DIPLOMAŢIA ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ ..........

CADRUL POLITICO-JURIDIC AL
ACTIVITĂŢII DIPLOMATICE ................................ 38

VOCABULAR DIPLOMATIC .................................. 54

SINTEZE ŞI STUDII DE CAZ .................................. 77

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .................................. 91

OBLIGAŢII PENTRU EXAMEN ................................ 93

 DIPLOMAŢIA ÎNTRE TEORIE ŞI PRACTICĂ

Adresându-se în primul rând studenţilor, demersul nostru are un

caracter didactic.
De aceea, prima problemă la care încercăm să răspundem este
cea privind definiţia diplomaţiei.
Dintre numeroasele definiţii şi interpretări ale „diplomaţiei” şi a
ceea ce înseamnă un „diplomat” am ales mai întâi o menţiune a lui
Harold Nicolson, unul dintre specialiştii în diplomaţie: „Teoreticienii
secolului al XVI-lea au susţinut ideea conform căreia primii
diplomaţi au fost îngerii, ca mesageri ce făceau legătura între Cer şi
Pământ”1.
Etimologic cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóô
care înseamnă „dublez”, desemnând acţiunea de a redacta actele
oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat
ca scrisoare de împuternicire trimişilor, iar celălalt se păstra în
arhivă. Cel care avea acest dublet era numit diplomat, iar
activitatea sa diplomaţie2.
În Imperiul Roman listele de călători erau ştampilate pe ambele
foiţe de metal, erau împăturite şi cusute apoi într-un mod particular.
Acestea erau numite „diplome”. Treptat cuvântul „diplomă” a fost
extins ca semnificaţie şi asupra altor documente oficiale3.
Utilizarea termenilor „diplomaţie” sau „diplomatic” provine,
însă, nu din studierea arhivelor, ci din modul de conducere a
relaţiilor internaţionale. Termenul de „diplomaţie” a fost folosit în
limba engleză încă din anul 1645. În 1693, Leibniz publică Codex
juris gentium diplomaticus şi în 1726, Jean Dumont tipăreşte
culegerea de tratate intitulate Corps universel diplomatique du
droit des gens4. În ambele cazuri, termenul se referă la colecţii de
documente privind relaţiile internaţionale. El a fost extins însă şi la
persoanele care se ocupau cu aceste probleme. Astăzi, prin

2
diplomatică se înţelege ştiinţa auxiliară a istoriei consacrată
modului de întocmire a documentelor şi autenticităţii lor.
Dintre definiţiile date diplomaţiei, am selectat câteva.
Diplomatul şi cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza
diplomaţiei cu o definiţie dată la 16045: „Un ambasador este un om
onest trimis să mintă în străinătate pentru binele ţării sale”. Ea
aparţine diplomatului britanic Sir Henry Wotton, care, în drum spre
Veneţia s-a oprit la Augsburg, în casa unui prieten. La plecare, la
cererea gazdei a scris în glumă aceste rânduri în „cartea de onoare
a oaspeţilor”. Opt ani mai târziu un publicist le descoperă şi publică,
aducând mari neplăceri diplomaţiei britanice şi, mai ales, autorului
lor. Ca o răzbunare, spre sfârşitul carierei, fiind întrebat de un tânăr
cum poate fi pus în încurcătură un adversar, a răspuns scurt:
„Spune-i adevărul”, fapt confirmat în dese rânduri de practică.
La începutul secolului al XIX-lea, De Flassan scria6:

„Diplomaţia este expresia prin care este desemnată, de un

număr de ani încoace, ştiinţa raporturilor exterioare, care are
ca bază diplome sau acte scrise, emanate de suverani.
Diplomaţia nu este acelaşi lucru cu diplomatica; aceasta are ca
obiect cunoaşterea cărţilor, a vârstei şi autenticităţii lor”.

Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, defineşte

diplomaţia ca „ştiinţa relaţiilor externe sau afacerilor străine ale
statelor sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta
negocierilor”7. Totodată, continuă autorul, „Diplomaţia, din punct de
vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate,
pentru că ea este fondată pe noţiuni mai mult sau mai puţin
pozitive şi pentru că ea are un obiect precis şi distinct, acela de a
reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între
diverse state. În accepţia cea mai uzitată, ea este ştiinţa relaţiilor
externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai
restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”8.
Ernest Satow, diplomat britanic în primele decenii ale secolului
al XX-lea şi autor al unui ghid de diplomaţie, consideră că aceasta
„reprezintă modul de aplicare a inteligenţei şi tactului în
conducerea relaţiilor oficiale dintre guvernele statelor
independente, extinzându-se uneori şi asupra relaţiilor cu stalele
vecine”9.

3
 H. Nicolson dă următoarea definiţie10:

„Diplomaţia este conducerea relaţiilor internaţionale pe

calea negocierilor; este metoda utilizată de consuli şi
ambasadori pentru a regulariza şi întreţine aceste relaţii”.
Diplomatul francez Jean Serres, care s-a preocupat şi de
realizarea unor lucrări teoretice privind diplomaţia şi protocolul,
consideră că11:

„Diplomaţia este arta de a reglementa paşnic dificultăţile

care pot apărea între state. Diplomaţii sunt executanţii ei”.

Într-o nouă lucrare, relativ recentă12, găsim o prezentare ceva

mai detaliată13:

„Diplomaţia guvernează raporturile între state. Aceasta

este arta de a atrage simpatiile pentru ţara sa şi de a o
înconjura de prieteni, care să-i protejeze independenţa şi, de
asemenea, de a regla în mod paşnic conflictele internaţionale”.
Ca urmare, „Obiectul diplomaţiei este, pe baza utilizării
metodelor paşnice şi a practicii concilierii, de a strânge
legăturile unei ţări cu guvernele aliate, de a dezvolta relaţii
amicale cu ţările neutre şi, de asemenea, de a ţine la respect
guvernele ostile”.

Pentru un autor american, James Rives Childs, „Arta diplomaţiei

constă în a face politica unui guvern înţeleasă şi, dacă e posibil,
acceptată de alte guverne. Politica este deci esenţa relaţiilor
străine; diplomaţia este procesul prin care politica este împlinită”14.
Pe coperta lucrării lui L. Dembinski apar trei definiţii15:

diplomaţie (subst.) = artă şi practică în relaţiile internaţionale;

comportament abil în relaţiile internaţionale, tact; diplomat
(subst.) – practician al diplomaţiei; persoană acreditată pe
lânga guvernul altui stat; persoană cu calităţi în diplomaţie;
diplomatic (adj.) = care ţine de diplomaţie (valiză diplomatică,
corp diplomatic, imunitate diplomatică).

În text autorul nuanţează definiţia diplomaţiei16:

4
 Termenul de „diplomaţie” are diferite înţelesuri, după cum
este folosit de un istoric, un jurist sau un specialist în ştiinţe
politice. În cazul nostru, termenul de „diplomaţie” semnifică
corpul instituţional al organelor specializate, guvernate de
reguli specifice şi al activităţilor încredinţate acestora în scopul
stabilirii, menţinerii şi dezvoltării relaţiilor de pace ale unui stat
cu alţi subiecţi ai dreptului internaţional. Termenul poate
semnifica, de asemenea, interacţiunea pe scena internaţională
a «diplomaţiilor» naţionale”.

W. Watson, diplomat şi autor al mai multor studii şi lucrări

privind diplomaţia, subliniază17:

„... prin diplomaţie înţeleg dialogul dintre statele

independente ... Cred că este o greşeală a lega prea mult
conceptul de diplomaţie de ambasade şi serviciile diplomatice,
aşa cum se face adeseori. Aceste instituţii alcătuiesc doar o
cale de realizare a dialogului ... De asemenea, am găsit
preferabil să nu folosesc cuvântul diplomaţie sinonim cu politica
externă a unui stat, cu toate că şi această utilizare este
frecventă ... Merită realizată distincţia dintre politica externă ca
substanţă a relaţiilor unui stat cu alte puteri ... şi diplomaţie ca
proces de dialog şi negociere, prin care statele dintr-un sistem
îşi organizează relaţiile şi îşi urmăresc obiectivele prin mijloace
paşnice”.

În limba română, termenul de diplomaţie, în sensul de

document în accepţiunea veche (diplomă = hrisov), îl întâlnim la
începutul secolului al XVIII-lea (în Hronicul
româno-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir), iar ca termen de
drept internaţional şi de politică externă, spre sfârşitul secolului al
XIX-lea (fiind împrumutat din limba franceză). Termenul „diplomat”,
în accepţiunea pe care i-o dăm astăzi, apare pentru prima dată în
Vocabularul francez-român, din 1840, cu sensul de persoană
„care cunoaşte diplomaţia, se îndeletniceşte cu diplomaţia, se află
în diplomaţie”18.
Petre Tănăsie, autorul unui recent curs de „Uzanţe
diplomatice”19, consideră diplomaţia „ştiinţă, artă şi activitate”,

5
menită să reprezinte statele, să ducă la îndeplinire politica lor
externă, sa le apere şi să le promoveze interesele;
• ca ştiinţă, diplomaţia emite idei, concepţii, principii
şi norme privind conducerea relaţiilor internaţionale;
• ca artă ea ne oferă modalităţile, deprinderile şi
abilităţile de a înfăptui în cele mai bune condiţii orientările
de politică externă;
• ca activitate, diplomaţia acţionează concret prin
mijloacele care îi sunt specifice, îndeosebi negocierile,
pentru punerea în aplicare a politicii statului.
Există triada relaţii internaţionale – politică externă –
diplomaţie, care sunt strâns legate şi se intercondiţionează între
ele, dar nu sunt sinonime. Relaţiile internaţonale reprezintă
ansamblul raporturilor oficiale, şi neoficiale, politice, economice şi
de altă natură, pe care le întreţine un stat cu alte state sau cu alte
subiecte de drept internaţional, organizaţii şi organisme
internaţionale.
Politica externă este totalitatea obiectivelor şi mijloacelor
urmărite şi folosite de un stat în relaţiile cu alte state.
Diplomaţia serveşte obiectivele externe, fiind ştiinţă, artă şi
activitate depusă în slujba acestei politici”20.
În sfârşit, din articolul dedicat diplomaţiei, în Dicţionarul
diplomatic, selectăm câteva paragrafe21:

DIPLOMAŢIE. Conducerea raporturilor unui stat dat cu un alt

stat, sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale. D.
cuprinde astfel, deopotrivă, acţiunea proprie a agenţilor
diplomatici şi activitatea specifică a ministrului afacerilor
externe (secretarului de stat), a adjuncţilor săi, ca şi activitatea
şefului de stat, a primului ministru, precum şi a altor persoane
în domeniul politicii externe. În acest fel, d. se prezintă ca un
instrument de bază al ansamblului relaţiilor externe ale unui
stat, al apărării drepturilor şi intereselor acestuia, al conduitei
sale practice în viaţa internaţională. Formă distinctă a
raporturilor bilaterale şi multilaterale dintre state, caracterizată
prin întreţinerea unor raporturi şi activităţi oficiale şi căutarea,
prin intermediul negocierilor, a unei acomodări a intereselor
statelor prin înţelegeri directe. În această accepţie, vocaţia d.
rezidă în asigurarea bunăstării popoarelor, menţinerea unor

6
 relaţii paşnice, de cooperare şi de înţelegere între ele, cu
respectarea personalităţii fiecărui stat şi popor. În cazul unor
neînţelegeri, d. este chemată să contribuie în mod nemijlocit la
identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea
între state, stingându-se un anumit diferend şi eliminându-se,
sau atenuându-se cauzele care l-au determinat.

O a doua problemă la care ne oprim priveşte funcţiile

diplomaţiei. După J. Serres22, acestea pot fi caracterizate în patru
termeni: a reprezenta, a proteja, a informa, a negocia.
Funcţia de reprezentare23 constituie elementul primordial.
Ambasadorul reprezintă guvernul ţării sale faţă de autorităţile ţării
unde a fost trimis. El este dotat cu autoritatea necesară pentru a
vorbi în numele său, bază indispensabilă a oricărei negocieri.
Însărcinat cu a primi şi cu a transmite comunicările care se schimbă
între cele două guverne, el este intermediarul permanent şi sigur a
raporturilor între state, ca şi sursa oficială de a obţine toate
informaţiile privind propria sa ţară. O altă accepţiune a ideii de
reprezentare este la fel de importantă. Se ştie că diplomaţii sunt
pentru masa populaţiei ţării lor de rezidenţă imaginea ţării care i-a
trimis. Conduita publică, ca şi viaţa privată a ambasadorului şi a
misiunii sale trebuie să fie ireproşabilă. Valoarea morală a agenţilor
constituie un criteriu esenţial al selecţiei şi trimiterii lor. Un stat
care ştie că este reprezentat printr-un om care nu merită respect,
nu se respectă el însuşi.
Fiecare guvern trebuie, în fine, să dea funcţionarilor pe care îi
trimite în străinătate, mijloacele necesare pentru a crea
autorităţilor, ca şi populaţiei, cea mai bună opinie posibilă despre
ceea ce este ţara lor şi, mai ales, de a duce un mod de viaţă care să
provoace consideraţie. Ambasadorii trebuie să poată primi în mod
elevat cănd împrejurările o cer, şi ei au, în această privinţă,
responsabilităţi deosebite.
O altă misiune a ambasadorului este de a proteja24 resortisanţii
săi, ca şi comerţul şi navigaţia ţării sale. Vigilenţa ca şi imaginaţia
şefului misiunii trebuie să se exercite pentru a asigura pe
concetăţenii săi, pavilioanele ţării sale şi raporturile comerciale,
respectănd acordurile în vigoare. El trebuie să caute să

7
îmbunătăţească statutul concetăţenilor săi, să crească traficul
comercial şi să întărească relaţiile culturale, elementele esenţiale
ale dezvoltării bunelor raporturi şi interese paşnice între cele două
ţări. Obiectivitatea în examinarea afacerilor, ca şi moderaţia
limbajului sunt îndispensabile în această privinţă.
O latură esenţială a activităţii ambasadorului este informaţia25.
Această muncă este continuă, directă şi bilaterală.
Ambasadorul trebuie să facă cunoscută, înţeleasă şi admisă
politica generală a ţării sale. Totodată, pentru a permite guvernului
său să-şi elaboreze propria judecată, el trebuie să informeze corect
despre ceea ce se întâmplă în ţara sa de rezidenţă şi în statele
vecine, îndeosebi despre proiectele autorităţilor, cu comentariile
sale asupra a ceea ce vede şi prevede.
Cercetarea informaţiei se va realiza prin toate mijloacele licite:
lectura presei, întrevederile cu funcţionarii Ministerului Afacerilor
Externe, colegii, notabilităţile cu care ambasadorul este în relaţii
continue sau întâmplătoare, observaţii în cursul plecării şi deplasării
ambasadorului şi membrilor misiunii sale. Guvernul ţării de
rezidenţă nu trebuie să împiedice diplomaţii de a circula şi de a se
întrevedea în mod liber.
În sfârşit, ambasadorul trebuie să armonizeze punctele de
vedere ale guvernului său cu cele ale celui unde a fost acreditat.
Aceasta este munca de negociere26, care constă în căutarea de
soluţii prin mijloace paşnice, a acordurilor tranzacţionale şi
onorabile. Aceasta este una dintre sarcinile cele mai pasionante şi,
de asemenea, uneori, cele mai ingrate şi înşelătoare ale profesiunii
diplomatice.
S-a definit negocierea ca „arta posibiliului”. Nu se poate, de
fapt, negocia dacă nu există o voinţă reciprocă de întreţinere, pe
plan general, a unor relaţii paşnice şi amicale, de a găsi o soluţie
problemei controversate.
De aceea, temperamentul personal al ambasadorului, simpatiile
pe care a ştiut să le obţină, încrederea pe care a dobândit-o se
dovedesc capitale. De asemenea, sunt supuse probei imaginaţia sa,
supleţea inteligenţei sale, simţul situaţiilor şi oportunităţilor în egală
măsură, formarea sa profesională etc..
Aici intră în joc munca de informare a misiunii, care trebuie să
cunoască obiectivele propriului său guvern, obiectivul maximum pe
care-l poate aborda, rezultatul minimum pe care-l poate obţine şi

8
trebuie să fie documentat asupra punctelor de vedere ale
guvernului străin, ale reacţiilor sale, asupra posibilităţilor şi limitelor
în care ele se desfăşoară şi pot evolua.
Există şi o viziune mai realistă – poate chiar prea realistă –
asupra funcţiilor diplomaţiei27.
Din această perspectivă, diplomaţia este văzută ca o „tehnică
de coerciţie”, pentru că „şi cea mai firavă structură a diplomaţiei
pure conţine importante resurse de presiune”. Este adus ca
exemplu politica regimurilor autoritare sau dictatoriale care renunţă
la curtoazia şi bunele maniere tradiţionale, preferând o atmosferă
emoţională, care uneori este eficientă.
Dacă nu întotdeauna este vorba de „coerciţie”, diplomaţie este
cel puţin o „tehnică de persuasiune”, pentru realizarea influenţei
politice a unui guvern.
Totodată, diplomaţia are un rol important în „reglarea”
raporturilor dintre state, căci tensiunile dintre acestea nu pot fi
reduse sau eliminate decât prin mijloace diplomatice.
În final, este recunoscut rolul diplomaţiei în realizarea
acordurilor, pentru că, dacă „un acord poate implica coerciţie,
persuasiune, nici un acord nu este posibil până nu îl acceptă
ambele părţi”28.
*

O problemă abordată în aproape toate lucrările privind

diplomaţia se referă la calităţile unui diplomat. H. Nicolson alege
„portretul” pe care îl realizează François de Callières, diplomat
francez de la mijlocul secolului al XVII-lea29:

„Un bun diplomat – scria el – trebuie să aibă spirit de

observaţie, darul sârguinţei, să nu se lase tentat de plăceri şi
distracţii frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a
aprecia lucrurile la justa lor valoare şi să meargă drept la ţintă
pe calea cea mai scurtă şi mai simplă, fără a se împotmoli în
rafinamente şi subtilităţi inutile.
Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare,
capabilă să-i dezvăluie gândurile oamenilor şi, pornind de la
cea mai mică schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi
animă.

9
 Un diplomat trebuie să fie prompt, să ştie să se descurce,
să asculte, să rămână mereu politicos şi amabil. Nu trebuie să
caute să dobândească reputaţia de om spiritual şi nici, antrenat
de dispută, să ajungă la divulgarea unor informaţii secrete de
dragul unui argument hotărâtor. Mai presus de orice, un bun
diplomat trebuie să posede suficientă stăpânire de sine, pentru
a rezista tentaţiei de a vorbi înainte de a chibzui bine ce anume
vrea sa spună. Trebuie să evite greşeala de a crede că aerele
misterioase, care creează secrete din nimic şi exagerează
fleacurile la proporţiile unor probleme de stat, reprezintă
altceva decât un simptom al lipsei de inteligenţă. Un diplomat
trebuie sa fie atent cu femeile, fără a-şi pierde însă capul.
Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o
are, dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust.
Curajul constituie, de asemenea, o calitate esenţială, căci
nici un om timid nu poate trage speranţă să aibă succes în
tratativele confidenţiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare
de ceasornic şi să nu fie victima prejudecăţilor. Trebuie să fie
calm din fire, capabil să-i suporte cu amabilitate pe neghiobi, să
nu cadă pradă băuturii, jocurilor de noroc, femeilor, furiei şi
oricăror altor excentricităţi sau gesturi deplasate. Mai mult, un
diplomat trebuie să studieze istoria şi memorialistica, să fie
familiarizat cu obiceiurile şi instituţiile străine şi capabil să
spună, în orice ţară străină, cui îi aparţine puterea reală.
Oricine vrea să păşească în cariera diplomatică trebuie să
cunoască germana, italiana şi spaniola tot atât de bine ca
latina; necunoaşterea celei din urmă constituie o dezonoare şi o
ruşine pentru oricare om de stat, căci latina e limba generală a
naţiunilor creştine. De asemenea, trebuie să mai posede noţiuni
de literatură, ştiinţă, matematică şi jurisprudenţă. În fine,
trebuie sa fie o gazdă pricepută. Un bucătar bun a fost nu
arareori un excelent mediator”.

În privinţa raportului adevăr/minciună în diplomaţie, problemă

abordată şi în „diplomaţia curentă”, acelaşi autor aprecia30:

„Un diplomat trebuie să ţină minte că baza încrederii o

constituie politica deschisă; el trebuie să împărtăşească
celorlalţi orice informaţie, cu excepţia celor pe care trebuie să

10
 le tăinuiască în virtutea datoriei sale... Un bun diplomat nu-şi va
întemeia niciodată succesul misiunii pe rea-credinţă sau pe
făgăduieli imposibil de ţinut. Părerea că un diplomat lucid
trebuie să fie un maestru al înşelăciunii este fundamental
eronată, deşi larg răspândită.
În fapt, înşelăciunea constituie criteriul de apreciere a
obtuzităţii celui care o foloseşte; ea exprimă lipsa de inteligenţă
şi neputinţa lui de a-şi atinge scopul prin mijloace cinstite şi
raţionale. Onestitatea constituie aici, ca şi pretutindeni, cea mai
bună politică. Minciuna lasă întodeauna în urmă dâre de venin,
şi un succes diplomatic, oricât de strălucit, dobândit prin
subterfugii stă pe o temelie nesigură deoarece stârneşte la cei
invinşi iritare, dorinţă de răzbunare şi ură, izvoare permanente
de adversitate. Utilizarea în diplomaţie a înşelăciunii e limitată
de însăşi natura acestui mijloc, fiindcă nici un blestem nu apasă
mai greu decât minciuna dezvăluită. Abstracţie făcând de faptul
că o minciună e nedemnă de un mare ambasador, practic ea
aduce mai mult pagubă decât folos, căci dacă poate asigura
astăzi o izbândă, creează totodată o atmosferă de suspiciune,
care mâine împiedică orice nou succes... Prin urmare,
diplomatul trebuie să fie un om al probităţii şi al adevărului,
altminteri nu va reuşi să inspire încredere” ...

J. Serres, scriind în secolul al XX-lea, nunţează această

problemă31:

„Nu înseamnă că ambasadorul este obligat să spună în

orice moment tot adevărul. Există negocieri în care relevarea
prematură poate să impiedice un sfârşit fericit. El are totdeauna
dreptul, dacă i se pune o problemă insidioasă, de a refuza să
răspundă. Depinde de priceperea sa să abată cursul unei
întrevederi dacă vede că ea se orientează spre un subiect
delicat. Ceea ce îi este lui interzis, este să mintă. Se poate
întâmpla ca guvernul său să-i dea un asemenea ordin (să
mintă). Foarte rar ca acest fapt să nu fie descoperit. Dacă
ambasadorul care nu a spus adevărul se desconsideră, în mod
sigur, la fel se întâmplă şi cu guvernul, care prins asupra
greşelii, nu a avut curajul şi demnitatea de a-şi asuma deplina
responsabilitate a actelor sale. Mai ales, că nu este ca în timp

11
 de război, când interesul naţional sau al aliaţilor este în joc şi
când declaraţiile false constituie o practică curentă. Dar atunci
acestea sunt mijloace de război şi scepticismul este regula”.

Concluzia unei analize privind „Succesul şi eşecul în diplomaţie”

este că un diplomat bun trebuie să răspundă la patru cerinţe
fundamentale32.
Mai întâi, el trebuie să înţeleagă perfect şi corect situaţia în care
îşi desfăşoară activitatea, pentru a putea aprecia în orice moment
raportul dintre obiectivele sale şi punctele de vedere ale altor forţe
implicate.
Apoi, trebuie să facă o evaluare cât mai exactă a capacităţii
sale de acţiune. Nu trebuie să aibă iniţiative fără acoperire, dar nici
să se mulţumească cu realizarea la parametri minimi a obiectivelor
urmărite.
În al treilea rând, trebuie să manifeste o mare flexibilitate, să fie
pregătit pentru schimbări neaşteptate, să aibă variante de rezervă,
să aplice cu fineţe şi pricepere metodologia în negocieri. Este
necesar „să facă deosebirea pe cât mai mult posibil, între pincipiile
abstracte şi interesele concrete, rămânând ferm pentru acestea din
urmă şi flexibil în privinţa primelor”33.
În al patrulea rând, un bun diplomat acceptă compromisul doar
în limitele pe care şi le-a propus de la început, ştiind foarte clar care
sunt problemele negociabile şi care nu. El trebuie să fie capabil să
ierarhizeze priorităţile, pentru a putea renunţa la un moment al
negocierii, la o prioritate de mai mică importanţă pentru o alta
majoră. Aceasta deoarece „criteriul unei bune negocieri diplomatice
stă mai puţin în ceea ce s-a renunţat şi mai mult în cât s-a
câştigat”34.
Totodată, în numeroase situaţii, un ambasador trebuie să-şi
coordoneze acţiunile cu cele ale altor ambasadori din aceeaşi
capitală, care au primit instrucţiuni asemănătoare de la guvernele
lor, de obicei ale unor ţări aliate sau prietene; în unele probleme
coordonarea se poate realiza şi cu trimişi din ţări cu care legăturile
sunt nesemnificative35.
De asemenea, un diplomat trebuie să cultive în afara
raporturilor oficiale cu guvernul, relaţii cu diverse personalităţi din
administraţie, cultură, partidele politice, mass-media ş.a.

