă ca acesta să ia iniţiativa în aplicarea politicii pe care
consideră că guvernul său ar trebui să o adopte, şi de asemenea să raporteze
informaţiile pe care le consideră importante, chiar daca i se cere sau nu. Relaţia dintre
minister şi şefii misiunilor diplomatice este în mare măsură de natură biunivocă şi
măsura în care ministerul sau misiunea au rolul dominant în formularea politicii
variază de la o ţară la alta şi în acord cu cerinţele şi resursele naţionale.
Dacă deciziile politice sunt luate în general, în cadrul ministerului şi sarcina
şefului misiunii diplomatice este, în special, să le implementeze, accentul în ce
priveşte numărul membrilor de personal şi capacitatea acestora este pus pe Minister,
rămînînd ca cei ce lucrează în străinătate să fie foarte puţini, însă dacă politica
desfăşurată este puternic influenţată de recomandările şefului misiunii, atunci
personalul ministerului poale fi suficient de redus şi posturile din afara graniţelor pot
fi puternic încărcate. Politica distribuirii personalului va determina de asemenea
perioada de timp în care diplomaţii îşi vor desfăşura activitatea în străinătate, în
comparaţie cu perioada serviciului în ţară, şi este vorba de o diferenţă nu atât între
politicile diferitelor state, cît între categoriile de personal; de exemplu, un ataşat
comercial sau de presă pentru care extinderea contactelor locale este esenţială poate fi
53
de o mult mai mare utilitate dacă stă într-o ţară cinci ani sau mai mult, în timp ce un
secretar de ambasadă are o perioadă standard de trei sau patru ani.
Argumentele în favoarea păstrării unui diplomat în post pentru o lungă
perioadă de timp sunt:
 el sau ea, bineînţeles - (şi familia lui/ei) necesită timp pentru acomodare
înainte de a începe cu adevărat activitatea;
 el va avea posibilitatea de a cunoaşte şi a înţelege ţara în care-şi
desfăşoară activitatea - limba naţională, istoria, politica şi temperamentul naţional;
 va avea timp pentru a-şi închega prietenii şi contacte personale;
 se va face o economie a guvernului privind cheltuielile de călătorie şi
costul transferului.
Principalul dezavantaj în această situaţie este că el poate deveni implicat
emoţional în problemele ţării unde trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea, şi astfel poate
fi incapabil să acţioneze şi să-şi sfătuiască propriul guvern într-o manieră detaşată şi
realistă. De asemenea, el este dator să fie la curent cu opiniile şi evenimentele din ţara
sa.
Şeful Departamentului Personal are una din cele mai importante sarcini din
minister, stabilind pe cine să trimită într-un anumit loc şi pentru cît timp. Un diplomat
este subiectul unei largi varietăţi de presiuni în diferitele posturi din străinătate, şi
unii pot face faţă circumstanţelor mai bine decît alţii: o repartizare care se potriveşte
temperamentului şi personalităţii sale este de multe ori la fel de importantă ca una
care se potriveşte cu pregătirea sa profesională.
 RELAŢII CU MISIUNILE DIPLOMATICE STRĂINE

