UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

CURSUL

DREPT INTERNAȚIONAL PUBLIC

REFERAT

FUNCȚIILE REPREZENTANȚILOR DIPLOMATICI

Doctor în drept, Osmochescu Nicolae

Șcerbatîi Adriana

Grupa 106,anul II

Data remiterii

11.12.2017
Cuprinsul
Introducere..............................................................................................................................2

1.Definirea și caracteristicile Dreptului diplomatic.................................................................2

2.Misiunea Diplomatică...........................................................................................................6

2.1. Misiunea diplomatică ad hoc......................................................................................9

2.2.Misiunile diplomatice permanente.............................................................................14

3.Funcțiile misiunii diplomatice.............................................................................................18

4.Reprezentarea statului.........................................................................................................20

5.Concluzie.............................................................................................................................21

6.Bibliografie..........................................................................................................................23

1
 Introducere
Diplomația a fost din totdeauna și a ramas o profesie nobilă, visată de mulți oameni,
intrucît așa cum aprecia, in urma cu 130 de ani, francezul Paul Pradier- Fodere, diplomatul
este „investit cu cea mai nobilă, cea mai strălucitoare și de invidiat funcție la care ar putea
aspira un spirit luminat și un suflet ales : aceea de a reprezenta in străinatate demnitatea
culturală, morală, interesele perene și drepturile legitime ale patriei sale”.1
Deși, diplomatul de astazi dispune de multe și complexe tehnici de sprijin, nu se
poate nega faptul că, cel puțin pentru cel proeminent, instrumentele lui țin eminamente de
intelect, așa cum remarca înca în urmă cu peste două mii de ani oratorul atenian Demostene
„Solii nu dispun nici de corăbii de luptă, nici de infanterie grea, nici de cetăți ; armele lor sunt
cuvintele și momentele prielnice. În tratativele importante, acele momente sunt trecătoare, și,
odata pierdute, ele nu mai pot fi recîștigate”.
Nu de puține ori a fost apreciată drept artă,și este adevarat : arta de a duce tratative
pentru a cîștiga fară conflict, a urmări să obții maximum de avantaj național fără a folosi forța
și, preferabil, fără să provoci resentimente.
In mod practic, diplomatia este un instrument de promovare și realizare a politicii
externe a statelor.
Aș mai menționa și faptul că, dincolo de aura de reprezentativitate, diplomația
înseamna foarte multă trudă, aceasta fiind partea invizibila a aisbergului.
Din multitudinea de definiții date diplomației, putem reține pe aceea care o prezintă
ca fiind conducerea reporturilor unui stat cu alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau
căi oficiale și cuprinde acțiunea proprie a agenților diplomatici și activitatea specifică a
organelor interne ale statului în domeniul politicii externe, reprezentînd astfel un instrument
de bază al relațiilor externe ale statului pentru apărarea drepturilor și intereselor acestuia în
raport cu alte state și cu organizațiile internaționale.2

1.Definirea și caracteristicile Dreptului diplomatic.

Dreptul diplomatic cuprinde ansamblul normelor juridice care guvernează statuul
organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de Drept internațional care se referă la
organizarea,sarcinile, competența și statutul organelor pentru relații externe3. Obiectul
Dreptului dimplomatic îl contituie diferitele aspecte ale activității diplomatice desfășurate de

1
Aurel Bonciog, Drept diplomatic, București, Editura Fundației România de mîine, 2000, p.130
2
Carolina Ciugureanu-Mihailuță , Drept internațional public curs universitar,Editura PapaPrint, 2013, p.146
3
Aurel Bonciog, Drept diplomatic, București,Editura Fundația România de mîine, 2000,p.150

2
către organele interne ale statelor, ca și de organele externe ale acestora, create anume în acest
scop – misiunile diplomatice permanente și misiunile diplomatice ad-hoc-, precum și anumite
laturi ale activității conferințelor și organizațiilor internaționale.
Riguros vorbind, Drepul diplomatic reprezintă ansamblul de reguli care sint aplicate
relațiilor diplomatice – ceea ce inseamnă că avem în vedere numai relațiile dintre state, deci
ceea ce numim diplomația bilaterală sau clasică. În epoca noastră însă, în afara acestor relații
direcet de la stat la stat, mai există și alte categorii de relații interstatale (realizate cu ocazia
participării la o conferință sau în cadrul unei organizații internaționale), relații stabilite de
state cu alți subiecți, precum și relații între alți subiecți de Drept internațional decît statele;
aceste relații. care nu apar în mod direct sau exclusiv între state, nu sînt propriu-zis relații
diplomatice în sensul classic al cuvîntului, dar ele au o natură comună - astfel, că alcătuiesc,
împreună cu relațiile diplomatice clasice, o categorie de relații supuse acelorași reglementări
internaționale.
Sub acest aspect, putem afirma că relațiile stabilite între state cu ocazia trimiterii sau
primirii unei misiuni speciale ori în cadrul unei conferințe sau a unei organizații internaționale
(între state, ca și între state și organizații) pot apărea, în esență ca relații diplomatice cu un
element de specificitate și din această cauză, sunt reglementate de reguli, care, în ansamblul
lor, pot fi categorisite ca Drept diplomatic. În acest sens , putem spune că Dreptul diplomatic
contemporan îmbrațișeaza toate aceste reguli.
Dreptul dimplomatic este definit ca ramură a Dreptului internațional public, care are
ca obiect normle și practica ce reglementează relațiile externe ale statelor și ale altor subiecți
de Drept intenațional4 sau ca fiind acea ”parte a dreptului intenațional care stabilește regulile
practicii relațiilor externe ale statelor între ele”5, ori ca ramură a Dreptului internațional public
care reglementează înființarea, funcționarea și statutul juridic, precum și desființarea
organelor de relații internaționale.6
Dreptul diplomatic constituie o parte a Dreptului internațional public, cuprinzînd
normele care reglementează relațiile externe ale statelor sau . și mai exact, raporturile juridice
dintre subiecții Dreptului internațional, ci constituie o ramura a acestuia. Dreptul diplomatic
cuprinde, în multe cazuri, și norme cu caracter procedural, dar nu se reduce – așa cum s-a
afirmat – la aspect per procedurale; în realitate, el garantează eficacitatea și siguranța
mecanismului prin care statele își asigură conducerea relațiilor externe.