12
 În legătură directă cu calităţile unui diplomat este problema
raportului profesiune/amatorie sau, cu alte cuvinte, ce este de
preferat, diplomatul de carieră sau un amator din sfera politicii,
armatei, afacerilor, culturii etc.? La întrebare au răspuns atât
cercetătorii asupra diplomaţiei, cât şi diplomaţi în funcţie sau foşti
diplomaţi; trebuie poate precizat de la început că în practica politică
s-a ţinut prea puţin seama de concluziile studiilor teoretice sau
părerile diplomaţilor.
Pentru Hugh S. Gibson37, „Diplomaţia nu este un lucru ce poate
fi stăpănit pe de-a-ntregul de orice sistem de educaţie şi
profesionalismul poate fi asigurat numai după o experienţă
îndelungată”.
Un portret metaforic ne ofera George F. Kennan38: „Diplomatul
de profesie este în fond un fel de doctor. El are ca şi doctorul un
grup vechi şi iritant de pacienţi ... El va continua să-i trateze atât
timp cât i se permite, salvându-i cât de mult poate să facă greşeli,
cârpind daunele făcute, pe care nu le-a putut preveni. El va face
acestea, deoarece este misiunea sa profesională şi, probabil, pentru
că îndrăgeşte în adâncul sufletului pe aceşti pacienţi, chiar dacă se
chinuie cu ei”.
Lincoln Gordon39, reprezentant al ambasadorilor care nu erau de
carieră, consideră că treptat diplomaţii de cariera ar trebui să ocupe
„o proporţie tot mai mare” în posturile diplomatice. În acelaşi timp,
continua autorul, „m-ar surprinde dacă 20-30% din posturile de
ambasadori n-ar continua sa fie ocupate de «semiprofesionişti»„.
Charles W. Thayer, înalt funcţionar diplomatic american, insistă
pentru folosirea în majoritatea cazurilor a profesioniştilor. Este de
acord că au existat şi situaţii când un amator s-a dovedit un
ambasador abil, fapt ce nu compensează nenumăratele eşecuri ale
amatorilor. De asemenea, nu este de acord cu folosirea misiunilor
diplomatice drept compensări pentru servicii politice.
Pentru a-şi susţine punctul de vedere citează şi opiniile lui
Callières – diplomat francez din secolul al XVII-lea – conform cărora,
„Dacă preoţii, militarii, avocaţii şi oamenii de afaceri sunt slabi
diplomaţi, diletanţii sunt cei mai slabi dintre toţi. Oamenii cu minte
puţină ar trebui să se mulţumească cu slujbe acasă, acolo unde
greşelile lor pot fi uşor reparate; pentru greşelile de afară, adesea
nu se mai poate face nimic”41.

13
 Autorul citează numeroase exemple din perioada
contemporană, când alegerea unui ambasador nu avea legătură cu
pregătirea sa în diplomaţie42. Preşedintele F.D. Roosevelt a numit în
Germania un profesor de limbă germană, cu vederi antinaziste, dar
care ca diplomat „era un dezastru”. Preşedintele Eisenhower a
trimis în Asia de sud-vest un ambasador care avea meritul că ştie
zona respectiva din diverse expediţii.
În astfel de situaţii, chiar dacă un stat nu riscă să refuze
agrementul – uneori poate chiar să nu aibă acest interes ! – găseşte
căi să-şi exprime nemulţumirea. Un exemplu este Canada, care la
un moment dat s-a plâns S.U.A că şi-a primit „partea sa de
diletanţi” ca diplomaţi; reacţia a fost promptă şi S.U.A au trimis o
personalitate reprezentativă pentru diplomaţie43.
În destule situaţii – care s-au transformat în tradiţie –
schimbarea diplomaţuilor de cariera cu amatori se datorează şi
venirii la putere a unui nou partid sau unui nou preşedinte. Spre
exemplu, în urma alegerilor „un ambasador în Scandinavia a citit în
ziarul local că Washingtonul a numit un succesor al său. Supărat a
cerut confirmarea . Imediat a primit-o, alături de o cerere urgentă
pentru „demisia sa”44.
Asupra raportului profesionişti/amatori în diplomaţie avem mai
multe informaţii privind situaţia din S.U.A în diferite perioade
istorice. De subliniat că tendinţa generală a fost aceea de a mări
ponderea diplomaţilor de profesie. Faptul a fost impus de creşterea
complexităţii problematicii relaţiilor internaţionale, dar şi al rolului
S.U.A în acest cadru.
Astfel, dacă până la declanşarea primului război mondial,
procentul profesioniştilor era de aprox. 40%, după 1915, acesta
creşte la 54%, iar după 1940 la peste 60%, depăşind 65% în anii
'5045.
După al doilea război mondial, o atenţie specială s-a acordat
ţărilor intrate în sfera de influenţă sovietică; în aceste ţări aprox.
două treimi dintre diplomaţi erau profesionişti.
În anumite etape, „fiecare dintre ambasadorii SUA din ţările de
după cortina de fier este profesionist”46. Aceeaşi atenţie s-a acordat
şi zonelor considerate sensibile de pe toate continentele47 globului.
Încercând să stabilească o tipologie pentru diplomaţi, E. Clark48
consideră că diplomatul este ca un actor care nu este niciodată

14
sigur când se află sau nu pe scenă. De aceea frazele alese şi
zâmbetul „de serviciu” devin parte intrinsecă a personalităţii sale.
Munca sa impune calm şi prudenţă. Nu de puţine ori, în
convorbirile oficiale, mimează ignoranţa în probleme foarte bine
cunoscute, tocmai pentru a avea mai mult timp de reflecţie. Deşi
are opinii bine întemeiate, un diplomat este obişnuit să converseze
„cu o politicoasă îndoială”.
Un expert în diplomaţia de conferinţă, Johan Kaufmann49, oferă
câteva exemple privind frazele convenţionale care nu exprimă ceea
ce ar părea pentru un amator (novice), dar sunt imediat înţelese de
către diplomaţi. Astfel, declaraţia de tipul: „În timp ce au un mare
respect pentru distinsul delegat din ... care şi-a exprimat părerile cu
inteligenţă şi convingere, trebuie să scot în evidenţă faptul că ....
„ înseamnă, în mod probabil, „Nu sunt de acord cu delegatul
din .....” . Sau, „Propunerea este foarte interesantă, dar trebuie să
evităm suprapunerea activităţilor noastre cu cele ale altor
organizaţii – trebuie „tradusă” în – „Propunerea nu este compatibilă
cu statutul acestei organizaţii”.
De altfel, există o adevărată „şcoală” de stabilire a unor
formule diplomatice care să „salveze aparenţele”. Acestea satisfac
de multe ori opinia publică, dar sunt exact înţelese de către cei
avizaţi. Formulele găsite la Madrid în privinţa lărgirii NATO şi anume
invitarea tuturor doritorilor, anunţarea celui de-al II-lea val,
parteneriatele ş.a. pot fi citite şi într-o astfel de „cheie” diplomatică.
Încheiem cu opinia lui Sir Harold Nicolson50:

„Acestea sunt calităţile diplomatului meu ideal. Adevăr,

precizie, răbdare, bună dispoziţie, modestie şi loialitate.
Acestea sunt, în acelaşi timp, calităţile unei diplomaţii model.
Cititorul poate să obiecteze: aţi omis inteligenţa, cultura,
discernământul, prudenţa, supleţea, farmecul, hărnicia, curajul
şi chiar tactul. Nu le-am omis. Le-am considerat ca
subînţelese”.

O problemă, poate de cea mai mare importanţă este cea privind

diplomaţia „veche” şi diplomaţia „nouă”. De când putem vorbi
de practică diplomatică, până când există o diplomaţie „veche”,

15
când începe cea nouă? Astfel, pentru a delimita cele două epoci se
poate opta pentru mai multe momente istorice: Pacea din Westfalia
(1648), Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920), Conferinţa de
pace de la Paris (1946), crearea O.N.U., căderea regimurilor
comuniste din Europa ş.a.
În legătură cu începuturile diplomaţiei, W. Watson51 le fixează în
Epoca de piatră. Oferă exemplul Australiei, în care şefii, cu
consimţământul tribului, încheie alianţe, hotărăsc asupra războiului,
păcii şi prieteniei şi trimit soli – la ocaziile foarte importante,
ambasadori – care să trateze cu triburile din vecinătate. Astfel de
soli sunt trataţi cu deplina politeţe şi nu sunt niciodată molestaţi în
nici un fel în timpul misiunilor lor.
În alte grupuri de triburi primitive, ca şi în civilizaţii mai
avansate, crainicilor şi trimişilor le-a fost în mod virtual întotdeauna
garantată imunitatea. Nu este nici o îndoială că aceasta a fost din
cauza unui tabu religios, care oprea oamenii de a atinge sau
molesta un trimis care venea cu un steag de armistiţiu; de
asemenea, pentru faptul că legiuitorii, comandanţii şi guvernele au
dorit să trimită mesaje şi să cunoască ce are de spus cealaltă parte,
chiar dacă nu credeau întotdeauna acest lucru.
Aspecte ale diplomaţiei sunt clar ilustrate într-o foarte veche
corespondenţă dintre Faraon şi marele rege al hitiţilor în secolul 14
d.H.. Textele de la Tell el Amarna sunt scrise în cuneiforma
aramaică, care nu a fost nici limba egiptenilor nici a hitiţilor, ci
limba internaţională a timpului. Cei doi conducători par să fi
convenit că este în interesul ambilor să păstreze relaţia dintre ei şi
să nu permită ca iritarea la unele manevre sau întârzieri ale
celeilalte părţi să afecteze relaţia diplomatică în sine. Astfel, când
regele hitiţilor a primit de la faraon o plată în lingouri de aur, care
s-au dovedit a conţine înăuntru alt material, el i-a scris,
avertizându-l cu foarte mult tact, că există un administrator
necinstit în casa faraonului, care a înlocuit lingourile, sugerând că
administratorul necinstit i-a înşelat pe amândoi.
Atât de mult din diplomaţia modernă poate fi găsit în textelele
de la Tell el Amarna, încât unii autori au sugerat chiar, că nu există
nici o idee nouă în practica diplomatică până la fundarea Ligii
Naţiunilor.
Destul de mult timp, raporturile între grupurile tribale, apoi
feudale, au fost doar episodice. Veneau misiuni pentru a stabili o

16
alianţă, o căsătorie, un tratat comercial, apoi se întorceau fără a
lăsa în urma lor un element permanent.
O revoluţie52 în cadrul metodelor relaţiilor dintre state s-a
produs atunci când s-a dobândit obişnuinţa de a menţine misiuni
permanente în capitalele străine. Această practică, inaugurată în
sec. al XVI-lea, s-a impus pe măsură ce state naţionale puternice şi
unificate au înlocuit suveranităţile feudale. Ea s-a generalizat în
Europa în cursul secolului al XVII-lea, atunci cănd, după tratatele din
Westfalia, dezvoltarea relaţiilor a multiplicat problemele ce trebuiau
rezolvate. Cardinalul Richelieu a fost marele teoretician al
„negocierii permanente”.
Lumea, desigur, a evoluat după această epocă, îndeosebi în
cursul secolului al XIX-lea. Se ştie că până în 1914 Europa a condus
singură jocul politicii internaţionale. A fost în fapt, o politică a
Curţilor. Amintim că în anul 1900 nu existau decât trei republici în
Europa: Franţa, Elveţia şi San-Marino.
Negocierile erau duse prin intermediul misiunilor diplomatice.
Ambasadorii primeau instrucţiuni generale, lăsându-se la latitudinea
lor de a manevra mai bine după circumstanţe; guvernanţii primeau
informaţii necesare pentru a judeca evenimentele. Foarte rar ca un
prim-ministru sau un ministru al afacerilor externe să se deplaseze
pentru a negocia. Asemenea călătorii, care urmăreau totdeauna un
obiectiv politic excepţional erau pregătite cu mult timp înainte şi
rezultatele, pe care întrevederea trebuia sa le consacre şi să le facă
publice, erau, în general, cunoscute dinainte.
Primul război mondial a bulversat echilibrul stabilit.
Şi Harold Nicolson consideră că demarcaţia dintre diplomaţia
„veche” şi cea „nouă” o face Conferinţa de Pace de la Paris
(1919)53:

„Nu, nu telefonul a fost pricina trecerii de la vechea la noua

diplomaţie după anul 1919, ci convingerea că în afacerile
externe sunt aplicabile aceleaşi idei şi practici care în afacerile
interne au fost timp de multe generaţii considerate esenţiale
pentru democraţia liberală”.

În viziunea sa trăsăturile „vechii diplomaţii” erau:

• concepţia care socotea Europa centrul de greutate
internaţional;

17
 • ideea că marile puteri angrenate în concertul Europei
erau mai importante şi cumulau mai multe răspunderi decât
micile puteri;
• existenţa în fiecare ţară a unui serviciu diplomatic cu
experienţă, având aceleaşi norme de conduită profesională;
• în sfârşit, convingerea că tratativele trebuie să constituie
mai de grabă un proces decăt un episod şi că fiecare etapă
trebuie să rămână confidenţială.

Oprindu-ne doar la ultima caracteristică a diplomaţiei „vechi”

trebuie subliniat că negocierile, fiind secrete şi nesupuse unor limite
temporare, aveau mai mari şanse de reuşită. Spre exemplu, tratatul
anglo-rus din 1907 a fost rezultatul unor negocieri care au durat 15
luni. În acelaşi timp, însă, o atmosferă dominată de secret, punea,
nu de puţine ori, oameni politici şi diplomaţi în situaţii delicate. Ca
rezultat al unor astfel de practici, în anul 1914 Parlamentul Franţei
nu cunoştea clauzele secrete ale tratatului franco-rus54.
Şi în istoria României este cunoscut faptul că tratatul cu Puterile
Centrale din anul 1883 era cunoscut doar de Rege şi câţiva oameni
politici55.
Diplomaţia capătă noi dimensiuni după al II-lea război mondial
şi datorită creşterii numărului de state independente participante la
viaţa internaţională. Dacă în anul 1945 la Conferinţa de la San
Francisco au participat 50 de state, în prezent la ONU numărul
acestora a crescut de peste trei ori.
O primă consecinţă a fost creşterea numărului de misiuni
diplomatice, atât a celor permanente cât şi a celor temporare, cu
unele implicaţii asupra poziţiei şi prestigiului diplomaţilor şi a
misiunilor diplomatice în opinia publica. Unii autori vorbesc despre o
„democratizare” a carierei de diplomat. Noi credem că are loc o
anumită erodare a portretului „clasic” al diplomatului, care are o
cultură generală solidă, cunoaşte perfect scena relaţiilor
internaţionale, manifestă curtoazie şi fineţe în relaţiile publice etc.
Prea puţini din membrii corpului diplomatic dintr-o ţară oarecare
mai corespund acestor cerinţe. Mai ales, că lărgirea spectaculoasă a
sferei relaţiilor internaţionale a însemnat şi o creştere proporţională
a diversităţii mediilor culturale, politice, economice etc. De aceea se
poate întâmpla „fie ca diplomatul să nu se comporte aşa cum statul

18
acreditar se aşteaptă, fie ca acesta din urmă să nu acorde toate
garanţiile sau tratamentul prevăzut prin lege”56.
În lucrarea sa „Diplomaţia contemporană”57. Robert J. Pranger
consideră că trecerea de la „vechea” la „noua” diplomaţie se
datorează creşterii complexităţii şi sofisticării comunităţii mondiale,
a interdependenţelor, mai ales de natură economică, a naţiunilor. El
susţine că „noua” diplomaţie priveşte mijloacele diplomatice noi,
care să răspundă noilor necesităţi ale relaţiilor internaţionale. În
cadrul acestui proces un rol tot mai important trebuie să revină
diplomaţilor înşişi, care trebuie sa se implice tot mai mult în viaţa
publică.
Creşterea numărului de state determină sporirea importanţei
diplomaţiei multilaterale. Acest tip de activitate necesită noi genuri
de misiuni: misiuni permanente acreditate pe lânga organizaţiile
internaţionale; misiuni ad-hoc având sarcini impuse de evenimente
speciale; delegaţii la organisme şi conferinţe internaţionale.
Şi D. Hammarskjöld, în lucrarea „Tehnici diplomatice noi într-o
lume nouă”58, susţine diplomaţia multilaterală ca principala cale de
a corespunde interdependenţelor mondiale. Ca urmare, un diplomat
trebuie să reprezinte pe lângă interesele statului său şi pe cele ale
comunităţii internaţionale. De aceea este mai eficientă diplomaţia
deschisă decât cea secretă specifică „vechii” diplomaţii.
Noile tipuri de misiuni externe ale statelor diferă de misiunile
diplomatice tradiţionale prin statutul şi forma de organizare şi,
adesea, prin activităţile lor – mai ales în cazul misiunilor speciale.
Cooperarea internaţională s-a extins în zilele noastre la o
multitudine de domenii. Multe dintre ele vizează tehnica de vârf şi
nu au foarte multe elemente în comun cu diplomaţia tradiţională.
Acest lucru este valabil în cazul sistemului Naţiunilor Unite şi al altor
organizaţii internaţionale „active”. În cadrul unor astfel de misiuni şi
delegaţii participă mai mult tehnicieni decât diplomaţi, iar
competenţele aparţin mai degrabă de ministerele aferente decât de
cel al afacerilor exterme. Evident, ele acţionează ca reprezentanţi ai
statului lor în relaţie cu alte ţări, indiferent de cât de „tehnice” sunt
problemele pe care le dezbat. De aceea, din punct de vedere legal,
aceste misiuni sunt considerate misiuni diplomatice.
Cu alte cuvinte, participarea experţilor la activitatea
diplomatică se poate realiza ca membri ai corpului diplomatic sau
ca principali negociatori în cadrul unor acţiuni organizate de

19
ambasade. În prima calitate ei sunt consilieri sau conduc birouri
specializate ale ambasadelor. În al doilea caz ei pot conduce efectiv
negocierile asupra unor probleme de strictă specialitate.
Extinderea competenţelor relaţiilor diplomatice are implicaţii şi
asupra interdependenţelor dintre posturile consulare şi cele ale
misiunilor diplomatice. Aceste două tipuri de misiuni externe ale
statelor s-au dezvoltat, încă de la început, independent unul de
altul. Diplomaţii reprezentau suveranitatea, pe când consulii – ale
căror titluri oficiale au diferit în timp şi de la ţară la ţară –
reprezentau interesele cetăţenilor şi ale statului acreditant.
Distincţia s-a păstrat mult dimp, atât în teorie, cât şi în practică.
Practica ne arată, însă, că diferenţele mai sus menţionate au
devenit de prisos. În primul rând, ţările direct angajate în comerţul
internaţional încredinţează competenţele directe misiunilor
diplomatice sau reprezentanţelor economice mai degrabă decât
consulilor. Ca urmare, posturile consulare în capitale sau în alte
oraşe importante devin redundante atâta vreme cât nu fac parte
din ambasade.
Pe de altă parte, funcţiile consulilor privind cetăţenii statului
acreditant s-au extins considerabil, mai ales ca urmare a călătoriilor
şi migraţiei internaţionale. În consecinţă, din ce în ce mai multe
state încredinţează funcţiile consulare misiunilor lor diplomatice, în
virtutea convenţiilor de la Viena din 1961 şi 1963.
În sfârşit, există astăzi un numar considerabil de misiuni ale
organizaţiilor internaţionale în multe state sau acreditate pe lângă
alte organizaţii. Până acum, nu au fost privite în legătură directă cu
misiunile statelor. Deşi funcţiile lor diferă oarecum de cele ale
misiunilor statului, sunt totuşi subiecte de drept internaţional şi se
bucură – în grade diferite – de imunităţi şi privilegii diplomatice.
O deosebită importanţă prezintă diferenţele social-economice şi
politice dintre state. Un diplomat dintr-o ţară în curs de dezvoltare
acreditat într-una industrializată sau invers se va preocupa mai
mult de problemele economice decât de cele politice.
Nu pot fi ignorate – ca elemente de noutate în activitatea
diplomatică – actele de terorism îndreptate impotriva diplomaţilor,
fapt care face ca această profesie să fie astăzi uneori mai
periculoasă decât în timp de război.
Dupa cum concluziona L. Dembinski, „toate aceste tendinţe
dovedesc că limitele înguste impuse conceptului de diplomaţie prin

20
tradiţie şi doctrină sunt astăzi depăşite de impactul noilor cerinţe
ale comunităţii internaţionale”59.
Şi Eric Clark60 evidenţiază asemănările, dar mai ales deosebirile,
dintre ceea ce putem numi diplomaţia „veche” şi diplomaţia
„nouă”. Datorită perfecţionării mijloacelor de comunicare, dar şi a
creşterii complexităţii problematicii aflate în faţa diplomaţiei, limita
dintre diplomaţia „veche” şi cea „nouă” evoluează în timp,
apropiindu-se, de perioada actuală.
În secolul trecut rolul unui şef de misiune – aflat la mare
distanţa de capitala sa – poate fi hotărâtor. Este citat exemplul
ambasadorului Marii Britanii la Constantinopol, Sir Stratford
Canning, căruia i s-a cerut sa promită că ţara sa va ajuta Turcia în
cazul în care va fi atacată de către Rusia şi Austria. Deoarece
consultarea cabinetului de la Londra ar fi durat aproape două luni,
el şi-a asumat acest angajament. Pe când astăzi, „oriunde ar fi
diplomatul, este un mesager la capătul celălalt al telefonului”61.
În perioada diplomaţiei „clasice” şefii de stat, primii miniştri sau
miniştrii de externe se deplasau foarte rar. În ultimele decenii a
devenit o practică obişnuită. Spre exemplu, în primele 21 de luni ale
administraţiei Kennedy, S.U.A au fost vizitate de peste 50 de şefi de
state sau de guverne.
De asemenea, numărul persoanelor implicate în activitatea
diplomatică a crescut continuu. Primul secretar de stat american,
Thomas Jefferson avea 5 funcţionari, 2 mesageri şi un translator cu
jumătate de normă. În 1936 întregul personal al Departamentului
de stat putea face o fotografie împreună. În anul 1968 acelaşi
departament avea 11.000 de angajaţi, dintre care 7000 peste
hotare62.
O situaţie asemanătoare găsim în Marea Britanie. În anul 1914 –
în plină glorie a Imperiului Britanic – lucrau în diplomaţie – inclusiv
personal auxiliar – 176 persoane la Londra şi 450 în diferite ţări. În
anul 1969 existau 6400 diplomaţi, 240 ataşaţi speciali şi 7000
angajaţi locali63.
O notă specială pentru „noua” diplomaţie o reprezintă creşterea
numărului de vizite ale personalităţilor politice, ca şi a numărului de
tratate, convenţii, acorduri semnate. Spre exemplu, în anul 1981
SUA au condus 88 de negocieri legate de relaţiile Nord-Sud. Iar între
anii 1980-1985 S.U.A au încheiat peste 100 de tratate şi aproape
2000 de acorduri internaţionale64.

