Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei a Republicii Moldova

Institutul Internaţional de Management

Catedra: Relaţii Economice Internaţionale

Tema: Evoluţia comerţului internaţional în perioada

postbelică. Trăsături, caracteristice, tendinţe

A efectuat: Berzoi Oleg

studentul gr. 216(rom),anul-II.

A controlat: Ababi Olesea

CHIŞINĂU 2003
Motto…………………..……………………………………………3

Intoducere…………………..………………………………………4 - 5

Capitolul 1 . Evoluţia comerţului internaţional în perioada

postbelică. Trăsături, caracteristice,tendinţe………….....6 - 15
1.1 Noi mutaţii în diviziunea internaţională a muncii
şi adâncirea interdependenţelor economice în etapa
actuală.
1.2 Trăsături şi tendinţe ale dinamicii şi volumului
comerţului internaţional contemporan.

Capitolul 2 . Inluienţa comerţului internaţional în unele ţări…….…..16 - 22

2.1 Evoluţii ale economiilor unor ţări (Franţa, Republica.
Federală Germania, Japonia, Statele Unite ale Americii).

Concluzii……………………….……………………………………23 - 24

Bibliografie…………………….……………………………………25

ANEXE………………….………………………………………….26 - 30

2
 Moto:

“ Bogăţia a existat, de bună seamă,

de cînd lumea, iar lăcomia e cel puţin
la fel de veche ca legendele biblice. Dar cîtă
deosebire între invidia inspirată de bogăţia unui
mănunchi de personaje atotputernice şi o competiţie
generală pentru bogăţie prezentă în întrega societate.
Negustorii cu gustul aventurii au existat încă
pe vremea navigatorilor fenicieni, iar apoi îi întîlnim
pe tot parcursul istoriei, printre speculatorii din vechea
Romă, printre negustorii veneţieni, în Liga hanseatică şi
printre marii călători portughezi şi spanioli în căutarea unui
drum spre Indii şi spre îmbogăţirea personală. Dar aventurile
unui pumn de oameni sunt cu totul altceva decît spiritul întreprinzător
ce animă o întreagă societate ”

( Robert L. Heilbroner,
Filozofii drumurilor pămînteşti,
Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, pag. 27 )

3
 Introducere
Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societăţii, comerţul are o
importanţă strategică pentru dezvoltarea echilibrată şi viabilă a sistemelor economice şi
sociale din orice ţară. Comerţul reprezintă una dintre cele mai importante laturi ale
economiei moderne, devenind elementul principal al economiei de piaţă, indiferent de forma
acesteia.
Noţiunea de comerţ are un conţinut complex, determinînd o funcţie economică ce
constă în a cumpără materii prime sau produse pentru a le revinde în acelaşi stadiu fizic, dar în
condiţii convenabile consumatorilor. Sub aspect juridic, noţiunea de comerţ defineşte
transferul titlurilor de proprietate asupra materialelor sau serviciilor, precum şi prestaţiile de
servicii realizate între diferite stadii ale producţiei sau direct între producător şi consumator,
care, de asemenea, se consideră că reprezintă acte de comerţ.
Privită în contextul său istoric, prezenţa comerţului s-a făcut necesară încă din
momentul în care oamenii au început să comunice între ei. Dacă, la început, primii oameni
se mulţumeau cu puţine lucruri şi se străduiau să-şi producă tot ceea ce le era necesar, cu
timpul, pe măsura dezvoltării civilizaţiei, nevoile au crescut şi nu au mai putut fi satisfăcute
decît prin schimb, creându-se adevărate curente şi căutări reciproce. Schimburile care se
efectuau la început direct – produs contra produs – constituiau aşa zisul troc. Într-un asemenea
stadiu, pentru a-şi procura ceea ce avea nevoie, omul ceda din cele ce-I prisoseau altor
oameni, care îi dădeau în schimb ceea ce şi ei aveau ca excedent, ce urmau a fi schimbate să
fie divizibile sau să aibă o valoare sensibil egală. Schimbul a fost mult mai simplu cînd s-a
trecut la folosirea unei mărfi intermediare, numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în
două operaţiuni: vânzarea şi cumpărarea. Pornind din acest moment, a început adevăratul
comerţ. În trecut, de peste patru mii de ani, China, Mesopotania, Europa de Nord făceau
comerţ la scară internaţională. Mai multe popoare mediteraneene – cretanii, fenicienii etc. –
au fost, de asemenea, mari navigatori şi negustori, formând adevărate stabilimente comerciale
în Africa, Anglia, Ţările Baltice etc. Mai tîrziu grecii şi apoi romanii au constituit veritabile
imperii comerciale, profitînd de îmbunătăţirea transorturilor terestre şi maritime, de crearea şi
perfecţionarea continuă a sistemelor monetare, de dezvoltarea schimburilor şi a economiei
artizanale. A urmat, apoi, pentru Europa, epoca invaziilor barbare şi musulmane, care au
antrenat dezvoltarea schimburilor, stimulând apariţia unei economii închisă. Începând cu
secolul al XI-lea se poate vorbi de o adevărată “revoluţie comercială”, în cadrul căreia
reprezentanţii unor schimburi mai largi s-au înfruntat cu adepţii economiei închise. Revoluţia
comercială ce a avut loc, face să apară primele puncte de întîlnire dintre mărfurile din sud şi
cele din nord: iarmaroacele, bâlciurile şi marile târguri europene.
Efecte deosebite asupra activităţii comerciale a avut descoperirea Americii, de care, in
secolul al XVI-lea, prin aurul şi banii puşi la dispoziţie, au profitat din plin comercianţii,