Ministerul Afacerilor Externe (sau echivalentul său) este canalul prin care ar
trebui făcute toate comunicările către guvernul unui alt stat, reprezentanţa sa
diplomatică sau o organizaţie internaţională. Dacă cererea de informaţii este de natură
esentialmente tehnică sau de rutină, Ministerul poate autoriza departamentul tehnic
corespunzător să poarte corespondenta ulterioară directă cu misiunea sau organizaţia
54
interesată; dar contactul iniţial şi toate problemele importante sunt adresate în mod
tradiţional Ministerului.
În practică, o dată cu marea creştere a sferei de preocupări în domeniul
cooperării internaţionale prin înfiinţarea ONU şi a organizaţiilor economice şi
politice regionale, a apărut tendinţa fiecărui departament al unui guvern de aşi asuma
o responsabilitate mai mare privind negocierile internaţionale în domeniul său de
activităţi.
Cînd un Ministru al Afacerilor Externe îşi preia funcţia el îi înştiinţează în scris
pe toţi reprezentanţii diplomatici ai statelor străine despre aceasta şi ulterior
angajează convorbiri telefonice cu fiecare dintre aceştia sau (într-o capitală mare)
organizează o recepţie pentru întîlnirea lor. Cînd părăseşte funcţia, ministrul îi anunţă
în mod similar pe reprezentanţii străini, anunţînd cu această ocazie numele
succesorului său. În plus, ministrul informează reprezentanţii diplomatici ai propriei
ţări din străinătate despre astfel de modificări.
Şeful unei misiuni diplomatice (dacă nu cumva este însărcinat cu afaceri en
titre) este reprezentantul unui Şef de Stat faţă de alt Şef de Stat, şi chiar dacă nu mai
este util pentru el să solicite dreptul de acces la Şeful Statului sau, în multe ţări, la
şeful guvernului, el are conform obiceiului şi regulilor de politeţe, drept de acces la
Ministrul Afacerilor Externe în orice moment în scopul discutării problemelor ce
privesc cele două ţări. Totuşi negocierile în probleme de rutină, sunt în mod normal,
purtate între şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii şi
omologul său din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Cînd Ministrul Afacerilor Externe doreşte să transmită un mesaj altui guvern
are două posibilităţi de comunicare: prin intermediul reprezentantului diplomatic al
ţării sale în statul respectiv, sau prin intermediul reprezentantului acelei ţări pe lîngă
propriul guvern (Cîte vreme un guvern este instrumentul unui Şef de Stat, un şef de
misiune poate fi numit ca fiind reprezentantul unui guvern pe lângă celălalt guvern),
în general vorbind, un guvern face comunicările oficiale prin intermediul
reprezentanţei de peste hotare, dar protestele oficiale sunt făcute reprezentantului
55
străin care este mai uşor de contactat, alegerea metodei fiind în mod evident dictată
de raţiuni de eficienţă.
Uneori ambele modalităţi sunt utilizate în acelaşi timp. Convocînd pe şeful de
misiune şi purtînd cu acesta o convorbire directă, Ministrul Afacerilor Externe poate
în mod evident să sublinieze gradul său de nemulţumire în momentul cererii de
clarificări, cu atît mai mult cu cît timpul zilei ales pentru convocare este deja
cunoscut ca coincizînd cu ora de golf a diplomatului sau cu breakfastul acestuia.
 RELAŢII CU CORPUL DIPLOMATIC

Problemele privind Corpul Diplomatic în întregime şi guvernul statului în care
membrii acestuia sunt acreditaţi sau numiţi sunt tratate de şeful de misiune cu cea mai
mare vechime (cunoscut ca Decanul) cu ministerul respectiv sau cu şeful
Departamentului de Protocol. Termenul de Decan al Corpului Diplomatic s-a impus
în limba engleză prin intermediul francezei ca: “Doyen of the Corps Diplomatique”,
dar şi exprimările “Dean of the Diplomatic Corps” sau au “Dean of the Diplomatic
Body” sunt corecte.
În determinarea numirii Decanului se ţine cont de vechimea şefilor de misiune,
adică perioada neîntreruptă în care au fost acreditaţi în acel post. În unele ţări (mai
ales în cele de religie romano-catolică) Nunţiul Apostolic este întotdeauna Decan; iar
în America Latină este o practică uzuală ca pentru ataşaţii militari să existe prevederi
speciale în acest sens, ei tratînd orice problemă cu ofiţerul însărcinat cu protocolul
din Ministerul Apărării.
§3. CONVENŢIILE ŞI TRATATELE INTERNAŢIONALE CU PRIVIRE