21
 Implicarea personalităţilor politice de prim rang în activitatea
diplomatică a fost caracterizată ca „diplomaţia personală”, fiind
considerată una dintre principalele trăsături ale diplomaţiei „noi”.
Încă din anii '50 mass-media folosea termenul de „diplomaţie de
vârf”, iar mai apoi de „diplomaţie la cel mai înalt nivel”. După opinia
lui E. Plischke, exercitarea în SUA de către preşedinte a funcţiei de
„diplomat principal” nu garantează soluţii favorabile în toate
problemele de relaţii internaţionale, în care sunt implicate S.U.A65.
Între anii 1970-1974, preşedintele R. Nixon a efectuat 12
călătorii în străinătate, iar preşedintele G. Ford, 7 între anii 1974-
1975. H. Kissinger a întreprins 23 de călătorii în anii 1975-1976.
Conform statisticii Departamentului de stat, între anii 1970-1977 la
Washington au venit 222 delegaţii la nivel înalt66.
Volumul comunicaţiilor diplomatice este într-o continuă creştere
în ultimele decenii. Spre exemplu, la Departamentul de Stat al SUA
sunt transmise milioane de mesaje anual, dintre care peste 4000 de
telegrame pe zi. Dean Rusk declara că în cei 8 ani cât a fost
secretar de stat a semnat peste 2 milioane de telegrame, fără a
include mesajele unor instituţii care îi erau, de asemenea,
subordonate67.
Extinderea activităţii diplomatice este reflectată şi în creşterea
documentaţiei68. Din 1970 arhivele Departamentului de Stat au
crescut cu peste 357.000 picioare cubice. Din acestea 167.000
picioare cubice au rămas la Departament, restul fiind transferat la
Arhivele Naţionale, urmând a fi puse la dispoziţia cercetătorilor în
termenele legale.
De asemenea, dacă în secolul trecut era publicat câte un volum
pe an de documente diplomatice, în ultimele decenii se publică 8-10
volume, de aprox. 1000 de pagini.
Evoluţii interesante şi complexe au avut şi au loc şi în privinţa
caracterului activităţii diplomatice, „secretă” sau „deschisă”.
Până la primul război mondial rolul diplomaţilor era limitat pe lângă
şefii de stat, de guvern, miniştri afacerilor străine şi elita politică,
eventual si cea culturală. La sfârşitul secolului al XIX-lea
ambasadorul Marii Britanii la Washington, Lordul Lyons69 nu a rostit
cel puţin un discurs în cei 5 ani petrecuţi în S.U.A.
Pe timpul Conferinţei de pace de la Paris, diplomaţia americană,
în frunte cu preşedintele Wilson, a acreditat ideea că una dintre
cauzele războiului a fost diplomaţia secretă. De aceea politica

22
externă a statelor trebuia adusă sub controlul opiniei publice.
Printre primii care s-a dezis de acest principiu a fost chiar
preşedintele Wilson. Într-o scrisoare adresată secretarului său de
stat, Robert Lansing, el explica: „Când m-am pronunţat pentru o
diplomaţie deschisă n-am vrut să spun că nu vor mai exista discuţii
private asupra unor probleme delicate, ci că nu vor mai exista nici
un fel de înţelegeri secrete şi că toate tratatele şi înţelegerile
internaţionale trebuie făcute publice”70. De altfel, după cum este
bine cunoscut, tratatele semnate la Paris au fost în bună măsură
rezultatul tratativelor secrete dintre cei patru mari, Wilson, Lloyd
George, Clemenceau, Orlando71. Este la fel de adevărat că s-a
introdus obligativitatea înregistrării la Liga Naţiunilor a tratatelor
încheiate între state.
Totodată, diplomaţia se caracterizează printr-o gamă nouă de
metode şi mijloace de acţiune. Dacă, în trecut, „tot ceea ce trebuia
să faci era să te plimbi cu regii”, acum „trebuie să fii pe placul
şefului ţării, importatorilor locali, telespectatorilor, sindicatelor
comerciale etc.”.
Un ambasador englez dintr-o ţară mică crede că cea mai bună
imagine pentru ţara sa a fost rezultatul impactului pe care l-a avut
la televiziune printr-o declaraţie scurtă, repetată cu atenţie, într-un
dialect local. Unul dintre angajaţii săi i-a declarat: „Aproape am
plâns când v-am văzut. Acest interviu a făcut ţării tale foarte mult
bine. Accentul era perfect, mai ales că nu este o limbă uşoară”72.
Seria exemplelor este variată. Ambasadorul britanic la Varşovia
a invitat grupul pop „Marmelade” la o masă de „steack and chips”
la ambasadă, dupa ce cu o seară înainte participase împreună cu
membri ai ambasadei la spectacol. Colegul său de la Haga a
inaugurat o cârciumă englezească acolo, „Rose and range”,
deschizând prima sticlă cu bere73.
Surprinzând această nouă orientare în activitatea diplomatică,
un raport al Seminarului de diplomaţie al ţărilor din Commonwealth
susţinea că „Datorită mass-mediei, ambasadorii vorbesc mai des cu
ziariştii, fermierii, studenţii, muncitorii decât cu monarhii sau şefii
statelor”74.
Nu în puţine cazuri raportul politică/diplomaţie este văzut
diferit de către politicieni şi diplomaţi.
Pierre Trudeau, în calitate de prim ministru al Canadei
consideră că „întregul concept al diplomaţiei de astăzi este puţin

23
demodat. Cred că mare parte din acest concept ne duce cu gândul
la primii ani ai telegrafului, când aveai nevoie de o telegramă ca să
ştii ce se întâmplă în ţara A, în timp ce astăzi poţi foarte bine să
citeşti un ziar bun”75.
Richard Nixon reproşa ambasadorului S.U.A la Tokyo că nu a
desfăşurat o activitate mai eficientă pentru a impune interesele
economice americane76.
Pentru diplomaţi, misiunea lor nu este de a face politică, ci de a
executa. O astfel de abordare permite două alternative pozitive:
dacă misiunea dă greş, de vină a fost politica; dacă misiunea
reuşeşte, politica a fost bună, dar realizarea ei a depins în bună
măsură de acţiunea diplomatului. Un diplomat canadian sintetiza
astfel aceste raporturi:”lucrezi asupra unei probleme mai multe
luni, liniştit şi cu răbdare. Când totul este gata, ministrul vine şi
semnează documentul cu un stilou de aur. Apoi toţi cei de acasă
spun cât de extraordinar este şi susţin că noi, diplomaţii, nu mai
suntem necesari de acum încolo”. Mai mult, în alte situaţii noi
„trebuie să găsim metoda de a traduce în fapte ceea ce el a crezut
că a realizat deja”77.
În final, apelăm tot la punctul de vedere a lui H. Nicolson78:

„După părerea mea, ar fi o greşeală să luăm drept exemplu

pentru metodele diplomatice moderne discuţiile din Consiliul de
Securitate şi din Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Putem fi
indignaţi de risipa de timp, energie şi bani, putem regreta că în
extinderea sistemului parlamentar asupra afacerilor externe
n-a fost ales drept model un tip mai eficient de parlament,
putem să deplângem faptul că schimbul de invective din aceste
foruri sporeşte tensiunea şi dezorientarea în lume. Dar dacă la
New York se duc tratative, în nici un caz ele nu se desfăşoară
între zidurile înaltului edificiu de pe East River. Ele au loc
altundeva, potrivit principiilor curtoaziei, încrederii şi discreţiei,
care vor rămâne întotdeauna singurele principii capabile să
ducă la reglementarea paşnică a litigiilor ...
Astăzi (anii '60 – n.ns. – Gh.I.) când vechea putere papală
sau imperială, vechile instituţii ale concertului european şi ale
echilibrului de forţe aparţin trecutului, este regretabil că
autoritatea exercitată de Statele Unite nu are mai multă
consistenţă, mai multă putere de convingere şi mai multă

24
 fermitate. Nu sunt însă pesimist cu privire la evoluţia
metodelor diplomatice americane. Ştiu că americanii au mai
multe resurse decât a posedat vreodată oricare altă mare
putere. Ştiu că, deşi arborează dispreţul pentru învăţămintele
istoriei, sunt uimitor de prompţi în asimilarea experienţei altora.
Şi cred că principiile diplomaţiei serioase, imuabile prin natura
lor, vor triumfa în cele din urmă şi vor introduce calmul in
haosul şi confuzia provocate de trecerea de la vechea la noua
diplomaţie”.

Să sperăm că generaţia secolului XXI va împlini aceste

obiective.

O problemă aflată în strânsă legătură atât cu diplomaţia

„veche” cât şi cu cea „nouă” este cea a raportului dintre
diplomaţie şi spionaj”.
Într-o interesantă analiză, E. Clark concluziona:

„Adevărul este că toate ţările spionează în funcţie de

mijloacele de care dispun utilizând cele mai convenabile
metode: folosirea ambasadelor ca baze de spionaj este o cale
bună din mai multe motive”79.

Procesele spionilor, atât din vest cât şi din est, arată cât de mult
se întrepătrunde lumea ambasadelor cu cea a spionilor. Opt
diplomaţi englezi şi cinci americani la Moscova, spre exemplu, erau
în legătură cu Oleg Penkorosky, un ofiţer de informaţii sovietic care
dădea informaţii vestului. Într-o ocazie, Penkorosky a transmis un
film prin intermediul unei cutii de bomboane, pe care i-a dat-o unui
copil pentru mama lui – soţia unui ataşat britanic la ambasadă80.
Spionajul nu este nou: chinezii îl practicau înainte de naşterea
lui Iisus Hristos şi practic metodele de înşelare şi tipurile de agenţi
nu s-au schimbat mult de-a lungul secolelor. Omul care îl spiona pe
Benjamin Franklin pentru englezi, în timp ce acesta conducea o
misiune pentru a asigura asistenţa Franţei pentru cauza colonială,
şi-a transmis mesajele punându-le într-o sticlă în trunchiul găunos al
unui copac. Problema fundamentală – obţinerea de secrete pe care

25
cealaltă parte doreşte să le păstreze – este de asemenea de când
lumea. Dar aici priorităţile în tipul de material căutat pot diferi.
Americanii sunt cel mai mult interesaţi în echipament militar,
capacităţile şi politicile ţărilor comuniste. În privinţa aspectului
politic, se acordă o mare atenţie în strângerea de informaţii care
vor ajuta politicienii să judece în mod corect ce vor face ruşii sau
chinezii „dacă”. Cu toate că în mod normal era interesat de partea
militară, spionajul sovietic era direcţionat şi spre obţinerea de
secrete ştiintifice şi tehnologice. A fost semnificativ când, în 1971,
Marea Britanie a trimis acasă 80 de oficiali ruşi si a interzis altor 15
să se mai întoarcă; s-a descoperit că majoritatea activităţilor
clandestine s-au desfăşurat în domeniul industrial, ştiinţific şi în
tehnologia militară81.
Un om de ştiinţă şi om de afaceri pe care ruşii au crezut că l-au
recrutat în SUA (el de fapt a informat FBI despre contact şi a lucrat
sub instrucţiunile lui) a descris mai târziu informaţiile pe care îi
interesau pe sovietici: „În mod clar ei doreau rapoarte inginereşti şi
ştiinţifice. Ei credeau, aşa am dedus eu, că tehnologia loc nu era
atât de avansată ca a noastră şi cred că de fapt asta doreau. Ei nu
avea, nevoie de informaţii despre mişcări de trupe şi alte asemenea
lucruri pe care le făceau spionii din timpul celui de-al doilea război
mondial. Ei vroiau tehnologie, noi arme82, avioane mai rapide,
rachete, chestii de genul ăsta”.
Cea mai „ocupată de spioni” capitală din lume era probabil
Viena83 – cel puţin după spusele Ministrului de Interne Austriac în
1970. El a estimat că, cu cei peste 50.000 de agenţi secreţi
(jumatate din Vest şi jumatate din blocul ţărilor sovietice) oraşul
reprezenta capitala spionajului din toată lumea. Viena este în mod
sigur folosită ca o casă de clearing şi ca un punct de schimb pentru
materiale – câteodată de la o ţara la alta duşmană – prin
intermediul unei a treia părţi.
Este arhicunoscut că ţările îşi spionează mai ales inamicii săi.
Cu toate că o mare agenţie de informaţii îşi va direcţiona cea mai
mare parte a muncii sale spre inamicul ei natural, ea va căuta de
asemenea informaţii secrete despre planurile şi intenţiile chiar ale
celor mai apropiaţi aliaţi. S.U.A, de pildă, a ştiut înainte de invazia
Suezului în 1956 ce vor face Israelul, Marea Britanie şi Franţa.
Serviciul american a spionat toate cele 3 ţări, probabil interceptând
mesajele radio.

26
 Reţelele informaţionale pot de asemenea fi „admise” neoficial
să opereze într-un mod clandestin într-o ţară străină, atâta timp cât
ţara respectivă simte că ţinta lor nu o reprezintă proprii cetăţeni. Un
exemplu clasic al unei asemenea operaţiuni este cea a serviciului
sud-african la Londra dirijat de ambasadă, care s-a concentrat
asupra propriilor „dizidenţi” naţionali şi asupra organizaţiilor
anti-aparheid. I-a fost permis să funcţioneze pentru o lungă
perioadă şi chiar i s-a oferit cooperare. În schimb, serviciul britanic
a cerut informaţii.
Ofiţerul poate fi ceea ce sovieticii numesc „legal” sau poate fi
„ilegal”. Cei legitimi sunt ofiţerii care lucrează pentru ambasade;
nelegitimi sunt cei care se infliltrează într-o ţară, trăind acolo ca
cetăţeni cu naţionalitate, probabil lucrând sub acoperirea unei
afaceri.
„Legalii” şi „ilegalii” au propriile lor sisteme de comunicaţii
separate. „Ilegalul” este deseori dotat cu un radio. „Ilegalii” au o
problemă de comunicare prin care semnalele ilicite radio pot fi
înregistrate de serviciile de urmărire ale ţării în care operează. Cu
toate acestea, mesajele pot fi iniţial înregistrate şi apoi transmise
cu o viteză mai mare astfel încât aparatul să nu stea niciodată prea
mult în emisie pentru a fi localizat.
Un spion israelian, Eliahu Shaul Cohen, care s-a infiltrat cu
succes în Siria dându-se drept un libanez cu descendenţă siriană, a
lucrat atât de bine încât era pe punctul de a deveni reprezentantul
ministerului apărării. El a trimis rapoarte cu date aproape în fiecare
zi timp de aproape 2 ani până când a fost arestat în 1965. Şi-a ales
ca punct pentru transmisiile sale clandestine un loc în cartierul
diplomatic din Damasc. În acest fel, semnalele sale codate erau
unele dintre multe altele care erau monitorizate de serviciile
siriene. Schema sa a mers până în ziua în care sirienii s-au decis să
verifice un nou echipament rusesc şi au ordonat tuturor misiunlor să
înceteze transmisiile. Numai semnalul lui Cohen a rămas şi a fost
localizat; a fost judecat şi spănzurat85.
În comparaţie cu colegii lor din ilegalitate, diplomaţii spioni de
la misiuni au un mare dezavantaj. Ei se află sub supraveghere şi
sunt deseori urmăriţi. Ataşatul de presă sovietic la Ottawa la
mijlocul anilor '60 se plângea: „Sunt urmărit tot timpul, zi şi noapte.
Sunt urmărit când mă duc la pescuit şi cănd îmi iau soţia şi copilul
de trei ani la o îngheţată. Câteodată mă urmăreşte o maşină de

27
poliţie, câteodată trei. Când se întămplă să mă rătăcesc îi întreb pe
ei drumul”86. Numărul celor care trebuie urmăriţi în unele ţări poate
fi uriaş (acesta este o explicaţie de ce englezii au expulzat 105
sovietici, deoarece urmărirea devenea imposibilă cu atât de mulţi
ruşi la Londra; „cea mai mare parte din timp nu ştiam, pentru cea
mai mare parte din ei, unde se află”, spunea un ofiţer). Experţii
spun că este nevoie de 8 oameni pentru a supraveghea zi şi noapte
unul singur87.
În serviciile din vest, cel puţin, omul de la informaţii este sub
controlul ambasadorului. Documentul preşedintelui Kennedy din
1961, prin care creşte autoritatea ambasadorilor asupra staffului
misiunii a fost rezultatul, în parte, al activităţilor CIA din cadrul
ambasadelor, care au scăpat de sub control. În mod normal, astăzi,
angajatul CIA spune ambasadorului ce activitate desfăşoară şi îşi
arată rapoartele sale. Dar nu va explica cum plănuieşte să-şi
îndeplinească sarcinile, nici să divulge sursa informaţiilor conţinute
în rapoarte88.
Din cauză că protecţia codurilor este atât de importantă,
camerele pentru mesajele cifrate sunt păzite în mod special în toate
misiunile89. La misiunea americană de la ONU camera de cod are o
uşă din oţel groasa de 3 inci şi un sfert şi gărzi la intrare. Dezertorii
în vest au relevat precauţiunile luate de sovietici la ambasadele lor.
În Ottawa cheile cryptografice erau ţinute într-o valiză sigilată care
era pusă în fiecare noapte într-un seif de oţel care se află intr-o
suită de camere închise cu uşi din oţel. În Australia, cheia de la
seiful unde se aflau documentele cifrate era depozitată într-un plic
sigilat cu ceară şi încuiat într-un alt seif. În 1960 la ambasada
sovietică din Washington existau substanţe chimice care puteau
distruge un strat de documente în câteva secunde. Probabil cel mai
dramatic exemplu pentru a ilustra cât de bine îşi păstrează ţările
codurile, este acela din 1956 la Ottawa, când a luat foc ambasada
sovietică. Ruşii au lăsat să ardă toată clădirea decât să permită
pătrunderea de străini.
În mod sigur un diplomat aflat într-o ţară „duşmană” ia drept
normal faptul că telefonul său este ascultat. La fel şi în cazul
diplomaţilor care se află într-o serie de ţări care au o astfel de
reputaţie. Un ambasador britanic spune: „Eu adopt sistemul fie
nespunând nimic important, fie spunând în mod deliberat lucruri în
timpul conversaţiei pe care eu vreau ca ei să le ştie”90.

28
 Ambasadele ţărilor comuniste la Oslo (la mijlocul anilor '60) au
încercat să afle dacă telefoanele lor sunt urmărite. Astfel, la telefon
ei schimbau mesaje despre o presupusă demonstraţie la ambasada
americană. Demonstraţia era o ficţiune. Dar pentru momentul în
care ei au spus că va avea loc, ei puteau observa dacă exista o
grupare a poliţiei în zona ambasadei americane91.
În 1964 Departamentul de Stat a anunţat că experţii au
descoperit 40 de microfoane care au fost fixate în pereţii ambasadei
americane la Moscova cu 11 ani mai devreme. După acelaşi
Departament, între 1949 si 1964 peste 130 de aparate de ascultat
de diferite feluri au fost găsite în misiunile americane din ţările
comuniste. Probabil cel mai faimos caz a fost acela al microfonului
plasat în replica din lemn a Marelui Sigiliu al SUA care a fost
prezentat la ambasada americană la Moscova în 1945. A fost
descoperit în 1952 şi a fost prezentat de SUA în timpul dezbaterilor
Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite din 1960.
Biroul de Securitate al Departamentului de Stat a întâlnit un caz
într-o ţară comunistă unde un microfon a fost descoperit numai
datorită urletului unui câine92. Câinele a început că scheune în timp
ce un expert verifica casa unui ataşat militar. Animalul părea că
suferă şi că se află într-o luptă încinsă cu un duşman invizibil într-un
colţ al camerei.
Fiind contrariat, inginerul a oprit munca pentru a cerceta. După
câteva minute de studiu, el a observat că pachetul unde luptătorul
invizibil se lupta cu câinele arăta semne că s-a umblat recent – ceea
ce i-a crescut curiozitatea. Ridicând mai multe plăci de parchet, el a
descoperit un aparat F.M. care transmitea către un ascultător aflat
la distanţă toate conversaţiile ce se ţineau în acea cameră.
Experţii de la informaţii spun că echipele de tehnicieni,
indiferent dacă au sau nu succes în căutările lor, au un efect
determinant asupra serviciilor secrete străine:” Printr-o continuă
verificare îi descurajezi să facă lucruri pe care le-ar face excesiv
dacă ar fi altfel” spune un ofiţer de informaţii american. „Este la fel
ca verificarea oamenilor. Poţi să găseşti numai 2% dintre ei care
prezintă un risc potenţial – dar nu trebuie să uităm pe toţi aceia
căror le este frică să mai facă ceva din cauză că i-au investigat”93.
După cum s-a observat, exemplele citate de E. Clark sunt din
anii războiului rece. Este de presupus că în ultimul deceniu
orientarea spionajului cunoaşte noi coordonate şi mai ales noi

29
mijloace, în pas cu tehnica anului 2000. Credem, însă, ca nu s-a
renunţat cu totul la „mijloacele clasice” pentru a obţine informaţii.
Am insistat asupra acestei probleme şi am ales un număr mai
mare de exemple pentru a oferi motive de reflecţie acelor politicieni
care vorbesc cu prea multă uşurinţă despre „cinste” în diplomaţie.

O problemă, „veche” şi „noua” în acelaşi timp, se referă la

„codificarea” relaţiilor diplomatice.
În mod firesc, şeful unei misiuni diplomatice trebuie să aibă
posibilitatea de a reprezenta interesele statului acreditant. Prin
tradiţie, el s-a bucurat de o serie de privilegii şi imunităţi. Oricât ar
părea de curios, abia în anul 1961, prin Convenţia de la Viena, s-a
asigurat cadrul juridic pentru relaţiile diplomatice dintre state94.
Imunităţile acordate membrilor misiunilor diplomatice urmăresc
ca aceştia să-şi poată îndeplini misiunea lor. În acelaşi timp, însă ,
au obligaţii precise faţa de statul acreditar.
Dintre imunităţi – prezentate în capitolul următor – o
menţionăm doar pe cea din art. 29 al Convenţiei95:
„Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi
supus nici unei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditat îl
tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile
corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă
persoanei, libertăţii şi demnităţii sale”.
Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt
următoarele96:

• libertatea de comunicare;
• libertatea de mişcare;
• facilităţi vamale;
• facilităţi fiscale;
• dreptul de a aborda drapelul naţional pe clădirea misiunii,
a locuinţei şefului misiunii şi pe automobilul acestuia;
• facilităţi privind acordarea vizei;
• scutiri de prestaţii personale;
• dreptul de capelă (dreptul de a organiza slujbe în ritul
statului acreditant la sediul ambasadei);

30
 • şi altele, dintre care unele pot fi stabilite în regim de
reciprocitate între doua state.

O ultimă problemă la care ne referim priveşte protocolul şi

precăderea.

„Ceremonialul diplomatic poate fi definit ca un ansamblu al

formelor de curtoazie folosite în raporturile dintre state.
Protocolul reprezintă totalitatea regulilor după care se conduce
ceremonialul.
În doctrina diplomatică se constată două tendinţe în ceea
ce priveşte importanţa ceremonialului şi protocolului; pe de o
parte se recunoaşte necesitatea respectării curtoaziei si
normelor protocolare, pe de altă parte se consideră că ele
generează un formalism care împovărează activitatea
diplomatică. Permanenta lor actualitate este, însă, demonstrată
de faptul ca ele sunt în continuare respectate, deşi în unele
privinţe au fost simplificate. Unul din cele mai importante
argumente este că ceremonialul şi protocolul contribuie la
înfăptuirea egalităţii în drepturi a tuturor naţiunilor”97.

Unul dintre obiectivele Protocolului este de a determina ordinea

ierarhică după care trebuie dispuse autorităţile unui stat, ale unui
organism sau ale oricărui corp organizat sau grup social.
Respectul prezentărilor şi a formelor este esenţial în recepţiile
oficiale şi private. Orice greşeală protocolară tulbură armonia unei
reuniuni. Regulile curtoaziei intervin mai ales în denumirile şi
titlurile date invitaţilor şi în plasarea notabilităţilor printre
personajele oficiale98.
Istoria diplomaţiei înregistrează zeci, poate sute de exemple,
care confirmă aceste aprecieri generale. Am selectat doar câteva.
În 1661, ambasadele franceze şi spaniole din Londra au trimis
delegaţii, după obiceiul timpului, pentru a întâmpina un ambasador
suedez tocmai sosit pe cheiurile Londrei. În timp ce escorta noului
sosit se forma pentru călătoria de întoarcere, contingentul francez a
încercat să-şi facă loc în locul de onoare în spatele caleştii suedeze.
Delegaţia spaniolă, care în mod providenţial adusese o escortă

31
armată de aprox. 40 de oameni, a atacat delegaţia franceză, le-a
schilodit caii, au rănit birjarul provocând un dezastru general. Astfel
francezii au fost anihilaţi, spaniolii ocupând locul de onoare. Când
Ludovic al XIV-lea a auzit de incident el a fost atât de mânios încât a
rupt relaţiile diplomatice cu Madridul99.
O soluţie mai fericită a fost găsită cam în aceeaşi perioadă la
Haga, unde trăsurile ambasadorilor francezi şi spanioli s-au întâlnit
pe o stradelă îngustă, fiecare refuzând în mod solemn sa cedeze
trecerea. După o lungă dispută, s-a decis să se demoleze gardul de
la marginea drumului, astfel încât să poată trece fără a-şi acorda
prioritate unul altuia100.
Ruşii nu erau mai puţini perseverenţi în apărarea prerogativelor
lor. Un secol după aceste incidente, la un bal la curtea Londrei,
ambasadorul Rusiei, sosind mai devreme, s-a aşezat în locul de
onoare în dreapta ambasadorului austriac al Sfântului Imperiu
Roman. Francezul, sosind câteva minute mai târziu şi găsind ceea
ce el considera că fiind locul său ocupat de catre rus, a sărit peste
marginea banchetei pe care şedeau cei doi, şi a reuşit să-şi facă loc
între ei. Cearta care a urmat a dus în cele din urmă la un duel între
francez şi rus, în urma căruia rusul a fost rănit101.
Benjamin Franklin şi-a făcut apariţia la curtea de la Versailles
îmbrăcat într-o haină veche, cu capul chel neacoperit de vreo
perucă. A descoperit însă repede că pentru a putea să-şi aducă
contribuţia la apărarea Americii republicane, pe atunci fragilă, ar fi
făcut mult mai bine să se conformeze obiceiurilor locale decât sa
adopte o tactică de atac asupra obiceiurilor europene. În acest scop
a născocit ceea ce el numea o uniformă de curte modestă dar
elegantă. Trimişii americani care i-au urmat au adoptat exemplul
său102.
În ciuda eforturilor lui Grotius si a altor autorităţi de a stabili
ordinea în acest haos, nimic nu a putut fi făcut până la războiele
napoleniene, care au răsturnat clasamentele ierahice încât unele
reguli internaţionale au devenit esenţiale. La Congresul de la
Viena103 a fost încheiată o convenţie specială care stabilea
întâietatea trimişilor diplomatici. Pentru a înfrânge pretenţiile
diferitelor curţi la locul întâi, convenţia a adoptat principiul „primul
sosit, primul servit”.
Astfel, ambasadorul care a servit cel mai mult la post este
considerat decan, şi oricare altul dobândeşte întâietate în funcţie de

32
data la care şi-a prezentat scrisorile de acreditare. Miniştrii se
clasificau după acelaşi principiu.
Existau desigur excepţii. De exemplu în ţările catolice, nunţiul,
ambasadorul Vaticanului, este în mod automat decanul corpului
diplomatic.
După L. Dussault104, dacă precăderea înseamnă a stabili în mod
ordonat ce personalitate va avea prioritate într-un grup, cine trece
înaintea cui, aşezarea se referă la loc, la spaţiul care va fi ocupat.
Cuiva i se atribuie primul loc sau al doilea sau al treilea, în funcţie
de rangul pe care i-l atribuie protocolul. A hotărâ, că locul său va fi
pe scenă sau în sală, mai în spate, în mijlocul sau printre alte cinci
personalităţi, la dreapta gazdei sau la stânga sa, toate acestea ţin
de stabilirea locurilor. În acest domeniu posibilităţile sunt infinite.
Prin conjugarea principiilor de ordine protocolară şi a datelor
referitoare la aşezarea invitaţilor se determină locul pe care îl va
ocupa o personalitate, fie că este vorba de o ceremonie, un dineu
sau o conferinţă105.
Alegerea este greu de făcut, dar asta nu e de mirare. Conform
diplomatului Van Veld Hoven, există 3.268.082 de posibilităţi de a
aşeza zece persoane la o masă! Ceea ce e uşor de înţeles, dacă
ţinem seama de toate variabilele. Este vorba de un dineu unde
invitaţii vin în cuplu, sau nu? Cu oaspeţi din afară? Vor sta la o masă
rotundă, dreptunghiulară sau pătrată sau vor fi aşezaţi la o masă de
onoare cu invitaţi plasaţi doar pe o parte? Gazda şi invitatul său
principal sunt aşezaţi alături sau faţă în faţă? Elementele de care
trebuie să ţinem seama sunt adesea foarte numeroase.
Deşi precăderea şi stabilirea locurilor se fac simultan, dacă ar
trebui sa stabilim o succesiune a operaţiilor, vom determina mai
întâi ordinea protocolară pe categorii de invitaţi, rezervând fiecăreia
dintre ele rangul celor care o compun, apoi vom stabili locul pe care
îl vor ocupa, conform planului de aşezare stabilit106.
De o importanţă majoră este precăderea oficialităţilor unui stat
în cadrul a diverse ceremonii. De aceea statele cu tradiţie au o
adevarată legislaţie în problemă. În penultimul capitol am selectat
câteva din regulamentele care privesc „Ordinea protocolară” în
diferite ţări. Cu regret trebuie să o spunem, că deşi am făcut mari
eforturi, nu am găsit aşa ceva pentru ţara noastră.