4
Ciuguranu-Mihăiluță Carolina,op.cit.,p.151
5
Alexandru Buruian, Natalia Suceveanu, Drept internțional public, Chișinău,ediția a-III-a, Editura Tipografia
Centrală,2009,p.289.
6
Alexandru Buruian,op.cit., p.290

3
 În comparație cu celelelte norme de Drept internațional în ansamblul lui, normele
Dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor
de politică externă și oferă modalități de stabilire și de ducere a relațiilor dintre state și într-un
fel, contribuie, direct și efectiv, la stabilirea și apoi la asigurarea aplicării celorlalte norme ale
Dreptului internațional.
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferite ramuri ale activităţii diplomatice
efectuate de către organele interne şi externe ale statului (ministerul de externe şi misiunile
diplomatice permanente şi temporare), precum şi anumite ramuri ale activităţii organizaţiilor
internaţionale şi conferinţelor diplomatice.
Organizaţiile internaţionale interguvernamentale au calităţile de subiect al dreptului
internaţional si, în această bază, pot trimite misiuni diplomatice atât pe lângă alte organizaţii
inter naţionale, cît şi pe lângă statele care nu sînt membre ale organizaţiei respective. Spre
exemplu, Uniunea Europeană are misiuni diplomatice la Tokio şi Washington în baza unor
acorduri cu guvernele Japoniei şi SUA în care sînt determinate tipul, rangul, funcţiile şi
statutul acestor misiuni.
În calitate de subiecte anomale ale dreptului diplomatic, care prezintă caracteristici
speciale cu privire la misiunile diplomatice pe care le trimit, pot fi calificate Statul Papal
(Sfântul Scaun, sau Vaticanul), Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi Ordinul de la Malta.
Statul Papal (Vaticanul)7 a luat naştere în Evul Mediu şi a durat pînă în 1870, când a fost
încorporat regatului Italiei. În 1929 Statul Papal si-a recăpătat independenţa conform
acordului de la Laterano şi şi-a confirmat poziţiile conform Concordatului cu Italia din 1984.
Suveranitatea Statului Papal este exercitată pe o suprafaţă de 0,43 km2. Şeful Statului Papal,
Papa de la Roma, este concomitent şi şeful spiritual al Bisericii Catolice. Statul Papal este
parte a Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961 şi acţionează ca un
subiect deplin în relaţiile internaţionale, trimiţînd misiuni diplomatice permanente şi
temporare atît pe lîngă state, cît şi pe lîngă organizaţii internaţionale. Trimişii Statului Papal,
nunţii şi pronunţii papali, legaţii şi delegaţii apostolici reprezintă în acelaşi timp şi statul şi
Biserica Catolică. Statul Papal participă activ la conferinţe internaţionale şi exercită misiuni
diplomatice în interesul păcii.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii8 nu este nici organizaţie internaţională, nici
stat, şi are statutul de instituţie independentă cu caracter privat.9 A fost înfiinţat în anul 1863

7
Alexandru Buruian,op.cit., p.298
8
Aurel Bonciog, op. cit., p. 45-46.

4
ca un comitet internaţional pentru sprijinirea răniţilor. La momentul înfiinţării Comitetul se
compunea din 15- 20 personalităţi elveţiene şi era persoană juridică supusă legilor interne
elveţiene.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a contribuit la dezvoltarea dreptului
umanitar, organizînd în 1864 o conferinţă internaţională la care a fost semnată Convenţia
pentru îmbunătăţirea soartei militarilor răniţi în campaniile militare.
Convenţiile de Geneva din 12 august 1949 au atribuit Comitetului Internaţional al
Crucii Roşii statutul internaţional şi dreptul de a trimite delegaţi. Conform statutului acordat
prin aceste convenţii, delegaţii Comitetului, care sînt cetăţeni elveţieni, au dreptul de deţine
paşapoarte diplomatice, se bucură de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate, au libertate
de mişcare etc.
Începînd cu 1960 Comitetul a încheiat circa 20 de acorduri cu diferite state, pentru
asigurarea unui statut aparte pentru delegaţii săi. În acordurile semnate cu Comitetul unele
state au făcut referire la statutul diplomaţilor, stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961. La
etapa actuală Comitetul Internaţional al Crucii Roşii are circa 350 delegaţi în 45 de state.
Ordinul de la Malta,10 care se mai numeşte şi “Ordinul Ospitalierii Sf. Ioan” sau
“Ordinul Ospitalierii Ioaniţilor” este diferit de statul Malta şi a fost înfiinţat la Ierusalim în
anul 1099 în timpul cruciadelor. Uniforma cavalerilor Ordinului era neagră, iar în timpul
războaelor ei purtau mantie roşie cu cruce albă. În evul mediu Ordinul a avut titlul de
Principat în cadrul Sfîntului Imperiu Roman de Origine Germană, statut care îi permitea de a
întreţine relaţii diplomatice.
Între anii 1309-1522 Ordinul şi-a exercitat suveranitatea în insula Rhodos. Din anul
1523 s-a stabilit în Malta şi a funcţionat pînă în anul 1798, cînd insula a fost ocupată de
Napoleon.
În 1836 Sfîntul Scaun i-a autorizat Ordinului de Malta un statut extrateritorial, în
baza căruia Ordinul a iniţiat din nou practica de a întreţine relaţii diplomatice cu alte state. În
prezent Ordinul de Malta relaţii diplomatice cu 41 de state. Şeful Ordinului este Marele
Maestru.
Există şi o misiune a Ordinului de rit protestant, care acţionează în Germania şi are
sediul la Hanovra.

9
De nu confundat Comitetul Internaţional al Crucii Roşii cu Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce
Roşie şi Semilună Roşie, organizaţie internaţională cu caracter umanitar care întruneşte societăţile naţionale de
Cruce Roşie şi Semilună Roşie din peste 170 de ţări.
10
Aurel Bonciog, op. cit., p. 45.

5
 2.Misiunea Diplomatică
Diplomaţia şi practica diplomatică sînt strâns legate de relaţiile internaţionale ale
statelor şi de procedura internaţională. Este practic imposibil de conceput aceste categorii
dispersându-le una de alta. Studierea istoriei diplomaţiei este într-o oarecare măsură şi
studierea istoriei relaţiilor internaţionale. Studiind şi analizând practica diplomatică a unui stat
este necesar de conceput şi de analizat structura, funcţiile şi metodele de organizare şi de
activitate a serviciului diplomatic al acestui stat, metodele şi procedeele de realizare a politicii
sale externe. Cu alte cuvinte, practica diplomatică este activitatea de specialitate a anumitor
instituţii statale abilitate în domeniul relaţiilor externe şi a anumitor funcţionari publici care
activează în aceste instituţii statale.
Instituţiile statale implicate în realizarea politicii externe pot fi divizate în:
a) instituţii interne;
b) instituţii externe.
Instituţiile statale interne la rândul lor se divizează în instituţii care reprezintă statul
în toate domeniile (şeful statului, parlamentul, guvernul, şeful guvernului, ministerul
afacerilor externe) şi instituţii care reprezintă statul doar în un domeniu al relaţiilor externe
(ministerul comerţului exterior, în statele unde există asemenea ministere, şi ministerele şi
departamentele de stat, în limitele determinate de legislaţia internă). Este necesar de
menţionat că noţiunea de serviciu diplomatic este utilizată doar referitor la instituţia
specializată în domeniul relaţiilor externe - ministerul afacerilor externe şi funcţionarii de
specialitate ai acestui minister (diplomaţii).
Instituţiile statale externe se divizează în instituţii permanente (ambasadele şi
misiunile diplomatice, oficiile consulare, reprezentanţele permanente pe lângă organizaţiile
internaţionale şi reprezentanţele comerciale, în statele unde ele există) şi în instituţii
temporare (misiuni speciale, delegaţii la conferinţe internaţionale şi alte tipuri de misiuni
temporare). Noţiunea de serviciu diplomatic este utilizată doar referitor la misiunile
diplomatice (ambasade şi reprezentanţe permanente pe lângă organizaţiile internaţionale).
În latină, cuvântul missio se referă la acţiunea trimiterii. Misiunea este treaba
încredinţată cuiva, sarcina cu care este învestită o persoană, calitatea care i se atribuie pentru a
o îndeplini. Misiunea poate fi şi funcţia, şi rolul, precum şi ansamblul de activităţi specifice
funcţiei sau rolului. Misiunile diplomatice sunt îndeplinite de agenţi diplomatici, demnitari şi
funcţionari ai statului. După rangul agenţilor diplomatici, există misiuni diplomatice la nivel
înalt şi misiuni diplomatice auxiliare. Misiunile diplomatice la nivel înalt sunt misiunile

