SISTEMUL SERVICIULUI DIPLOMATIC CONTEMPORAN 

Prin serviciu diplomatic se înţelege activitatea instituţiilor diplomatice și consulare ale

statului în ansamblul lor și a personalului angajat în aceste instituţii, abilitate să
promoveze politica externă a acestui stat, inclusiv relaţiile economice externe și
raporturile cu statele lumii și organismele internaţionale, atît în cadrul frontierelor sale,
cît și în afara lor.
Serviciul diplomatic are următoarele obiective generale:

 realizarea politicii externe în general și a relaţiilor comerciale și economice externe

în particular;
 reprezentarea și apărarea pe plan extern a intereselor naţionale ale statului;
 realizarea drepturilor suverane ale statului în relaţiile internaţionale;
 protejarea drepturilor și intereselor statului, ale cetăţenilor săi (persoane
fizice și juridice) potrivit practicii internaţionale și în limitele admise de normele și
principiile dreptului internaţional;
 promovarea relaţiilor bilaterale și multilaterale politice, comerciale, economice,
culturale și ştiinţifice cu statele lumii, reglementarea unor eventuale probleme
politico-juridice cu aceste state;
 formarea capacităţilor diplomatice necesare pentru a anticipa, a acţiona și a
reacţiona la evenimentele internaţionale.[5, 60]
Obiectivele elucidate mai sus sunt în esenţă condiţia generală de desfăşurare a politicii
externe a statului. Prin politică externă se subînţelege cursul general al statului în
afacerile internaţionale. Această politică reglementează relaţiile unui stat cu alte state în
corespundere cu principiile şi scopurile ei, asigură necesităţile şi interesele statului pe
arena internaţională. [1, 190] Totodată, politica externă presupune activitatea şi
interacţiunea subiecţilor oficiali, învestiţi cu drepturi de a se pronunţa din numele
întregii societăţi, de a exprima interesele societăţii, a alege metodele şi mijloacele de
realizare a obiectivelor preconizate.

Activitatea în domeniul politicii externe în vederea realizării anumitor scopuri se

înfăptuieşte prin diferite mijloace: politice, economice, militare, informaţionale.

La mijlocele politice se referă, în primul rând, diplomaţia ca activitate oficială a statului

prin intermediul instituţiilor specializate, realizată datorită unor măsuri speciale,
procedee, metode, acceptate de pe poziţia dreptului internaţional şi care au un statut
juridico-constituţional. Diplomaţia se realizează prin negocieri, vizite, conferinţe şi
consfătuiri bilaterale şi multilaterale, corespondenţe diplomatice, participarea la
lucrările organizaţiilor internaţionale.
Mijloacele economice ale politicii externe presupun utilizarea potenţialului economic al
statului respectiv pentru realizarea obiectivelor acesteia. Statul ce dispune de o
economie puternică şi de o capacitate financiară înaltă ocupă pe arena internaţională un
loc important. Chiar şi statele care după teritoriu sunt mici, nu au destule resurse
materiale şi umane, pot juca pe arena mondială un rol important, dacă au o economie
temeinică şi competitivă, bazată pe tehnologii avansate şi sunt capabile să-şi extindă
realizările dincolo de hotarele lor. Mijloace economice active sunt şi embargoul, regimul
clauzei naţiunii celei mai favorizate, acordarea investiţiilor, creditelor şi împrumuturilor
sau refuzul de a le acorda.

Prin mijloace militare ale politicii externe se are în vedere forţa militară a statului –
armata, cantitatea şi calitatea armamentului, starea morală a efectivului militar,
existenţa bazelor militare şi a armelor nucleare. Mijloacele militare pot influenţa atît
direct, cât şi indirect relaţiile cu alte state. Mijloacele de influenţă directă sunt: războiul,
intervenţia, blocada. Cu toate că încă prin Pactul Briand-Kellog, încheiat la Paris la 27
septembrie 1928, războiul este pus în afara legii şi statele-părţi se obligă să renunţe la el
ca instrument al politicii lor naţionale, există încă curente care consideră războiul drept
mijloc admisibil al politicii. La mijloacele militare indirecte se referă cursa înarmărilor,
care include producerea şi  experimentarea unor tipuri  de  arme  noi,  exerciţii  şi 
manevre  militare, elaborarea metodelor efective de aplicare a forţei.

Mijloacele de propagandă cuprind întregul arsenal contemporan al mass-media,

metodele de agitaţie, care sunt folosite pentru consolidarea autorităţii şi întregirea
imaginii statului pe arena internaţională, astfel acestea contribuind la asigurarea
încrederii din partea aliaţilor şi a posibililor parteneri. Datorită mass-media, se
formează o imagine favorabilă a statului, se trezeşte şi se consolidează sentimentul de
simpatie faţă de el şi, dimpotrivă, în caz de necesitate se inspiră sentimentele de
indignare, de ură, duşmănie, insatisfacţie în raport cu alte state. Deseori mijloacele de
propagandă sunt utilizate pentru a dezinforma opinia publică.