33
 NOTE

1. H. Nicolson, Diplomacy, Londra, 1950, p.17.

2. M. Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970, p.31.
3. H. Nicolson, Diplomacy... , p.19.
4. E. Satow, A Guide to Diplomatic Practice, 1957, p.3, apud I.M. Anghel,
Dreptul diplomatic, Bucureşti, 1984, p.8.
5. Herman F. Eilts, Diplomacy – Contemporary Practice, în Modern
Diplomacy. The Art and the artisans, Ed. by Elmer Plischke,
Washington, 1979, p.3-4.
6. E. Satow, op.cit., p.1.
7. Ibidem.
8. M. Maliţa, op.cit., p.42.
9. E. Satow, op.cit., p.1.
10. I.M. Anghel, op.cit., p.17.
11. J. Serres, Le protocol et les usages, Paris, 1961, p.20, apud, M. Maliţa,
op.cit., p.47.
12. J.Serres, Manuel practique de protocole, Paris, 1992.
13. Ibidem, p.16.
14. E. Plischke, op.cit., p.1.
15. L. Dembinski, The modern law of diplomacy. External missions of
state and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster,
1988.
16. Ibidem, p.4.
17. W. Watson, Diplomacy. The Dialogue Between States, Londra, 1982,
p.11.
18. I.M. Anghel, op.cit., p.10.
19. P. Tănăsie, Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.
20. Ibidem, p.11.
21. Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979, p.356.
22. J. Serres, Manuel practique ..., p.24; vezi şi R.P. Barston, Modern
Diplomacy, Londra, New York, 1988, p.2-3.
23. J. Serres, Manuel practique, p.24; vezi şi G.R. Beridge, Diplomacy.
Theory and practice, Londra, 1995, p.34-35.
24. J. Serres, Manuel practique, p.26.
25. Ibidem,
26. Ibidem, p.27-28.
27. C.O. Lerche, Jr., Abdul A. Said, Diplomacy – Political Tehnique for
Implementing Foreign Policy, în E. Plischke, op.cit.
28. Ibidem, p.20-21.
29. H. Nicolson, Arta diplomatică ..., p.54-55.
30. Ibidem, p.52-53.
31. J. Serres, Manuel practique..., p.29.
32. C.O. Lerche, Jr., Abdul A Said, op.cit., p.21.
33. Ibidem, p.22.
34. Ibidem.
35. A. Watson, op.cit, p.125.
36. Ibidem, p.126.

34
37. W. Barnes, J.H. Morgan, Foreign Service as a Career, in E. Plischke,
op.cit., p.277.
38. Ibidem.
39. L. Gordon, Carrerists vs. Noncareerists, în E. Plischke, op.cit., p.321.
40. Ch.W. Thayer, Case for Professional Diplomats, în E. Plischke, op.cit.,
p.232 şi urm.
41. Ibidem, p.327.
42. Ibidem, p.328.
43. Ibidem.
44. Ibidem, p.332.
45. E. Plischke, Career Status of United States Diplomats, în Idem,
op.cit., p.300.
46. Clare Boothe Luce, Ambasadors: Profesionals or Amateurs, în E.
Plischke, op.cit., p.307.
47. Ibidem.
48. E. Clark, Corps diplomatique, Londra, 1973, p.15.
49. Ibidem, p. 17.
50. H. Nicolson, Diplomacy, ..., p.126.
51. W. Watson, op.cit., p.83 şi urm.
52. J. Serres, Manuel practique de protocole .., p.18 şi urm.
53. H. Nicolson, Arta diplomatică, Bucureşti, 1966, p.70.
54. Ibidem, p.65.
55. Vezi pe larg, Gh. Platon, V. Rusu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei,
Cum s- a înfăptuit România modernă, Iaşi, 1993, p.255 şi urm.
56. L. Dembinski, op.cit., p.5.
57. W. Christopher, Normalization of Diplomatic Relations, în Elmer
Plischke, op.cit., p.42.
58. Ibidem.
59. L. Dembinski, op.cit., p.7.
60. E. Clark, op.cit.
61. Ibidem, p.1.
62. Ibidem, p.2.
63. Ibidem.
64. R.P. Barston, op.cit., p.7.
65. E. Plischke, The New Diplomacy în E. Plischke, op.cit., p. 71.
66. R.J. Franger, New Diplomatic Tehniques in a New World, în E.
Plischke, op.cit., p.77.
67. E. Plischke, The New Diplomacy ..., p.63.
68. Ibidem.
69. E. Clark, op.cit., p.9.
70. Ibidem, p.8.
71. Vezi pe larg: S.D. Spector, Romania at the Paris Peace Conference: A
study of the Diplomacy of Ioan I.C. Brătianu, Iaşi, 1995; C. Botoran, I.
Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de pace de
la Paris (1918-1920), Cluj Napoca, 1983; V.Fl. Dobrinescu, România şi
sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iaşi, 1993; I.
Ciupercă, România în faţa recunoaşterii unităţii nationale. Repere,
Iaşi, 1996.
72. E. Clark, op.cit., p.9-10.
73. Ibidem, p.9.

35
74. Ibidem, p.8.
75. Ibidem, p.1.
76. Ibidem, p.4.
77. Ibidem, p.3.
78. H. Nicolson, Arta diplomatică .., p.75-77.
79. E. Clark, op.cit., p.184; vezi şi A. Fontaine, Istoria războiului rece, vol.
III, Bucureşti, 1993.
80. E. Clark, p.185.
81. Ibidem.
82. Ibidem, p.188.
83. Ibidem, p.186.
84. Ibidem.
85. Ibidem, p.190.
86. Ibidem, p.191.
87. Ibidem.
88. Ibidem, p.192.
89. Ibidem, p.202.
90. Ibidem, p.203.
91. Ibidem.
92. Ibidem, p.204.
93. Ibidem, p.205.
94. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice (18 aprilie
1961), în „Monitorul Oficial”, partea I, nr. 89/1968.
95. Ibidem.
96. Vezi pe larg: I.M. Anghel, Dreptul diplomatic ..., p.625-668. A. Bonciog,
Drept diplomatic ..., p.91-129; J. Serres, Manuel practique de
protocol .., p.65-86; Eileen, Denza, Diplomatic Law, New York, Londra,
1976, ş.a.
97. T. Georgescu, Protocolul în relaţiile economice şi comerciale, Brăila,
1994, p.16; vezi şi G.R. Berridge, op.cit., p. 5-7; Letiţia Baldrige, Codul
manierelor în afaceri, Bucureşti, 1994, p.233 şi urm.; D. Popescu,
Conducerea afacerilor, Bucureşti, 1998; Ştefan Pruteanu, Comunicare
şi negociere în afaceri, Iaşi, 1998.
98. J. Serres, Manuel practique de protocole .., p.107; 137.
99. Ch. Thayer, Diplomat, Londra, 1960, p.217.
100. Ibidem, p.218.
101. Ibidem.
102. Ibidem, p.229.
103. Ibidem, p.218-219.
104. L.Dussault, Protocolul – instrument de comunicare, Bucureşti, 1996,
p.100.
105. Ibidem.
106. Ibidem.

36
 CADRUL POLITICO-JURIDIC
AL ACTIVITĂŢILOR DIPLOMATICE

Regulamentul de la Viena din 1815

cu privire la rangul agenţilor diplomatici

Pentru a preveni neînţelegerile care au avut loc frecvent şi care

s-ar mai putea ivi din pretenţiile de precădere între diferiţii agenţi
diplomatici, plenipotenţiarii puterilor semnatare ale Tratatului de la
Paris au convenit asupra articolelor care urmează şi ei găsesc necesar
să invite pe reprezentanţii altor suverani să adopte acelaşi
regulament:
Art. 1. Funcţionarii diplomatici se împart în trei clase:
a) aceea a ambasadorilor, legaţilor şi nunţilor;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau altora, acreditaţi pe lângă
suverani;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă miniştri
însărcinaţi cu portofoliul Afacerilor Externe.
Art. 2. Ambasadorii, legaţii sau nunţii sunt singurii care au
caracter reprezentativ.
Art. 3. Funcţionarii diplomatici în misiune extraordinară nu au în
această calitate nici o superioritate de rang.
Art. 4. Ordinea de precădere a funcţionarilor diplomatici va fi
determinată, în fiecare clasă, de data notificării oficiale a sosirii lor.
Prezentul regulament nu va aduce nici o modificare în ceea ce
priveşte pe reprezentanţii Papei.
Art. 5. În fiecare stat se va stabili un mod uniform de primire a
funcţionarilor diplomatici din fiecare clasă.
Art. 6. Legăturile de rudenie sau de alianţa între curţi nu au nici o
influenţă asupra rangului funcţionarilor lor diplomatici. Acelaşi lucru
este valabil şi în cazul alianţelor politice.
Art. 7. În actele şi tratatele dintre mai multe puteri care admit
alternanţa, ordinea în care miniştrii vor trebui să-şi aplice semnăturile
va fi stabilită prin tragere la sorţi.
Prezentul regulament va fi inclus în protocolul plenipotenţiarilor
celor opt puteri semnatare ale Tratatului de la Paris în şedinţa lor din
19 martie 1815.

37
 Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 1818

Pentru a evita discuţiile dezagreabile care ar putea avea loc în

viitor într-o chestiune de etichetă diplomatică pe care anexa la actul
general final de la Viena, prin care au fost reglementate problemele
de rang, pare să nu o fi prevăzut, cele cinci Curţi au hotărât că
miniştrii rezidenţi acreditaţi pe lângă ele vor forma în raport cu rangul
lor o clasă intermediară între miniştrii de ordin secund şi însărcinaţii
cu afaceri.

(Mircea Maliţa, Diplomaţia. Şcoli şi

instituţii, Bucureşti, 1970, p. 529-530)

Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice

(18 aprilie 1961)

Statele părţi la prezenta convenţie,

amintind că, dintr-o epocă îndepărtată, popoarele tuturor ţărilor
recunosc statutul agenţilor diplomatici,
conştiente de scopurile şi principiile Cartei Organizaţiei Naţiunilor
Unite privind egalitatea suverană a statelor, menţinerea păcii şi a
securităţii internaţionale şi dezvoltarea de relaţii prieteneşti între
naţiuni,
convinse că o convenţie internaţională cu privire la relaţiile,
privilegiile şi imunităţile diplomatice ar contribui la favorizarea
relaţiilor de prietenie între ţări, oricare ar fi diversitatea
regimurilor lor constituţionale şi sociale,
convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea
avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a
funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de reprezentare a
statelor,
afirmând că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie sa
continue a guverna materiile care n-au fost reglementate în mod
expres în dispoziţiile prezentei convenţii,
au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1
În sensul prezentei convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa
cum se precizează mai jos:
a) prin expresia „şef de misiune” se înţelege persoana însarcinată
de statul acreditant să acţioneze în această calitate;
b) prin expresia „membrii misiunii” se înţelege şeful misiunii şi
membrii personalului misiunii;

38
 c) prin expresia „membrii personalului misiunii” se înţelege membrii
personalului diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai
personalului de serviciu al misiunii;
d) prin expresia „membrii personalului diplomatic” se înţelege
membrii personalului misiunii care au calitatea de diplomaţi;
e) prin expresia „agent diplomatic” se înţelege şeful misiunii sau un
membru al personalului diplomatic al misiunii;
f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic” se
înţelege membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul tehnico-
administrativ al misiunii;
g) prin expresia „membrii personalului de serviciu” se înţelege
membrii personalului misiunii angajaţi în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia „om de serviciu particular” se înţelege persoanele
folosite în serviciul casnic al unui membru al misiunii, care nu sunt
angajaţi ai statului acreditant;
i) prin expresia „localuri ale misiunii” se înţelege clădirile sau
părţile din clădiri şi din terenul aferent care, indiferent de proprietar,
sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii, inclusiv reşedinţa
şefului misiunii.

Articolul 2
Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni
diplomatice permanente se fac prin consimţământul mutual.

Articolul 3
1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:
a) a reprezenta statul acreditant in statul acreditar;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale
cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi
evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la
acestea guvernului statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţiile economice,
culturale şi ştiintifice între statul acreditant şi statul acreditar.
2. Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi interpretată
ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.

Articolul 4
1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care
intenţionează să o acrediteze ca şef al misiunii în statul acreditar a
primit agrementul acestui stat.
2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant
motivele refuzului agrementului.

Articolul 5
1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită statelor
acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un
membru al personalului diplomatic, după caz, în mai multe state,

39
afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod
expres la aceasta.
2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul
sau mai multe alte state, el poate stabili o misiune diplomatică
condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în
care şeful misiunii nu-şi are reşedinţa sa permanentă.
3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al
misiunii poate reprezenta statul acreditant pe lângă orice organizaţie
internaţională.
Articolul 6
Mai multe state pot acredita aceeaşi persoană în calitate de şef
de misiune într-un alt stat, dacă statul acreditar nu se opune.

Articolul 7
Sub rezerva dispoziţiilor articolelor 5, 8, 9 şi 11, statul acreditant
numeşte la alegerea sa pe membrii personalului misiunii. În ceea ce
priveşte pe ataşaţii militari, navali sau aerieni, statul acreditar poate
cere ca numele lor să-i fie supuse mai înainte spre aprobare.

Articolul 8
1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în
principiu, naţionalitatea statului acreditant.
2. Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre
cetăţenii statului acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care
poate oricând să şi-l retragă.
3. Statul acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept ce priveşte
cetăţenii unui al treilea stat care nu sunt cetăţeni ai statului
acreditant.

Articolul 9
1. Statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze
hotărârea, să informeze statul acreditant că şeful sau oricare alt
membru al personalului diplomatic a misiunii este persoana non grata
sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil.
În acest caz, statul acreditant va rechema persoana în cauză sau
va pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii, după caz. O persoană
poate fi declarată non grata sau inacceptabilă înainte de a ajunge pe
teritoriul statului acreditar.
2. Dacă statul acreditant refuză să execute sau nu execută într-un
termen rezonabil obligaţiile care îi incumbă conform paragrafului 1 al
prezentului articol, statul acreditar poate refuza să recunoască
persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii.

Articolul 10
1. Se notifică Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar
sau oricărui alt ministru asupra căruia va fi convenit:
a) numirea membrilor misiunii, sosirea lor şi plecarea lor
definitivă sau încetarea funcţiilor lor la misiune;
b) sosirea şi plecarea definitivă a unei persoane aparţinând
familiei unui membru al misiunii şi, dacă este cazul, faptul că o

40
persoană devine sau încetează de a fi membru al familiei unui membru
al misiunii;
c) sosirea şi plecarea definitivă a oamenilor de serviciu particulari
aflaţi în serviciul persoanelor menţionate în alineatul de mai sus şi,
dacă este cazul, faptul că ei părăsesc serviciul acestor persoane;
d) angajarea şi concedierea de persoane care îşi au reşedinţa în
statul acreditar, în calitate de membri ai misiunii sau în calitate de
oameni de serviciu particulari având dreptul la privilegii şi imunităţi.
2. Ori de câte ori este posibil, sosirea şi plecarea definitivă
trebuie să facă de asemenea obiectul unei notificări prealabile.
Articolul 11
1. În lipsa unui acord explicit asupra efectivului misiunii, statul
acreditar poate cere ca acest efectiv să fie menţinut în limitele a ceea
ce el consideră ca rezonabil şi normal, având în vedere împrejurările şi
condiţiile existente în acest stat şi nevoile misiunii în cauză.
2. Statul acreditar poate, de asemenea, în aceleaşi limite şi fără
discriminare, să refuze a admite funcţionari de o anumită categorie.

Articolul 12
Statul acreditant nu trebuie să stabilească, fără a fi obţinut în
prealabil consimţământul expres al statului acreditar, birouri făcând
parte din misiune în alte localităţi decât cele în care este stabilită
misiunea însăşi.

Articolul 13
1. Şeful misiunii este considerat că şi-a asumat funcţiile în statul
acreditar de îndată ce şi-a prezentat scrisorile de acreditare sau de
îndată ce şi-a comunicat sosirea şi o copie a scrisorilor sale de
acreditare a fost prezentată Ministrului Afacerilor Externe al statului
acreditar sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit,
conform practicii în vigoare în statul acreditar, care trebuie să fie
aplicată în mod uniform.
2. Ordinea prezentării scrisorilor de acreditare sau a unei copii a
acestor scrisori este determinată de data şi ora sosirii şefului misiunii.

Articolul 14
1. Şefii de misiuni se împart în trei clase, şi anume:
a) aceea a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii de
stat şi a celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent;
b) aceea a trimişilor, miniştrilor sau internunţilor acreditaţi pe
lângă şefii de stat;
c) aceea a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă ministerele
afacerilor externe.
2. În afară de precădere şi etichetă, nu se face nici o diferenţă
între şefii de misiune în raport cu clasa lor.

Articolul 15
Statele convin asupra clasei căreia trebuie să-i aparţină şefii
misiunilor lor.

41
 Articolul 16
1. Şefii de misiune primesc rangul în fiecare clasă după data şi ora
la care şi-au asumat funcţiile, în conformitate cu articolul 13.
2. Modificările aduse scrisorilor de acreditare ale unui şef de
misiune, care nu implică schimbări de clasă, nu afectează rangul său
de precădere.
3. Prezentul articol nu afectează uzanţele care sunt sau ar putea
fi acceptate de statul acreditar în ceea ce priveşte precăderea
reprezentantului Sfântului Scaun.

Articolul 17
Ordinea de precădere a membrilor personalului diplomatic al
misiunii este notificată de către şeful misiunii Ministerului Afacerilor
Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi convenit.
Articolul 18
În fiecare stat procedura ce trebuie urmată pentru primirea şefilor
de misiuni trebuie sa fie uniformă faţă de fiecare clasă.

Articolul 19
1. Dacă postul de şef de misiune este vacant sau dacă şeful
misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile, un însărcinat cu
afaceri ad-interim funcţionează cu titlul provizoriu ca şef al misiunii.
Numele insărcinatului cu afaceri ad-interim va fi notificat fie de către
şeful misiunii, fie, în cazul în care acesta este impiedicat să facă acest
lucru, de catre Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditant
Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar sau oricărui alt
minister asupra căruia se va fi convenit.
2. În cazul în care nici un membru al personalului diplomatic al
misiunii nu este prezent în statul acreditar, un membru al personalului
administrativ şi tehnic poate, cu consimţământul statului acreditar, să
fie desemnat de către statul acreditant pentru a gira afacerile
administrative curente ale misiunii.

Articolul 20
Misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să pună
stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv reşedinţa
şefului de misiune şi pe mijloacele de transport ale acestuia.

Articolul 21
1. Statul acreditar trebuie fie să înlesnească achiziţionarea pe
teritoriul său, în cadrul legislaţiei sale, de către statul acreditant al
localurilor necesare misiunii sale, fie să ajute statul acreditant să-şi
procure localuri în alt fel.
2. El trebuie de asemenea, dacă este nevoie, să ajute misiunile în
obţinerea de locuinţe convenabile pentru membrii lor.

Articolul 22
1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor
statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului
misiunii.

42
 2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile
potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor
misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii
acesteia.
3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se
găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot
face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri
executorii.

Articolul 23
1. Statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice impozite
şi taxe naţionale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai
căror proprietari sau locatari sunt, cu excepţia impozitelor sau taxelor
percepute ca remuneraţie pentru servicii particulare prestate.
2. Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol nu se aplică
acestor impozite şi taxe când, după legislaţia statului acreditar, ele
cad în sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu
şeful misiunii.
Articolul 24
Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment
şi în orice loc s-ar afla.

Articolul 25
Statul acreditar acordă toate înlesnirile pentru îndeplinirea
funcţiilor misiunii.

Articolul 26
Sub rezerva legilor şi regulamentelor sale referitoare la zonele în
care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate
naţională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare şi de
circulaţie pe teritoriuul său tuturor membrilor misiunii.

Articolul 27
1. Statul acreditar permite şi ocroteşte comunicarea liberă a
misiunii în orice scopuri oficiale. Pentru a comunica cu guvernul,
precum şi cu celelalte misiuni şi consulate ale statului acreditant,
oriunde se găsesc acesta, misiunea poate folosi toate mijloacele de
comunicare potrivite, inclusiv curierii diplomatici şi mesajele în cod
sau cifrate. Totuşi, misiunea nu poate instala si utiliza un post de
radio-emisie decât cu asentimentul statului acreditar.
2. Corespondenţa oficiala a misiunii este inviolabilă. Prin expresia
„corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare
la misiune şi la funcţiile sale.
3. Valiza diplomatică nu trebuie să fie nici deschisă, nici reţinută.
4. Coletele care compun valiza diplomatică trebuie să poarte
semne exterioare vizibile ale caracterului lor şi nu pot cuprinde decât
documente diplomatice sau obiecte de uz oficial.
5. Curierul diplomatic care trebuie să fie purtător al unui
document oficial ce atestă calitatea sa şi precizează numărul de colete
care constituie valiza diplomatică, este ocrotit în exercitarea funcţiilor

43
sale, de statul acreditar. El se bucură de inviolabilitatea persoanei
sale şi nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de
detenţiune.
6. Statul acreditant sau misiunea poate numi curieri diplomatici
adhoc. În acest caz, dispoziţiile paragrafului 5 al prezentului articol vor
fi de asemenea aplicabile, sub rezerva ca imunităţile pe care le
menţionează vor înceta să se aplice de îndată ce curierul a remis
destinatarului valiza diplomatică pe care o are în grijă.
7. Valiza diplomatică poate fi încredinţată comandantului unei
aeronave comerciale care trebuie să aterizeze la un punct de intrare
autorizat. Acest comandant trebuie sa fie purtătorul unui document
oficial care să indice numărul coletelor ce constituie valiza, dar el nu
este considerat ca un curier diplomatic. Misiunea poate trimite pe
unul dintre membrii săi să ia în posesie, în mod direct şi liber, valiza
diplomatică din mâinile comandantului aeronavei.

Articolul 28
Drepturile şi redevenţele percepute de către misiune pentru acte
oficiale sunt scutite de orice impozite şi taxe.
Articolul 29
Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi
supus nici unei forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl
tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile
corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei,
libertăţii şi demnităţii sale.

Articolul 30
1. Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de
aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi ocrotire ca şi localurile misiunii.
2. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva
paragrafului 3 al art. 31, bunurile sale se bucură de asemenea de
inviolabilitate.

Articolul 31
1. Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie
penală a statului acreditar. El se bucură de asemenea de imunitatea
de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia, dacă nu este vorba:
a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe
teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu-l
posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor
misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic
figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau
legatar, cu titlul particular, şi nu în numele statului acreditant;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială,
oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în
afara funcţiilor sale oficiale.
2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
3. Faţă de agentul diplomatic nu poate fi luată nici o măsură de
executare, în afară de cazurile prevăzute la alineatele a), b) şi c) ale

44
paragrafului 1 din prezentul articol şi numai dacă executarea poate
avea loc făra a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a
locuinţei sale.
4. Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul
acreditar nu poate scuti pe acest agent de jurisdicţia statului
acreditant.

Articolul 32
1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a
agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în
baza articolului 37.
2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.
3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de
imunitate de jurisdicţie în baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai
poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nici o cerere
reconvenţională direct legată de cererea principală.
4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă
sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la
imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este
necesară o renunţare deosebită.

Articolul 33
1. Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al prezentului articol,
agentul diplomatic este, în ce priveşte serviciile prestate statului
acreditant, scutit de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în
vigoare în statul acreditar.
2. Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se
aplică şi oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul
exclusiv al agentului diplomatic, cu condiţia:
a) ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă aici
reşedinţa lor permanentă;
b) ca ei să nu fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările
sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.
3. Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu
li se aplică scutirea prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol
trebuie să respecte obligaţiile pe care dispoziţiile statului acreditar cu
privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.

Articolul 34
Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale
sau reale, naţionale, regionale sau comunale cu excepţia:
a) impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal
încorporate în preţurile mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile particulare
situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul
diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea
scopurilor misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub
rezerva dispoziţiilor paragrafului 4 din articolul 39;

45
 d) impozitelor şi taxelor pe veniturile particulare care-şi au sursa
în statul acreditar şi a impozitelor pe capital prelevate asupra
investiţiilor efectuate în întreprinderi comerciale situate în statul
acreditar;
e) impozitelor şi taxelor percepute ca remuneraţie pentru servicii
particulare prestate;
f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă şi de timbru în ce
priveşte bunurile imobiliare, sub rezerva dispoziţiilor articolului 23.