6
şefului de stat, ale şefului de guvern şi ale ministrului de externe, precum şi ale locţiitorilor
lor, înfăptuitori ai relaţiilor politice cu străinătatea.
Misiunile diplomatice auxiliare, care includ şi misiunile consulare, sunt misiunile
celor care exercită diplomaţia ca profesie. Se pare că doctrina de drept diplomatic este de
acord că misiunea diplomatică este ori „temporară”, ori „permanentă”. Statul poate trimite în
străinătate şi poate primi din străinătate, conform consimţământului propriu şi al statului
străin, misiuni diplomatice „temporare”, discontinue, mai precis pentru o perioadă limitată, şi
misiuni diplomatice „permanente”11, continue, pentru o perioadă neprecizată. De fapt,
misiunile corespund fie relaţiilor diplomatice privind împrejurări anumite şi sunt constituite în
legătură cu aceste împrejurări, ad hoc, pe durata lor, fie relaţiilor stabilite între state pentru
îndeplinirea de funcţii diplomatice generale, fără limită de timp, aşadar „permanente”.
Misiunea diplomatică „temporară” are caracter ad hoc, este adecvată exclusiv
atingerii unui obiectiv distinct, special. De acest fel este şi misiunea diplomatică la nivel înalt.
Misiunea diplomatică „permanentă” are un ansamblu de obiective care însumează,
practic, toate componentele legăturilor dintre două state. Consimţământul statelor pentru
constituirea de misiuni „permanente” depinde de consimţământul lor prealabil privind
stabilirea de relaţii diplomatice, pentru ambasade, şi privind stabilirea de relaţii consulare,
pentru posturile consulare.
Misiunile diplomatice sunt constituite numai de subiecte de drept internaţional, de
state şi de foruri internaţionale. Referindu-se la dreptul la ambasadă (jus legationis), A.
Gentili avea certitudinea că acest drept le revine tuturor statelor, indiferent de religie. Statul
sau forul internaţional care constituie o misiune diplomatică îşi exercită dreptul de legaţie în
mod activ. Statul sau forul internaţional care primeşte o misiune diplomatică îşi exercită
dreptul de legaţie în mod pasiv12.
Constituirea misiunii diplomatice este posibilă numai dacă statul în care misiunea
diplomatică va funcţiona consimte.
Înfiinţarea misiunii diplomatice „permanente” (a ambasadei, a postului consular) este
posibilă numai după stabilirea de relaţii diplomatice. Se poate refuza primirea unei misiuni
diplomatice. Nu există obligaţia juridică internaţională de a primi o misiune diplomatică.
Încheierea misiunii diplomatice depinde fie de acordul în această privinţă dintre statul care a

11
„misiune diplomatică permanentă” este misiunea diplomatică la care se referă Convenţia de la Viena cu privire
la relaţiile diplomatice.
12
Dan Năstase ,Drept diplomatic şi consular,Bucureşti,Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006.p.47

7
constituit misiunea şi statul pe teritoriul căruia misiunea funcţionează, fie de decizia unuia
dintre state notificată celuilalt stat.
Începerea, activitatea şi încheierea fiecărei misiuni diplomatice nu depind de situaţia
altor misiuni diplomatice ale statului care a constituit misiunea şi ale statului în care misiunea
va funcţiona sau funcţionează. Grija care le revine statelor faţă de starea relaţiilor dintre ele
impune ca, în cazul încheierii unei misiuni diplomatice înainte de momentul care ar fi
corespuns aşteptărilor, să se acorde prioritate, tocmai într-un moment de criză, respectării
regulilor de curtoazie. Prin renunţarea deliberată la curtoazie, se adoptă o poziţie politică prin
care se răspunde la ceea ce se consideră a fi ilegalitate comisă de celălalt stat sau viciu în
conduita acestuia. Dreptul diplomatic nu prevede obligaţii pe planul comportamentului în
ceea ce priveşte îndeplinirea actului de expulzare a unui diplomat. Cu toate acestea,
reprezentanţilor statului acreditar le revin, şi în asemenea momente, îndatoriri din sfera
curtoaziei internaţionale, întrucât actele lor care ar contraveni regulilor acesteia ar putea
agrava situaţia relaţiilor bilaterale, aflate într-un moment critic deosebit.
Diplomaţia şi practica diplomatică sînt strâns legate de relaţiile internaţionale ale
statelor şi de procedura internaţională. Este practic imposibil de conceput aceste categorii
dispersându-le una de alta. Studierea istoriei diplomaţiei este într-o oarecare măsură şi
studierea istoriei relaţiilor internaţionale. Studiind şi analizând practica diplomatică a unui stat
este necesar de conceput şi de analizat structura, funcţiile şi metodele de organizare şi de
activitate a serviciului diplomatic al acestui stat, metodele şi procedeele de realizare a politicii
sale externe. Cu alte cuvinte, practica diplomatică este activitatea de specialitate a anumitor
instituţii statale abilitate în domeniul relaţiilor externe şi a anumitor funcţionari publici care
activează în aceste instituţii statale.
Instituţiile statale implicate în realizarea politicii externe pot fi divizate în:
a) instituţii interne;
b) instituţii externe.
Instituţiile statale interne la rândul lor se divizează în instituţii care reprezintă statul
în toate domeniile (şeful statului, parlamentul, guvernul, şeful guvernului, ministerul
afacerilor externe) şi instituţii care reprezintă statul doar în un domeniu al relaţiilor externe
(ministerul comerţului exterior, în statele unde există asemenea ministere, şi ministerele şi
departamentele de stat, în limitele determinate de legislaţia internă). Este necesar de
menţionat că noţiunea de serviciu diplomatic este utilizată doar referitor la instituţia
specializată în domeniul relaţiilor externe - ministerul afacerilor externe şi funcţionarii de
specialitate ai acestui minister (diplomaţii).

8
 Instituţiile statale externe se divizează în instituţii permanente (ambasadele şi
misiunile diplomatice, oficiile consulare, reprezentanţele permanente pe lângă organizaţiile
internaţionale şi reprezentanţele comerciale, în statele unde ele există) şi în instituţii
temporare (misiuni speciale, delegaţii la conferinţe internaţionale şi alte tipuri de misiuni
temporare). Noţiunea de serviciu diplomatic este utilizată doar referitor la misiunile
diplomatice (ambasade şi reprezentanţe permanente pe lângă organizaţiile internaţionale)13.