4
constituindu-se întreprinderi foarte puternice atît din punct de vedere economic, cît şi politic.
Paralel apar în diverse state europene măsuri protecţioniste din zona comercială.
Comerţul în evoluţia sa a trecut prin trei etape :
 O primă etapă o constituie dezvoltarea sa în cadrul “economiei preindustriale”.
Comerţului îi revenea doar sarcina asigurării unor proximităţi de timp şi de loc
pentru populaţia consumatoare care căuta produsele respective.
 O a doua etapă are în vedere evoluţia comerţului în cadrul “economiei de
producţie” generată de progresul maşinismului, care nu mai producea la cerere, ca
în etapa precedentă, ci în serie şi în avans. Comerţul devine indispensabil şi, drept
urmare, se dezvoltă puternic.
 O a treia etapă a început în anii ’50 şi este în plină dezvoltare în actuala perioadă,
are în vedere evoluţia comerţului într-o economie de consum.
Efectuarea acestei teze îmi dă posibilitatea de a studia fenomenul evoluţiei comerţului
internaţional în perioada postbelică, în al doilea rînd îmi dă posibilitatea de a sesiza mai
profund funcţiile, , trăsăturile, caracteristicile şi tendinţele comerţului internaţional în unele
ţări dezvoltate, cît şi în curs de dezvoltare, aspectele teoretice ale cestei probleme,
contradicţiile ce apar şi căile lor de atenuare.
Lucrarea de faţă este alcătuită din trei compartimente principale (capitolul I, capitolul
II, şi concluzii), fiecare din ele avînd o explicare aparte asupra problemei principale abordate
în această lucrare.
Capitolul I reflectă generalizări asupra comerţului internaţional, şi anume am vorbit
despre evoluţia comerţului internaţional în perioada postbelică. trăsături, caracteristici,
tendinţe.
În capitolul II am prezentat evoluţia economiilor unor ţări cu scopul de a pune în
atenţie problemele cu care s-au confruntat şi, uneori se confruntă şi în prezent, unele
economii, precum şi practici de soluţionare a lor, tendinţe care s-au conturat sau se întrezăresc
în evoluţia economiei şi a comerţului în zilele noastre.
Concluzia reprezintă rezumatul întregii lucrări. Aici sunt aduse argumente, concepţii,
păreri personale

5
 Capitolul 1. Evoluţia comerţului internaţional în perioada
postbelică. Trăsături, caracteristice, tendinţe.

1.1 Noi mutaţii în diviziunea internaţională a muncii şi

adâncirea interdependenţelor economice în etapa actuală

În condiţiile epocii contemporane, participarea activă la diviziunea mondială a muncii

reprezintă o latură inseparabilă a procesului de dezvoltare a fiecărei naţiuni şi aceasta
constituie o necesitate obiectivă pentru toate statele lumii, indiferent de nivelul dezvoltării lor
economico-sociale sau de sistemul social-politic dominant.
Diviziunea mondială a muncii este o categorie economică care exprimă relaţiile care
se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional,
precum locul şi rolul fiecărui stat în circuitul mondial de valori materiale. Altfel spus,
diviziunea mondială a muncii este un proces de specializare internaţională în producţie a
economiilor naţionale statornicit de-a lungul timpului şi care reprezintă baza legăturilor dintre
ele. Ea arată, deci, locul şi rolul pe care diferite ţări ale lumii îl ocupă în economia mondială şi
reprezintă temelia materiale a fluxurilor economice internaţionale. Acest proces de
specializare internaţională în producţie are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional
al statelor la cerinţele în continuă schimbare ale pieţii mondiale şi este determinat de o serie
de factori, cum sunt: condiţiile naturale, mărimea teritoriului şi populaţiei fiecărei ţări; nivelul
tehnic şi gradul de diversificare al aparatului productiv din fiecare ţară; tradiţiile economice;
apropierea geografică a statelor şi stabilirea anumitor raporturi de complementaritate
economică dinamică între ele; o serie de factori economici (dominaţia colonială, relaţiile de
producţie, războaiele etc ).
Diviziunea mondială a muncii a început să se formeze în condiţiile apariţiei şi
dezvoltării capitalismului şi s-a adîncit ulterior sub incidenţa unui cumul de factori.
Exprimând procesele economice obiective, ea este prin excelenţă un fenomen mondial,
atotcuprinzător, care acţionează în cadrul unei economii mondiale unice şi tot mai
interdependente.
Adîncirea diviziunii mondiale a muncii şi formele concrete pe care le-a îmbrăcat într-o
etapă sau alta au depins şi depind de nivelul de dezvoltare al forţelor de producţie şi, în primul

6
rînd, de dezvoltarea industrială a numeroaselor state ale lumii. În perioada postbelică, un
factor a cărui influienţă, pe termen lung asupra diviziunii mondiale a muncii se va resimţi mai
ales în viitor este prăbuşirea sistemului colonial al imperialismului şi apariţia pe harta politică
a lumii a circa 100 de state naţionale noi care şi-au cucerit în această perioadă independenţa
politică şi care depun eforturi stăruitoare pentru câştigarea independenţei economice atât în
cadrul diviziunii mondiale a muncii, cât şi in cadrul circuitului economic de valori materiale.
Înlăturarea dominaţiei economice străine din ţările în curs de dezvoltare, intensificarea
procesului lor de industrializare pe baza tehnicii actuale, concomitent cu înlăturarea
specializării economice unilaterale ce lea fost impusă de fostele metropole, dezvoltarea de
sine stătătoare a acestora, toate acestea vor exercita o influenţă pozitivă asupra diviziunii
mondiale a muncii. Un alt factor cu o puternică influenţă asupra dinamizării economiei
mondiale şi a comerţului internaţional, precum şi asupra diviziunii mondiale a muncii este
revoluţia tehnico-ştiinţifică. Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană este cel mai important
factor al dinamizării economiei mondiale şi comerţului internaţional cu implicaţii comune dar
şi specifice pentru fiecare compartiment al economiei mondiale.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică este unul din factorii cu o puternică influenţă, pe termen
lung, asupra evoluţiei diviziunii mondiale a muncii, într-un mod şi într-un grad de intensitate
neîntîlnite în trecut. Sub influenţa acestui factor s-a adâncit şi va continua să se intensifice
diviziunea mondială a muncii, cu diversele ei variante pe ramuri şi subramuri ale industriei
(maşini-maşini, chimie-chimie etc), care se manifestă între ţările puternic industrializate,
trecînd pe locul secund vechile variante ale diviziunii internaţionale a muncii (industrie-
agricultură, extracţie-prelucrare). Extinderea diviziunii internaţionale a muncii de tip
industrial, sub influienţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice conteporane, reclamă dezvoltarea
economică multilaterală a tuturor statelor, crearea unei industii moderne.
Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a determinat o creştere a nivelului tehnic, a
comlexităţii şi diversificării producţiei în general, a industriilor de vîrf în special (construcţii
de maşini, electrotehnică, electronică, chimie, metalurgie etc), încît organizarea în fiecare ţară
a producţiei tuturor tipurilor de produse (din toate ramurile şi subramurile industriei, care se
găsesc într-un permanent proces de modernizare, specializare şi diversificare) a devenit