Articolul 35
Statul acreditar trebuie să scutească pe agenţii diplomatici de
orice prestaţie personală, de orice serviciu public, indiferent de natura
sa, şi de sarcinile militare ca rechiziţii, contribuţii şi încartiruiri
militare.

Articolul 36
1. Potrivit dispoziţiilor legale şi regulamentare pe care le poate
adopta, statul acreditar acordă intrarea şi scutirea de plata
drepturilor de vamă, taxelor şi altor drepturi conexe, altele decât
cheltuielile de depozitare, de transport şi cheltuielile aferente unor
servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau
al membrilor familiei sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv
efectele destinate instalării sale.
2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său
personal, afară de cazul că ar exista motive serioase să se creadă ca
acesta conţine obiecte care nu beneficiază de scutirile menţionate la
paragraful 1 din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau
export este interzis de legislaţia sau supus regulamentelor de
carantină ale statului acreditar. În asemenea caz, controlul nu trebuie
sa se facă decât în prezenţa agentului diplomatic sau a
reprezentantului său autorizat.

Articolul 37
1. Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din
gospodăria sa beneficiază de privilegiile şi imunităţile menţionate în
articolele 29-36, cu condiţia să nu fie cetăţeni ai statului acreditar.
2. Membrii personalului administratriv şi tehnic al misiunii,
precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor
respective, beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau
dacă nu au în acest stat reşedinţa lor permanentă, de privilegiile şi
imunităţile menţionate în articolele 29-35, dar imunitatea de
jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar menţionată la
paragraful 1 al articolului 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara
exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile
menţionate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce priveşte
obiectele importante cu ocazia primei lor instalări.
3. Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt
cetăţeni ai statului acreditar sau nu-şi au în acesta reşedinţa

46
permanentă beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în
exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea de impozite şi taxe pe salariile pe
care le primesc pentru serviciile lor, precum şi de scutirea prevăzută
la articolul 33.
4. Oamenii de serviciu particulari ai membrilor misiunii, care nu
sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa lor
permanentă, sunt sctutiţi de impozite şi taxe pe salariile pe care le
primesc pentru serviciile lor. În toate celelalte privinţe, ei nu
beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura admisă de statul
acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia
asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod
excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 38
1. Exceptând cazul în care privilegii şi imunităţi suplimentare au
fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are
naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa
permanentă nu beneficiază de imunitate de jurisdicţie şi de
inviolabilitate decât pentru actele oficiale îndeplinite în exerciţiul
funcţiilor sale.
2. Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu
particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta
reşedinţa lor permanentă nu beneficiază de privilegii şi imunităţi
decât în măsura în care le sunt recunoscute de acest stat. Totuşi,
statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor
persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv
îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Articolul 39
1. Orice persoană care are drept la privilegii şi imunităţi
beneficiază de ele de indată ce pătrunde pe teritoriul statului
acreditar pentru a-şi lua în primire postul său, dacă ea se află deja pe
acest teritoriu, de indată ce numirea sa a fost notificată Ministerului
Afacerilor Externe sau oricărui alt minister asupra căruia se va fi
convenit.
2. Când funcţiile unei persoane care beneficiază de privilegii iau
sfârşit, aceste privilegii şi imunităţi incetează în mod normal în
momentul în care această persoană părăseşte ţara, sau la expirarea
unui termen potrivit, care îi va fi acordat în acest scop, dar ele
continuă până în acest moment, chiar în caz de conflict armat. Totuşi,
imunitatea continuă în ceea ce priveşte actele indeplinite de către
această persoană în exercitarea funcţiilor sale ca membru al misiunii.
3. În caz de deces al unui membru al misiunii, membrii familiei
sale continuă să beneficieze de privilegiile şi imunităţile de care ei
beneficiază, până la expirarea unui termen potrivit, care să le permită
să părăsească teritoriul statului acreditar.
4. În caz de deces al unui membru al misiunii care nu este
cetăţean al statului acreditar sau nu-şi are reşedinţa permanentă în
acesta sau al unui membru al familiei sale care face parte din
gospodăria sa, statul acreditar permite retragerea bunurilor mobile

47
ale defunctului, cu excepţia acelora care au fost achiziţionate în ţară
şi care fac obiectul unei interziceri de export în momentul decesului
său. Nu se vor percepe taxe de succesiune asupra bunurilor mobile a
căror prezenţă în statul acreditar se datora în mod exclusiv prezenţei
în acest stat a defunctului în calitate de membru al misiunii sau de
membru al familiei unui membru al misiunii.

Articolul 40
1. Dacă agentul diplomatic traversează teritoriul sau se găseşte
pe teritoriul unui al treilea stat, care i-a acordat o viză de paşaport, în
cazul în care această viză este cerută, pentru a merge să-şi asume
funcţiile sau să-şi ia în primire postul sau pentru a se intoarce în ţara
sa, statul terţ îi va acorda inviolabilitatea şi toate celelalte imunităţi
necesare pentru a-i permite trecerea sau întoarcerea. În acelaşi fel va
proceda şi cu membrii familiei agentului diplomatic care beneficiază
de privilegii şi imunităţi şi care însoţesc sau care călătoresc pentru a-l
întâlni sau pentru a se întoarce în ţara lor.
2. În condiţiile similare acelora care sunt prevăzute la paragraful 1
al prezentului articol, statele terţe nu trebuie să stânjenească
trecerea pe teritoriul lor a membrilor personalului administratriv şi
tehnic sau de serviciu al misiunii şi a membrilor familiilor lor.
3. Statele terţe acordă corespondenţei şi celorlalte comunicări
oficiale în tranzit, inclusiv mesajele în cod sau cifrate, aceeaşi
libertate şi ocrotire ca şi statul acreditar. Ele acordă curierilor
diplomatici, cărora li s-a acordat o viză de paşaport, dacă această viză
este cerută, şi valizelor diplomatice în tranzit aceeaşi inviolabilitate şi
aceeaşi ocrotire pe care statul acreditar este obligat să le-o acorde.
4. Obligaţiile statelor terţe prevăzute la paragrafele 1, 2 şi 3 ale
prezentului articol se aplică de asemenea persoanelor respective
menţionate la aceste paragrafe, cât şi comunicărilor oficiale şi
valizelor diplomatice, când prezenţa lor pe teritoriul statului terţ este
datorată forţei majore.

Articolul 41
1. Fără prejudiciul privilegiilor şi imunităţilor lor, toate persoanele
care beneficiază de aceste privilegii şi imunităţi au datoria de a
respecta legile şi regulamentele statului acreditar. Ele au, de
asemenea, datoria de a nu se amesteca în treburile interne ale acestui
stat.
2. Toate problemele oficiale tratate cu statul acreditar,
încredinţate misiunii de catre statul acreditant, trebuie să fie tratate
cu Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar sau prin
intermediul său, sau cu oricare alt minister asupra căruia se va fi
convenit.
3. Localurile misiunii nu vor fi utilizate într-un mod incompatibil cu
funcţiile misiunii aşa cum sunt ele anunţate în prezenta convenţie, sau
în alte reguli ale dreptului internaţional general, sau în acordurile
speciale în vigoare între statul acreditant şi statul acreditar.

Articolul 42

48
 Agentul diplomatic nu va exercita în statul acreditar vreo
activitate profesională sau comercială în vederea unui câştig personal.

Articolul 43
Funcţiile unui agent diplomatic iau sfârşit în special:
a) prin notificarea statului acreditant către statul acreditar că
funcţiile agentului diplomatic au luat sfârşit;
b) prin notificarea statului acreditar către statul acreditant că, în
conformitate cu paragraful 2 al articolului 9, acest stat refuză sa
recunoască agentul diplomatic ca membru al misiunii.

Articolul 44
Statul acreditar trebuie, chiar şi în caz de conflict armat, să
acorde înlesniri care să permită persoanelor care beneficiază de
privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului acreditar, ca şi
membrilor familiei acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor,
să părăsească teritoriul său în termenele cele mai potrivite. El trebuie
îndeosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie mijloacele de
transport necesare pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor.

Articolul 45
În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state, sau dacă o
misiune este rechemată definitiv sau temporar:
a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să
respecte şi să ocrotească localurile misiunii, precum şi bunurile şi
arhivele sale;
b) statul acreditant poate incredinţa paza localurilor misiunii, cu
bunurile care se găsesc aici, precum şi arhivele unui stat terţ
acceptabil pentru statul acreditar;
c) statul acreditant poate încredinţa ocrotirea intereselor sale şi
ale cetăţenilor săi unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar.

Articolul 46
Cu consimţământul prealabil al statului acreditat şi la cererea
unui stat terţ nereprezentat în acest stat, statul acreditant poate să
asume ocrotirea temporară a intereselor statului terţ şi ale cetăţenilor
acestuia.

Articolul 47
1. Aplicând dispoziţiile prezentei Convenţii, statul acreditar nu va
face discriminare între state.
2. Totuşi, nu vor fi considerate ca discriminatorii:
a) faptul că statul acreditar aplică in mod restrictiv una dintre
dispoziţiile prezentei Convenţii pentru motivul că aceasta este
aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant;
b) faptul că unele state îsi asigură în mod reciproc, prin cutumă
sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de
dispoziţiile prezentei Convenţii.

Articolul 48

49
 Prezenta Convenţie va fi deschisă semnării tuturor statelor
membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite sau ale unei instituţii
specializate, precum şi oricărui stat parte la Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie şi oricărui alt stat invitat de Adunarea
generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite să devină parte la Convenţie,
dupa cum urmează: până la 31 octombrie 1961, la Ministerul Federal
al Afacerilor Externe al Austriei, şi apoi, până la 31 martie 1962, la
Sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York.

Articolul 49
Prezenta Convenţie va fi ratificată. Instrumentele de ratificare vor
fi depuse la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 50
Prezenta Convenţie va rămâne deschisă aderării oricărui stat care
aparţine uneia din cele patru categorii menţionate la articolul 48.
Instrumentele de aderare vor fi depuse la Secretariatul general al
Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Articolul 51
1. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în a treizecea zi de la
data depunerii la Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite a
celui de-al douăzeci şi doilea instrument de ratificare sau de aderare.
2. Pentru fiecare din statele care vor ratifica Convenţia sau vor
adera la aceasta după depunerea celui de-al douăzeci şi doilea
instrument de ratificare sau de aderare, Convenţia va intra în vigoare
într-a treizecea zi după depunerea de către acest stat a
instrumentului său de ratificare sau de aderare.

Articolul 52
Secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite va notifica
tuturor statelor care aparţin uneia din cele patru categorii menţionate
la articolul 48:
a) semnăturile puse pe prezenta Convenţie şi depunerea
instrumentelor de ratificare sau de aderare, în conformitate cu
articolele 48, 49 şi 50;
b) data la care prezenta Convenţie va intra în vigoare, în
conformitate cu articolul 51.

Articolul 53
Originalul prezentei Convenţii ale cărei texte englez, chinez,
spaniol, francez şi rus au aceeaşi valoare, va fi depus la Secretarul
general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, care va transmite o copie
certificată conformă tuturor statelor aparţinând uneia din cele patru
categorii menţionate la articolul 48.
Drept care plenipotenţiarii mai jos semnaţi, autorizaţi în modul
cuvenit de guvernele lor respective, au semnat prezenta Convenţie.
Încheiată la Viena, la optsprezece aprilie una mie nouă sute
şaizeci şi unu.

50
(„Monitorul Oficial”, partea I, nr.
89/1968)

51
 MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 44/23.VI.2003

LEGI ŞI DECRETE

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

CAMERA DEPUTAŢILOR SENATUL

LEGE
privind Statutul Corpului diplomatic şi consular al României

Parlamentul României
adoptă prezenta lege.

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. – (1) Prezenta lege reglementează Statutul Corpului diplomatic şi

consular al României.
(2) Membrii Corpului diplomatic şi consular sunt, de regulă, diplomaţi de
carieră şi au un statut socioprofesional specific, conferit de atribuţiile şi
răspunderile ce le revin pentru înfăptuirea politicii externe a României, conform
prevederilor prezentei legi.
Art. 2. – (1) Au calitatea de membri ai Corpului diplomatic şi consular al
României:
a) ministrul afacerilor externe;
b) secretarii de stat şi subsecretarii de stat din Ministerul Afacerilor Externe;
c) personalul diplomatic şi consular care îşi desfăşoară activitatea în
administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe, la ambasadele,
misiunile permanente pe lângă organizaţiile internaţionale şi oficiile consulare
ale României, inclusiv persoanele provenind de la Departamentul de Comerţ
Exterior şi de la alte ministere şi instituţii, pe perioada trimiterii lor în misiune
în străinătate cu grade diplomatice sau consulare.
(2) Ministrul afacerilor externe, secretarii de stat, subsecretarii de stat,
secretarul general şi secretarul general adjunct fac parte de drept din Corpul
diplomatic şi consular al României, pe durata exercitării funcţiei.
Art. 3. – (1) Statutul Corpului diplomatic şi consular al României se
completează cu prevederile cuprinse în legislaţia muncii şi în Statutul
funcţionarilor publici, dacă prin prezentul statut nu se stabileşte altfel.
(2) Pe perioada cât se află în misiune în străinătate, membrilor Corpului
diplomatic şi consular şi se aplică şi prevederile tratatelor la care România este
parte, precum şi alte reguli care decurg din normele dreptului internaţional.

52
 CAPITOLUL II
Gradele şi funcţiile diplomatice sau consulare.
Modul de acordare, echivalare şi păstrare ale acestora

SECŢIUNEA I
Gradele diplomatice sau consulare

Art. 4. – Membrii Corpului diplomatic şi consular al României pot dobândi

următoarele grade:
a) gradele diplomatice:
– ambasador;
– ministru plenipotenţiar;
– ministru-consilier;
– consilier diplomatic;
– secretar I;
– secretar II;
– secretar III;
– ataşat diplomatic;
b) gradele consulare:
– consul general;
– consul;
– agent consular.
Art. 5. – Membrii Corpului diplomatic şi consular al României ocupă, în
administraţia centrală a Ministerului Afacerilor Externe şi la misiunile
diplomatice şi oficiile consulare, funcţii diplomatice şi consulare echivalente
gradelor diplomatice sau consulare pe care le deţin.

53
 VOCABULAR DIPLOMATIC

Accensiune, este – ca şi aderarea – actul internaţional prin care un

stat care nu a participat la negocierea şi semnarea unui tratat
îşi exprimă consimţământul de a deveni parte la el. Accesiunea
sau aderarea este posibilă atunci când prevederile tratatului o
permit (dacă tratatul, conţinând o clauză de accesiune –
„accession clause” – este un tratat „deschis”.
Acord, termenul se aplică în general înţelegerilor intervenite între
state în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale, îndeosebi
în domeniile economic, comercial, financiar, cultural.
Acreditant, stat care numeşte un reprezentant diplomatic într-un
stat străin sau pe lângă o organizaţie internaţională.
Acreditar, stat în care este numit un reprezentant diplomatic al
altui stat.
Acreditare, procedură de numire şi de intrare în funcţiune a şefului
unei misiuni diplomatice în străinătate. În practica statelor se
cere mai întâi consimţământul statului străin pentru numirea
diplomatului. După primirea consimţământului, diplomatul este
numit în funcţie de către organul competent, conform normelor
metodologice ale statului acreditant. În statul de reşedinţă,
după ce diplomatul ia contact cu ministrul de externe,
înmânează scrisorile de acreditare şefului statului, în cadrul
unei solemnităţi (în cazul unui diplomat cu rang de ambasador
sau de ministru plenipotenţiar). Însărcinatul cu afaceri se
acreditează pe lângă ministrul de externe al statului acreditar.
Remiterea scrisorilor de acreditare marchează momentul intrării
în funcţie a diplomatului ca reprezentant al statului său.
Ad-hoc, locuţiune latină cu sensul „pentru acest (scop)”. În dreptul
internaţional public se foloseşte pentru a caracteriza o instituţie

54
 creată în vederea îndeplinirii unei sarcini speciale şi, în general,
temporare.
Ad interim. Expresia are în mod curent sensul de „provizoriu”,
„care ţine locul titularului”. În terminologia diplomatică, indică
de obicei pe agentul care îndeplineşte funcţia de şef al unei
misiuni diplomatice, atunci când postul de şef al misiunii este
vacant sau şeful misiunii este împiedicat să-şi exercite funcţiile.
Ad referendum. Ca o etapă intermediară între redactare şi
semnarea definitivă, un tratat poate fi semnat „ad referendum”
(„pentru a se referi la el, până la hotărârea definitivă”).
Semnarea „ad referendum” intervine atunci când
reprezentantul este împuternicit să negocieze, dar nu are
împuternicire sa semneze tratatul decât „ad referendum”, ceea
ce înseamnă „sub rezerva aprobării guvernului” său.
Agrement. La numirea (acreditarea) unei persoane ca şef al unei
misiuni diplomatice, statul acreditant trebuie să ceară acordul
prealabil al statului de reşedinţă asupra persoanei respective
(agréer = a accepta, a aproba).
Acordarea agrementului este o prerogativă a statului acreditar,
care nu este obligat, în cazul unui dezacord să-şi motiveze
refuzul.
Pentru a se evita eventualele refuzuri oficiale, este uzual să se
sondeze guvernul statului străin, în mod neoficial, înainte de a
se face o cerere formală pentru agrement (demande
d'agréation).
Alternat. Este denumirea ce se dă ansamblului de reguli
procedurale, după care se efectuează punerea semnăturilor pe
tratat, astfel încât să fie respectat principiul egalităţii statelor.
În cazul tratatelor bilaterale, când sunt mai mulţi
plenipotenţiari, semnăturile se pun faţă în faţă, pe partea
stângă şi pe partea dreaptă. Ele alternează în aşa fel încât
semnăturile plenipotenţiarilor pe exemplarul pe care-l reţin
pentru statul lor, să fie puse pe primul loc (pe partea stângă).
Când tratatul se semnează de către un singur împuternicit de
fiecare parte, semnăturile pot fi puse una sub cealaltă,
alternând pe cele două exemplare.
La semnarea unui tratat multilateral, plenipotenţiarii semnează
în ordinea alfabetică a statelor părţi.

55
Aide-mémoire, notă diplomatică înmânată de un agent diplomatic
celelalte părţi, în cursul unor tratative sau convorbiri, cu scopul
de a rezuma problema discutată, a preciza anumite aspecte ale
acesteia sau pentru a confirma declaraţiile făcute verbal. A.m.
nu poartă decât menţiunea locului şi datei remiterii. Nu este
semnat si nu conţine nici o formulă de politeţe.
Amendament (în dreptul internaţional), text propus spre a fi
introdus într-un proiect de act (tratat, rezoluţie, cartă, statut,
regulament etc.) cu scopul de a preciza, completa sau modifica
una sau mai multe din prevederile iniţiale.
Ataşat. Există trei categorii de ataşaţi. Din prima fac parte ataşaţii
navali, militari, ai aerului sau comerciali pe lângă misiunile
diplomatice pentru servicii de specialitate. A doua categorie o
formează ataşaţii diplomatici, reprezentând primul grad în
ierarhia agenţilor diplomatici. În a treia categorie, îi găsim pe
ataşaţii onorari (honorary attachê). Aceştia sunt voluntari
nesalariaţi, tineri cu o anumită poziţie socială care, îndeosebi în
sistemul englez, îşi petrec o perioadă de timp într-o ambasadă
sau într-o legaţie la terminarea studiilor universitare, până la
stabilirea lor în societate.
Armistiţiu. Instrument juridic prin care beligeranţii s-au înţeles să
suspende temporar ostilităţile şi care reglementează raporturile
dintre beligeranţi în această perioadă.
Barter, operaţie prin care părţile convin să schimbe între ele
mărfuri de valori echivalente, care se derulează în baza
acordului de b. În asemenea operaţiuni nu intervin, practic,
transferuri de sume de bani, valorile mărfurilor care se schimbă
compensându-se reciproc. Caracteristic pentru o operaţie de b.
este faptul că fiecare dintre părţile contractante este în acelaşi
timp şi vânzător şi cumpărător. Operaţiunile de b., denumite şi
compensaţii sau operaţii de troc, s-au dezvoltat ca urmare a
restricţiilor valutare impuse de diferite ţări.
Beligeranţă, participare a unui stat, a unei mişcări de eliberare
naţională la un conflict armat. Situaţia de b. prezintă
importanţă în raport cu legile şi obiceiurile aplicabile în caz de
conflict armat, toate părţile beligerante beneficiind, în condiţii
de reciprocitate, de aceste legi şi obiceiuri. Recunoaşterea b.
are drept scop şi efect asimilarea combatanţilor la un conflict

56
 neinternaţional cu combatanţii participând la conflictele
internaţionale.
Beligerant. Termenul defineşte situaţia juridică a unui stat aflat în
război cu alt stat. Statele beligerante au anumite drepturi şi
obligaţii prin legile şi obiceiurile războiului.
Acestea se aplică atât statelor beligerante cât şi părţilor aflate
într-un conflict armat cărora li s-a recunoscut calitatea de
răsculaţi sau de beligeranţi.
Boicot, mijloc de constrângere care constă în întreruperea relaţiilor
economice, a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene,
poştale şi a altor mijloace de comunicaţii, precum şi ruperea
relaţiilor diplomatice. B. a apărut în practica internaţională la
începutul sec. XX. Pe baza Cartei ONU, dreptul de a hotărâ
instituirea b. faţă de un stat aparţine Consiliului de Securitate.
Bulă Papală, act oficial emis de Sf. Scaun pentru soluţionarea unor
importante probleme de drept canonic şi, câteodată, de ordin
politic. B.p. sunt redactate de către cancelaria papală, semnate
de Papă şi întărite cu o pecete sferică – bulă. În general, sunt
denumite cu primele cuvinte cu care începe textul lor.
Bune oficii. Prin „bune oficii” un stat intervine în litigiul existent
sau pe cale sa se declare între alte două state, mijlocind
soluţionarea paşnică a diferendului.
Punând bunele sale oficii la dispoziţia a două state părţi într-un
litigiu, un guvern joacă un rol mai important decât acela de
simplu canal de comunicaţie.
Bunele oficii nu se confundă cu mediaţia – mijloc de rezolvare
paşnică a litigiilor internaţionale – care presupune conducerea
efectivă a tratativelor de către mediator.
Caducitate, încetarea valabilităţii unui tratat ca urmare a faptului
că nici una din părţi nu-l mai aplică sau nu-l recunoaşte, dată
fiind apariţia unei situaţii care face imposibilă executarea sa.
Imposibilitatea de executare a unui tratat ca urmare a
dispariţiei definitive a unui element indispensabil executării
tratatului. C. diferă de abrogare, denunţare, şi de ieşirea din
vigoare a tratatelor conform prevederilor lor exprese.
Canal diplomatic, legătura şi comunicarea între două sau mai
multe state prin intermediul ministerelor de externe şi
misiunilor diplomatice, în forme şi metode specifice activităţii
diplomatice.

57
Casus Belli, expresie latină cu sensul „caz (motiv) de război”.
Desemnează actele sau evenimentele care, violând sau
ameninţând în mod grav interesele fundamentale ale unui stat,
justifică declararea războiului.
Cifru diplomatic, ansamblul de caractere convenţionale (cifre şi
semne) folosite pentru transmiterea corespondenţei
diplomatice, spre a i se asigura respectarea caracterului său
secret. Dreptul misiunilor diplomatice de a folosi un cifru este
unanim recunoscut.
Clase ale consulilor, categorii în care sunt împărţiti şefii posturilor
consulare. Conform Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile
consulare (1963), aceste clase sunt: consul general, consul şi
agent consular. Statele au dreptul să-şi fixeze şi alte denumiri
pentru şefii posturilor consulare. Consulii, indiferent de clasa
căreia îi aparţin, se bucură, din partea statului pe al cărui
teritoriu funcţionează, de aceleaşi drepturi şi au aceleaşi
îndatoriri faţă de acel stat.
Clase ale şefilor misiunilor diplomatice, categorii (ranguri) în
care sunt impărţiţi şefii misiunilor diplomatice. Au fost stabilite
pentru prima dată la Congresul de la Viena din 1815 şi
completate la Congresul de la Aachen din 1818. Convenţia de la
Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din 18 apr. 1961,
prevede, în art. 14, că: „Şefii de misiune se împart în trei clase,
şi anume: a ambasadorilor sau nunţilor acreditaţi pe lângă şefii
de state şi a celorlalţi şefi de misiune cu rang echivalent; a
trimişilor, miniştrilor sau internunţilor acreditaţi pe lângă şefii
de state; a însărcinaţilor cu afaceri acreditaţi pe lângă
ministerele afacerilor externe”. Şefii misiunilor diplomatice de
toate clasele se bucură de aceleaşi drepturi în îndeplinirea
funcţiilor lor. Deosebirea dintre diferitele clase apare numai în
ceea ce priveşte ceremonialul şi protocolul diplomatic;
ambasadorii sunt consideraţi ca reprezentând nu numai statul,
ci şi personal pe şeful statului; ei pot duce tratative cu şeful
statului străin; de obicei, ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari
sunt numiţi de către şeful statului, iar însărcinaţii cu afaceri, de
către ministrul de externe. Ambasadorii şi miniştrii
plenipotenţiari sunt acreditaţi pe lângă şeful statului de
reşedinţă, iar însărcinaţii cu afaceri, pe lângă Ministerul de
Externe al statului de reşedinţă.