3.2.Misiunile diplomatice permanente

Tradiţional, sunt cele mai întâlnite organe externe ale statului pentru relaţiile
diplomatice, denumite uneori şi reprezentanţe diplomatice.
Practica numirii misiunilor diplomatice permanente a apărut în secolul al XV-lea, în
Italia, când în anul 1455, Francesco Sforza, duce de Milano, a trimis o misiune permanentă la
Genova, iar în anul 1460, ducele de Savoia îi urmează exemplul. În România, abia după anul
1848 se poate vorbi de o diplomaţie unitară, răspândindu-se la început în Europa şi apoi în
toată lumea.
Misiunea diplomatică permanentă este organul specializat al statului sau al unei
entităţi cu personalitate internaţională, creat în mod permanent pe lângă un alt stat sau altă
entitate cu personalitate internaţională, cu consimţământul acestora, cu scopul de a asigura
realizarea şi menţinerea relaţiilor diplomatice.
Statul care trimite misiunea diplomatică se numeşte stat acreditant, iar cel care
primeşte se numeşte stat acreditar.
Practica statelor şi a organizaţiilor a dus în timp la apariţia mai multor categorii de
misiuni diplomatice permanente, atât în cadrul diplomaţiei bilaterale (mai ales), cât şi în
cadrul diplomaţiei multilaterale.
În diplomaţia bilaterală întâlnim următoarele categorii de misiuni diplomatice:
1. Ambasada care în legile salice şi burgundiene, cuvântul „ambaxia” avea sensul de
sarcină sau misiune, este misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai înalt şi
cea mai des utilizată astăzi în practica statelor. Ea este condusă de un ambasador (şeful
misiunii), care aparţine primei clase în ierarhia diplomatică. În cazuri excepţionale, ambasada
poate fi condusă şi de un însărcinat cu afaceri interimar (ad-interim) sau permanent.
2. Nunţiatura Apostolică este misiunea diplomatică echivalentă ambasadei,
specifică Sfântului Scaun (Vatican), care îndeplineşte nu numai funcţii diplomatice, ci şi

13
Alexandru Buruian,op.cit.,p.120

9
funcţii ecleziastice. Funcţiile nunţiaturii sunt de natură dublă: de menţinere a relaţiilor
diplomatice permanente cu subiecţii dreptului internaţional (funcţie diplomatică) şi a relaţiilor
cu organul naţional catolic (funcţie de jurisdicţie laică).
Nunţiatura este condusă de obicei de către un nunţiu, care ca şi ambasadorul face
parte din categoria superioară a reprezentanţilor diplomatici, dar în cazuri aparte, ea poate fi
condusă de un pro-nunţiu.
3. Legaţia este misiunea diplomatică cu rang imediat după ambasadă şi este condusă
de ministru, denumit şi trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar sau ministru rezident,
care face parte din clasa a doua în ierarhia diplomatică. În lipsa acestuia, legaţia poate fi
condusă de însărcinatul cu afaceri ad-interim sau permanent. În prezent, numărul legaţiilor
este mic, tendinţa generală fiind de ridicare a lor la rangul de ambasade. Chiar şi acolo unde
se mai folosesc, legaţiile nu se deosebesc de ambasade din punct de vedere al competenţelor,
ci numai din punct de vedere al precăderii personalului diplomatic al acestora.
4. Internunţiatura este misiunea diplomatică echivalentă legaţiei, specifică sfântului
Scaun. Şeful acesteia este internunţiul, care corespunde clasei diplomatice a ministrului
plenipotenţiar.
5. Înaltul Comisariat este misiunea diplomatică apărută în contextul procesului de
decolonizare, vechea funcţie de guvernator fiind transformată în aceea de reprezentant
diplomatic cu denumirea de înalt Comisar şi o întâlnim în fostele colonii engleze. Această
practică a apărut şi în varianta franceză, cu denumirea de înaltă Reprezentanţă, respectiv înalt
Reprezentant.14
Organizaţiile internaţionale sunt rezultatul colaborării multilaterale ale statelor în
diverse domenii.15
Participarea la activitatea organizaţiilor internaţionale are loc prin reprezentanţii
statelor pe lângă o organizaţie internaţională şi prin funcţionarii organizaţiilor
internaţionale. Reprezentanţii statelor pe lângă organizaţiile internaţionale pot fi, la rândul lor,
divizaţi in:
a) reprezentanţe (misiuni) permanente ale statelor membre şi
b) delegaţii (reprezentanţi) ai statelor membre.
Instituţia reprezentanţei (misiunii) permanente pe lângă organizaţiile
internaţionale a apărut odată cu apariţia însăşi a organizaţiilor internaţionale şi s-a
materializat după primul război mondial în cadrul Ligii Naţiunilor şi încadrul unor organizaţii

14
Dumitru Mazilu,Diplomația.Drept diplomatic și consular,București,Editura LuminaLex,2003,p.50.
15
Aurel Bonciog, Drept diplomatic,p. 133-139.

10
internaţionale universale cu caracter specializat (O.I.M.). Prima ţară care a deschis în 1920
o reprezentanţă permanentă pe lângă Liga Naţiunilor a fost Polonia. Acest exemplu a fost
urmat şi de alte state şi către 1922 existau deja 25 de misiuni permanente, iar către 1930
mai mult de 40.
Reprezentanţa (misiunea) permanentă este un organ de relaţii externe al unui
stat, menită să-l reprezinte la o organizaţie internaţională si, în linii generale, este
similară misiunii diplomatice permanente care reprezintă statul acreditant în statul acreditar.
Codificarea normelor de drept care reglementează reprezentarea statelor în
relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale a avut loc la Conferinţa de la Viena din 1975.
Proiectul care a fost examinat la Conferinţă a fost rezultatul unei activităţi
imense în cadrul Comisiei de Drept internaţional a O.N.U. Sarcina Conferinţei a fost nu
numai de a codifica normele existente, ci şi de a stabili caracterul complementar al noii
reglementari. Mandatul Conferinţei era să elaboreze reguli menite să guverneze relaţiile
dintre state şi organizaţiile internaţionale şi să determine statutul reprezentanţelor
statelor la organizaţiile internaţionale.
Prevederile Convenţiei au fost criticate de reprezentanţii multor state şi de specialişti
în domeniul dreptului internaţional. Esenţa criticilor a constat în faptul, că unele delegaţii au
examinat problemele numai din punctul de vedere al statului trimiţător, neluând în
consideraţie interesele statului gazdă a organizaţiei internaţionale respective. O altă direcţie
a criticii a fost faptul, că la Conferinţa s-a folosit principiul majorităţii pentru a adopta un
document neechilibrat, care crează un regim de imunităţi şi privilegii mult mai mare
decât sunt gata să-l acorde statele de sediu.
Funcţiile unei misiuni permanente pe lângă organizaţiile internaţionale16 sunt, în
mare măsură, asemănătoare cu funcţiile unei misiuni diplomatice permanente.
Funcţiile principale a reprezentanţei (misiunii) permanente sunt:
a) de a asigura legătura între statul său şi organizaţia internaţională respectivă;
b) de a reprezenta statul trimiţător;
c) de a negocia cu organizaţia internaţională;
d) de a observa şi a informa statul său despre ceea ce se întâmplă în cadrul
organizaţiei internaţionale;
e) de a pune la dispoziţia organizaţiei internaţionale informaţii despre anumite
evenimente care se desfăşoară în statul trimiţător.