7
practic imposibilă şi în acelaşi timp ineficientă din punct de vedere economic chiar şi pentru
cele mai dezvoltate ţări ale lumii.
Ca urmare, revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a determinat o accentuare a
interdependenţelor economice dintre state (consecinţă a adîncirii diviziunii mondiale a
muncii) şi a impus în mod obiectiv o largă specializare şi cooperare cu implicaţii nu numai
asupra structurii economiei mondiale, ci şi asupra comerţului internaţional sub toate aspectele
lui. De aceea, în condiţiile epocii contemporane, toate ţările lumii, indiferent de natura
orînduirii sociale, de mărimea şi forţa lor economică, de gradul lor de înzestrare cu resurse
naturale şi forţa lor economică, de gradul lor de înzestrare cu resurse naturale şi forţă de
muncă, de aşezarea lor geografică etc. trebuie să participe, într-o măsură mai mare sau mai
mică, într-o formă sau alta, la circuitul economic mondial, aceasta fiind o consecinţă firească,
de ordin obiectiv a intercondiţionării economice generale dintre toate statele lumii.
Schimbările care au intervenit în structura geografică a economiei mondiale în
perioada postbelică precum şi adîncirea interdependenţelor economice dintre state, au generat
condiţii noi şi în desfăşurarea circuitului economic mondial. El a îmbrăcat şi continuă să
îmbrace forma unor relaţii economice multiple atît în cadrul fiecărui grup de ţări cît şi între
ţările aparţinînd diferselor grupări.
Istoria dezvoltării economiei mondiale a demonstrat că progresul economic al unei ţări
depinde înainte de toate de gradul de mobilizare şi folosire tot mai intensă a resurselor proprii
(umane, materiale şi financiare), de eforturile fiecărui popor. Dar, tot istoria dezvoltării
economiei mondiale a demonstrat că nici o ţară din lume, chiar şi cele mai dezvoltate, nu
poate promova o politică economică autarhică fără consecinţele profund dăunătoare asupra
propriei dezvoltări, nu se poate izola de circuitul economic mondial. Prticiparea la diviziunea
internaţională a muncii şi implicit la circuitul economic mondial este de natură să accelereze
progresul economic al tuturor statelor. Ca urmare, progresul economic general al omenirii este
rezultatul progresului economic al fiecărei ţări în parte şi al schimbului de valori materiale şi
spirituale între acestea. Nivelul de dezvoltare economică al diferitelor ţări şi gradul de
diversificare şi specializare a producţiei lor materiale sunt factorii principali care determină
proporţiile participării ţărilor respective la circuitul economic mondial şi reflectă locul pe care
îl ocupă în cadrul diviziuneii internaţionale a muncii.
8
 Colaborarea internaţională, ajutorul economic constituie un factor important pentru
progresul rapid al ţărilor mai slab dezvoltate din punct de vedere economic. În actuala etapă a
revoluţiei tehnico-ştiinţifice, colaborarea, participarea la diviziunea internaţională a muncii
sunt o necesitate obiectivă. De aceea, nici un popor nu se poate izola, nu poate renunţa la
colaborarea internaţională în dezvoltarea sa economică-socială.
Una dintre problemele cele mai actuale ale lumii este lichidarea subdezvoltării, rezultat
nemijlocit al politicii de dominaţie colonială, consecinţă a unor relaţii economice inechitabile
generate de diviziunea internaţională capitalistă a muncii. Experienţa arată că menţinerea
decalajelor economice afectează deosebit de grav însăşi evoluţia generală a economiei
mondiale, constituie un factor de de îngustare a pieţii mondiale, de criză economică, reducînd
posibilităţile de dezvoltare chiar şi pentru ţările puternic industrializate. De aceea, lichidarea
subdezvoltării, egalizarea relativă a nivelurilor de dezvoltare economică a statelor lumii, în
condiţiile actuale ale intercondiţionării economice generale, constituie o necesitate obiectivă a
progresului general.
Analiza atentă a evoluţiei economice mondiale arată că în viitor interdependenţele
economice dintre state se vor accentua şi mai mult. Ca urmare, perpetuarea unor disproporţii
mari în nivelul de dezvoltare economică a statelor va genera instabilitate economică şi
fenomene de criză care se vor reflecta pînă la urmă asupra tuturor statelor.

9
1.2. Trăsături şi tendinţe ale dinamicii şi volumului comerţului internaţional
contemporan.
Analiza evoluţiei comerţului internaţional din perioada postbelică, prilejuieşte
desprinderea unor trăsături şi tendinţe specifice acestei perioade, determinate de factorii care
au înfluienţat în general relaţiile economice internaţionale cum sunt: urmările politice şi
economice ale celui de-al doilea război mondial, evoluţia economiei mondiale în perioada
postbelică, revoluţia tehnico-ştiinţifică ce se desfăşoară pe plan mondial şi implicaţiile
acestuia asupra diviziunii mondiale a muncii, apariţia proceselor de integrare economică din
diversele regiuni ale lumii, măsurile de politică comercială promovate de către diversele state
şi grupări internaţionaliste, criza economică cu care s-a confruntat economia mondială
începînd cu cel de al optulea deceniu şi colapsul comunismului din Europa la sfîrşitul
deceniului nouă şi începutul deceniului zece. Sub influienţa cumulată a factorilor subliniaţi
mai sus sau conturat trei trăsături principale ale dinamicii şi volumului comerţului
internaţional în perioada postbelică:
● primă trăsătură caracteristică rezidă în faptul că, în perioada postbelică,comparativ cu
perioadele anterioare, comerţul internaţional a înregistrat cel mai înalt ritm de creştere, cea
mai susţinută dinamică (ANEXA 1). După cum rezultă din statisticele internaţionale, rata
medie anuală de creştere a exporturilor mondiale a fost în perioada anilor 1950-1994 de
cca 12 %, diferenţiat însă pe cele patru decenii (1950-1960 = 6,4 %, 1960-1970 =9,3
%;1970-1980 = 20,3 %, 1981-1994 cca 7,5 % ). Acest ritm înalt de creştere s-a soldat cu o
sporire a volumului valoric al exporturilor mondiale, de cca 68 ori în perioada 1950-1994,
atingînd uriaşa cifră de peste 4100 miliarde dolari SUA în 1994, faţă de cca 61 miliarde în
1950. Aceasta s-a datorat atît creşterii volumului fizic al exporturilor cît şi creşterea
preţurilor pe piaţa internaţională. Se estimează că volumul fizic al produselor
comercializate pe piaţa mondială a crescut în perioada 1950-1994 de aproape 14 ori, iar
preţurile de cca 5 ori. Dacă în primele două decenii (1950-1970) comerţul mondial a
crescut cu un ritm relativ înalt, îndeseobi datorită creşterii volumului fizic, în cel de-al
treilea deceniu (1971-1980), ritmul foarte înalt a fost determinat de creşterea preţurilor.
(ANEXA 2).