LA RELAŢIILE DIPLOMATICE
Activitatea diplomatică este reglementată de normele dreptului internaţional,
care iniţial erau norme cutumiare, recunoscute ca obligatorii, devenite mai apoi
norme juridice internaţionale în baza procesului de codificare a cutumelor existente.
Prima convenţie care a reglementat aspecte ale activităţii diplomatice a fost
56
Regulamentul de la Viena cu privire la rangurile agenţilor diplomatici din 19 martie
1815, completat cu un Protocol de la Aix-la-Chapelle cu privire la clasificarea
agenţilor diplomatici din 21 noiembrie 1818.
Regulamentul de la Viena din 1815 împarte şefii misiunilor diplomatice în trei
clase (art. 1):
a) clasa ambasadorilor, legaţilor şi nunţiilor;
b) clasa trimişilor, indiferent de faptul dacă se numesc miniştri sau în alt mod,
acreditaţi pe lîngă suveran;
c) însărcinaţi cu afaceri, acreditaţi pe lîngă miniştrii afacerilor externe.
Regulamentul stabileşte preeminenţa diplomatică în raport de rang, indicînd că
în fiecare clasă rangul agenţilor diplomatici este în funcţie de data sosirii la post şi
intrării oficiale în funcţie (art. 4).
Articolul 5 obligă statele acreditare de a stabili reguli uniforme de primire a
agenţilor diplomatici din clasele respective.
Protocolul de la Aix-la-Chapelle a stabilit încă o clasă intermediară a şefilor
misiunilor diplomatice, clasa miniştrilor rezidenţi, care, în ierarhia precăderii
diplomatice, este plasată înaintea însărcinatului cu afaceri.
Conferinţa internaţională panamericană de la Havana din 20 februarie 1928, la
care au participat 14 state latino-americane, a adoptat Convenţia de la Havana cu
privire la agenţii diplomatici.
57
CONCLUZII
În această etapă cruciala pentru destinul naţiunii, diplomaţia moldovenească
are şansa istorică de a contribui decisiv la realizarea intereselor naţionale şi la
conturarea unui nou viitor pentru toţi cetăţenii Moldovei. Prin consecvenţă,
seriozitate şi dinamism, Guvernul Moldovei va acţiona cu responsabilitate pentru
refacerea credibilităţii şi respectabilităţii internaţionale ale Moldovei şi a cetăţenilor
săi.
Definirea şi promovarea priorităţilor politicii externe moldoveneşti va fi
raportată nemijlocit şi consecvent interesului naţional şi va fi pusă în serviciul
demnităţii naţionale şi personale a cetăţeanului, al nevoilor şi obiectivelor sale.
Obiectivul fundamental al politicii externe în următoarea perioadă va consta în
accelerarea integrării Moldovei în structurile politice, economice şi strategice
europene.
Una din componentele esenţiale ale demersului de politică externă a Moldovei
o va constitui stimularea dezvoltării relaţiilor economice cu alte state şi promovarea
intereselor economice naţionale, cu un accent deosebit pe stimularea exporturilor şi
competitivităţii companiilor şi produselor moldoveneşti, atragerea de investiţii şi
capital internaţional, consolidarea, extinderea şi recîştigarea pieţelor noastre externe.
Asigurarea accesului nerestrictiv pe aceste pieţe şi obţinerea de facilităţi pentru
stimularea exporturilor moldoveneşti vor fi dublate de promovarea şi apărarea
intereselor comerciale ale capitalului naţional. Dimensiunea economică, comercială şi
investiţională va reprezenta un criteriu important în stabilirea priorităţilor noastre de
politică externă.
Prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi al misiunilor diplomatice şi
consulare ale Moldovei va fi asigurată coerenţa instituţională şi funcţională pe plan
intern şi extern între componenta politică şi cea economică ale politicii externe
moldoveneşti.
În procesul elaborării strategiilor şi execuţiei acţiunilor de politică externă,
Guvernul Moldovei şi Ministerul Afacerilor Externe vor acorda o atenţie specială
58
consultării ample şi structurate cu Parlamentul Moldovei, cu societatea civilă, cu
reprezentanţii mediilor de afaceri, de presă şi academice, cu reprezentanţii
comunităţilor moldoveneşti din afara ţării.
Obiectivele de politică externă generală se vor orienta spre:
- Dezvoltarea relaţiilor de bună vecinătate şi de cooperare regională cu
ţările din zonă;
- Dezvoltarea relaţiilor bilaterale, îndeosebi cu ţările cu care Moldova
împărtăşeşte aceleaşi valori şi interese, în vederea realizării întregului lor potenţial în
plan politic, economic, strategic şi cultural-ştiinţific;
- Dinamizarea diplomaţiei multilaterale pentru promovarea dialogului
constructiv şi afirmarea profilului Moldovei pe plan internaţional;
- Sprijinirea dialogului şi cooperării Guvernului cu instituţiile financiare
internaţionale şi facilitarea accesului sectorului privat şi public la capitalul şi pieţele
internaţionale;
- Întărirea capacităţii Moldovei de a face faţă ameninţărilor
neconvenţionale la adresa securităţii (crima organizată, proliferarea armelor de
distrugere în masă, corupţia, traficul de droguri şi fiinţe umane, criminalitate
economică şi electronică etc.);