16
Aurel Bonciog,Drept diplomatic,p. 137-139.

11
 Funcţiile specifice ale reprezentanţelor (misiunilor) permanente sunt:
a) de a asigura participarea statului său la viaţa juridică şi politică a organizaţiei
internaţionale respective;
b) de a contribui la realizarea scopurilor pentru care organizaţia
internaţională respectivă a fost creată.
Funcţiile tipice ale reprezentanţelor (misiunilor) permanente sunt:
a) de a informa organizaţia internaţională despre nevoile de ajutor pe care le are
statul său;
b) de a promova cooperarea internaţională respectivă.Înfiinţareareprezentanţei
(misiunii) permanente pe lângă organizaţia internaţională poate fi efectuată numai în cazul
dacă regulile organizaţiei o permit.17
Statul membru nu are nevoie de permisiune de la organizaţie pentru a înfiinţa
o reprezentanţă (misiune) permanentă pe lângă ea şi nu trebuie să obţină agrementul acesteia
privind persoana pe care o desemnează pentru a-l reprezenta.
Statul de sediu al organizaţiei nu se poate opune înfiinţării unei reprezentanţe
(misiuni) permanente al unui stat membru al organizaţiei care se află pe teritoriul său.
Organizaţia internaţională este obligată să notifice statului de sediu înfiinţarea unei misiuni
permanente al unui stat membru, dar statul de sediu ia cunoştinţă fără a putea ridica obiecţii în
ce priveşte înfiinţarea misiunii.
Structura reprezentanţei permanente pe lîngă organizaţiile internaţionale diferă de
structura misiunii diplomatice permanente.
În primul rînd, nu există o categorie a reprezentanţelor (misiunilor) permanente după
rang. Oricare ar fi rangul şefului reprezentanţei (ambasador sau ministru) misiunile au acelaşi
statut şi nu există între ele o ordine de precădere din acest punct de vedere.
În al doilea rînd, structura şi mărimea efectivului unei reprezentanţe (misiuni)
permanente depinde de importanţa pe care o acordă statul său organizaţiei internaţionale
respective.
În ce priveşte structura personalului reprezentanţei permanente, practica arată că sînt
două categorii de personal: personal cu caracter diplomatic şi personal cu caracter
administrativ-tehnic.
Titlurile acordate personalului diplomatic al reprezentanţei (cu excepţia şefilor de
reprezentanţe) nu diferă de titlurile acordate tradiţional agenţilor diplomatici: consilier,

17
Alexandru Buruian,op.cit.,p.140.

12
secretar, ataşat. Şefilor de reprezentanţe li se acordă titlul de „reprezentant permanent" sau
„reprezentant permanent adjunct", indiferent de rangul pe care îl posedă (ambasador sau
ministru). În caz de absenţă temporară şeful reprezentanţei este înlocuit de persoana cu cel
mai înalt grad după şeful misiunii, căruia i se acordă titlul de „însărcinat cu afaceri" (charge
d'affaires ad interim).
Numirea membrilor şi a personalului reprezentanţei permanente este, de regulă, un
act intern al statului trimiţător şi nu necesită obţinerea agrementuilui organizaţiei sau statului
de sediu. Cu alte cuvinte, organizaţia nu are drept de control în numirea unui reprezentant
permanent .
Deşi nu are dreptul de a cere agrementul, statul de sediu are totuşi posibilităţi de a
obiecta la numirea unui reprezentant pe care nu-1 agreează. în cazul în care statul trimiţător
nu ţine seama de obiecţie, statul de sediu poate să-1 expulzeze pe reprezentantul respectiv.
Doar şefii de stat, şefii de guvern şi miniştrii de externe, în conformitate cu practica
stabilită, nu au nevoie să facă dovadă împuternicirii de a reprezenta statele. Un reprezentant
acreditat pe lîngă o organizaţie internaţională sau un trimis la o reuniune a unei organizaţii
internaţionale trebuie să prezinte un document (scrisoare de acreditare sau depline puteri) prin
care să ateste că este abilitat să-şi reprezinte ţara. Procedura legitimării este necesară şi pentru
alţi membri ai reprezentanţei permanente care îndeplinesc funcţii diplomatice. Aceste
legitimări se fac prin notificare.
Şeful reprezentanţei permanente trebuie să aibă scrisori de acreditare care sînt
adresate organului executiv al organizaţiei internaţionale (Secretarului General sau
Directorului General). Scrisorile de acreditare sînt semnate, conform legislaţiei interne al
fiecărui stat, de către şeful statului sau guvernului.
Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice prevede ca șeful
misiunii diplomatice este “diplomatul insarcinat de statul acreditant pentru a actiona in acesta
calitate.” Șefii misiunilor diplomatice aparțin unor ranguri sau clase diferite. Ei sunt numiți și
acreditați de statul caruia ii apartine misiunea diplomatica (statul acreditant ) in statul de
reședința (statul acreditar) potrivit unei proceduri speciale.
Șeful misiunii este răspunzator pentru toate problemele legate de misiune. El poate
să delege diferite funcții personalului misiunii, dar este singurul responsabil, atît față de
propriul guvern, cat si față de guvernul pe lînga care este acreditat, pentru conducerea
misiunii.
Șeful misiunii acorda atentie deosebita urmatoarelor aspecte:
- indeplinirea obiectivelor politico-diplomatice care revin misiunii;

13
- transmiterea catre guvernul tarii gazda a opiniilor propriului guvern asupra problemelor
importante de interes comun sau implicand o politica comuna; in asemenea cazuri actioneaza
drept canal de comunicatie intre cele doua guverne;
- elaborarea pentru propriul guvern de rapoarte asupra evenimentelor politice si economice
s.a. semnificative din tara de resedinta;
- informarea guvernului si a altor institutii si organisme din tara de resedinta asupra unor
aspecte ale politicii interne si externe ale tarii sale;
- cunoasterea si stabilirea de relatii cu persoane cu influenta in statul in care este acreditat;
- frecventarea unui cerc de relatii cat mai larg si cat mai variat posibil, pentru a putea indeplini
sarcinile prezentate mai sus.

3.2. Misiunea diplomatică ad hoc

Diplomaţia prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, dat fiind faptul că
ea s-a folosit încă pe parcursul primelor contacte între comunităţi sau state. 18Conform
doctrinei, misiunile temporare se realizează prin intermediul diplomaţiei ad-hocşi prin
intermediul misiunilor speciale. Termenul de diplomaţie ad-hoc a fost folosit pentru prima
dată în anul 1960 de Comisia de Drept Internaţional a O.N.U. în cadrul discuţiilor în Comisia
a VI-a a Adunării Generale. Comisia a determinat trei categorii a diplomaţilor ad-hoc:
a) delegaţii la conferinţele internaţionale;
b) trimişii itineranţi (delegaţi guvernamentali însărcinaţi cu o misiune în mai multe
ţări);
c) misiuni speciale (misiuni temporare, având un caracter reprezentativ de
stat,trimisă de un stat într-un alt stat cu consimţământul acestuia din urmă pentru a trata
cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinată).
Conform doctrinei de drept internaţional,19 în categoria diplomaţilor ad-hoc intră
orice delegat care nu face parte dintr-o misiune diplomatică permanentă. Aceştia pot fi:
a) şefii de stat, şefii de guvern, miniştrii afacerilor externe şi alţi membri ai guvernelor care
se află în vizită oficială în străinătate;
b) ambasadorul sau trimisul itinerant;
c) diplomaţii ad-hoc care îndeplinesc o funcţie în calitate de delegaţi sau membri ai unei
misiuni speciale în ocaziile ceremoniale;
d) diplomatul ad-hoc ca mesager;