10
 În anii 1981-1983, volumul valoric al comerţului mondial (exporturi) a scăzut cu 9,4
% faţă de nivelul maxim din anul 1980, iar în anii 1984-1994 a crescut de cca 2,3 ori. Dacă în
anul 1980 volumul valoric al exporturilor mondiale s-a cifrat la cca 2002 mlrd. dolari, în anul
1983 abia depăşea cifra de 1800 mlrd. dolari, pentru ca în anul 1994 să se cifreze la cca 4100
mlrd. dolari (ANEXA 3).
Ritmul înalt de creştere a comerţului internaţional din perioada postbelică îşi are cauza în
schimbările profunde ce sau produs în structura economiei mondiale îndeosebi sub influienţa
revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, în adîncirea continuă a diviziunii mondiale a
muncii, precum şi în evoluţia preţurilor. În acelaşi timp, nu poate fi trecut cu vedera şi faptul
că în perioada postbelică, economia mondială n-a fost afectată de profunde crize economice
ca în perioadele anterioare şi, ca urmare, capacitatea de absorbţie a pieţii mondiale a continuat
să se lărgească. Creşterea impresionantă a comerţului mondial din periada postbelică n-a fost
însă continuă, permanentă, ci întreruptă de unele scăderi, fie în volumul valoric, fie în
volumul fizic în anumiţi ani (1952, 1953, 1958, 1975, 1980, 1983, 1991). Dacă anii 1952,
1953, 1958, 1981-1991 au marcat o scădere a volumului valoric al comerţului mondial, anul
1975 a marcat prima scădere postbelică a volumului fizic al comerţului mondial cu cca 3 %
faţă de anul 1974, iar 1982, a doua scădere, cu 1,5 % faţă de 1981.
Exporturile ţărilor capitaliste dezvoltate au crescut în perioada anilor 1950-1980 într-un ritm
mediu anual de11,6 %, pe cele trei decenii situaţia fiind diferită (în deceniul şase ritmul a fost
de 7,1 %, în deceniul şapte de 10 %, iar în deceniul opt de 18,8 %; în anii 1981-1983
exporturile au scăzut valoric cu cca 10 %, iar în anii 1984-1994 au crescut de peste 2,2 ori).
Ritmul cel mai înalt de creştere s-a înregistrat în deceniul opt, atît datorită sporirii
considerabile a preţurilor cît şi procesului inflaţionist. Valoric, exporturile ţărilor capitaliste
dezvoltate sau cifrat în anul 1980 la cca 1262 mlrd. dolari SUA, reprezentînd o creştere de cca
34 ori faţă de nivelul anului 1950, pentru ca în anul 1983 să scadă la cca 1158 mlrd. dolari, iar
în 1994 să se majoreze la cca 2807 mlrd. dolari, creşterea faţă de anul 1950 fiind de 77 ori.
Exporturile ţărilor în curs de dezvoltare au crescut în perioada sus amintită într-un ritm
mediu annual de cca 11 % , situaţia fiind deasemenea pzternic diferenţiată pe cele trei decenii
(în deceniul şase, ritmul mediu annual a fost de 3 %, în deceniul şapte de 7,3 %, iar în
deceniul opt de cca 26 %,) în anii 1981-1983, exporturile au scăzut cu cca 20 %, pentru ca în
11
anul 1984 să crească uşor (circa 5 %), iar în anul 1985-1986, să scadă din nou (cu 8 % ). În
anul 1994 exporturile au scăzut de cca 2,5 ori faţă de 1986 şi de cca 2 ori faţă de nivelul
anului 1980. Ritmul foarte ridicat înregistrat în deceniul opt s-a datorat exploziilor preţurilor la
produsele de bază ( în perioada anilor 1971-1974) şi îndeosebi creşterii consiferabile a
acestora la ţiţei.
Exporturile ţărilor în curs de dezvoltare s-au cifrat în anul 1980 la 573,5 mlrd. dolari
SUA, reprezentînd o creştere de peste 30 de ori faţă de nivelul anului 1950, iar în anul 1994
au crescut la cca 11250 mlrd. dolari (inclusiv R.P. Chineză), reprezentînd o creştere de cca
61,3 ori faţă de nivelul anului 1950. Cît priveşte exporturile ţărilor foste socialiste, situaţia se
prezintă diferenţiat pentru ţările europene faţă de cele din Asia. Datele din statistica
internaţională arată că exporturile fostelor ţări socialiste europene au înregistrat un ritm mediu
anual de creştere de cca 12 % în perioada anilor 1950-1980 (iar cele din Asia cca 9 % ).
Exporturile ţărilor foste socialiste, luate în ansamblu, s-au cifrat în anul 1980 la cca
117 mlrd. dolari SUA, reprezentînd o creştere de cca 36 ori faţă de nivelul anului 1950, iar în
anul 1989 la cca 271,2 mlrd. dolari, reprezentînd o creştere de cca 55 ori faţă de nivelul anului
1950. În 1994 exporturile fostelor ţări socialiste din Europa (inclusiv URSS) s-au cifra la
numai 134,6 mlrd, dolari.
Luînd în studiu primele două grupe de ţări (dezvoltate şi în curs de dezvoltare), se
observă un important decalaj de ritm în favoarea ţărilor dezvoltate în deceniul şase şi şapte,
pentru ca în perioada anilor 1971-1974 situaţia să se inverseze în favoarea ţărilor în curs de
dezvoltare (ca urmare a exploziei preţurilor la produsele de bază şi în primul rînd la
combustibil), iar în anii 1975-1994 să se revină la evoluţia anterioară. Decalajul de ritm în
favoarea ţărilor dezvoltate se explică prin structura deosebită a economiei şi comerţului
exterior a celor două grupe de ţări şi prin evoluţia diferenţiată a preţurilor la produsele
manufacturate şi de bază (ANEXA 4). Ca tendinţă pe termen lung, se observă o uşoară
atenuare a decalajului de ritm dintre cele două grupe de ţări nesocialiste începînd cu deceniul
şapte.
Pentru deceniul nouă, prognozele elaborate au proiectat o încetinire a ritmului de
creştere a volumului fizic al comerţului mondial ca urmare a persistenţei şi adîncirii unora
dintre fenomenele negative cu care a continuat să se confrunte economia mondială şi datele
12
din perioada anilor 1981-1994 au confirmat în mare măsură aceste prognoze. Relansarea
economică din ţările dezvoltate, care a început de prin anii 1983-1984, a dat un anumit impuls
şi comerţului internaţional, dar nu cel scontat; relansarea a fost întreruptă de o nouă criză
economică din anii 1990-1991.
● A doua trăsătură caracteristică a comerţului internaţional rezidă în faptul că în
perioada postbelică, spre deosebire de perioadele anterioare, aceasta a devansat ca
ritm de creştere nu numai P.N.B (respectiv P.I.B), ci şi producţia industrială şi
agricolă, la nivel mondial. Aceasta înseamnă că în perioada postbelică, revoluţia
tehnico-ştiinţifică a imprimat o corelaţie nouă între dinamica exporturilor şi
producţiei.
Ca urmare, în 1994, P.I.B-ul real crescuse pe plan mondial de peste 7 ori faţă de nivelul
anului 1950, producţia industrială mondială de cca 9 ori, iar comerţul mondial de cca 68 ori
valoric şi de cca 14 ori fizic. În perioada 1950-1994 volumul producţiei mondiale a crescut
annual cu 4 % în timp ce volumul fizic al comerţului internaţional a crescut annual cu peste 6
%. Dacă în perioada anilor 1950-1970 ritmul mediu anual de creştere a comerţului mondial a
fost de 7,4 %, producţia industrială a înregistrat un ritm inferior (cca 6,5 %); în perioada anilor
1971-1980, comerţul mondial a crescut în ritmuri medii anuale foarte înalte sub aspectul
volumului valoric (cca 21 % ), în timp ce producţia industrială a crescut numai cu 4 % ,
situaţia prezentîndu-se diferemţiat pe cele trei grupe de ţări. În anii 1981-1994, comerţul
mondial a crescut, în medie, anual (valoric) cu 7,5 %, iar producţia industrială cu puţin peste
5 % (ANEXA 6). Aceasta atestă faptul că în perioada postbelică, în condiţiile adîncirii
diviziunii mondiale a muncii, s-a accentuat specializarea şi cooperarea internaţională în
producţie, ceea ce a determinat realizarea pe calea schimburilor comerciale internaţionale a
unei cote părţi tot mai mari din producţia tuturor statelor. Ponderea comerţului internaţional cu
mărfuri în produsul intern brut pe plan mondial a crescut de le cca 4 % în 1950, la 8,6 % în
1960, 17,6 % în 1980 şi la cca 32 % în 1994.(ANEXA 7).
Cît priveşte ţările nesocialiste, trebuie subliniat că ritmul mai rapid de creştere a
comerţului exterior al acestora, comparativ cu dinamica producţiei industriale şi a P.N.B
(P.I.B), se explică şi prin faptul că în perioada postbelică au fost mai intens atrase în circuitul
comerţului internaţional ţările din regiunile în curs de dezvoltare.
13
 Cu toate acestea, comerţul exterior al acestora a devansat dinamica producţiei
industriale datorită ritmului mai înalt de creştere a comerţului exterior al ţărilor dezvoltate.
Datele din statistica internaţională arată că, exceptînd anumiţi ani din deceniul opt, în timp ce
în tările dezvoltate comerţul exterior a devansat ca ritm de creştere producţia industrială a
acestora, în ţările în curs de dezvoltare, luate în ansamblu, dinamica producţiei industriale a
fost mai rapidă decît dinamica comerţului lor exterior.
În primele două decenii (1950-1970), ritmul mediu anual de creştere a comerţului
exterior al ţărilor dezvoltate a fost de cca 7-8 %, în timp ce ritmul mediu anual al producţiei
industriale a fost de cca 5-6 %. În aceeaşi perioadă de timp, ţările în curs de dezvoltare au
înregistrat un ritm mediu anual de creştere a comerţului lor exterior de 4,6 %, iar producţia
industrială s-a dezvoltat într-un ritm mediu anual de cca 7 %.
Structura economică deosebită a celor două grupe de ţări, care determină şi structura
comerţului lor exterior, evoluţia deosebită a preţurilor pe cele două mari grupe de mărfuri
(produse de bază şi produse manufacturate), măsurile de politică comercială promovate de
către ţările capitaliste dezvoltate în perioada postbelică sunt principalele cauze care au
determinat un ritm de creştere diferenţiat pe cele două grupe de ţări în ce priveşte comerţul
exterior în raport cu producţia industrială a acestora. Ca tendinţă pe termen lung, se observă
că în timp ce la ţările dezvoltate, indicele de devansare a producţiei industriale de către
comerţul exterior înregistrează o uşoară creştere, la grupul ţărilor în curs de dezvoltare,
indicele de devansare a comerţului exterior de către producţia industrială a înregistrat o
pronunţată scădere. Cît priveşte ţările fost socialiste, datele arată că ele s-au aliniat celor două
tendinţe: în cele mai dezvoltate, comerţul exterior a devansat ca dinamică producţia
industrială a acestora, iar în cele cu economia în curs de dezvoltare s-a înregistrat în general o
tendinţă inversă. Pe măsură ce aceste ţări îşi vor restructura economia, în procesul trecerii
treptate la economia de piaţă, se va amplifica şi participarea lor la diviziunea mondială a
muncii şi la circuitul economic internaţional.
● A treia trăsătură caracteristică a dinamicii şi volumului comerţului internaţional
rezultă din compararea acestuia cu evoluţia rezervelor de aur şi devize centralizate
(la nivel de stat) ale lumii nesocialiste.