58
Cobeligeranţă, situaţie în care se află un stat care participă la
război alături de alte state, împotriva unui inamic comun, dar
fără ca această participare să aibă la bază un tratat de alianţă.
Calitatea de c. dă dreptul statului respectiv sa ia parte,
împreună cu celelalte state beligerante, la negocierile pentru
încheierea păcii, să fie parte contractantă la tratatul de pace, să
primească reparaţii pentru daunele cauzate de război etc.
Compromis. Este acordul intervenit între două state care convin să
transmită spre rezolvare, unei instanţe arbitrale sau judiciare
internaţionale, un litigiu pendinte între ele.
Prin „compromis” (care mai este denumit şi „compromis de
arbitraj”) se stabileşte şi procedura de urmat pentru
soluţionarea litigiului.
Concordat, convenţie încheiată între guvernul unui stat şi papă, în
calitatea acestuia de cap al bisericii romano-catolice. C.
reglementează probleme cum ar fi: exercitarea libertăţii cultului
catolic, învăţământul profesional, statutul clerului (in special în
desemnarea şi investirea episcopilor), drepturile şi obligaţiile
patrimoniale ale bisericii (inclusiv eventualele subvenţii de
stat), trimiterea unui nunţiu apostolic etc. Deşi, potrivit
sistemului juridic contemporan, c. au ca obiect esenţial
raporturi juridice aparţinând dreptului intern al unui stat,
încheierea lor urmează normele dreptului tratatelor.
Condominium, formă de exercitare în comun – de multe ori cu
caracter provizoriu – de către două sau mai multe state a
suveranităţii asupra aceluiaşi teritoriu. C. reprezintă un mod de
rezolvare provizorie a contrarietăţii de interese între state
revendicând un anumit teritoriu.
Consens (înţelegere, acord în practica internaţională), mod de
adoptare a unei hotărâri în cadrul unor conferinţe sau al
reuniunilor unor organe internaţionale multilaterale, nu prin vot,
ci prin asentimentul tuturor statelor (organizaţiilor) participante.
Consul, persoană numită de un stat în calitate de şef al unui post
consular al său pentru îndeplinirea funcţiilor consulare într-o
anumită circumscripţie consulară. C. urmează în grad după
consul general. În Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile şi
imunităţile consulare (1963), c. este numit „funcţionar
consular”, termen prin care se înţelege orice persoană, inclusiv
şeful de post consular. Procedura de numire şi rechemare a c.,

59
 sediul şi circumscripţia consulară sunt reglementate de statul
care îl numeşte, în înţelegere cu statul de reşedinţă. Spre
deosebire de diplomaţi, c. nu sunt reprezentanţi politici ai
statului lor. Ei nu reprezintă ţara lor în totalitatea relaţiilor cu
statul străin, ci numai în domeniul relaţiilor consulare. În cazul
în care ţara sa întreţine în ţara de reşedinţă şi un consulat
general, c. va fi subordonat consulului general.
Convenţie, înţelegerea realizată între două sau mai multe state
prin care se reglementează relaţiile lor într-un anumit domeniu.
După semnarea sa de catre reprezentanţii împuterniciţi ai
statelor contractante, c. intră în vigoare prin aprobare sau
ratificare, dacă această din urmă condiţie este prevăzută în c.
Ca şi pentru orice alt tratat internaţional, principiul de baza care
guvernează materia c. internaţionale este „pacta sunt
servanda”, adică obligaţia de a le respecta şi aplica cu bună
credinţă.
Corespondenţa diplomatică, comunicare oficială, făcută în scris,
între şefii de stat şi de guvern, între Ministerul Afacerilor
Externe şi alte ministere ale statului acreditar şi misiunile
diplomatice străine, precum şi între misiunile diplomatice
acreditate în capitala aceluiaşi stat. Formele c.d. sunt
împărţite, după conţinut şi după aspectul lor tehnic, în: notă
personală; notă diplomatică, aide-mémoire; memorandum;
scrisoare particulară cu caracter semioficial. C.d. se redactează
în limba statului de la care provine şi este însoţită, în semn de
curtoazie, de o traducere neoficială în limba statului destinatar.
În corespondenţa diplomatică se folosesc şi alte limbi de
circulaţie internaţională (franceza, engleza, rusa etc.). C.d. are
un caracter oficial. În documentele c.d. nu se admit corecturi,
prescurtări şi sublinieri. C.d. se transmite prin curier special,
dar poate fi înmânată şi personal sau transmisă prin poştă.
Corp consular, totalitatea consulilor – consuli generali, consuli,
viceconsuli şi agenţi consulari – care funcţionează într-o
anumită localitate (oraş, port, regiune etc.). În cadrul c.c.,
precăderea consulilor se stabileşte în funcţie de rang şi de
clasă, iar în cadrul aceluiaşi rang, după data intrării în
funcţiune, în mod oficial, a consulului, cu gradul respectiv, în
circumscripţia consulară respectivă.

60
Corp diplomatic. În sens larg, corpul diplomatic este compus din
totalitatea agenţilor diplomatici aflaţi pe teritoriul statului de
reşedinţă, împreună cu membrii familiilor lor. Corpul diplomatic,
în sens larg, este alcătuit din şefii reprezentanţelor diplomatice.
Corpul diplomatic este reprezentat de un decan (fr. „doyen”,
engl. „dean”), care este şeful misiunii diplomatice cel mai vechi
acreditat în statul de reşedinţă, cu rangul cel mai înalt.
Curier diplomatic, persoană care transportă corespondenţă
diplomatică. C.d. nu poate fi reţinut, sechestrat sau
percheziţionat. Statele străine pe al căror teritoriu trece c.d.,
sunt obligate, conform dreptului internaţional, să-l sprijine şi
să-l ocrotească. C.d. are paşaport diplomatic şi buletin de
curier diplomatic.
Cutuma internaţională, izvor al dreptului internaţional, c.i.
cuprinde totalitatea regulilor de conduită apărute în practica
relaţiilor interstatale şi recunoscute de state ca având valoare
juridică, în sensul că exprimă o normă de drept internaţional. La
formularea c.i. contribuie existenţa unei practici îndelungate şi
generalizate a statelor (inveterata consuetudo), precum şi
recunoaşterea lor că acea practică are forţă juridică obligatorie
(opinio juris). C.i. joacă un rol important în relaţiile
internaţionale, normele dreptului internaţional general, în bună
parte, fiind de origine cutumiară.
Decanul corpului diplomatic, diplomatul, cel mai înalt în rang şi
cel mai vechi acreditat în acest rang într-un stat, care se află în
fruntea corpului diplomatic. În unele state, în care sunt
acreditaţi nunţii papali, există obiceiul ca nunţiul, indiferent de
vechimea sa în acreditare, să îndeplinească funcţia de d.c.d.
D.c.d. îndeplineşte funcţii de ordin protocolar, de acord cu
ceilalţi membri ai corpului diplomatic, prezintă felicitări în
numele corpului sau, după caz, exprimă condoleanţe guvernului
sau şefului statului de reşedinţă; el conduce corpul diplomatic la
diferite ceremonii etc.; dă informaţii şi consultaţii colegilor săi
diplomatici asupra practicii protocolare din statul de reşedinţă;
informează corpul diplomatic asupra dorinţelor exprimate de
Ministerul Afacerilor Externe al ţării de reşedinţă sau cu privire
la diverse dispoziţii protocolare. D.c.d. poate lua apărarea
privilegiilor de ceremonial ale membrilor corpului diplomatic
faţă de autorităţile ţării de reşedinţă (de ex. precăderea

61
 membrilor corpului diplomatic faţă de autorităţile locale,
participarea corpului diplomatic la ceremonii, locul corpului
diplomatic la aceste ceremonii etc.). La cerere, decanul poate
avea rolul de arbitru în litigiile dintre membrii corpului
diplomatic. D.c.d. trebuie să se abţină de la intervenţii în
afacerile interne ale ţării de reşedinţă, de la exercitarea de
presiuni asupra guvernului şi de la orice acţiuni care ar duce la
încălcarea dreptului internaţional.
De facto, expresie latină ce desemnează existenţa unei anumite
situaţii de fapt, care nu are, ori care nu a dobândit şi
consacrarea juridică necesară.
De jure, expresie latină ce desemnează existenţa unei situaţii
conforme cu normele de drept.
Demers diplomatic, acţiune întreprinsă de guvernul unui stat –
prin Ministerul Afacerilor Externe, misiunile diplomatice sau alte
organe de relaţii externe – pe lângă guvernul unui alt stat.
Sub aspect formal, d.d. pot fi clasificate în trei categorii:
a) Demersurile orale, care se fac în cadrul intrevederilor dintre
şeful misiunii diplomatice şi ministrul afacerilor externe al
statului acreditar sau un funcţionar superior din acest minister.
Din categoria demersurilor orale fac parte:
- declaraţia, conţinând afirmarea poziţiei politice a statului
acreditant, fie că este vorba de o poziţie de principiu, fie că se
referă la o problemă politică determinată;
- notificarea este demersul prin care misiunea diplomatică pune
în gardă guvernul statului acreditar cu privire la o anumită stare
de lucruri, atrăgăndu-i atenţia asupra unei situaţii care ar putea
avea anumite urmări;
- reprezentarea, demers de o gravitate mai mare, deoarece
conţine aprecieri ale statului acreditant cu privire la o anumită
comportare a statului acreditar;
- comunicarea, act pur şi simplu de informare a guvernului din
ţara de reşedinţă.
b) Demersurile scrise se concretizează în trimiterea de note
diplomatice. Trăsăturile caracteristice ale notelor diplomatice
sunt următoarele:
- sunt comunicări oficiale ale misiunii diplomatice către
ministerul afacerilor externe ale statului acreditar sau ale
acestui minister către misiunea diplomatică;

62
 - pot emana de la misiunea diplomatică ca organ permanent al
relaţiilor internaţionale ale unui stat sau de la şeful misiunii;
- cuprind o expresie de voinţă unilaterală;
- trebuie sa satisfacă cerinţele stilului diplomatic.
c) Demersurile mixte care îmbină procedeele demersului oral cu
ale celui scris. Într-o primă fază, demersul se concretizează
într-o intrevedere între şeful misiunii diplomatice şi ministrul
afacerilor externe al statului acreditar; în a doua fază, printr-o
notă diplomatică se stabilesc în mod clar şi în detaliu poziţiile
exprimate şi elementele problemei.
Denunţarea tratatelor, act unilateral al unui stat, parte la un
tratat, prin care acesta face cunoscut că nu se mai consideră
legat de acel tratat. De regulă d.t. se poate face în virtutea
unei clauze exprese a tratatului, ori atunci când celelalte părţi
consimt la aceasta. D.t. se poate face atât în cazul tratatelor
bilaterale, cât şi în cazul tratatelor multilaterale. În prima
ipoteză, denunţarea are ca efect încetarea aplicării tratatului. În
cea de-a doua, tratatul rămâne în vigoare faţă de părţile care
nu l-au denunţat. D.t. trebuie notificată în mod expres. De
obicei, această notificare se face depozitarului tratatului. În
situaţia când tratatul nu conţine prevederi în legătură cu
denunţarea, aceasta trebuie notificată cu cel puţin 12 luni
înainte de data de la care statul respectiv nu mai doreşte să se
considere legat de acel tratat.
Depline puteri (plenipotenţe), document care conferă, după caz,
persoanei indicate în cuprinsul lui, dreptul de a semna tratate
internaţionale, de a participa la congrese şi conferinţe
internaţionale sau de a purta negocieri în numele statului de la
care emană.
Dreptul de azil, dreptul unui stat de a acorda în virtutea
suveranităţii sale permisiunea de a intra şi de a se stabili pe
teritoriul său unor cetăţeni străini sau unor persoane fără
cetăţenie, urmărite pentru activitatea politică, ştiinţifică etc.
desfăşurată în ţara lor. Acordarea d. de a. presupune în mod
corelativ şi refuzul de a dispune extrădarea celui ce a beneficiat
de azil politic.
Excelenţă, titlu acordat, în unele ţări, demnitarilor (şefi de state,
membri ai guvernului, ambasadori sau miniştri plenipotenţiari).

63
Imunităţi consulare, totalitatea drepturilor de care beneficiază un
post consular şi membrii postului consular pe teritoriul statului
de reşedinţă, ca urmare a exceptării acestora de la jurisdicţia
acestui stat. I.c. se acordă pe bază de reciprocitate, prin
convenţii bilaterale. Convenţia multilaterală de la Viena, din
1963, cu privire la relaţiile consulare lărgeşte sfera şi conţinutul
i.c. apropiindu-le de imunităţile diplomatice.
Imunităţi diplomatice, totalitatea drepturilor de care beneficiază
o misiune diplomatică şi membrii personalului diplomatic pe
teritoriul statului unde îşi desfăşoară activitatea (statul
acreditar), ca urmare a exceptării acestora de la jurisdicţia
statului de reşedinţă. I.d. se acordă pe bază de reciprocitate,
prin convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii suverane a
statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în cât mai bune
condiţii a funcţiilor misiunii diplomatice. I.d. sunt reglementate
şi prin Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile
diplomatice.
Principalele imunităţi ale misiunii diplomatice sunt:
inviolabilitatea localurilor misiunii, a arhivei şi documentelor
diplomatice; organele statului de reşedinţă nu au dreptul să
pătrundă în localul misiunii decât cu consimţământul şefului
misiunii; misiunea are deplina libertate de a comunica cu
guvernul său, inclusiv prin intermediul curierilor diplomatici,
mesaje prin cod sau cifrate şi poate utiliza, cu asentimentul
statului de reşedinţă, un post de radioemisie; corespondenţa
oficială şi valiza diplomatică sunt inviolabile; curierul diplomatic
se bucură de inviolabilitatea persoanei sale.
În ce priveşte i.d. personale ale agenţilor diplomatici, de care
beneficiază şi membrii familiilor acestora, sunt următoarele:
inviolabilitatea persoanei agentului diplomatic (acesta neputând
fi reţinut sau arestat sub nici o formă), precum şi a locuinţei
sale particulare, a documentelor, corespondenţei şi bunurilor
sale; se bucură de imunitate deplină de jurisdicţie penală a
statului acreditar şi, cu anumite excepţii, de imunitate de
jurisdicţie civilă şi administrativă. Deşi nu există obligaţia
statelor de a acorda i.d. şi membrilor personalului administrativ
şi tehnic, precum şi celui de serviciu, totuşi, pe bază de
reciprocitate şi de curtoazie internaţională, statele acordă
acestor categorii de persoane anumite imunităţi, dacă nu sunt

64
 cetăţeni ai statului acreditar. Această practică a fost consacrată
şi în Convenţia de la Viena din 1961 (art. 37).
I.d. încep să-şi producă efectul din momentul în care persoana,
îndreptăţită să beneficieze de ele, a trecut graniţa statului de
reşedinţă şi încetează în momentul în care acea persoană a
părăsit teritoriul statului acreditar. Persoanele ce beneficiază de
i.d. au datoria să respecte legile statului acreditar şi să nu se
amestece în treburile interne ale acestuia. La i.d. nu poate
renunţa decât statul acreditant, agenţii diplomatici neavând un
astfel de drept.
Instrument de ratificare, document prin care se confirmă
ratificarea unui tratat bi- sau multilateral de către statul care l-a
încheiat. Semnat de persoana care este competentă să
angajeze statul parte la tratat şi care este, de obicei, şeful
statului, documentul este destinat să fie remis fie guvernului
celuilalt stat contractant, fie unui alt guvern, anume indicat în
tratat (depozitarul). Nu toate tratatele sunt supuse ratificării.
Sunt tratate care intră în vigoare fără a aştepta procedura
schimbului instrumentelor de ratificare, adică la semnare sau
aderare.
Inviolabilitate, imunitate conferită de dreptul internaţional, de
care se bucură anumite persoane când se află în străinatate –
şeful statului, şeful guvernului, membrii reprezentanţelor
diplomatice, membrii forţelor armate ş.a., precum şi bunurile
statului aflate în străinatate. I. personală a diplomatului, cea
mai importantă dintre imunităţile şi privilegiile personale ale
diplomaţilor. Ea constă în ocrotirea diplomatului, de către statul
de reşedinţă, împotriva oricăror atentate şi în garanţia că
impotriva persoanei lui nu vor fi aplicate nici un fel de măsuri
de constrângere şi nici un fel de presiuni din partea autorităţilor
şi a funcţionarilor ţării de reşedinţă. Diplomatul nu poate fi
arestat sau reţinut pe cale judiciară sau administrativă, iar
autorităţile ţării de reşedinţă trebuie să ia toate măsurile pentru
a împiedica orice atingere adusă persoanei diplomatului,
libertăţii, demnităţii şi onoarei lui. I. sediului şi a arhivelor
misiunii diplomatice obligă autorităţile statului de reşedinţă să
nu pătrundă şi să nu permită ca cineva să pătrundă în sediul
misiunii diplomatice fără asentimentul şefului misiunii. Statul de
reşedinţă are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru

65
 ocrotirea sediului misiunii diplomatice şi a arhivei împotriva
oricăror atentate.
Însărcinat cu afaceri, şef de reprezentanţă diplomatică de clasă
inferioară. Spre deosebire de ambasador, care este acreditat pe
lângă şeful statului, î. cu a. titular este acreditat pe lăngă
ministrul afacerilor externe, printr-o scrisoare de cabinet. Î. cu
a. pot fi permanenţi şi temporari sau ad-interim, când
înlocuiesc pe şeful reprezentanţei în timpul absenţei sale din
statul de reşedinţă, sau în cazul decesului acestuia. În prima
situaţie, î. cu a. este numit de ministrul afacerilor externe, în a
doua situaţie, devine însărcinat cu afaceri un membru al
reprezentanţei. Numele acestei persoane se comunică
Ministrului Afacerilor Externe.
Legaţie, misiune diplomatică cu rang diplomatic inferior
ambasadei. Primele l. au fost înfiinţate în sec. 16. L. sunt
conduse de un trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar sau
de un insărcinat cu afaceri. Celelalte ranguri diplomatice au
aceleaşi denumiri ca la ambasade. Personalul l. este, de obicei,
mai redus decât cel al ambasadelor.
Ministru consilier, funcţie sau rang dipliomatic într-o misiune
diplomatică sau minister al afacerilor externe.
Ministru plenipotenţiar (trimis extraordinar), agent diplomatic
care îndeplineşte în mod permanent funcţia de şef al unei
misiuni diplomatice cu rang de legaţie.
Ministru rezident, al treilea rang diplomatic în ierarhia claselor
şefilor misiunilor diplomatice, stabilită la Congresele de la Viena
din 1815 şi Aix-la-Chapelle, din 1818. În practica actuală a
statelor, rangul de m.r. nu mai este folosit. Convenţia
referitoare la relaţiile diplomatice de la Viena, din 1961, nu a
mai menţionat acest rang diplomatic.
Misiune diplomatică. Organ specific, în domeniul relaţiilor
externe, ce are ca scop asigurarea şi dezvoltarea relaţiilor
normale dintre state şi promovarea intereselor reciproce dintre
acestea. Are sediul permanent pe teritoriul statului acreditar şi
funcţionează pe baza normelor şi principiilor dreptului
internaţional, ale dreptului diplomatic şi a acordului dintre state.
M.d. permanentă a apărut ca instituţie a relaţiilor
internaţionale şi a dreptului internaţional după Pacea Westfalică
din 1648, respectiv în perioada formării şi dezvoltării statelor

66
 centralizate europene. Principalele aspecte ace acestei instituţii
au fost pentru prima dată reglementate pe plan internaţional
prin Regulamentul de la Viena, din 1815, si Protocolul de la
Aix-la-Chapelle, din 1818. După al doilea război mondial, ca
urmare a transformărilor profunde înregistrate în relaţiile
internaţionale, s-a impus necesitatea adaptării normelor
anterioare privind relaţiile diplomatice, inclusiv m.d. şi, ca
atare, a fost negociată şi adoptată Convenţia cu privire la
relaţiile diplomatice de la Viena, din 1961.
Misiune permanentă, reprezentanţa unui stat pe lângă o
organizaţie internaţională în scopul de a asigura o legătură
permanentă între acel stat şi organizaţia respectivă. Apărute în
perioada Societăţii Naţiunilor (în 1930 existau 43 de astfel de
reprezentanţe), şi asimilate din punct de vedere al statutului
lor cu misiunile diplomatice (în acest sens Consiliul federal
elveţian, pe teritoriul căreia se aflau, a emis o hotărâre în
1922), m.p. s-au înmulţit continuu în ultimele decenii,
îndeosebi ca urmare a creşterii rolului organizaţiilor
internaţionale în realizarea diferitelor forme de colaborare între
state.
Misiune specială, misiune temporară, reprezentativă, trimisă de
un stat pe lângă un alt stat, cu consimţământul acestuia din
urmă, pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a
îndeplini, pe lângă el, o anumită sarcină. M.s. este constituită
din unul sau mai mulţi reprezentanţi ai statului trimiţător, dintre
care este desemnat şeful misiunii şi poate cuprinde, în plus,
personal diplomatic, administrativ, tehnic şi de serviciu. M.s.
capătă o importanţă tot mai mare în prezent, fiind folosite
pentru contacte la nivel înalt între state.
Modus vivendi, expresie latină cu sensul de „mod de existenţă”,
folosită pentru a desemna acorduri internaţionale cu caracter
temporar, provizoriu, ce urmează să fie înlocuite ulterior
printr-un tratat sau printr-o convenţie definitivă. De obicei,
statele recurg la această formă de acord internaţional atunci
când nu au ajuns decât la o soluţionare parţială a problemelor
negociate, ori când situaţia concretă ce face obiectul
tratativelor impune ca până la realizarea unui acord complet
sau de lungă durată să existe o reglementare, fie ea şi
provizorie, rezervându-se poziţia părţilor pentru viitor, când se

67
 va reglementa problema în cauză. Din punct de vedere al forţei
sale obligatorii, m.v. are aceeaşi valoare ca oricare alt acord
internaţional.
Notă diplomatică, formă a corespondenţei diplomatice între
Ministerul Afacerilor Externe sau alt organ central al unui stat şi
misiunile diplomatice străine, acreditate în acel stat şi
viceversa, precum şi între misiunile acreditate în aceeaşi
capitală. Ea poate avea mai multe forme:
1) Nota verbală: este o comunicare scrisă, nesemnată,
redactată la persoana a III-a şi care emană de la misiunea
diplomatică sau de la ministerul afacerilor externe al statului
acreditar; în introducere şi in încheiere, nota verbală conţine
formule consacrate de curtoazie.
Notele verbale se folosesc de obicei în urma unei întrevederi
pentru a fixa în scris ceea ce s-a discutat verbal.
În principiu sunt utilizate în materie de importanţă secundară;
totuşi, faţă de supleţea lor, ele pot fi folosite şi pentru probleme
mai importante.
2) Nota semnată: este un document mai solemn; este adresată
personal ministrului afacerilor externe sau şefului misiunii; este
semnată de expeditor.
Nota semnată începe prin formula „Domnule ministru” sau
„Domnule ambasador” şi se termină prin formula de curtoazie
„vă rog să primiţi, domnule ministru, asigurarea înaltei mele
consideraţiuni”.
3) Scrisoarea personală este adresată de şeful misiunii
diplomatice ministrului afacerilor externe şi invers. Este un
document mai puţin protocolar decât notele, ţinând mai
degrabă de domeniul relaţiilor personale, amicale, decât de
domeniul relaţiilor oficiale. Scrisoarea personală are aplicaţie
limitată; prin ea nu se angajează statele, cum este cazul notelor
diplomatice.
4) Nota colectivă este o formă de comunicare deosebit de
solemnă. Nota colectivă se adresează guvernului statului de
reşedinţă de reprezentanţii mai multor state, exprimând
punctul de vedere comun al acestora.
5) Aide mémoire-ul este un document având drept scop să
puncteze aspectele unei probleme care a făcut sau urmează să
facă obiectul unor tratative, să sublinieze consecinţele juridice

68
 şi să arate punctul de vedere al statului care trimite
aide-mémoire-ul.
Acest document emană de la misiunea diplomatică ca organ al
relaţiilor externe al unui stat, este adresat ministrului afacerilor
externe al statului acreditar, nu este semnat şi nu conţine
formula de curtoazie.
6) Memorandumul, identic ca formă cu aide-mémoire-ul, diferă
de acesta în ceea ce priveşte conţinutul său mult mai complet.
Scopul memorandum-ului este de a face istoricul problemei şi al
negocierilor în curs, de a justifica politica urmată de statul
care-l trimite, de a preciza termenii politici şi juridici ai unei
probleme.
Memorandum-ul este adresat adesea si unor state terţe pentru
a le demonstra justeţea pretenţiilor sau poziţiei statului de la
care emană. Pe de altă parte, nu numai misiunile diplomatice, ci
şi delegaţiile statelor la conferinţele internaţionale pot face uz
de memorandum-uri.
7) Schimbul de note are loc între ministrul afacerilor externe şi
misiunea diplomatică atunci când negocierile s-au încheiat cu
succes, printr-un acord.
Forma şi conţinutul notelor se stabilesc în prealabil de comun
acord iar schimbul lor se face în acelaşi timp.
Notele pot avea forma unor note verbale (în cadrul unor
chestiuni secundare, de exemplu: reglementarea unui incident)
sau a unor note semnate (în cazul încheierii unui acord etc.).
8) Ultimatum-ul este documentul prin care un stat îşi exprimă
faţa de un altul, poziţia sa ultimă şi irevocabilă.
Oficios, ştire sau comunicat ce emană de la o autoritate, fără a
avea însă un caracter oficial. Calificativ dat organelor de presă,
agenţiilor de ştiri etc. care exprimă punctul de vedere al unui
guvern, fără ca acesta să fie însă oficial. Acestea au o strânsă
legătură cu autorităţile, redau linia lor politica, însă formal nu
depind de ele şi, în ultimă instanţă, nu le angajează.
Parafare, semnare prealabilă a tratatelor sau a unor părţi ale
acestora numai cu iniţialele numelui împuterniciţilor părţilor
contractante. P. marchează acea fază în procesul de încheiere
a tratatului în care părţile s-au înţeles asupra textului elaborat
al tratatului care urmează să fie supus guvernelor respective
spre a hotărâ dacă instrumentul, cuprinzând textul parafat, va fi

