DIPLOMAŢIA : TEORIE ŞI PRACTICĂ

Dintre numeroasele definiţii şi interpretări ale „diplomaţiei” şi a ceea ce înseamnă un „diplomat” am

ales mai întâi o menţiune a lui Harold Nicolson, unul dintre specialiştii în diplomaţie: „Teoreticienii
secolului al XVI-lea au susţinut ideea conform căreia primii diplomaţi au fost îngerii, ca mesageri ce făceau
legătura între Cer şi Pământ”. Etimologic cuvântul diplomaţie vine de la grecescul diplóô care înseamnă
„dublez”, desemnând acţiunea de a redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul
era dat ca scrisoare de împuternicire trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă. Cel care avea acest dublet era
numit diplomat, iar activitatea sa diplomaţie. Treptat cuvântul „diplomă” a fost extins ca semnificaţie şi
asupra altor documente oficiale. Utilizarea termenilor „diplomaţie” sau „diplomatic” provine, însă, nu din
studierea arhivelor, ci din modul de conducere a relaţiilor internaţionale.
Diplomatul şi cercetătorul Herman F. Eilts începe analiza diplomaţiei cu o definiţie dată la 1645: „Un
ambasador este un om onest trimis să mintă în străinătate pentru binele ţării sale”. Ea aparţine diplomatului
britanic Sir Henry Wotton, care, în drum spre Veneţia s-a oprit la Augsburg, în casa unui prieten. La plecare,
la cererea gazdei a scris în glumă aceste rânduri în „cartea de onoare a oaspeţilor”. Opt ani mai târziu un
publicist le descoperă şi publică, aducând mari neplăceri diplomaţiei britanice şi, mai ales, autorului lor. Ca
o răzbunare, spre sfârşitul carierei, fiind întrebat de un tânăr cum poate fi pus în încurcătură un adversar, a
răspuns scurt: „Spune-i adevărul”, fapt confirmat în dese rânduri de practică.
Charles de Martens, în Ghidul diplomatic din 1866, defineşte diplomaţia ca „ştiinţa relaţiilor externe
sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, ştiinţa sau arta negocierilor”.
Ernest Satow, diplomat britanic în primele decenii ale secolului al XX-lea şi autor al unui ghid de
diplomaţie, consideră că aceasta „reprezintă modul de aplicare a inteligenţei şi tactului în conducerea
relaţiilor oficiale dintre guvernele statelor independente, extinzându-se uneori şi asupra relaţiilor cu stalele
vecine”.
H. Nicolson dă următoarea definiţie: „Diplomaţia este conducerea relaţiilor internaţionale pe calea
negocierilor; este metoda utilizată de consuli şi ambasadori pentru a regulariza şi întreţine aceste relaţii”.
Diplomatul francez Jean Serres, care s-a preocupat şi de realizarea unor lucrări teoretice privind
diplomaţia şi protocolul, consideră că: „Diplomaţia este arta de a reglementa paşnic dificultăţile care pot
apărea între state. Diplomaţii sunt executanţii ei”.
Ca urmare, „Obiectul diplomaţiei este, pe baza utilizării metodelor paşnice şi a practicii concilierii,
de a strânge legăturile unei ţări cu guvernele aliate, de a dezvolta relaţii
amicale cu ţările neutre şi, de asemenea, de a ţine la respect guvernele ostile”.
Pentru un autor american, James Rives Childs, „Arta diplomaţiei constă în a face politica unui
guvern înţeleasă şi, dacă e posibil, acceptată de alte guverne. Politica este deci esenţa relaţiilor străine;
diplomaţia este procesul prin care politica este împlinită”.