14
 Dacă în perioada pîna la cel de-al doilea război mondial, volumul rezervelor de aur şi
devize centralizate ale ţărilor nesocialiste a fost superior volumului valoric al importurilor
acestora, în perioada postbelică situaţia s-a inversat, decalajul dintre ele accentuându-se. În
perioada postbelică, comerţul internaţional a devansat, atît ca ritm de creştere cât şi ca volum
valoric absolut, rezervele de aur şi devize centralizate ale ţărilor nesocialiste, aceasta devenind
pentru o bună parte dintre ele o frînă în calea dezvoltării comerţului exterior, agravîndu-le
problema lichidităţii internaţionale.
Dacă în 1938 rezervele de aur şi devize centralizate ale lumii capitaliste depăşeau
volumul total al importurilor cu 17 %, la sfîrşitul anului 1980, rezervele de aur şi devize
numai reprezentau decît cca 24 % din volumul valoric al importurilor ţărilor nesocialiste.
Situaţia s-a agravat în deceniul nouă. O asemenea comparaţie se impune în condiţiile etapei
contemporane dat fiind faptul că între sistemul monetar (valutar) internaţional şi evoluţia
comerţului internaţional este o strînsă legătură.
Mult mai gravă este situaţia ţărilor în curs de dezvoltare a căror pondere în rezervele
totale de aur şi devize ale lumii capitaliste este mică. Către sfîrşitul deceniului opt, grupul
ţărilor în curs de dezvoltare nesocialiste dispunea de cca 35 % din rezervele totale de aur şi
devize ale lumii nesocialiste (şi numai 8-9 % din rezervele de aur ale lumii nesocialiste), cca
2/3 din rezervele respective revenind însă unui grup restrîns de ţări producătoare şi
exportatoare de ţiţei. Aceasta înseamnă că 100 de ţări în curs de dezvoltare(fără cele
exportatoare de ţiţei) dispuneau doar de cca 10-12 % din rezervele de aur şi devize
centralizate ale lumii nesocialiste. Această situaţie trebuie coroborată şi cu problemele grave
ale crizei datoriei externe ale ţărilor în curs de dezvoltare care depăşise cifra de 1200 mlrd.
dolari la începutul anului 1990. Pentru multe dintre ţările în curs de dezvoltare îndatorate
numai serviciul datoriei lor externe depăşeşte volumul total al încasărilor din export.