18
Aurel Bonciog, Drept diplomatic, p. 129-131.
19
Ion M. Anghel, Drept diplomatic și consular, p. 211-215.

14
e) emisarii secreţi;
f) observatorii confidenţiali;
g) observatorii şi delegaţii la conferinţe şi alte reuniuni internaţionale;
i) agenţii executivi şi agenţii politici;
k) suita şefului de stat.
Cazurile diplomaţiei ad-hoc sunt studiate în mod esenţial în doctrină, datorită
faptului că în acest domeniu nu s-au format până în prezent reguli cutumiare bine conturate.
şi că nu există până acum nici cadrul juridic care ar reglementa această activitate, cu excepţia
doar a misiunilor speciale, care sunt o parte a diplomaţiei ad-hoc.
Diplomaţia ad-hoc sub forma delegaţiilor care participă la congrese şi conferinţe
internaţionaleconstituie cea mai frecventă modalitate de realizare a acestui tip de diplomaţie.
Există diverse modele de exercitare a acestei forme, începând cu faptul că în fruntea
unei asemenea delegaţii poate fi chiar şeful statului şi terminând cu aceia, că delegaţia
poate fi compusă din reprezentanţii statului trimiţător care deja se află acreditaţi în
statul primitor în calitate de diplomaţi permanenţi.
Diplomaţia sub forma delegaţiilor care participă la ceremonii şi alte acţiuni
protocolare a constituit multă vreme cea mai frecventă modalitate de exercitare a
diplomaţiei ad-hoc şi continuă să fie practicată şi astăzi de multe state. Acest gen de
diplomaţie câte odată mai poartă denumirea de misiuni de curtoaziedatorită faptului că în
majoritatea cazurilor este vorba de participarea la ceremonii extraordinare (încoronare,
căsătorie, funeralii ale monarhilor sau moştenitorilor lor).
Ambasadorul itinerant("at large") este o categorie specială de funcţionari de înalt
rang, care sunt desemnaţi pentru îndeplinirea permanentă a unor misiuni diplomatice ad-
hoc. În S.U.A. aceşti diplomaţi au titlul de "ambassador at large", în Republica
Moldova, Rusia şi alte state -"ambasador cu misiuni speciale". În timpul îndeplinirii
însărcinărilor pe teritoriul altor state ambasadorilor itineranţili se acordă acelaşi
tratament ca şi celorlalţi ambasadori.
Diplomatul ad-hoc ca mesager este persoana însărcinată de şeful statului sau de
guvernul său în misiune specială pentru a purta, prezenta sau comunica un mesaj unui înalt
funcţionar din ţara în care se duce. Aceşti diplomaţi se bucură de o consideraţie politică
specială si, de obicei, ocupa un post important în ierarhia politico-administrativă a ţării sale.
Din această categorie fac parte reprezentanţii personali ai şefilor de stat, instituţie ce se aprobă
în ultimul timp tot mai frecvent.

15
 Emisarul secret este persoana însărcinată de statul pe care-l reprezintă de a se pune
în contact cu alta persoană a unui alt stat în scopul efectuării unor sondaje, transmiterii
anumitei informaţii, studierii posibilităţilor de iniţiere a negocierilor oficiale. Emisarii secreţi
sunt folosiţi în cazurile în care guvernele nu doresc să divulge faptul că se întreţin
asemenea raporturi între state. Aceasta este cea mai veche formă de diplomaţie ad-hoc.
Observatorii ca diplomaţi ad-hoc sunt persoanele care asistă la conferinţe şi
întruniri internaţionale la care statele lor sunt invitate, dar care nu participă la discuţii şi la
luarea deciziilor.
Observatorii confidenţiali sunt persoane care locuiesc pe teritoriul unui stat şi
sunt însărcinate cu misiunea secretă de a trimite, cu autorizaţia acestui stat, informaţii
guvernelor lor. Misiunea acestor observatori este considerată ca temporară, câtă vreme ei nu
fac parte din misiunea diplomatică regulată, iar prezenţa lor este confidenţială, adică nu se
face publică. Momentul important pentru categoria observatorilor confidenţiali este
faptul că statul de reşedinţă recunoaşte statutul lor de diplomaţi ad-hoc şi a consimţit (de
obicei prin consimţire tacită) să-i accepte, acordându-le pe teritoriul său posibilitatea de a
executa o anumită acţiune, indiferent de specificul sarcinii concrete pe care o îndeplinesc
(emisari secreţi, negociatori secreţi, observatori confidenţiali, agenţi secreţi). Statul de
reşedinţă le asigură privilegiile şi imunităţile care le sunt necesare pentru a-şi îndeplini
sarcinile care întră în competenţa lor.
Agenţii politici sunt persoane care nu au caracter diplomatic, în virtutea
circumstanţelor existente între statul al cărui reprezentant el este şi statul primitor
(nerecunoaşterea de jurea statului trimiţător sau a guvernului acestui stat), însă îndeplinesc o
misiune politică temporară sau permanentă pe lângă alt stat sau guvern. Agenţii politici sunt
folosiţi pe larg de către statele a căror suveranitate nu este recunoscută (quazi-state), de către
guvernele de fapt, de către insurgenţii recunoscuţi ca parte beligerantă într-un război civil.
Agenţii particulari ai şefilor de stat sunt persoane care îndeplinesc o însărcinare
particulară din numele şefului statului sau în scopul de a negocia şi stabili raporturi cu statul
primitor în diverse domenii concrete. În S.U.A. există instituţia de trimişi personali ai
preşedintelui S.U.A., care sunt egali diplomaţilor ad-hoc.
Suita şefului de stat este o categorie calificată de unii autori ca o misiune specială,
membrilor căreia este necesar de recunoscut calitatea de diplomat ad-hoc.20 În această
categorie sunt incluşi consilierii şefului de stat, membrii serviciului de securitate

20
Ion Anghel, Dreptul diplomatic si dreptul consular ,Editura universul juridic, București, 2011,p. 214.

16
personală, echipajele mijloacelor de transport, etc. După părerea noastră, această afirmaţie
este discutabilă reieşind din faptul că categoria menţionată, cu excepţia consilierilor şefului
statului, este categoria personalului tehnico-administrativ, care nici în diplomaţia
tradiţională nu se bucură de privilegii şi imunităţi diplomatice.
Un caz aparte de diplomaţie ad-hoc pot fi socotite birourile (reprezentanţele)
comerciale ale unor state, care tind să obţină statutul de birou sau reprezentanţă
permanentă. Este vorba de o instituţie existentă doar în statele unde era monopolizat comerţul
exterior şi care este distinctă de instituţia ataşatului comercial, existentă în majoritatea
misiunilor diplomatice permanente. În absenţa vreunui tratat internaţional, jurisprudenţa
a refuzat să acorde imunităţi reprezentanţelor comerciale.
Misiunile temporare sunt constituite din reprezentanţi ai statelor care îndeplinesc pe
termen determinat anumite însărcinări într-un alt stat sau pe lângă unele organizaţii
internaţionale.
Sarcinile pe care misiunile temporare le pot îndeplini sunt foarte variate:
 ele pot privi misiuni de bunăvoinţă;
 de întărire a relaţiilor de prietenie şi de colaborare îndeplinite de şefi de state sau de
guverne, de miniştri sau alţi demnitari, misiuni de curtuazie, de participare la anumite
ceremoniale sau la marcarea unor evenimente importante, delegaţi la conferinţe sau alte
reuniuni internaţionale, trimişi itineranţi ai şefilor de stat sau de guvern pentru consultări
diplomatice sau soluţionarea unor probleme de interes reciproc, delegaţi pentru negocierea
unor tratate bilaterale sau pentru promovarea relaţiilor într-un domeniu de activitate (delegaţii
economice, militare, comerciale, culturale) etc.
În cadrul misiunii diplomatice ad hoc, funcţia primordială, adică funcţia pentru care a
fost constituită ad hoc misiunea, este realizată de persoana desemnată ca reprezentant al
statului trimiţător. Aşadar, în rândul personalului diplomatic al misiunii diplomatice ad hoc
pot fi două categorii de diplomaţi: prima, a celor care îndeplinesc funcţia diplomatică
primordială, având calitatea de reprezentant al statului, şi a doua, a celor care îndeplinesc
funcţii diplomatice auxiliare.
De altfel, sfera activităţii membrilor misiunii diplomatice ad hoc este limitată întrucât
le sunt interzise, în statul primitor, alte activităţi remunerate decât cele remunerate de statul
trimiţător, în cadrul îndeplinirii funcţiilor diplomatice.
Reprezentantul statului în cadrul misiunii conduce misiunea. Dacă misiunea cuprinde
mai mulţi membri având calitatea de reprezentant al statului, statul trimiţător îl desemnează pe