W. Watson, diplomat şi autor al mai multor studii şi lucrări privind diplomaţia, subliniază: „... prin
diplomaţie înţeleg dialogul dintre statele independente ... Cred că este o greşeală a lega prea mult conceptul
1
de diplomaţie de ambasade şi serviciile diplomatice, aşa cum se face adeseori. Aceste instituţii alcătuiesc
doar o cale de realizare a dialogului ... De asemenea, am găsit preferabil să nu folosesc cuvântul diplomaţie
sinonim cu politica externă a unui stat, cu toate că şi această utilizare este frecventă ... Merită realizată
distincţia dintre politica externă ca substanţă a relaţiilor unui stat cu alte puteri ... şi diplomaţie ca proces
de dialog şi negociere, prin care statele dintr-un sistem îşi organizează relaţiile şi îşi urmăresc obiectivele
prin mijloace paşnice”.
Petre Tănăsie consideră diplomaţia „ştiinţă, artă şi activitate”, menită să reprezinte statele, să ducă la
îndeplinire politica lor externă, sa le apere şi să le promoveze interesele;
• ca ştiinţă, diplomaţia emite idei, concepţii, principii şi norme privind conducerea relaţiilor internaţionale;
• ca artă ea ne oferă modalităţile, deprinderile şi abilităţile de a înfăptui în cele mai bune condiţii orientările
de politică externă;
• ca activitate, diplomaţia acţionează concret prin mijloacele care îi sunt specifice, îndeosebi negocierile,
pentru punerea în aplicare a politicii statului.
Există triada relaţii internaţionale – politică externă – diplomaţie, care sunt strâns legate şi se
intercondiţionează între ele, dar nu sunt sinonime. Relaţiile internaţonale reprezintă ansamblul raporturilor
oficiale, şi neoficiale, politice, economice şi de altă natură, pe care le întreţine un stat cu alte state sau cu alte
subiecte de drept internaţional, organizaţii şi organisme internaţionale.
Politica externă este totalitatea obiectivelor şi mijloacelor urmărite şi folosite de un stat în relaţiile cu
alte state. Diplomaţia serveşte obiectivele externe, fiind ştiinţă, artă şi activitate depusă în slujba acestei
politici”
O a doua problemă la care ne oprim priveşte funcţiile diplomaţiei.
După J. Serres, acestea pot fi caracterizate în patru termeni: a reprezenta, a proteja, a informa, a
negocia.
Funcţia de reprezentare constituie elementul primordial. Ambasadorul reprezintă guvernul ţării sale
faţă de autorităţile ţării unde a fost trimis. El este dotat cu autoritatea necesară pentru a vorbi în numele său,
bază indispensabilă a oricărei negocieri. Însărcinat cu a primi şi cu a transmite comunicările care se schimbă
între cele două guverne, el este intermediarul permanent şi sigur a raporturilor între state, ca şi sursa oficială
de a obţine toate informaţiile privind propria sa ţară. O altă accepţiune a ideii de reprezentare este la fel de
importantă. Se ştie că diplomaţii sunt pentru masa populaţiei ţării lor de rezidenţă imaginea ţării care i-a
trimis. Conduita publică, ca şi viaţa privată a ambasadorului şi a misiunii sale trebuie să fie ireproşabilă.
Valoarea morală a agenţilor constituie un criteriu esenţial al selecţiei şi trimiterii lor. Un stat care ştie că este
reprezentat printr-un om care nu merită respect, nu se respectă el însuşi.
O altă misiune a ambasadorului este de a proteja resortisanţii săi, ca şi comerţul şi navigaţia ţării
sale. Vigilenţa ca şi imaginaţia şefului misiunii trebuie să se exercite pentru a asigura pe concetăţenii săi,
pavilioanele ţării sale şi raporturile comerciale, respectănd acordurile în vigoare. El trebuie să caute să
îmbunătăţească statutul concetăţenilor săi, să crească traficul comercial şi să întărească relaţiile culturale,
2
elementele esenţiale ale dezvoltării bunelor raporturi şi interese paşnice între cele două ţări. Obiectivitatea în
examinarea afacerilor, ca şi moderaţia limbajului sunt îndispensabile în această privinţă.