15
 Capitolul 2. Inluienţa comerţului internaţional în unele ţări

2.2 Evoluţii ale economiilor unor ţări (Franţa, RepublicaFederală Germania,

Japonia, Statele Unite ale Americii).

În perioada menţionată, viaţa economică în plan mondial şi cea a diferitelor ţări a

parcurs mai multe etape, marcate de procese şi fenomene comune, dar şi de aspecte
particulare de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta. Cunoaşterea evoluţiilor economiilor
unor ţări prezintă un interes indiscutabil şi poate constitui prilej de meditare în cadrul
preocupărilor actuale pentru a formula soluţii adecvate în vederea dezvoltării economiei
noastre în etapa imediată şi în perspectivă, luată în considerare şi încadrarea eficientă a
acesteia în circuitul economic mondial şi a comerţului internaţional.
Franţa. În perioada 1946 – 1973, Franţa a cunoscut cea mai puternică şi durabilă
creştere economică din istoria sa. Cu o rată a creşterii anuale a PIB-ului de circa 5 %, ea
ocupă locul patru în rîndul ţărilor industriale, iar rata anuală a creşterii producţiei industriale
atinge 7 %. Creştertea populaţiei este, de asemenea, însemnat, de la circa 42 mln. locuitori în
1949 la peste 48 mln. în 1965 şi la aproape 51 mln. în 1970. Această creştere a populaţiei,
care este rezultatul creşterii ratei natalităţii, situet între 17 – 20, şi al scăderii ratei mortalităţii,
situat între 10 – 11, provoacă o substanţilă sporire a cererii interne de mărfuri şi servicii.
Dezvoltarea economiei franceze este accelerată prin planificare. Pînă în 1970, planurile
de dezvoltare a economiei franceze exprimă o intervenţie şi un control mai accentuat al
statului asupra economiei şi au ca principale obiective dezvoltarea industriilor producătoare
de bunuri de consum, creşterea productivităţii muncii, construcţia de locuinţe, amenajarea
teritoriului, atenuarea inflaţiei, modernizarea infrastructurii ş.a.
La începutul anilor 1970, marile grupuri financiare industriale Rothschild, Empain –
Schneider, Suez, Paribas, Lazard reprezintă centrii vitali ai industriei franceze. Paralel cu
creşterea industriei şi a agriculturii se constată şi o creştere în semnată a sectorului terţiar, care