- Promovarea imaginii, culturii, spiritualităţii şi ştiinţei moldoveneşti în
lume.
Ministerul Afacerilor Externe a desfăşurat şi continuă să desfăşoare o
activitate amplă menită să promoveze politica externă a Republicii Moldova, atît în
relaţiile multilaterale, cît şi în cele bilaterale, precum şi să creeze condiţii
favorabile pentru edificarea unui stat democratic bazat pe drept. Astfel, printre cele
mai importante acţiuni pot fi menţionate aderarea Republicii Moldova la
Organizaţia Mondială a Comerţului, la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-
Est şi invitaţia de participare la Conferinţa Europeană.
59
Una dintre cele mai valoroase realizări în diplomaţia economică poate fi
remarcată semnarea, în cadrul Pactului de Stabilitate, a Memorandumului de
Înţelegere pentru facilitarea şi liberalizarea comerţului.
În ceea ce priveşte raporturile bilaterale, au fost pregătite şi realizate un
şir de vizite oficiale şi de lucru ale conducerii ţării în străinătate, precum şi de
vizite, la nivel înalt, ale delegaţiilor din alte ţări în Republica Moldova.
O atenţie deosebită a fost acordată consolidării cadrului juridic bilateral şi
multilateral. Pînă în prezent Republica Moldova a semnat 961 tratate bilaterale şi
558 tratate multilaterale, inclusiv în cadrul C.S.I. - 267 tratate, în cadrul Comunităţii
Europene - 67 tratate.
Au fost, de asemenea, finalizate negocierile, semnat şi ratificat Tratatul de
prietenie şi colaborare cu Federaţia Rusă.
Semnificativă, în aceasta ordine de idei, a fost şi adoptarea Legii privind
serviciul diplomatic, care stabileşte regimul juridic al activităţii organelor
serviciului diplomatic, obiectivele lor, precum şi principiile generale de constituire
a instituţiei publice centrale de specialitate pentru realizarea politicii externe.
În activitatea Ministerului Afacerilor Externe, pe lînga succesele obţinute, au
fost depistate unele neajunsuri.
Se atestă o eficienţă scăzută a activităţii misiunilor şi reprezentanţelor
diplomatice, a oficiilor consulare în promovarea intereselor economice ale
statului, fapt ce impune o încadrare activă a acestora în soluţionarea problemelor ce
ţin de colaborarea comercial-economică.
Sub acest aspect menţionăm existenţa unor carenţe în promovarea
imaginii Republicii Moldova peste hotare, astfel încît ţara rămîne şi în continuare
necunoscută pentru agenţii economici şi investitorii străini.
Se constată unele dificultăţi în instituirea oficiilor (secţiilor) comercial-
economice în cadrul misiunilor diplomatice peste hotare, al căror scop este
protejarea intereselor economice ale Republicii Moldova şi a drepturilor agenţilor
economici din Republica Moldova în statul de reşedinţă.
60
La compartimentul evidenţă şi circulaţia documentelor se constată de
asemenea, abateri de la actele normative privind lucrările de secretariat.
În scopul eficientizării activităţii Ministerului Afacerilor Externe, Guvernul
Republicii Moldova a luat hotărîrea ca Ministerul Afacerilor Externe să întreprindă
măsurile de rigoare în vederea promovării mai intense a intereselor politice şi
economice ale statului şi, de comun acord cu alte ministere şi departamente, se
va implica activ în:
- deblocarea finanţării şi creditării externe;
- atragerea investiţiilor străine;
- lichidarea vacuumului informaţional şi promovarea imaginii favorabile a
Republicii Moldova peste hotare;
- promovarea exportului mărfurilor moldoveneşti şi a comerţului exterior; atragerea
finanţării şi cofinanţării proiectelor investiţionale şi de asistenţă tehnică;
- procesul de valorificare a posibilităţilor de care poate profita Republica
Moldova în colaborarea cu organizaţiile internaţionale;
- crearea noilor oficii (secţii) comercial-economice în cadrul ambasadelor
Republicii Moldova în Federaţia Rusă, Ucraina, Republica Belarus şi România;
- elaborarea Planului de acţiuni privind preluarea de către Republica Moldova a
Preşedinţiei Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei pentru perioada
mai-noiembrie 2003, în special la capitolul lichidarea restanţelor la cotizaţii
(termen - septembrie curent).
La compartimentul ce ţine de economie ar fi binevenit ca Ministerul
Afacerilor Externe, de comun acord cu Ministerul Economiei:
- Să prezinte propuneri şi măsuri concrete în vederea realizării obiectivelor
strategice de integrare europeană, reieşind din interesele statului, situaţia
geopolitică şi priorităţile de bază în dezvoltarea relaţiilor politice şi
economice cu ţările vecine şi cu alte state ale lumii.
61
- Să examineze şi să informeze Guvernul despre eficienţa activităţii consulilor
onorifici ai Republicii Moldova acreditaţi peste hotare, inaintînd propuneri în
vederea oportunităţii activităţii lor în continuare.
La fel ar fi binevenit ca Ministerul Afacerilor Externe:
- să urgenteze crearea Serviciului Protocol de Stat;
- să intensifice negocierile, prioritar cu ţările cu care Republica Moldova are