Influenţa şi ponderea statului pe arena mondială depind de capacitatea lui de a-şi apăra
interesele proprii, de a influenţa asupra altor state şi a evoluţiei evenimentelor în lume.

Din cele mai vechi timpuri, diplomaţia – în formele ei clasice, „deschisă” şi „secretă” – a
fost şi continuă să fie unul dintre cele mai importante instrumente de promovare şi
realizare a politicii externe a statelor.

Martin Wight subliniază că “diplomaţia este sistemul şi arta comunicării între puteri;
sistemul diplomatic este instituţia conducătoare a relaţiilor internaţionale”.
Pe lângă SERVICIUL DIPLOMATIC a unui stat, mai există şi SERVICIUL DIPLOMATIC
CIVIL (Serviciul Diplomatic al Organizaţiilor Internaţionale). Serviciul diplomatic civil
este o totalitate de relaţii şi o activitate a celor ce alcătuiesc personalul Organizaţiilor
Internaţionale Interguvernamentale ce se efectuează în baza actelor iniţiale şi a celor
special-normative ale acestor organizaţii în interesele tuturor statelor membre.
Elementele serviciului diplomatic în totalitatea sa reprezintă instituţiile sau organele de
resort. Sistemul instituţiilor serviciului diplomatic este format din următoarele
structuri:

 Ministerul Afacerilor Externe, cu statut de instituţie centrală;

 misiunile diplomatice, inclusiv reprezentantele permanente de pe lingă organismele
internaţionale, delegaţiile și misiunile ad-hoc;
 oficiile consulare;
 alte unităţi, create în scopul asigurării activităţii instituţiilor serviciului diplomatic,
inclusiv pentru instruirea și reciclarea personalului acestora.
Misiunilor diplomatice li se atribuie următoarele ranguri: rangul I – ambasadei,
conduse de un ambasador extraordinar și plenipotenţiar, sau reprezentantei
permanente, conduse de un reprezentant permanent; rangul II – misiunii conduse de
un trimis; rangul III – misiunii conduse de un însărcinat cu afaceri en titre (permanent).

Oficiilor consulare li se atribuie următoarele clase:

• clasa I – consulatului general;

• clasa II – consulatului;

• clasa III – viceconsulatului;

• clasa IV – agenţiei consulare.

La momentul actual cele mai răspândite instituţii ale serviciului diplomatic sunt
misiunile diplomatice si oficiile consulare cu caracter permanent.

Misunile diplomatice joacă un rol instrumental, în sensul că ajută la atingerea

obiectivelor de politică externă şi oferă modalităţile de stabilire şi de ducere a relaţiilor
dintre state.
Misiunile diplomatice permanente sunt instituţii care asigură permanenţa relaţiilor
dintre state, ca subiecte de drept internaţional; regimul lor este stabilit prin Convenţia
de la Viena din 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente între state: ambasadele,
legaţiile, nunţiaturile, internunţiaturile apostolice, înaltele comisariate şi înalţii
reprezentanţi.
Statele pot întreţine relaţii diplomatice permanente şi cu organizaţiile internaţionale
interguvernamentale, ca subiecte derivate de drept internaţional. [6, 178] Aceste
reprezentanţe se numesc misiuni permanente, regimul lor fiind stabilit prin practica
statelor consemnată în documente sau în cutumă.

La rândul lor, organizaţiile internaţionale interguvernamentale pot trimite misiuni

permanente atât pe lângă statele care sunt membre ale organizaţiilor respective, cât şi
pe lângă alte organizaţii internaţionale. Tipul, rangul, sediul, funcţiile şi statutul acestor
misiuni sunt convenite între organizaţie şi statul de reşedinţă. Misiunile diplomatice
permanente se disting în funcţie de criteriul rangului misiunii, al nivelului de
reprezentare şi cel al calităţii pe care-1 are subiectul de drept internaţional al cărui organ
este. [3, 139]

Misiunile diplomatice temporare sunt trimise de către state pentru comunicarea între

ele pe una sau mai multe probleme de interes comun. Ele pot fi trimise de ambele
categorii de subiecte ale relaţiilor internaţionale, state sau organizaţii internaţionale
interguvernamentale şi statutul lor este reglementat de Convenţia asupra Misiunilor
Speciale din 1969.
Misiunile diplomatice ale statelor, trimise cu caracter temporar, la lucrările
organizaţiilor internaţionale interguvernamentale se numesc delegaţii. [2, 92] Ele sunt
supuse în statul gazdă a organizaţiilor internaţionale regimului reciprocităţii deoarece
nu se încadrează în Convenţia cu privire la Misiunile Speciale, iar cutuma este în curs de
formare. Misiunile speciale ale statelor, organizate într-un stat terţ, se consideră ca fiind
vizite de stat şi de asemenea nu cad sub incidenţa Convenţiei cu privire la Misiunile
Speciale.