O latură esenţială a activităţii ambasadorului este informaţia. Această muncă este continuă, directă şi
bilaterală. Ambasadorul trebuie să facă cunoscută, înţeleasă şi admisă politica generală a ţării sale. Totodată,
pentru a permite guvernului său să-şi elaboreze propria judecată, el trebuie să informeze corect despre ceea
ce se întâmplă în ţara sa de rezidenţă şi în statele vecine, îndeosebi despre proiectele autorităţilor, cu
comentariile sale asupra a ceea ce vede şi prevede. Cercetarea informaţiei se va realiza prin toate mijloacele
licite: lectura presei, întrevederile cu funcţionarii Ministerului Afacerilor Externe, colegii, notabilităţile cu
care ambasadorul este în relaţii continue sau întâmplătoare, observaţii în cursul plecării şi deplasării
ambasadorului şi membrilor misiunii sale. Guvernul ţării de rezidenţă nu trebuie să împiedice diplomaţii de
a circula şi de a se întrevedea în mod liber.
În sfârşit, ambasadorul trebuie să armonizeze punctele de vedere ale guvernului său cu cele ale celui
unde a fost acreditat. Aceasta este munca de negociere, care constă în căutarea de soluţii prin mijloace
paşnice, a acordurilor tranzacţionale şi onorabile. Aceasta este una dintre sarcinile cele mai pasionante şi, de
asemenea, uneori, cele mai ingrate şi înşelătoare ale profesiunii diplomatice. S-a definit negocierea ca „arta
posibiliului”. Nu se poate, de fapt, negocia dacă nu există o voinţă reciprocă de întreţinere, pe plan general, a
unor relaţii paşnice şi amicale, de a găsi o soluţie problemei controversate. De aceea, temperamentul
personal al ambasadorului, simpatiile pe care a ştiut să le obţină, încrederea pe care a dobândit-o se
dovedesc capitale. De asemenea, sunt supuse probei imaginaţia sa, supleţea inteligenţei sale, simţul
situaţiilor şi oportunităţilor în egală măsură, formarea sa profesională etc..
Din această perspectivă, diplomaţia este văzută ca o „tehnică de coerciţie”, pentru că „şi cea mai
firavă structură a diplomaţiei pure conţine importante resurse de presiune”. Este adus ca exemplu politica
regimurilor autoritare sau dictatoriale care renunţă la curtoazia şi bunele maniere tradiţionale, preferând o
atmosferă emoţională, care uneori este eficientă.
Dacă nu întotdeauna este vorba de „coerciţie”, diplomaţie este cel puţin o „tehnică de persuasiune”,
pentru realizarea influenţei politice a unui guvern. Totodată, diplomaţia are un rol important în „reglarea”
raporturilor dintre state, căci tensiunile dintre acestea nu pot fi reduse sau eliminate decât prin mijloace
diplomatice.
În final, este recunoscut rolul diplomaţiei în realizarea acordurilor, pentru că, dacă „un acord poate
implica coerciţie, persuasiune, nici un acord nu este posibil până nu îl acceptă ambele părţi”.