interese speciale în dezvoltarea relaţiilor economice, în vederea deschiderii
misiunilor diplomatice ale acestora în Republica Moldova;
- să urgenteze elaborarea Regulamentului cu privire la misiunile
diplomatice şi oficiile consulare, care va include Atribuţiile funcţionale şi
obligaţiile diplomaţilor;
- să pună în sarcina misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi
reprezentantelor permanente monitorizarea continuă a legislaţiei
economice a statului de reşedinţă, orientînd activitatea acestora în vederea
intensificării relaţiilor comerciale cu ţările respective şi prevenirii
situaţiilor ce ar putea sa aibă impact negativ asupra comerţului cu aceste
ţări;
- să revadă şi să completeze lista ministerelor şi departamentelor cărora li se
repartizează volumele ediţiei oficiale “Tratate Internaţionale la care Republica
Moldova este parte”;
- să organizeze prezentarea, în şedinţa de Guvern, de către ambasadorii
Republicii Moldova a rapoartelor cu privire la activităţile desfăşurate;
- să întreprindă măsuri în vederea neadmiterii pe viitor a încălcării
prevederilor legislaţiei în activitatea financiară de către misiunile
diplomatice şi consulare;
- să asigure înlăturarea neajunsurilor depistate.
62
În scopul promovării unei politici externe coordonate şi efective este necesar să
fie întreprinse următoarele măsuri în ce priveşte suportul legislativ şi organizaţional
al procesului de promovare a politicii externe:
1. Adoptarea Legii Republicii Moldova despre promovarea politicii externe, în care
să fie delimitate obligaţiile, funcţiile şi responsabilităţile organelor care
promovează politica externă a Republicii Moldova.
2. Deschiderea unor noi ambasade, consulate şi reprezentante a Republicii Moldova
peste hotarele ei, pentru promovarea activă şi eficientă a politicii externe.
3. Proiectarea unei imagini favorabile despre Republica Moldova în afara hotarelor
ei prin următoarele măsuri:
- crearea unui grup de lucru pentru pregătirea operativă a materialelor
informativ-analitice despre mersul reformelor economice, politice, judiciare, etc. din
ţara noastră;
- adresarea unor mesaje politice, care conţin o caracterizare a evoluţiei
reformelor din ţara noastră, din partea conducerii de vîrf a Republicii Moldova către
şefii altor state şi guverne, conducătorii şi factorii de decizie ai organismelor şi
instituţiilor internaţionale cum ar fi FMI, BIRD etc.;
- folosirea mai activă a cadrului principalelor organizaţii internaţionale -
ONU, OSCE, Consiliului Europei ş.a. pentru informarea opiniei publice
internaţionale despre derularea reformelor din tara noastră;
- organizarea vizitelor în Republica Moldova a conducerii şi factorilor de
decizie din diverse organisme internaţionale pentru documentare la faţa locului;
- acordarea unui sprijin efectiv organizaţiilor neguvernamentale, care pot
aduce un aport real la cauza creării unei imagini favorabile a Republicii Moldova
peste hotarele ei.
4. Asigurarea activităţii MAE şi a Ambasadelor Republicii Moldova cu mijloace
financiare respective în valută naţională şi valută convertibilă.
5. Crearea unui sistem modern informaţional şi de telecomunicaţii al Ministerului
Afacerilor Externe, dotarea sistemului cu mijloacele necesare de asigurare a
63
confidenţialităţii schimbului de informaţii cu reprezentantele Republicii Moldova
peste hotarele ei.
6. Crearea în cadrul Ministerului Afacerilor Externe a serviciului Protocolului de
Stat pentru stabilirea şi asigurarea protocolului Preşedintelui Republicii Moldova,
Preşedintelui Parlamentului Republicii Moldova, Primului Ministru şi al
Ministrului Afacerilor Externe al Republicii Moldova în relaţiile cu statele străine.
7. Crearea unui mecanism de asistentă juridică, suport financiar şi material în
domeniul pregătirii cadrelor diplomatice.
8. Organizarea procesului de pregătire a specialiştilor în cadrul Universităţii de Stat a
Republicii Moldova şi a cursurilor speciale diplomatice pe lîngă MAE al
Republicii Moldova.
9. Coordonarea de către Ministerul Afacerilor Externe a activităţii externe a
ministerelor si departamentelor Republicii Moldova.
Organismele de promovare a politicii externe a Republicii Moldova -

Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul şi Ministerul Afacerilor Externe au desfăşurat
şi continuă să desfăşoare o activitate amplă menită să promoveze politica externă a
Republicii Moldova, atît în relaţiile multilaterale, cît şi în cele bilaterale, precum şi
să creeze condiţii favorabile pentru edificarea unui stat democratic bazat pe drept.
64
Anexă
ŞEFUL MISIUNII
(Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar)
Cancelaria
(Şeful Cancelariei consilier)
Secretariatul şi arhivele
Serviciul protocol
Serviciul tehnic şi de comunicaţii
Serviciul administraţie şi coordonare
Serviciul de securitate
Contabilitatea
Departamentul politic
(Şeful Departamentului ministru-consilier)
Secţia informaţie, analiză şi prognoză
Secţia relaţii bilaterale
Secţia relaţii multilaterale
Departamentul de presă şi informaţii
(Şeful Departamentului – prim-secretar)
Secţia relaţii cu publicul
Secţia analiza surselor mass-media
Departamentul economic şi comercial
(Şeful Departamentului - consilier)
Secţia politică economic
Secţia relaţii economice şi comerciale
Departamentul consular
(Şeful Departamentului consul general)
Secţia drept consular şi asistenţă consulară
Secţia vize şi legalizarea documentelor
Ataşaţii militari
65
Ataşaţii de specialitate
Ataşat militar
Ataşat cultural
Ataşat militar de aviaţie
Ataşat în problemele de educaţie
Ataşat militar de marină
Ataşat în problemele de sport
66
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
ACTELE NORMATIVE
1. Constituţia Republicii Moldova, 29 iulie 1994.
2. Constituţia României, Bucureşti, 1991.
3. Constituţia Ucrainei, Kiev, 1991.
4. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la activitatea Ministerului
Afacerilor Externe, nr.1062 din 8.08.2002 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 117-119 din 15.08.2002.
5. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la structura şi personalul
scriptic ale Ministerului Afacerilor Externe nr.1075 din 20.11.97 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.86-87 din 25.12.1997.
6. Hotărîrea Parlamentului României Cu privire la proclamarea independenţei
Republicii Moldova, nr. 23, 03.09.91.
7. Regulamentul Ministerului Afacerilor Externe, nr.487, 28.05.97 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.43-44 din 03.07.1997.
8. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, 18.04.61.
9. Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care
se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, 1973.
10. Convenţia politicii externe a Republicii Moldova, 08.02.95 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1995.
11. Convenţia securităţii naţionale a Republicii Moldova, 05.05.95 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 1995.
LITERATURA
1. Alexandru Burian, Introducere în practica diplomatică şi procedura internaţională,
Cartier juridic, Chişinău, 2000.
2. Alexandru Burian, Drept diplomatic şi consular, ARC, Chişinău, 2001.
3. Alexandru Burian, Subiectele relaţiilor internaţionale contemporane, în
Administrarea publică, Chişinău, nr.1, 2000, p. 111-128.
4. Alexandru Burian, Sistemul relaţiilor internaţionale contemporane, în
Administrarea publică, Chişinău, nr.3-4, 2000, p. 149-164.
5. Anghel I., Dreptul consular, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
6. Arhiliuc Victoria, Diplomaţia preventivă şi securitatea colectivă a statelor,
Tipografia Reclama, Chişinău, 1999.
7. Bonciog Aurel, Drept diplomatic, Editura “Paideia”, Bucureşti,1997.
8. Bonciog Aurel, Drept consular, ediţia a II-a, Editura Fundaţiei “România
deMîine”, Bucureşti,1998.
9. Cojocaru Gheorghe, Politica externă a Republicii Moldova, Editura Civitas,
Chişinău, 1999.
10. Datcu Ion, Istoria relaţiilor internaţionale şi a diplomaţiei, Bucureşti, 1991.
11. Dictionar de drept internaţional public, Bucureşti, 1982.
12. Dr.Ion M.Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, Lumina LEX, Bucureşti, 1996.
13. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florin Coman, Dreptul internaţional public,
Şansa, Bucureşti, 1994.
14. Enache Marian, Cimpoeşu Dorin, Misiune diplomatică în Republica Moldova
(1993-11997), Editura POLIROM, Iaşi, 2000.
15. Geamănu Gr., Drept internaţional public, vol.II, 1983.
16. Moca Gh., Drăghici M., Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice (1961) şi
Convenţia cu privire la relaţiile consulare (1963) în volumul Documente de drept
internaţional, Bucureşti, 1972.
17. Popescu Dumitra, Nastase Adrian, Coman Florian, Drept Internaţional Public,
Bucureşti, 1994.