Misiunile specializate constituie soluţii practice ale ambelor subiecte de drept

internaţional pentru rezolvarea unor sarcini speciale, specifice sau pentru îndeplinirea
unei anumite misiuni. O denumire identificativă a esenţei lor ar fi misiuni temporare
care durează în timp.
Misiunile specializate pot fi stabilite numai de o singură parte pentru a rezolva probleme
în domeniul economic, cultural sau chiar militar, iar stabilirea lor trebuie să aibă în
prealabil un acord de cooperare sau de asistenţă între statul trimiţător şi statul de
reşedinţă.

Oficiul consular este organul permanent şi de factură complexă înfiinţat pentru o

perioadă de timp în vederea întreţinerii, realizării şi dezvoltării relaţiilor consulare.
Instituţia oficiului consular, în sensul de organ al relaţiilor consulare, ocupă o poziţie
centrală în dreptul consular, reprezentând punctul de gravitaţie în jurul căruia se
grupează şi din care derivă majoritatea aspectelor sistemului relaţiilor consulare.
Funcţiile consulare determină esenţa activităţii proprii şi specifice a oficiului consular,
iar îndeplinirea lor apare ca manifestarea lui firească şi obligatorie, oficiul consular
oferind calea normală şi de deplină statornicie, întreţinere şi realizare a relaţiilor
consulare. Mai ales în concepţia actuală, oficiul consular este independent în ceea ce
priveşte existenţa sa de prezenţa efectivă a funcţionarului consular – astfel că el există
deja în momentul în care îşi începe misiunea sa individuală funcţionarul consular
însărcinat cu conducerea oficiului, după cum el subzistă independent de încheierea
misiunii acestuia, a înlocuirii persoanei etc.

Oficiul Consular este un organ de relaţii externe, instrumentul prin care statele stabilesc
şi menţin relaţii într-un anumit domeniu. Faptul că Oficiul Consular este organul unui
stat ce îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altui stat îşi pune amprenta asupra modului
în care este creat, asupra modului de organizare şi funcţionare, precum şi asupra
statutului său juridic.

Circumscripţia consulară reprezintă cadrul, spaţiul, în care oficiul consular este

competent să-şi exercite funcţiile ce-i sunt încredinţate. În stabilirea limitelor
circumscripţiei consulare se foloseşte criteriul împărţirii administrative a teritoriului
statului de reşedinţă (oraşe, districte, regiuni).

Totalitatea şefilor instituţiilor consulare în circumscripţia consulară formează corpul

consular, în practica corpului consular se face referire şi la alte funcţii consulare
acreditate în această circumscripţie consulară. Corpul consular este condus de un decan,
care este superior după clasă şi primul după data primirii exequaturului. Prin efectivul
oficiului consular, înţelegem totalitatea membrilor oficiului consular, adică toate
persoanele care îşi desfăşoară activitatea la consulat – de conducere consulară, tehnico-
administrativă şi de serviciu.
Trebuie înteles faptul că diplomația este o activitate care servește și asigură buna
functionare a relațiilor internaționale, fiind menită să creeze cele mai bune conditii
pentru ca aceste raporturi să se desfășoare normal. Deși unii autori consideră că
diplomația se ocupa și de raporturile ostile ale statelor, în definirea diplomației trebuie
pornit de la caracterul pașnic al acțiunii. Aceste explicaţii ne denotă faptul că serviciul
diplomatic contemporan are deja unele principii, concret-formulate, întru activitatea
eficientă a instituţiilor ce-l reprezintă.

 REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:
1. Evans Gr., Newnham J. Dicţionar de relaţii internaţionale, Bucureşti, Universul
Dalsi, 2004
2. Feltham R.G. Introducere în dreptul şi practica diplomaţiei, Ed. ALL, Bucureşti,
1996
3.      Marţian N. Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1997

4. http://radjcarbune.wordpress.com/2012/02/10/serviciului-diplomatic-continut-si-
lemente-abordare-teoretica/
5.      Попов В.И. Современная дипломатия: Теория и практика. Курс лекций. Часть
I.  Дипломатия – наука и искусство, Москва, 2000

6.      Сандровский К.К. Дипломатическое право, Киев, 2000