17
şeful misiunii dintre cei cărora le-a atribuit calitatea de reprezentanţi. De asemnarea şefului
misiunii ad hoc se aduce la cunoştinţa autorităţilor statului primitor.
Statul trimiţător stabileşte ierarhia în personalul misiunii diplomatice ad hoc şi
notifică ordinea de precădere corespunzătoare acestei ierarhii statului primitor.

4.Funcțiile misiunii diplomatice

Funcţia sau funcţiunea înseamnă ce este de îndeplinit într-o activitate, îndatorirea,
misiunea, rolul, serviciul, sarcina. Spunând functio, latinii se refereau la îndeplinirea unei
îndatoriri. Într-o instituţie, funcţia este activitatea administrativă prestată, serviciul, slujba,
postul. Prin funcţie se înţelege şi gradul din ierarhia administrativă.21
Funcţiile misiunii diplomatice sunt îndatoririle principale ale celor incluşi în
misiunea diplomatică. Pe plan juridic, funcţiile misiunii diplomatice apar, aşadar, ca obligaţii
şi drepturi ale diplomaţilor.
Funcţiile diplomatice se exercită pe teritoriul statului străin. Fără limitarea
diversităţii activităţilor prin care se realizează aceste funcţii, trebuie ca exercitarea să răspundă
fără abatere la imperativul respectării principiilor de drept internaţional.
Izvoarele de drept nu oferă însă o listă exhaustivă şi exclusivă a acestor funcţii.
Descrierea concretă a funcţiilor principale ale misiunii diplomatice depinde de rangul
agenţilor diplomatici şi de felul misiunii.
Câteva funcţii pot fi menţionate ca trăsături comune definitorii ale tuturor misiunilor
diplomatice.
Potrivit prevederilor art. 3 al Convenţiei de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile
diplomatice, misiunile diplomatice trebuie să contribuie prin activitatea lor la dezvoltarea
unor relaţii paşnice între state şi la strângerea legăturilor de colaborare dintre ele în domeniul
economic, cultural şi tehnicoştinţific.
 Reprezintă statul acreditant în statul acreditar. ,,Reprezentarea este în primul rând
participarea misiunii diplomatice la viaţa publică din statul acreditar : participarea la
sărbătorile naţionale”. Reprezentarea diplomatică are la bază un mandat general al statului
acreditant, stabilirea unei competenţe faţă de o structură a sa, pentru ca aceasta care nu este
subiect de drept internaţional să acţioneze în numele său .
 Funcţia de a duce tratative cu guvernul statului acreditar - pierde din importanţă
cedând locul negocierilor vizând încheierea de convenţii şi tratate. ,,Negocierile sunt

21
Poliţist sau diplomat, Bucureşti,Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2005.

18
obligatorii pentru a rezolva situaţii de criză care ar putea duce la violarea păcii sau securităţii
internaţionale ” . Pot fi oficiale sau oficioase .Cele oficiale sunt purtate în numele statului pe
care îl angajează, cele oficioase sunt de sondare a opiniilor, a intenţiilor care nu angajează
cele două state. Stilul de a negocia constă în a face un minimum de concesiuni pentru a obţine
un acord al negociatorului . Negocierile presupun câteva reguli precum : încep cu o propunere
precedată de o informare temeinică asupra interesului partenerului, implicând regula quid pro
quo . Propunerile de negociere se fac numai prin ministerul de externe, în scris . Documentele
încheiate se pot semna sau parafa . Limba în care se desfăşoară negocierile este convenită de
părţi. Trebuie să aibă un minimum de secret . Semnarea urmează regula alternatului, alternatul
desemnează modul în care se redactează acordurile internaţionale, respectând principiul
egalităţii statelor . Semnătura este în partea stângă pe textul care foloseşte limba statului
contractant .
 Funcţia de a informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia
evenimentelor din statul acreditar şi de a raporta cu privire la acestea guvernului statului
acreditant. Priveşte cunoaşterea atentă a vieţii sociale, politice şi economice a statului
acreditar . Are în vedere urmărirea modului de evoluţie a relaţiilor bilaterale pe probleme
politice, culturale, comerciale.
 Funcţia de ocrotire în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor
săi în limitele admise de dreptul internaţional . Se realizează prin protecţie diplomatică, care
se realizează la rândul ei prin intervenţii diplomatice în favoarea cetăţeanului lezat printr-un
act ilicit deşi nu constituie un drept al cetăţeanului . Protecţia diplomatică intervine dacă au
fost epuizate mijloacele de recurs interne promovate fie de parte, fie de consul .
 Funcţia de promovare a relaţiilor de prietenie şi dezvoltarea relaţiilor economice,
culturale, ştiinţifice între statul acreditant şi statul acreditar – asigură relaţiile prieteneşti între
state care să contribuie la stabilirea unor măsuri comune pe plan internaţional.
În îndeplinirea funcţiilor sale, în conformitate cu art. 4 din Convenţia de la Viena din
1961 cu privire la relaţiile diplomatice, reprezentanţa diplomatică are obligaţii faţă de statul
pe teritoriul căruia îşi desfăşoară activitatea:
– să respecte legile şi dispoziţiile statului acreditar, fără ca prin aceasta să se aducă atingere
privilegiilor şi imunităţilor de care se bucură membrii unei reprezentanţe diplomatice;
– să nu se amestece în treburile interne ale statului acreditar;
– să nu folosească localurile reprezentanţei în alte scopuri decât cele ale îndeplinirii funcţiei
reprezentanţei diplomatice.