Organismele de Promovare A Politicii Externe A R.M.

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Organismele de Promovare A Politicii Externe A R.M.

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA DE ADMINISTRARE PUBLICĂ

PE LÎNGĂ PREŞEDINTELE REPUBLICII MOLDOVA

Autor: Berzoi Oleg,

Conducător ştiinţific: Corneliu Popovici,

CAPITOLUL II. PARLAMENTUL.................................................................................20

CAPITOLUL III. GUVERNUL........................................................................................36

CAPITOLUL IV. MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE......................................41

CAPITOLUL V. MISIUNILE DIPLOMATICE............................................................50

§2. PRINCIPALELE ATRIBUŢII ALE ŞEFULUI DE STAT ÎN

Dacă să ne referim la structura Direcţiei pentru relaţii externe, atunci putem

Vezi: Koнcтuтyция и законодательные акты Мексиканских Coедuненных Штатов,

Издательство «Прогресс», Москва, 1986, арт.73, XII.

§2.. PLENUL PARLAMENTULUI ŞI POLITICA EXTERNĂ

nr. 23, 03.09.91.

§2. ATRIBUŢIILE GUVERNULUI ÎN DOMENIUL POLITICII EXTERNE

§2. MINISTRUL AFACERILOR EXTERNE - PRINCIPALUL PURTĂTOR

 RELAŢII CU MISIUNILE DIPLOMATICE STRĂINE

 RELAŢII CU CORPUL DIPLOMATIC

§3. CONVENŢIILE ŞI TRATATELE INTERNAŢIONALE CU PRIVIRE

- să intensifice negocierile, prioritar cu ţările cu care Republica Moldova are

Organismele de promovare a politicii externe a Republicii Moldova -

S-ar putea să vă placă și