16
asigură locuri de muncă pentru circa 30 % în 1950 şi pentru peste 53 % în 1970 din
poopulaţia activă.
Creşterea industrială a Franţei este direct condiţionată însă de consumul de energie.
Lipsa rezervelor naturale în acest domeniu a accentuat dependenţa ei de importuri; dacă în
1950 importa circa 50 % din consumul de energie, în 1973 importul respectiv atinge 75 %.
Una din marile slăbiciuni ale economiei franceze în perioada 1950 – 1970 a
reprezentat-o inflaţia. Inflaţia influienţează negativ comerţul exterior, balanţa de plăţi şi nu în
ultimul rînd condiţiile de viaţă ale unor numeroase categorii sociale. Principala problemă a
executivului francez devine menţinerea inflaţiei la cote “acceptabile”, pentru a evita tensiuni
sociale şi politice.
Efectul celor doi factori - inflaţia şi criza energetică – se concretizează şi în creşterea
continuă a numărului de şomeri, de la 420.000 în 1974 la 1milion în 1977, 1 milion şi
jumătate în 1980 şi 2 milioane în octombrie 1981, cînd circa 9 % din forţa de muncă activă se
află în şomaj. După 1983 viaţa economică franceză este marcată de un însemnat proces de
restructurare. Din fondurile guvernamentale se alocă mari investiţii în domeniul informaticii,
considerată o cheie a viitorului. La începutul anului 1986, rezultatele obţinute sunt
incontestabile; inflaţia este atenuată, echilibrul între sectoarele economice importante este
aproape restabilită. Sunt pe cale de privatizare o serie de întreprinderi etatizate în 1981, ca
Saint – Gabain, Societe Generale ş.a. O imagine de ansamblu asupra evoluţiei economiei
fraceze este oferită de indicatorii cuprinşi în tabelul din ANEXA 8.
Republica Federală Germania. Dezvoltarea economiei vest – germane în perioada
postbelică, cu deosebire între anii 1950 – 1970, este caracterizată ca un adevărat miracol:
creştere rapid şi echilibrat sectorial, excedente ale balanţei de plăţi, linişte socială. La acestea
au contribuit o serie de factori, interni sau externi, între care, cu deosebire, următorii: un mare
potenţial industrial relativ conservat la sfîrşitul războiului; mâna de lucru înalt calificată şi
numeroasă datorită refugiaţilor din zona de est aflată sub ocupaţie sovietică; reforma
monetară impusă de aliţi în 1948, care a creat o monedă subvalutară, menţinută conştient şi
sistematic mult timp, ceea ce a favorizat exporturile şi investiţiile străine; ajutorul american
deosebit de mare, acordat, datorită ”războiului rece”, şi în afara Planului Marshall; lipsa
cheltuielilor militare pînă în 1955 şi a războaielor coloniale; ambundenţa de forţă de muncă,
17
ceea ce a permis menţinerea salariilor la cote scăzute şi, prin aceasta, a asigurat o mare
profitabilitate a întreprinderilor industriale; o mare cerere europeană şi mondială de produse
industriale.
În perioada 1950 – 1970, producţia industrială creşte de patru ori, ceea ce prezintă o
excepţie europeană. Se dezvoltă cu deosebire industriile: siderurgică, chimică, cea de
automobile, electrotehnică. Produsele industrile germane, eftine şi de bună calitate, pătrund
rapid pe pieţele străine, creşterea puternică a exportului conducînd la excedente importante ale
balanţei comerciale şi la acumularea de mari rezerve ale Băncii Centrale. Moneda vest
germană îşi întăreşte poziţiile, ea fiind reevaluată de trei ori în perioada menţionată.
Desigur şi economia vest – germană cunoaşte unele fenomene de recesiune în anii
1974 – 1975, pe fundalul şocului petrolier şi al crizei dolarului, manifestate prin scăderea
consumului intern, a investiţiilor şi a exporturilor. Acestea conduc la apariţia şomajului, care
în 1974 numără 750.000 de persoane, iar în februarie 1975 ajunge la 1.350.000 persoane.
Comparativ cu alte ţări, economia vest – germană depăşeşte relativ uşor fenomenele de
recesiune, datorită, în primul rînd, politicii bugetare, favorabile relansării investiţiilor şi
consumului.
La începutul deceniului nou, marca germană reprezintă a doua monedă mondială.
Indicatorii din tabel (ANEXA 9) sunt concludenţi în ceea ce priveşte evoluţia în ansamblu a
economiei vest – germane în perioada 1950 – 1988.
Japonia. Învinsă şi ruinată în 1945, suprapopulată la începutul anilor ’50, săracă în
resurse naturale, cu suprafeţe agricole ce abia ating doar 16 % din teritoriu, Japonia cunoaşte
o
rapidă şi temeinică refacere economică şi o creştere economică de excepţie în
perioada
1950 –1970. În decursul a două decenii, PIB a crescut de peste 4,5 ori, cu deosebire pe seama
producţiei industriale, care a crescut de peste 17,5 ori.
În 1970, Japonia este în primul rînd unul din cei mai mari producători de nave,
motociclete, aparate de fotografiat, tranzistori, televizoare, microscoape electronice, fire
sintetice şi de bumbac.