19
 Statul acreditar are şi el anumite obligaţii destinate să asigure buna funcţionare a
reprezentanţei diplomatice. Astfel, în baza art. 25 din Convenţia de la Viena acesta trebuie să
acorde toate înlesnirile necesare îndeplinirii funcţiilor, după cum urmează:
– să înlesnească obţinerea localurilor necesare misiunii şi să o ajute la găsirea unor locuinţe
potrivite pentru membrii ei (art. 21 aceeași convenție);
– să asigure libertatea de circulaţie a membrilor reprezentanţelor diplomatice, în măsura în
care aceasta nu contravine legilor sale privind anumite zone de securitate (art. 26 din
Convenţia de la Viena);
– să asigure posibilitatea de comunicare liberă a reprezentanţei diplomatice în scopuri oficiale
(art. 27 din Convenţia de la Viena)

5.Reprezentarea statului
Misiunea diplomatică reprezintă statul care a constituit-o ca să vorbească în numele
lui în străinătate, adresându-se reprezentanţilor altui stat sau ai altor state.
Reprezentarea este funcţia diplomatică primordială, întrucât decurge din
suveranitatea statului. În relaţiile internaţionale, reprezentarea este funcţia instituţiilor
autorităţii publice din orice stat, dovadă a maturităţii acestora şi atestare a aptitudinii statului
de a fi componentă („putere”) a sistemului internaţional. Persoana aflată în misiune
diplomatică acţionează în viaţa publică din străinătate şi îşi demonstrează identitatea utilizând
simbolurile statului reprezentat: drapel, stemă, imn. Şefii de misiune diplomatică sunt
îndreptăţiţi să-şi reprezinte statul propriu pentru adoptarea de convenţii internaţionale
bilaterale şi multilaterale. Dreptul de reprezentare fiind inerent suveranităţii statelor,
reprezentarea, ca funcţie a diplomaţiei, este posibilă numai în condiţiile respectării egalităţii în
drepturi dintre state.
Reprezentarea diplomatică, funcţia care întruneşte obligaţia şi dreptul agentului
diplomatic de a transmite mesajele statului propriu în străinătate, este diferită de reprezentarea
internaţională, care constă din realizarea de acte în numele statului de către un stat străin, în
relaţie cu un subiect de drept internaţional, stat terţ sau for internaţional. Încă o distincţie este
necesară: între reprezentarea politică generală a statului acreditar, a intereselor cetăţenilor
acestui stat, pe de o parte, şi reprezentarea din sfera dreptului civil.22

22
Poliţist sau diplomat, Bucureşti,Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2005.

20
 Concluzie
În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internaţional public
alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea relaţiilor
diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea şi organizaţiile internaţionale.
Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internaţional public, se întâlnesc
numeroase reguli care aparţin dreptului intern al statelor, care stabileşte competenţa, normele
referitoare la multe aspecte ale diplomaţiei(numirea agenţilor diplomatici, a misiunilor
diplomatice, structura acestora, organizarea, funcţionarea şi statutul organelor de stat interne
pentru relaţiile internaţionale). Dreptul diplomatic are, însă, un rol determinant asupra
legislaţiei interne, aceasta trebuind să fie în concordanţă cu angajamentele asumate de state
prin tratatele internaţionale.
Concluzionînd aș putea spune că reprezentanții diplomatici au un rol extrem de
important, deoarece ei reprezintă statul care i-a numit, aceasta fiind o responsabilitate mare,
fiind că pe lîngă privilegii aceștea au și un șir de îndatoriri pe care trebuie sa le exercite
stipulate în Convenția din 1961 cu privire la relațiile diplomatice. Acest act are un rol
primordial deoarece sînt soluţionate problemele echilibrului de interese între statul acreditant
şi statul acreditar, fiind conferite statului acreditar un ansamblu de prerogative speciale care
pot împiedica mărirea excesivă a efectivului misiunii diplomatice străine. De asemenea
convenţia a transformat în norme de drept simplele reguli de curtoazie privind procedura de
cerere a agrementului, scutirea vamală, etc.
Activităţile diplomatice înseamnă în primul rând dialog. Ele constituie mecanismul
de întreţinere a relaţiilor dintre state. Activităţile diplomatice le oferă statelor calea paşnică de
soluţionare a problemelor din ansamblul relaţiilor dintre ele. Statele îşi rezolvă problemele de
relaţii şi prin forţă. În raport cu politica externă, activitatea diplomatică, adică activitatea
serviciului diplomatic al statului, apare ca aplicarea unei tehnici de comportament în
conducerea relaţiilor interstatale.
Activitatea diplomatică şi activitatea consulară decurg din atribuţiile instituţiilor
autorităţii statului. Această activitate le aparţine acestor instituţii, misiunilor diplomatice,
inclusiv instituţiilor pentru relaţii diplomatice, cancelariilor şi ambasadelor. Ea constă din
discursuri,schimburi de vizite, corespondenţă. Unei priviri sintetice asupra sensului major al
activităţilor diplomatice şi consulare i se dezvăluie că prin aceste activităţi sunt puse în
legătură statele suverane. Reduse la esenţial, activităţile diplomatice ar fi forme de
comunicare oficială între state.

21
 Unul dintre obiectivele definitorii ale activităţii diplomatice este reglementarea prin
mijloace paşnice a diferendelor care apar între state. Calea diplomatică este calea utilizării
compromisului pentru evitarea recurgerii la forţă.
Importanța relaţiilor diplomatice este unanim recunoscută în practica statelor şi în
doctrina dreptului internaţional. Bineînţeles, lipsa de relaţii diplomatice nu constituie un
obstacol în ce priveşte posibilitatea încheierii unui acord internaţional între două state sau,
colaborarea bilaterală în diverse domenii sau, colaborarea în cadrul unei organizaţii
internaţionale. Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor în art. 74 prevede că
ruperea relaţiilor diplomatice sau a relaţiilor consulare ori lipsa unor asemenea relaţii între
două sau mai multe state nu împiedică încheierea tratatelor între aceste state. Totuşi, relaţiile
între statele care se recunosc bilateral doar de facto nu sunt de aşa factură, ca să permită
schimbul de reprezentanţe diplomatice, cum se procedează în cazurile când relaţiile între state
poartă un caracter normal, bazându-se pe o recunoaştere reciprocă de jure.
Atât dreptul internaţional, cât şi dreptul intern nu reglementează şi nu precizează
condiţiile care necesită să fie întrunite pentru stabilirea de relaţii diplomatice. Actele interne
ale unor state prevăd doar în limita competenţelor cărui organ este exercitarea prerogativei de
a stabili relaţii diplomatice. Spre exemplu, Constituţia Republicii Moldova atribuie această
prerogativă Preşedintelui Republicii care, la propunerea Guvernului, "aprobă înfiinţarea,
desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice" (art. 86).
Existenţa de relaţii diplomatice constituie o stare normală a raporturilor dintre două
state. Aceste relaţii presupun, de regulă, existenţa unei stări de pace şi reprezintă prin
definiţie, instrumente de pace între statele respective. Fiind legate de însăşi existenţa
subiectelor de drept internaţional, relaţiile diplomatice au un caracter permanent, nu sunt
stabilite pentru o oarecare perioadă şi acţionează nedifinit în timp.

22
Acte normative

1. Constituția Republicii Moldova din 29.07.1994, în Monitorul Oficial al

Republicii Moldova nr. 1 din 12.08.1994.

Acte internaționale
1. Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961

Bibliografie

2. Anghel Ion, Dreptul diplomatic si dreptul consular ,Editura universul

juridic, București, 2011.
3. Bonciog Aurel, Drept diplomatic, , Editura Fundației România de mîine,
București 2000.
4. Buruian Alexandru, Natalia Suceveanu, Drept internțional public,
Chișinău,ediția a-III-a, Editura Tipografia Centrală,2009.
5. Ciugureanu-Mihailuță Carolina, Drept internațional public curs
universitar,Ed.PapaPrint, 2013.
6. Mazilu Dumitru, Diplomația. Drept diplomatic și consular,București,Editura
LuminaLex,2003.
7. Năstase Dan ,Drept diplomatic şi consular,Bucureşti,Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2006.p.47
8. Poliţist sau diplomat, Bucureşti, Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, 2005.

23