O problemă abordată în aproape toate lucrările privind diplomaţia se referă la calităţile unui
diplomat. H. Nicolson alege „portretul” pe care îl realizează François de Callières, diplomat francez de la
mijlocul secolului al XVII-lea: „Un bun diplomat – scria el – trebuie să aibă spirit de observaţie,darul
sârguinţei, să nu se lase tentat de plăceri şi distracţii frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a
aprecia lucrurile la justa lor valoare şi să meargă drept la ţintă pe calea cea mai scurtă şi mai simplă, fără
a se împotmoli în rafinamente şi subtilităţi inutile. Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare,
3
capabilă să-i dezvăluie gândurile oamenilor şi, pornind de la cea mai mică schimbare a fizionomiei,
sentimentele care îi animă. Un diplomat trebuie să fie prompt, să ştie să se descurce, să asculte, să rămână
mereu politicos şi amabil. Nu trebuie să caute să dobândească reputaţia de om spiritual şi nici, antrenat de
dispută, să ajungă la divulgarea unor informaţii secrete de dragul unui argument hotărâtor. Mai presus de
orice, un bun diplomat trebuie să posede suficientă stăpânire de sine, pentru a rezista tentaţiei de a vorbi
înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie să evite greşeala de a crede că aerele
misterioase, care creează secrete din nimic şi exagerează fleacurile la proporţiile unor probleme de stat,
reprezintă altceva decât un simptom al lipsei de inteligenţă. Un diplomat trebuie sa fie atent cu femeile, fără
a-şi pierde însă capul. Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o are, dar să ocolească,
totodată, parada lipsită de gust. Curajul constituie, de asemenea, o calitate esenţială, căci nici un om timid
nu poate trage speranţă să aibă succes în tratativele confidenţiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare de
ceasornic şi să nu fie victima prejudecăţilor. Trebuie să fie calm din fire, capabil să-i suporte cu amabilitate
pe neghiobi, să nu cadă pradă băuturii, jocurilor de noroc, femeilor, furiei şi oricăror altor excentricităţi
sau gesturi deplasate. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze istoria şi memorialistica, să fie familiarizat
cu obiceiurile şi instituţiile străine şi capabil să spună, în orice ţară străină, cui îi aparţine puterea reală.
Oricine vrea să păşească în cariera diplomatică trebuie să cunoască germana, italiana şi spaniola tot atât
de bine ca latina;necunoaşterea celei din urmă constituie o dezonoare şi o ruşine pentru oricare om de stat,
căci latina e limba generală a naţiunilor creştine. De asemenea, trebuie să mai posede noţiuni de literatură,
ştiinţă, matematică şi jurisprudenţă. În fine, trebuie sa fie o gazdă pricepută”.
În privinţa raportului adevăr/minciună în diplomaţie, problemă abordată şi în „diplomaţia curentă”.
J. Serres, scriind în secolul al XX-lea, nunţează această problemă:
„Nu înseamnă că ambasadorul este obligat să spună în orice moment tot adevărul. Există negocieri în care
relevarea prematură poate să impiedice un sfârşit fericit. El are totdeauna dreptul, dacă i se pune o
problemă insidioasă, de a refuza să răspundă. Depinde de priceperea sa să abată cursul unei întrevederi
dacă vede că ea se orientează spre un subiect delicat.
Concluzia unei analize privind „Succesul şi eşecul în diplomaţie” este că un diplomat bun trebuie să
răspundă la patru cerinţe fundamentale. Mai întâi, el trebuie să înţeleagă perfect şi corect situaţia în care îşi
desfăşoară activitatea, pentru a putea aprecia în orice moment raportul dintre obiectivele sale şi punctele de
vedere ale altor forţe implicate.
Apoi, trebuie să facă o evaluare cât mai exactă a capacităţii sale de acţiune. Nu trebuie să aibă
iniţiative fără acoperire, dar nici să se mulţumească cu realizarea la parametri minimi a obiectivelor
urmărite.
În al treilea rând, trebuie să manifeste o mare flexibilitate, să fie pregătit pentru schimbări
neaşteptate, să aibă variante de rezervă, să aplice cu fineţe şi pricepere metodologia în negocieri. Este
necesar „să facă deosebirea pe cât mai mult posibil, între pincipiile abstracte şi interesele concrete,
rămânând ferm pentru acestea din urmă şi flexibil în privinţa primelor”.
4
 În al patrulea rând, un bun diplomat acceptă compromisul doar în limitele pe care şi le-a propus de la
început, ştiind foarte clar care sunt problemele negociabile şi care nu. El trebuie să fie capabil să ierarhizeze
priorităţile, pentru a putea renunţa la un moment al negocierii, la o prioritate de mai mică importanţă pentru
o alta majoră. Aceasta deoarece „criteriul unei bune negocieri diplomatice stă mai puţin în ceea ce s-a
renunţat şi mai mult în cât s-a câştigat”.