69
 încheiat. P. are drept efect, în principiu, certificarea textului
rezultat din tratative: acesta nu mai poate fi modificat de
împuterniciţi. P. poate constitui o semnare definitivă atunci
când părţile care au negociat textul tratatului respectiv s-au
înţeles în acest sens. Statele în cauză pot conveni să modifice
textul parafat.
Persona grata, expresie latină cu sensul „persoană agreată”,
folosită în relaţiile diplomatice spre a desemna un diplomat
pentru a cărui numire în calitate de şef al misiunii diplomatice,
statul acreditar şi-a dat agrementul. Orice alt membru al
personalului diplomatic al misiunii devine p.g. după primirea
vizei diplomatice de intrare pe teritoriul statului de reşedinţă al
misiunii sau după ce numirea sa a fost adusă la cunoştinţa
Ministerului Afacerilor Externe al statului de reşedinţă şi acesta
nu a manifestat opunere într-un termen rezonabil.
Persona non grata, expresie latină cu sensul „persoană
neagreată” folosită în practica diplomatică spre a desemna o
persoană pentru a cărei numire în calitate de şef al misiunii
diplomatice nu s-a primit agrementul statului acreditar. De
asemenea, este considerat p. non g. diplomatul căruia statul
de reşedinţă al misiunii i-a cerut să părăsească teritoriul său, fie
datorită comportării ofensatoare la adresa guvernului, a
intervenţiei în afacerile interne ale acelei ţări, a nerespectării
legilor şi obiceiurilor locale, a folosirii abuzive a privilegiilor şi
imunităţilor diplomatice, a încălcării normelor generale de com-
portare a diplomaţilor, fie ca retorsiune împotriva declarării p.
non g. a unui diplomat al statului de reşedinţă de către statul
trimiţător. Termenul de p. non g. este folosit doar pentru
membrii personalului diplomatic. În urma declarării p. non g.,
diplomatul trebuie să părăsească în cel mai scurt timp teritoriul
străin; în caz contrar împotriva lui se poate lua măsura
expulzării.
Plenipotenţiar, persoana investită cu depline puteri de către
autoritatea competentă a unui stat, în scopul de a reprezenta
acel stat în vederea negocierii, adoptării, autentificării sau
semnării unui tratat internaţional. Spre deosebire de trecut
când p. angaja, de regulă, statul pe care îl reprezenta, în
prezent el are puteri limitate (stabilite prin mandatul primit), a
căror depăşire sau încălcare lipseşte de orice valoare juridică

70
 actele încheiate. Termenul de p. este folosit adesea în pream-
bulul ori în clauzele finale ale tratatelor, pentru a desemna per-
soana însărcinată să negocieze, să redacteze ori să semneze
tratatul. P. trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar, rang
diplomatic stabilit de Congresul de la Viena din 1815 şi
recunoscut prin Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la
relaţiile diplomatice.
Precădere diplomatică, una dintre cele mai importante instituţii
ale ceremonialului diplomatic, conform căreia se stabileşte locul
fiecărui diplomat cu ocazia festivităţilor sau primirilor oficiale.
P.d. poate fi de mai multe feluri: a) precăderea corpului
diplomatic invitat la adunări sau festivităţi publice; i se acordă
un loc de onoare, în apropierea şefului statului sau guvernului
statului gazdă, acelaşi pentru toţi membrii corpului diplomatic;
b) precăderea între şefii misiunilor diplomatice; este stabilită
conform claselor, rangurilor din care fac parte, iar în cadrul
fiecărei clase după vechimea în acreditare. Precăderea între
ceilalţi diplomaţi se stabileşte după rangul lor, iar la rang egal
după vechimea în rangul actual în statul de reşedinţă. În unele
ţări catolice, nunţiul papal se bucură de precădere faţă de
ceilalţi ambasadori; c) precăderea între reprezentanţii
diplomatici şi autorităţile ţării de reşedinţă se stabileşte după
regula că ambasadorii străini, reprezentanţi ai şefului statului
lor, urmează imediat după şeful statului de reşedinţă; din
considerente de curtoazie, ambasadorii străini cedează însă
acest loc primului ministru al ţării de reşedinţă; d) precăderea
diplomaţilor, în cadrul personalului misiunii diplomatice este
stabilită de statul pe care îl reprezintă misiunea diplomatică şi
comunicată statului de reşedinţă.
Privilegii consulare, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor juridice,
altele decât imunităţi acordate unui post consular şi membrilor
postului consular pe teritoriul statului de reşedinţă. P.c. se
acordă pe bază de reciprocitate, prin convenţii bilaterale.
Convenţia multilaterală de la Viena, din 1963, cu privire la
relaţiile consulare lărgeşte sfera p.c., apropiindu-le astfel de
privilegiile diplomatice. Trebuie făcută distincţia între privilegiile
acordate postului consular şi cele de care beneficiază membrii
postului consular. În prima categorie sunt incluse: dreptul
statului trimiţător de a folosi drapelul său naţional şi stema sa

71
 pe clădirea postului consular şi la reşedinţa şefului oficiului
consular; exonerarea de impozite a postului consular pentru
taxele percepute în legătură cu actele consulare. În ce priveşte
privilegiile acordate membrilor postului consular, de care
beneficiază şi membrii familiilor acestora, ele sunt următoarele:
scutirea de toate obligaţiile prevăzute de legile şi
regulamentele statului de reşedinţă în materie de inmatriculare
a străinilor şi de permise de şedere, ori de permise de muncă;
scutirea fiscală, cu excepţia impozitelor indirecte, a celor pe
bunuri imobile particulare ori pe venituri particulare, a celor
privind drepturile de succesiune ori a taxelor judiciare, scutirea
de taxe vamale şi de control vamal pentru obiectele de uz
personal; scutirea de prestaţii personale.
Privilegii diplomatice, totalitatea înlesnirilor şi avantajelor de
care beneficiază o misiune diplomatică şi membrii personalului
diplomatic pe teritoriul şi din partea statului unde îşi desfăşoară
activitatea (statul acreditar). P.d. se acordă pe bază de
reciprocitate, prin convenţii bilaterale, în virtutea egalităţii
suverane a statelor, în scopul de a asigura îndeplinirea în cât
mai bune condiţii a funcţiilor misiunii diplomatice. P.d. îşi
găsesc reglementarea şi prin Convenţia de la Viena, din 1961,
cu privire la relaţiile diplomatice.
Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele:
misiunea şi şeful său au dreptul să arboreze drapelul şi să aşeze
stema statului acreditant pe localurile misiunii, inclusiv
reşedinţa şefului de misiune, şi pe mijloacele de transport ale
acestuia; statul acreditant şi şeful misiunii sunt scutiţi de orice
impozite şi taxe asupra localurilor misiunii, cu excepţia
impozitelor sau taxelor percepute ca remuneraţie pentru
servicii particulare prestate; sunt scutite de orice impozite şi
taxe drepturile şi taxele percepute de către misiune pentru
actele oficiale întocmite.
În ceea ce priveşte privilegiile personale ale agenţilor
diplomatici, de care beneficiază şi membrii familiilor acestora,
ele sunt următoarele: scutirea de orice impozite şi taxe
personale sau asupra bunurilor, cu excepţia impozitelor
indirecte, a impozitelor şi taxelor asupra bunurilor imobile
particulare aflate pe teritoriul statului de reşedinţă, dacă
diplomatul nu le foloseşte în scopul indeplinirii unor atribuţii de

72
 serviciu, a impozitelor pe succesiune, a impozitelor pe venituri
particulare, a impozitelor pentru prestări de servicii şi a taxelor
judiciare; scutirea de taxe vamale pentru obiectele destinate
uzului personal al agentului diplomatic ori a membrilor familiei
sale; scutirea de controlul vamal a bagajului personal. Pe bază
de reciprocitate şi de curtoazie internaţională, statele acordă
unele privilegii şi membrilor personalului administrativ şi tehnic,
precum şi celui de serviciu, dacă nu sunt cetăţeni ai statului
acreditar. P.d. îşi produc efectul din momentul în care cel
îndreptăţit să beneficieze de ele a trecut graniţa statului de
reşedinţă şi încetează atunci când acea persoană a părăsit
teritoriul statului acreditar.
Pro memoria (în practica relaţiilor diplomatice), document fără
semnătură şi lipsit de formule de politeţe, care conţine o simplă
expunere a unor fapte sau redarea unor taxe care privesc
obiectul unei convorbiri, înmânat de un diplomat celeilalte părţi
„pentru memorie”.
Promulgare, act prin care organul de stat competent, stabilit de
Constituţie, constată că o lege a fost adoptată de forul
legislativ. P. are drept efect de a face ca legea să devină
executorie.
Protocol, înţelegere internaţională încheiată în diferite domenii (de
ex. protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii
gazelor asfixiate, toxice sau altele asemănatoare şi a
mijloacelor bacteriologice). Accesoriu la un tratat, prin care se
modifică, se completează, se înterpretează, se prelungeşte
valabilitatea unui tratat încheiat anterior (protocol adiţional).
Document întocmit pentru a consemna o acţiune în domeniul
încheierii tratatelor (de ex. Protocolul referitor la schimbul
instrumentelor de ratificare, la semnarea unor tratate, la
încheierea unor tratative etc.). Procesul-verbal al dezbaterilor
conferinţelor sau al sesiunilor organizaţiilor internaţionale, care
este semnat de participanţi. Ceremonial, etichetă. V. şi protocol
diplomatic, totalitatea regulilor care stabilesc formele
ceremoniale ale relaţiilor dintre diplomaţi şi dintre aceştia şi
reprezentanţii ţării de reşedinţă, precum şi modul de
desfăşurare a diferitelor manifestări diplomatice.
Publicarea tratatelor, ansamblul de măsuri luate la nivel
guvernamental pe plan intern şi internaţional pentru ca

73
 tratatele internaţionale încheiate de un stat să fie aduse la
cunoştinţa generală. P.t. pe plan intern are loc, de regulă, prin
inserarea textului lor în buletinul oficial de publicaţii al statului
respectiv. Pe plan internaţional, p.t., a cărei apariţie se
datorează dorinţei de a desfiinţa diplomaţia secretă, este
reglementată din timpul Societăţii Naţiunilor, fiind consacrat în
Pactul acestei organizaţii. P.t. este consacrată în Carta O.N.U.,
care prevede că tratatele încheiate de membrii O.N.U trebuie
înregistrate la Secretariatul O.N.U şi publicate de către acesta.
Tot astfel, Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor
(1969) prevede p.t. după intrarea lor în vigoare. De asemenea,
orice schimbări privind părţile la tratat ori clauzele acestuia
trebuie să fie înregistrate la Secretariatul O.N.U. şi publicate în
colecţia de tratate ale acestei organizaţii.
Ratificare, act prin care un stat, prin organele sale competente, îşi
exprimă consimţământul de a fi parte la un tratat semnat de
plenipotenţiarii săi. Un tratat supus r. nu are forţă obligatorie
decât după r. sa. În general, r. este de competenţa şefului
statului sau a parlamentului. R. constituie un act de
suveranitate a statului; ca atare ea poate fi refuzată, fără a fi
necesară motivarea refuzului. Cu prilejul r. unui tratat
multilateral, statele pot face rezerve. R. se efectuează prin
întocmirea unui document special, denumit instrument de r.
Tratatele bilaterale intră în vigoare la data efectuării schimbului
instrumentelor de r. Instrumentele de r. ale unui tratat
multilateral se depun spre păstrare statului depozitar al
tratatului, iar în cazul tratatelor încheiate sub egida O.N.U.,
Secretariatului O.N.U. Intrarea în vigoare a unui tratat
multilateral, pentru statele care au r. tratatul, are loc după
depunerea unui anumit număr de instrumente de r. prevăzut în
tratat.
Raţiune de stat, teorie politică şi diplomatică după care interesele
de stat primează asupra oricăror considerente de drept şi
morală. Expresia se foloseşte în unele state drept explicaţie,
fără alte argumente, pentru măsuri luate în cadrul politicii
externe sau interne a statelor respective.
Relaţii diplomatice, raporturi politice cu caracter oficial şi de
continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voinţă
reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele şi

74
 le trimit în scopul dezvoltării colaborării internaţionale şi al
apărării intereselor fiecărui stat şi ale cetăţenilor săi pe
teritoriul celuilalt stat. R.d. reprezintă forma superioară a
legăturilor dintre state; ele contribuie la lărgirea şi
intensificarea raporturilor bilaterale în toate domeniile de
activitate (politic, economic, cultural-ştiintific, consulare etc.).
Resortisant, termen folosit în literatura de drept internaţional,
uneori sinonim cu acela de naţional (cetăţean), iar alteori, într-o
accepţie mai largă, desemnând toate persoanele care sunt
supuse suveranităţii unui stat. El se referă atât la persoanele
fizice, cât şi la persoanele juridice care au naţionalitatea unui
anumit stat. În mod excepţional, termenul r. a fost folosit de
jurisdicţia franceză în aplicarea dispoziţiilor tratatelor de pace
cu privire la bunurile, drepturile şi interesele „resortisanţilor”
statelor inamice, în legătură cu apartenenţa unei persoane,
care, fără a avea naţionalitatea unui stat inamic, a servit în
armata acestuia.
Restitutio in integrum, reparare integrală a prejudiciilor cauzate
cu încălcarea normelor de drepr, prin restabilirea situaţiei care
existase înainte de producerea actului ilicit. Este modul cel mai
adecvat pentru repararea prejudiciului cauzat, atunci când
acest mod de reparare este posibil în practică. În cazul în care
r. in i. nu este posibilă, răspunderea celui în culpă se va
materializa într-o despăgubire bănească sau o altă formă de
reparaţie cunoscută de părţi sau hotărâtă de instanţa juridică
competentă.
Ruperea relaţiilor diplomatice, curmarea raporturilor
diplomatice directe între două state prin rechemarea agenţilor
diplomatici, la iniţiativa unuia din statele în cauză. R.r.d. se
poate produce în împrejurări diverse ca urmare a unor dificultăţi
intervenite în raporturile dintre cele două state sau în caz de
război. R.r.d. trebuie să rezulte din declaraţii sau acte fără
echivoc. Spre deosebire de starea de război, r.r.d. nu duce la
desfiinţarea tratatelor bilaterale între cele două state (cu
excepţia celor care presupun în mod necesar existenţa acestor
relaţii), nici la înlăturarea tuturor raporturilor bilaterale. Statele
respective pot întreţine, în continuare, raporturi consulare,
legături comerciale, pot trimite şi primi misiuni speciale etc. Se
face distincţie între r.r.d. (când misiunea diplomatică încetează

75
 definitiv, întregul personal al misiunii este rechemat etc.) şi
suspendarea relaţiilor diplomatice (retragerea temporară a
personalului misiunii).
Schimb de note, mod de realizare a unei înţelegeri între două
state, într-o anumită problemă, pe calea remiterii reciproce a
unor note diplomatice, având acelaşi conţinut şi purtând
aceeaşi dată. S. de n. se efectuează de către Ministerul
Afacerilor Externe şi misiunea diplomatică a celuilalt stat
acreditată în ţara respectivă.
Scrisoare de acreditare, document oficial, emanând de la statul
acreditant, prin care se atestă calitatea oficială a şefului
misiunii diplomatice. S. de a. sunt semnate de şeful statului
acreditant şi adresate şefului statului acreditar, în cazul în care
şefii de misiune sunt ambasadori sau miniştri plenipotenţiari. S.
de a. pentru însărcinatul cu afaceri este denumită scrisoare de
cabinet. De regulă, s. de a. cuprind numele, titlul, calitatea
specială a diplomatului, obiectul general al misiunii sale şi
apelul de a i se acorda sprijin în îndeplinirea acesteia etc.
Remiterea s. de a. fixează, de regulă, momentul începerii
activităţii oficiale a şefului misiunii diplomatice. Acţiunea de
remitere are lor în cadrul unei ceremonii solemne. Acreditarea
concomitentă a aceluiaşi şef de misiune pe lângă două sau mai
multe state este denumită dublă acreditare, acreditare multiplă
sau concurentă. Ea se poate efectua numai cu consimţământul
fiecăruia dintre statele în cauză. Situaţia inversă acreditării
multiple este acreditarea de catre mai multe state a aceleiaşi
persoane ca şef de misiune pe lângă un stat, dacă acesta este
de acord.
Scrisoare de rechemare, document care confirmă faptul că şeful
misiunii diplomatice, ambasador sau ministru plenipotenţiar
este rechemat din funcţie de către guvernul său. S. de r.
emană de la şeful statului pe care îl reprezintă diplomatul şi
sunt adresate şefului statului de reşedinţă a misiunii
diplomatice. De obicei, în s. de r. sunt explicate, pe scurt,
cauzele oficiale ale rechemării (cererea reprezentantului
diplomatic de a fi rechemat, starea sănătăţii, încredinţarea altor
însarcinări etc.). S. de r. sunt înmânate şefului statului de
reşedinţă fie de către reprezentantul diplomatic care este
rechemat, în cadrul unei audienţe de rămas bun, fără ceremonii

76
 speciale, fie, dacă reprezentantul diplomatic a părăsit teritoriul
ţării de reşedinţă a misiunii, de către succesorul lui în acel post,
cu ocazia prezentării de către acesta a scrisorilor de acreditare,
ca şef al misiunii diplomatice.
Sigiliu, pecete, ştampila pe a cărei faţă este desenată stema
statului şi înscrisă denumirea acestuia, şi care se aplică pe un
act, tratat, convenţie etc. Împreună cu semnătura şefului
statului sau guvernului, ori a plenipotenţiarului îndrituit, conferă
acestora autenticitate.
Sine die, expresie latină cu sensul „fără termen”, folosită pentru a
se arăta că realizarea unor acţiuni a fost amânată în viitor, fără
a se preciza vreun termen oarecare în această privinţă.
Statu quo, expresie latină, având în limba română sensul: „în
situaţia în care”. Expresia, având o frecventă aplicaţie în
limbajul diplomatic, evocă o situaţie de fapt existentă la un
moment dat, determinarea momentului de referinţă fiind foarte
importantă.
În literatura engleză se foloseşte expresia „status quo”, cu
aceeaşi semnificaţie. Se mai folosesc expresiile „statu quo ante
bellum” sau „statu quo ante”, având sensul: „în situaţia
dinainte de război”.
Ultimatum. Ultimatum-ul este un document diplomatic redactat de
regulă în formă de notă sau memorandum, în care se pun
condiţii irevocabile, reprezentând „ultimul cuvănt” înainte de
ruperea negocierilor. Prin ultimatum, una din părţi aduce la
cunoştinţa celeilalte că dacă nu va primi un răspuns satisfăcător
până la o anumită dată, la o oră determinată, se vor produce
anumite consecinţe.
Aceste „consecinţe” nu trebuie să fie, neapărat, războiul; astfel
ultimatum-ul nu este sinonim cu „declaraţia de război”, aşa
cum este privit uneori.
Nu întotdeauna ultimatum-ul constituie un mijloc de intimidare;
el poate fi o ultimă încercare de rezolvare paşnică a unui
diferend internaţional.
Valiza diplomatică. Prin această expresie se desemnează în
practica diplomatică coletul sau coletele care conţin documente
diplomatice sau obiecte de uz oficial.
Valiza diplomatică nu poate fi deschisă nici reţinută: ea este
încredinţată curierilor diplomatici, persoane care posedă

77
 paşapoarte speciale şi care, în exerciţiul lor, se bucură de
protecţie în statul acreditar.
Deşi în practică valiza diplomatică conţine şi corespondenţa
particulară, precum şi obiecte de uz privat, tendinţa practicii
diplomatice mai recente este de a limita folosirea valizei
diplomatice la documentele strict personale.

_____________
(Termeni şi informaţii din: Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979; M. Maliţa,
Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970; H. Nicolson, Diplomacy,
Londra, 1950; L. Dembinski, The modern law of diplomacy. External
missions of states and international organizations, Boston, Dordrecht,
Lancaster. 1988; W. Watson, Diplomacy. The dialogue between states,
Londra, 1982; I.M. Anghel, Dreptul diplomatic, Bucureşti, 1984; I.M. Anghel,
Dreptul consular, Bucureşti, 1978; A. Bonciog, Drept diplomatic, Bucureşti,
1997; J. Serres, Manuel practique de protocole, Paris, 1992; P. Tănăsie,
Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993)

78
 SINTEZE ŞI STUDII DE CAZ

Negocierea

I. Tehnici şi tactici integrative (cooperative, constructive)

• Tehnica concesiilor simetrice

• Negocierea tip „salam“ (felie cu felie, punct cu punct)

• Tehnica lărgirii câmpului de negociere

• Tehnica transformării câmpului de negociere

• Tehnica de folosire a circumstanţelor

• Tehnica apelării la un terţ

• Jocul cu cărţile pe faţă

• Tactica prieteniei şi a ospitalităţii

• Reformularea propunerilor

• Promisiunea condiţionată

• Apelul la legislaţie

• Testările

79
 • Abţinerea sau punerea între paranteze a unei probleme
dificile

• „Ceea ce pot accepta este doar 60%“

• Persuasiunea

II. Tehnici şi tactici manipulatoare

• Scurtarea perioadei de negociere

• Tehnica concesiei limită

• Tehnica enervării partenerului

• Tehnica culpabilizării

• Tehnica apelării la „marele patron“

• Tehnica „Da, dar...“

• Ultimatumul

• „Bluff“-ul sau praful în ochi

• Dezinformarea sistematică

• Minciuna sistematică

• Atacul la persoană

• Adresarea agresivă

• Ameninţarea

80
 • Ironizarea

• Apelarea la informaţii false

• Politica faptului împlinit

• Surpriza

• Tactica tăcerii

• Pauzele

• Schimbarea planului negocierii

• Mimarea ignoranţei

• Revenirea la punctele deja discutate

• Obiecţiile sistematice

• Apelul la tactici nonverbale (mimică, gesturi etc.)

III. Principii privind acordarea concesiilor

• Nu se fac concesii înainte de a fi nevoie

• Este necesară pregătirea unei motivaţii credibile pentru o

marjă de negociere de 10-20%

• Nu se acceptă prima oferă a partenerului

• Nu se cedează de la început într-un aspect major; se

începe cu o concesie minoră

• Concesiile nu se acordă pe gratis

81
 • Concesiile se contabilizează – ca număr şi ca valoare –
pentru a se putea reacţiona corespunzător
• Ritmul concesiilor trebuie să fie reciproc – ca valoare –
între părţi

• Dacă nu se obţine o concesie trebuie să se încerce cel

puţin o promisiune

• Eşalonarea concesiilor trebuie să urmeze o „schemă“,

care să asigure „beneficiul“ final

Studiu de caz Tactica

tăcerii *

În cursul celui de-al doilea război mondial, primul ministru

englez Chamberlain a demisionat, propunându-i regelui
George al V-lea să-l numească pe Lord Halifax în locul său şi
rugându-l pe Churchill să primească să fie „numărul doi“.
Aflând acest lucru, Beaverbrook, magnatul presei
conservatoare, se duce glonţ la Churchill acasă strigând:
„Winston, nu ţi se potriveşte rolul de strălucit secund“. El îi
smulge omului politic o promisiune: „Când veţi fi convocaţi
pentru acceptul definitiv, jură-mi că vei păstra trei minute
de tăcere înainte de a spune «da»“. Chamberlain îi cheamă
pe Churchill şi pe Halifax. El îi cere lui Churchill să confirme
că acceptă să fie „numărul doi“. Churchill aşteaptă 20 de
secunde, 30, 60, un minut şi jumătate... Atunci, Halifax se
ridică şi afirmă flegmatic: „Am înţeles. Nu eu trebuie să fiu
prim-ministru, ci Winston Churchill“.

Imunităţi şi privilegii diplomatice

Studii de caz
*Micaela Gulea, Strategii, tehnici, tactici de negociere, ASE, Bucureşti, 1995, p.
42.

82
 În 1982, un om a fost împuşcat într-un bar din Washington,
de către un tânăr de 18 ani, fiul unui diplomat de la
Ambasada Braziliei în S.U.A. Acesta nu a fost nici arestat şi
nici judecat şi, beneficiind de imunitate ca membru al
familiei unui agent diplomatic, i s-a permis să părăsească
liber teritoriul S.U.A. *

În 1984, o poliţistă britanică, Yvonne Fletcher, a fost ucisă

cu focuri de armă trase din clădirea ambasadei Libiei la
Londra. Măsura întreprinsă de guvernul britanic a fost
aceea de a rupe relaţiile diplomatice cu Libia, ceea ce
impunea părăsirea Marii Britanii de către toţi agenţii
diplomatici libieni. În conformitate cu imunitatea la care au
dreptul agenţii diplomatici, s-a asigurat ieşirea liberă din
ţară a întregului personal diplomatic libian, inclusiv
făptuitorul omorului, iar curierul diplomatic al ambasadei,
care cu certitudine conţinea şi arma cu care s-a tras, nu a
fost confiscat. **

Violarea dreptului inviolabilităţii poate lua forme mai puţin

vizibile, însă mult mai sofisticate. Aşa s-a întâmplat, de
exemplu, în Varşovia, când dispozitive de ascultare au fost
descoperite în noile clădiri ale ambasadelor americană,
engleză şi franceză, locaţii construite prin contracte locale.
Cazuri similare au avut loc şi în alte capitale. O instalaţie de
o importanţă particulară a fost găsită în 1978 în ambasada
americană din Moscova. Ca replică la protestul american,
autorităţile sovietice au afirmat că dispozitivul era pur şi
simplu o măsură de protecţie împotriva spionajului şi
activităţilor subversive ale serviciului secret american.
Departamentul de Stat a descoperit totodată că ambasada
* L. Dembinski, The Modern Law of Diplomacy, Boston, Dordrecht, Lancaster,
1988,
p. 14-15.
** G.V. McClanahan, Diplomatic Immunity Principles, Practices, Problems, Hurst

& Company, London, 1989, p. 5.

83
 americană din Moscova a fost expusă timp de 10 ani unor
radiaţii misterioase, a căror natură şi origine nu au putut fi
determinate. Presupunea era că acestea serveau fie pentru
blocarea echipamentului electronic de supraveghere al
ambasadei, fie ca telecomandă pentru dispozitivele secrete
de înregistrare. **
*

Un caz semnificativ de refuzare a azilului diplomatic s-a

produs din partea ambasadei Israelului la Washington.
Jonathan J. Pollard, un cetăţean american care lucra pentru
serviciile de informaţii israeliene, aflat sub supravegherea
F.B.I., a solicitat, la 21 noiembrie 1985, ambasadei Israelului
din Washington azil diplomatic, împreună cu soţia sa, Anne
Henderson-Pollard. Azilul i-a fost refuzat, probabil pentru a
se evita complicaţiile politice care ar fi apărut în relaţiile
dintre S.U.A. şi Israel, de altfel deosebit de strânse. Cele
două persoane de contact ale lui Pollard din ambasadă,
care aveau, bineînţeles, imunitate diplomatică, au fost
retrase imediat de la post. Pollard şi soţia lui au fost ares-
taţi, iar în procesul care a urmat, Pollard şi-a recunoscut
vinovăţia la acuzaţia de spionaj. *

Un caz deosebit s-a petrecut în iulie 1984, când un camion

de 9 tone, sigilat împotriva inspecţiei vamale, a venit din
Uniunea Sovietică în Elveţia cu titlu de „valiză diplomatică“.
Vama elveţiană nu a acceptat să trateze camionul sigilat
drept valiză diplomatică şi a cerut fie să inspecteze
camionul, fie ca acesta să fie retras. Camionul a fost
deplasat de sovietici în Germania federală, unde
autorităţile, de asemenea, au apreciat că o „valiză
diplomatică“ motorizată, capabilă să se deplaseze singură,
nu se înscrie în înţelesul pe care Convenţia de la Viena îl dă
valizei diplomatice. În cele din urmă, camionul a făcut cale
întoarsă în Uniunea Sovietică. * *

*** L. Dembinsky, op. cit., p. 194.

* G.V. McClanahan, op. cit., p. 55.
** T. Chebeleu, Drept diplomatic şi consular, Oradea, 2000, p. 542.

84
 Presa română a relatat cazul a doi diplomaţi nord-coreeni
acreditaţi la Bucureşti, care au fost reţinuţi de autorităţile
bulgare la punctul de frontieră Giurgiu-Ruse. Cei doi
călătoreau cu un microbuz aparţinând ambasadei R.P.D.
Coreene la Bucureşti şi au declarat că transportau valiza
diplomatică. Documentele prezentate au trezit suspiciunea
vameşilor bulgari, care au insistat că verifice transportul.
Diplomaţii au refuzat, cerând asistenţa consulului nord-
coreean de la Bucureşti, care s-a deplasat la faţa locului.
După 10 ore de proteste, diplomaţii nord-coreeni au accep-
tat controlul vamal, în urma căruia au fost descoperite ţigări
de contrabandă în valoare de 20.000 dolari, cumpărate în
Bulgaria. Autorităţile bulgare au dispus confiscarea
întregului transport, precum şi a microbuzului cu care
călătoreau diplomaţii nord-coreeni, cărora li s-a permis a
doua zi să părăsească teritoriul bulgar. *

Deosebit de interesant este cazul cardinalului Joszef

Mindszenty care, în timpul evenimentelor din Ungaria din
1956, s-a refugiat la ambasada S.U.A. de la Budapesta. A
rămas în localul ambasadei S.U.A. timp de 15 ani, dat fiind
că autorităţile ungare au refuzat să-i permită părăsirea ţării.
S.U.A., care nu recunosc instituţia azilului diplomatic, l-a
tratat pe cardinal ca „oaspete“ al ambasadei lor la
Budapesta; pentru guvernul ungar, prezenţa cardinalului în
localul ambasadei S.U.A. era un act ilegal, pentru repararea
căruia nu putea însă face nimic, dat fiind că ambasada se
bucura de inviolabilitate. Cardinalul a putut părăsi
ambasada cu consimţământul autorităţilor ungare abia în
1971, ca urmare a unei înţelegeri între guvernele celor
două ţări, care s-a putut realiza în condiţiile destinderii
intervenite în acei ani în relaţiile dintre statele occidentale
şi cele aşa-numite socialiste. * *

* T. Chebeleu, op. cit., p. 543-544.

** T. Chebeleu, op. cit., p. 617.

85
 Semnificaţia diferenţelor culturale în relaţiile cu
străinii

Studii de caz ***

Un american la Ploieşti...

Printr-un concurs de împrejurări, vara anului trecut

societatea la care lucrez a avut ca vizitator un om de
afaceri din S.U.A. (unul din cei mai mari distribuitori de
produse alimentare şi nealimentare de pe coasta de vest).
Surpriza cea mare pentru mine a fost momentul în care
directorul general m-a întrebat dacă mă simt în stare să fiu
translator. Spun surpriză, pentru că trebuie să recunosc cu
toată sinceritatea că nu stăpânesc limba engleză la
perfecţie. În plus, mai era un punct delicat; omul trebuia să
plece din ţară convins că una din cele mai sigure investiţii
ale sale ar putea fi în România, iar singura şansă pentru a
reuşi era să o facă prin noi. Eu, ca translator şi însoţitor
trebuia să-i răspund la întrebări şi să-i înfăţişez lucrurile în
aşa manieră, încât să fie convins că numai aici şi numai prin
noi putea da lovitura vieţii lui.
În fine, a venit ziua cea mare. Toată lumea la aeroport;
şeful, un prieten al celui ce urma să vină (stabilit de câţiva
ani buni în America), şoferii şi, bineînţeles, eu. Bănuiesc că
fiecare din noi, mai puţin prietenul lui, şi-l imagina în felul
său pe marele om de afaceri venit să salveze o parte a
economiei naţionale de la ruină.
În momentul apariţiei, toată lumea a scos un suspin.
Aveam în faţă un bărbat înalt, gras, cu ochelari şi mustaţă,
în blugi şi cămaşă cadrilată, ceva între un şofer de camion
din filmele americane şi un bunic sfătos şi glumeţ. În plus,
părea aproape la fel de dezorientat ca noi. Şeful a
murmurat printre dinţi „Ăstuia, vaca-i mai lipseşte“ şi a
pornit zâmbind spre el. Momentul în care toată lumea a
făcut cunoştinţă a mai fost cum a mai fost; s-au folosit câ-
teva cuvinte uzuale, întâlnite de altfel în orice ghid de con-
*** Gh. Iacob, Introducere în diplomaţie, Iaşi, 1998, cap. V.

86
versaţie. Disperarea mea a început în maşină, în drum spre
Ploieşti, unde urma să fim cazaţi. Omul nostru şi românul
americanizat stăteau de vorbă bine mersi pe bancheta din
spate. Din cauza accentului tipic (care nu semăna cu nimic
din ceea ce auzisem eu până atunci) şi a emoţiei, nu
reuşeam să înţeleg o iotă din ce spunea.
Drumul Bucureşti – Ploieşti nu e un traseu din cele mai
pitoreşti, dar fiind oră de după-amiază, în tipic stil
românesc, prin sate lumea ieşise în faţa porţii la o vorbă, se
aduceau vitele de la păşune şi aşa mai departe. La un
moment dat, omul nostru se apleacă spre mine şi mă
întreabă: „De ce fiecare bărbat şi femeie plimbă câte o
vacă?“. Zbang. Fie că-mi convine sau nu, acesta a fost
realul început al conversaţiei noastre.

Ajungem la hotel. Ne aşezăm, coborâm la masă. Aşezaţi

alături, încercăm fiecare din noi să ne spunem câte ceva.
Până la urmă, ca să ajungem la un oarecare fir, mă roagă
să-i povestesc despre România. Îl întreb ce ştie despre noi.
Răspunsul vine prompt – sângeroasa „revoluţie“,
împuşcarea soţilor Ceauşescu în seara de Crăciun şi copii
handicapaţi şi abandonaţi. În plus – Dracula. În concluzie, o
imagine „de râs“ a ţării noastre. Cert este că discuţia
despre România a durat pe parcursul celor zece zile cât a
durat vizita sa.
După masă – întâlnire în holul hotelului. Urma să-i prezint
în detaliu programul celor zece zile ce urmau (în mare,
acest program îi fusese prezentat cu două săptămâni
înainte de venirea în ţară). Tot programul fusese alcătuit
după gustul celor de aici şi nimeni nu se gândise că omul ar
fi putut avea şi alte gusturi decât ale noastre, că venea
dintr-o ţară cu o civilizaţie, dacă nu complet, atunci în
foarte mare parte diferită de a noastră, că ar fi putut avea
anumite preferinţe în privinţa programului. Asta am aflat-o
de la el mai târziu. Pentru el, întâlnire de afaceri înseamnă
văzut, discutat, stabilit, strâns mâna, eventual, şi la
revedere.

87
 Se fixează întâlniri cu prefecţi, primari, directori de
societăţi comerciale ale marilor oraşe, vizite în ministere,
bănci, în fine, întâlniri cu tot felul de personaje şi formalităţi.
Orice european, nu mai vorbesc de un român, ar fi fost
flatat de această avalanşă de întâlniri oficiale şi de vizite
(care s-au dovedit ulterior a se desfăşura cu mare tam-tam
din partea românească – doar veneau americanii, nu?).
În momentul în care s-au terminat de înfăţişat
programele, omul nostru cu toată prestanţa pe care o avea,
s-a făcut mic şi a întrebat: „Chiar trebuie să fiu arătat
tuturor acestor oameni? Chiar trebuie să am toate aceste
întâlniri plictisitoare? Aş fi vrut în zilele astea să fac pur şi
simplu un studiu al pieţei din punctul de vedere al
consumatorului“. Până la urmă a trebuit să-i explic că în
România oricât de mulţi bani ai avea, ori marfă extraordi-
nară, ori idei de investiţii nemaipomenite, nu poţi realiza
nimic fără o relaţie potrivită, la locul potrivit.
Exact în momentul în care discuţia prinsese cheag, cu cea
mai mare nonşalanţă din lume, omul şi-a pus picioarele pe
masă (era o măsuţă joacă, ca-n orice hol de hotel). În
momentul acela m-am blocat, mi-am cerut scuze şi am
încercat să-i explic că a-ţi pune picioarele pa masă, la noi,
este un act cât se poate de nepoliticos.
Cu cea mai mare naturaleţe mi-a spus că în cazul acesta
se poate descălţa. Am crezut că leşin şi i-am explicat că, în
general, a-ţi pune picioarele pe masă, acolo unde se pune
paharul sau farfuria, nu este acceptat sub nici o formă.
Şi-a cerut scuze, explicându-mi că la ei a te simţi bine
este cel mai important lucru.

(D.T., studentă anul IV, Finanţe)

Femeia în lumea musulmană

Implicaţiile educaţiei religioase în raporturile cu străinii

trebuiesc privite cu cea mai mare atenţie, pentru că

88
acestea pot genera conflicte cu implicaţii şi importanţă
deosebite.
În acest sens, voi exemplifica cu o întâmplare reală, trăită
personal la locul de muncă.
Ca referent, în cadrul Serviciului Operaţiuni Necomerciale,
una din sarcinile mele de serviciu este de a efectua
operaţiuni de cont curent personal pentru persoanele fizice
străine. Într-o zi obişnuită de lucru am terminat operaţiunile
cu clienţii de la ghişeul meu. Deoarece la ghişeul de alături
erau mai multe persoane, am chemat două dintre acestea
să vină să le efectuez eu operaţiunile dorite. Două persoane
s-au deplasat pentru aceasta. Erau doi tineri din Pakistan,
studenţi la U.M.F.
Tânărul, care stătea mai în faţă, a aruncat două
paşapoarte pe ghişeu şi s-a instalat confortabil, cu spatele
la tânăra care îl însoţea. Am luat paşaportul de deasupra în
vederea efectuării operaţiunilor de cont. Am solicitat ca
posesoarea paşaportului să se apropie, pentru a putea
discuta cu ea. În acel moment, s-a declanşat starea
conflictuală: tânărul pakistanez a început să vocifereze pe
un ton agresiv, susţinând că pe mine nu trebuie să mă in-
tereseze persoana cealaltă, că el este cel cu care trebuie să
discut şi, în asemenea condiţii normale pentru el, eu nu
trebuie să apelez la titulara paşaportului. Educaţia islamică
îşi spunea cuvântul.
I-am explicat cu calm că nu am nimic personal cu el şi că
îmi făceam doar datoria de a verifica identitatea fiecărui
client şi a asculta cererea verbală a acestuia în vederea
efectuării operaţiunii. Cred că am făcut o greşeală în
momentul în care i-am spus tânărului că în România, de
obicei, tinerii sunt politicoşi cu doamnele sau domnişoarele
şi le acordă întâietatea în cele mai multe cazuri. Această
remarcă a mea a determinat ca tânărul pakistanez să se
înfurie şi mai tare şi să ceară lichidarea ambelor conturi,
spunând că el nu va mai apela niciodată la serviciile băncii.
Am cerut confirmarea celor spuse şi de la tânăra clientă,
după care am procedat la efectuarea dorinţelor lor.
Am fost ameninţat că voi fi reclamat directorului pentru
comportamentul meu şi i-am răspuns că, dacă doreşte cu

89
adevărat, îl voi conduce personal la biroul acestuia. Am
spus aceasta din două motive: în primul rând pentru a-i
tempera avântul şi, în al doilea rând, pentru a putea înfăţişa
evenimentul şi din punctul meu de vedere.
Totul s-a terminat fără alte incidente verbale dar, la
plecarea clienţilor, am observat că fata îl urma pe băiat la
câţiva paşi în urmă, cu capul plecat şi am realizat că în tot
timpul incidentului aceasta nu a vorbit din proprie iniţiativă,
ci numai în momentul în care eu am insistat să-mi confirme
cerinţele însoţitorului ei.

(M.T., studentă la Şcoala Postuniversitară SCOP-2M)

Să doarmă, dar de ce cu lumina aprinsă?...

Întâia oară când am avut posibilitatea să cunosc

îndeaproape un străin – şi nu un român stabilit în
străinătate – a fost în primul an de liceu, imediat după
1989. În acea perioadă a venit în România primul val de
profesori „misionari“, după cum le spuneam noi, din alte
ţări. Deşi ad litteram apelativul nu era valabil, ne
consideram îndreptăţiţi să-i numim astfel, dacă fiind
structura şi motivaţia lor personală, unele dintre ele erau
foarte tinere, care nu-şi mai găseau locul sau utilitatea
acolo, sau cum am spune cu puţină răutate, se plictiseau şi
au venit să sondeze noi terenuri. Pe-atunci nu-mi amintesc
să mă fi frapat, în primul rând, diferenţele culturale. Este
adevărat că îi priveam ca venind din altă lume (şi aşa şi
era), lume la care, dată fiind vârsta şi „epoca“ plină de
speranţe, aşteptam să accedem în curând. Le ascultam,
aşadar, povestirile ca pe ceva ce ni se va întâmpla, şi la noi.
Ulterior, într-o lume care dacă se mişcă atunci involuează
în cele mai frecvente cazuri, starea de spirit s-a schimbat.
Însă noi, românii, am fost mai întâi furioşi, apoi am început
să ne amuzăm (un umor oarecum „disperat“) pe seama a
ceea ce ni se întâmpla; ca popor, devenisem incorigibili.
Interesant, totuşi, că reacţionăm plini de indignare atunci

90
când străinii în vizită în România, extrapolând puţin starea
de fapt, ne încadrau în rândul ţărilor din lumea a treia. Şi
aceasta nici măcar explicit, ci relatând ceea ce au văzut sau
li s-a întâmplat în România. Se pare că oricât de realist ar fi,
omului nu-i place să i se spună în faţă un adevăr, chiar dacă
acceptat. Şi apoi, cum să nu te înfurii când eşti întrebat
dacă toată lumea în România are televizor! Deşi...
Aceasta, legat de impresiile pe care ni le-au produs
întâlnirile cu străinii veniţi în România.
Aş mai avea ceva de adăugat, ceva ce are de-a face cu
faptul că, oricât de cunoscut, chiar legendar ar fi un lucru,
acesta nu are un efect atât de puternic ca atunci când iei
contact cu el. Într-una din întreprinderile ieşene lucrează
temporar un maistru german. Venit să supravegheze
realizarea unor lucrări pentru firma germană la care
lucrează şi care „înnebuneşte“ pe toată lumea, chiar şi
numai prin energia de care se arată capabil. Cei de acolo
spun că numai cinci ca el ar pune pe roate întreaga
economie ieşeană. Într-o noapte, trecând printr-o secţie, şi-
a exprimat uimirea că, deşi aceasta era în funcţiune, nu era
nimeni care să lucreze. Cum putea fi altfel, dacă imediat i-a
găsit pe toţi dormind de-a binelea pe la vestiare. Reacţia pe
care a avut-o spune multe, dacă mai era nevoie, despre ei:
„Că dormeau, nu ar fi un capăt de ţară, vor fi concediaţi
(deşi, bineînţeles, nu a fost aşa); dar de ce ţineau lumina
aprinsă?“

(G.A., student anul IV, REI)

Salutul la francezi

Îmi amintesc de primul meu contact cu o familie de

francezi. Ajungând dimineaţa în Chambery, profesorul care
s-a ocupat de noi pe timpul sejurului în Franţa, ne-a condus
de la gară direct acasă la el. Atunci când ne-a prezentat
soţia, eu, ca un „bine crescut român“, am luat mâna pe
care dumneaei mi-o întinsese şi i-am sărutat-o. Am simţit o

91
uşoară împotrivire, dar gestul meu sigur şi neaşteptat a
luat-o prin surprindere. Mai târziu, după ce ne cunoscusem
mai bine, ne-a povestit amuzată cât de surprinsă a fost de
gestul meu. A fost chiar puţin speriată. Pentru ei, gestul de
a săruta mâna este un gest de galanterie rar utilizat. Este
un gest care s-ar potrivi mai ales unei relaţii amoroase, gest
exprimând sentimentele profunde, împărtăşite de două
persoane între care există o legătură afectivă puternică.
Strângerea uşoară a mâinii ce ţi-o întinde o femeie, însoţită
de formule verbale, este gestul de salut obişnuit la francezi.
După câteva săptămâni, am asistat amuzat la o situaţie în
care un alt român, în acelaşi context, a „forţat“ mâna
doamnei Bartelémy, cu acelaşi gest galant.
Când am început să frecventăm cursurile de la D.E.S.S.
(studii aprofundate), am observat alte diferenţe între modul
de salut. În primul rând, mi se părea puţin ridicolă formula
de salut folosită între colegii mai apropiaţi. La intrarea în
sala de curs, fiecare dintre fete (de regulă, ele aveau
privilegiul de a iniţia acest „ritual“), după banalul „bonjour“,
se apropia de fiecare şi îşi lipea într-un gest scurt faţa de
cea/cel salutat, schiţând cu buzele un sărut. Când am fost
pus şi eu într-o astfel de situaţie „delicată“, am reprodus
(credeam eu!) acelaşi gest. Mai târziu am remarcat că nu
trebuie să atingi cu buzele obrazul celuilalt, ci doar să îţi lip-
seşti uşor obrazul şi să schiţezi acel sărut imaginar, însoţit
de un sunet discret, exprimând simbolic sărutul.
Într-o zi, am înţeles că acel banal „bonjour“ poate şi el
avea sensuri diferite. Înainte de începerea unui curs, pe
măsură ce ne adunam în sala în care avea să aibă loc
întâlnirea cu profesorul, fiecare nou venit saluta cu un
„bonjour“, iar ceilalţi răspundeau. La un moment dat, fiind
prins într-o discuţie, am răspuns mai târziu celui care
tocmai intrase şi ne salutase. El s-a întors surprins şi mi-a
spus că m-a salutat deja. Am rămas puţin contrariat şi nu
am înţeles de ce mi-a replicat. Într-o altă zi, mi se întâmplă
acelaşi lucru cu o colegă. După o discuţie puţin confuză la
început, am înţeles în sfârşit. Cel care salută primul rosteşte
un „bonjour“ sonor, uşor cântat, cu ridicarea tonului spre
finalul cuvântului. Cel care răspunde la salut rosteşte

92
acelaşi „bonjour“, dar pe un ton mai jos. Aceleaşi reguli
sunt respectate şi în cazul formulei „Salut“.

(T.C., preparator, Catedra de psihologie)

Bahus şi marcajul

La serbarea tradiţională a firmei Microsoft Seattle am

sesizat o brăţară din plastic la încheietura soţului meu. Cum
îi ştiam rafinamentul şi refuzul categoric kitsch-ului, m-a
mirat, aşa că, evident, l-am chestionat. Răspunsul a fost
total neaşteptat pentru mine. Era semnul că, „în
conformitate cu legislaţia americană, era major“ pentru
licori bahice şi acces la punctele unde se distribuiau. Nu am
putut să nu remarc şi să compar diferenţa faţă de lumea
românească tradiţională, în care Bahus intră dezinvolt chiar
şi în lumea copilăriei ca... tămăduitor.
Acelaşi zeu, alte credinţe şi, mai ales, uzanţe.

(D.R., absolventă Psihologie)

93
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Anghel, I.M., Dreptul diplomatic, Bucureşti, 1984.

2. Anghel, I.M., Dreptul consular, Bucureşti, 1978.
3. Barston, R.P., Modern diplomacy, Londra, New York, 1988.
4. Berridge, G.R., Diplomacy. Theory and Practice, Londra ş.a., 1995.
5. Burton, J.W., Systems, States, Diplomacy and rules, Cambridge, 1968.
6. Burton, J.W., Conflict and Comunication. The Use of Controlled in
International Relations, Londra, 1969.
7. Bonciog, A., Drept diplomatic, Bucureşti, 1997.
8. Chebeleu, T., Drept diplomatic şi consular, Oradea, 2000.
9. ***, Dicţionar diplomatic, Bucureşti, 1979.
10. Clark, E., Corps diplomatique, Londra, 1973.
11. Dupont, C., La Négociation: conduite, théorie, aplications, Paris,
1994.
12. Dupont, C., La Négociation: applications et exercices, Paris, 1994.
13. Dussault L., Protocolul – instrument de comunicare, Bucureşti, 1996.
14. Denza, Eileen, Diplomatic Law, New York, Londra, 1976.
15. Dembinski, L., The modern law of diplomacy. External missions of
states and international organizations, Boston, Dordrecht, Lancaster,
1988.
16. Deutsch, K.W., The analysis of international relations, ed. a II-a, New
Jersey, 1978.
17. Dixon, M., Textbook on International law, ed.a III-a, London, 1990.
18. Hall, T., Hall Mildred, Guide du comportement dans les affaires
internationales, Paris, 1990.
19. Hoffman, A.S. (ed.), International Communication and the New
Diplomacy, Londra, 1968.
20. Kissinger, H., Diplomacy, New York ş.a. 1994.
21. Lauren, P.G., Diplomcy. New approaches in history, theory and
policy, Londra, 1979.
22. Maliţa, M., Diplomaţia. Şcoli şi instituţii, Bucureşti, 1970.
23. Marin, G. (coordonator), Uzanţe diplomatice şi de protocol. Caiet de
seminar, Bucureşti, 1996.

94
24. McClanahan, G.V., Diplomatic Immunity. Principles, Practices
Problems, Londra, 1989.
25. Martin, L.W., Diplomacy in Modern European History, New York,
Londra, 1966.
26. Năstase, A. şi alţii, Drept diplomatic şi consular, Bucureşti, 2002.
27. Nicolson, H., Diplomacy, Londra, 1950.
28. Idem, Arta diplomatică, Bucureşti, 1966.
29. Pistol, G.M., Negocieri şi uzanţe de protocol, Bucureşti, 1999.
30. Plantey, A., La negociation international. Principes et metodes,
Paris, 1992.
31. Plischke, E. (ed.), Modern diplomacy. The art and the artisans,
Washington, 1979.
32. Pruteanu, Şt., Comunicare şi negociere în afaceri, Iaşi, 1998.
33. Serres, J., Manuel practique de protocole, Paris, 1992.
34. Shaw, M.N., International Law, Cambridge, 1995.
35. Tănăsie, P., Uzanţe diplomatice şi de protocol, Bucureşti, 1993.
36. Tănăsie, P., Marin, G., Dumitriu, D., Uzanţe diplomatice şi de protocol,
2000.
37. Thayer, Ch., Diplomat, Londra, 1960.
38. Ury, W., Dincolo de refuz, Timişoara, 1994.
39. Watson, W., Diplomacy. The dialogue between states, Londra, 1982.

95
 OBLIGAŢII PENTRU EXAMEN

– Eseu: Semnificaţia diferenţelor culturale în raporturile cu

străinii; studiu de caz (2-3 p.)

– Eseu: Importanţa protocolului în viaţa cotidiană; studiu de

caz (2-3 p.)

96