Totodată, în numeroase situaţii, un ambasador trebuie să-şi coordoneze acţiunile cu cele ale altor
ambasadori din aceeaşi capitală, care au primit instrucţiuni asemănătoare de la guvernele lor, de obicei ale
unor ţări aliate sau prietene; în unele probleme coordonarea se poate realiza şi cu trimişi din ţări cu care
legăturile sunt nesemnificative35.
De asemenea, un diplomat trebuie să cultive în afara raporturilor oficiale cu guvernul, relaţii cu
diverse personalităţi din administraţie, cultură, partidele politice, mass-media ş.a.
În legătură directă cu calităţile unui diplomat este problema raportului profesiune/amatorie sau, cu
alte cuvinte, ce este de preferat, diplomatul de carieră sau un amator din sfera politicii, armatei, afacerilor,
culturii etc.? La întrebare au răspuns atât cercetătorii asupra diplomaţiei, cât şi diplomaţi în funcţie sau foşti
diplomaţi; trebuie poate precizat de la început că în practica politică s-a ţinut prea puţin seama de concluziile
studiilor teoretice sau părerile diplomaţilor.
Un portret metaforic ne ofera George F. Kennan: „Diplomatul de profesie este în fond un fel de
doctor. El are ca şi doctorul un grup vechi şi iritant de pacienţi ... El va continua să-i trateze atât timp cât i se
permite, salvându-i cât de mult poate să facă greşeli, cârpind daunele făcute, pe care nu le-a putut preveni. El
va face acestea, deoarece este misiunea sa profesională şi, probabil, pentru că îndrăgeşte în adâncul
sufletului pe aceşti pacienţi, chiar dacă se chinuie cu ei”.
Lincoln Gordon, reprezentant al ambasadorilor care nu erau de carieră, consideră că treptat
diplomaţii de cariera ar trebui să ocupe „o proporţie tot mai mare” în posturile diplomatice. În acelaşi timp,
continua autorul, „m-ar surprinde dacă 20-30% din posturile de ambasadori n-ar continua sa fie ocupate de
«semiprofesionişti»„.
O problemă, „veche” şi „noua” în acelaşi timp, se referă la „codificarea” relaţiilor diplomatice. În
mod firesc, şeful unei misiuni diplomatice trebuie să aibă posibilitatea de a reprezenta interesele statului
acreditant. Prin tradiţie, el s-a bucurat de o serie de privilegii şi imunităţi. Oricât ar părea de curios, abia în
anul 1961, prin Convenţia de la Viena, s-a asigurat cadrul juridic pentru relaţiile diplomatice dintre state.
Imunităţile acordate membrilor misiunilor diplomatice urmăresc ca aceştia să-şi poată îndeplini misiunea
lor. În acelaşi timp, însă, au obligaţii precise faţa de statul acreditar.
Dintre imunităţi – prezentate în capitolul următor – o menţionăm doar pe cea din art. 29 al
Convenţiei: „Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de
arestare sau detenţiune. Statul acreditat îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile
corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale”.
Principalele privilegii ale misiunii diplomatice sunt următoarele:
5
• libertatea de comunicare;
• libertatea de mişcare;
• facilităţi vamale;
• facilităţi fiscale;
• dreptul de a aborda drapelul naţional pe clădirea misiunii, a
locuinţei şefului misiunii şi pe automobilul acestuia;
• facilităţi privind acordarea vizei;
• scutiri de prestaţii personale;
• dreptul de capelă (dreptul de a organiza slujbe în ritul statului
acreditant la sediul ambasadei);
• şi altele, dintre care unele pot fi stabilite în regim de
reciprocitate între doua state.