18
 La originea acestui remarcabil avînt stau numeroşi factori, unii dintre ei comuni cu
economia vest – germană, alţii specifici, cum sunt: un însemnat ajutor financiar şi tehnic al
SUA datorat “războiului rece”; cheltuieli militare simbolice – în jur de 1 % din venitul
naţional şi lipsa războaielor coloniale; o populaţie numeroasă, cu o mentalitate înclinată către
modestie şi economii; o intervenţie eficace a statului, prin Ministerul Comerţului Internaţional
şi al industriei (MITI), prin planuri care au ca obiectiv principal controlul investiţiilor
industriale şi al comerţului exterior; structură economică particulară ş.a.
Sub aspectul structurii, dezvoltarea industriei japoneze în primele două decenii
postbelice s-a desfăşurat la două nivele:
 pe de o parte, marile firme, puternice financiar, super echipate tehnic şi extrem de
profitabile;
 pe de altă parte, numeroase firme mici şi mijlocii, cu rol de satelit al marilor firme,
cu echipament tehnic mediu.
În 1970, 93 % din firmele japoneze sunt mici şi mijlocii, respectiv cu un număr de sub
300 de angajaţi, iar dintre acestea 4/5 executau, pe bază de contracte, piese ţi subansamble
pentru marile firme
O situaţie cu totul aparte a economiei japoneze o constituie dependenţa de importurile
de energie, care depăşesc 80 % din consum, la începutul anilor ’70. De aceea, şocurile
petroliere au provocat o adevărată stare de urgenţă pentru economia japoneză, privind
dezvoltarea ei viitoare. În timpul crizelor din prima parte a deceniului opt, ritmul creşerii se
micşorează la cca 4 – 5 %. În comparaţie cu economiile altor ţări, economia japoneză
depăşeşte relativ repede crizele, după 1976 manifestîndu-se o veritabilă relansare a ei, cu
deosebire pe seama exporturilor. Industria se adaptează cu tot mai mult la ţătile externe, la
cerinţele pieţelor externe, producînd: automobile de mic litraj, tehnică de calcul şi roboţi
industriali. După 1981, creşterea economică a Japoniei a continuat în ritmuri mai lente, dar
fără întrerupere.
Un rol primordial în dinamismul economiei japoneze îl au industriile ramurilor de vîrf.
Astfel, în 1983, faţă de 1980, producţia de maşini electrice era mai mare cu 49,7 %, a
mecanicii de precizie cu 10,3 %, a produselor chimice cu 8,9 %, în timp ce nivelul producţiei
metalurgice şi a industriei textile scăzuse. Restructurarea şi retehnologizarea industriei
19
japoneze după al doilea şoc petrolier a condus la rezultate considerate în acei ani,
spectaculoase. În intervalul 1978 – 1983, Japonia şi-a redus importul de materii prime într-un
ritm mediu anual de 0,3 % şi cel de resurse energetice de 2 %, iar volumul exporturilor a
crescut într-un ritm mediu anual de 6,6 %. Ca urmare a ofensivei exporturilor, balanţa
comercială a Japoniei înregistreză excedente permanente şi în general cu tendinţă de creştere.
După 1985, ofensiva economică japoneză se manifestă prin accelerarea investiţiilor în
străinătate, acestea cunoscînd o creştere de la cca 100 mlrd. de dolari în 1985 la cca 400 mlrd.
de dolari în 1990. Ele se concretizează în investiţii directe ale companiilor japoneze, achiziţii
de acţiuni, împrumuturi şi credite comerciale, cumpărarea de firme ş.a.
În ANEXA 10, sunt prezentaţi indicatorii care oferă o sugestivă imagine de ansamblu
asupra dezvoltării economiei japoneze în perioada 1950 – 1988.
Statele Unite ale Amaricii. După eforturile susţinute şi afectate adesea de multe
dificultăţi, pentru trecerea de la economia de război la cea de pace, SUA cunosc între anii
1950 – 1970 o perioadă de prosperitate, ceea ce se concretizează în locul ocupat de economia
acestora în economia mondială şi în comerţul internaţional. PNB al lor însumînd, în 1970, cca
1.000 mlrd. de dolari, iar PIB pe locuitor sporind de la 1.901 dolari în 1950 la 4.922 dolari în
1970. Industria americană se sprijină pe proporţiile considerabile ale producţiei de masă, care
atrage după sine o mare profitabilitate a firmelor şi, deci, posibilităţi de sporire a investiţiilor
pentru înoirea producţiei.
Firmele mici şi mijlocii, majoritare numeric, înregistrează, în intervalul 1950 – 1970
falimentul şi/sau fuziunea într-un ritm de 10 % pe an. Peste 500 de firme industriale
realizează o treime din activitate industrială a economiei, primele 10 dintre ele realizînd un
profit egal celui obţinut de celelalte. Pentru a-şi diminua riscul, marile firme industriale îşi
diversifică activitatea. Astfel, potrivit statisticilor americane, în 1960, 34 corporaţii sunt
angajate în cîte 10 domenii de activitate. Caracteristică acestora este şi forma de organizare şi
conducere de către manageri specializaţi, numiţi în literatura economică tehnocraţi sau
“gulere albe”.
Investiţiile industriale sunt orientate, pe plan intern, în proporţie de 75 % către
industriile de prelucrare şi de 25 % către sectorul terţiar, iar pe plan extern, cu deosebire spre
industriile extractive de petrol, minereuri şi materii prime şi prelucrarea acestora.
20
 Dezvoltarea economiei americane în perioada 1950 – 1970 este stimulată de creşterea
pieţii interne pe baza unei înalte rate a natalităţii, precum şi a imigraţiei. În 1970 numărul
locuitorilor SUA era de peste 205 milioane, iar cel al populaţiei ocupate de peste 78,5
milioane, din care circa o treime femei. În 1960, ¾ din americani reprezentau populaţie
orăşenească.
În deceniul 1960 – 1970, “stilul de viaţă american” reprezintă un etalon mondial:
săptămîna de lucru de 40 ore, 75 % din lucrători folosesc automobilul propriu pentru a se
duce la muncă, peste 95 % din familii au televizor, cărţile se vînd în ritm de 1 milion pe zi, din
doi adolescenţi unul este student ş.a. Cu toate acestea, spre sfîrşitul anilor ’70 îşi fac simţită
prezenţa primele semne de declin al economiei americane. Creşterea importurilor, cu
deosebire a celor strategice, agravează deficitul balanţei comerciale şi implicit a celei de plăţi.
Ca urmare, pe plan intern, echilibrul dolarului este compromis, deprecierea acestuia fiind
evidentă din 1968, cînd într-un singur an atinge 8 %.
Între anii 1971 – 1973 societatea americană cunoaşte o criză economică dublată de una
politică, determinată de războiul din Vietnam, scandalul Watergate. Economia traversează o
perioadă de mari dificultăţi legate de devalorizarea dolarului în 1971 şi 1973, inflaţie, care
depăşeşte 13 %, şomaj, care ajunge la circa 10 % din populaţia activă, deficitul comercial,
care atinge 5 mlrd. de dolari ş.a. Ca urmare, Executivul este pus în faţa unui greu examen.
Eforturile lui au condus, în a doua jumătate a deceniului 1970 – 1980 la stabilizarea situaţiei
economice, SUA păstrîndu-şi statutul de primă putere economică a lumii. În 1979, din
primele 12 firme multinaţionale, ordonate potrivit cifrei de afaceri, 10 sunt americane: Exxon
(SUA): petrol, General Motors (SUA): automobile, Royal Dutch Shell (Ţătile de Jos şi Marea
Britanie): petrol, Mobil (SUA): petrol, Ford Motors (SUA): automobile, British Petroleum
(Marea Britanie): petrol, Texaco (SUA): petrol, Standard Oil of California (SUA): petrol,
Gulf Oil (SUA): petrol, IBM (SUA): ordinatoare, General Electric (SUA): material electric şi
Unilever (Ţătile de Jos şi Marea Britanie): chimie.
Asupra evoluţiei în ansamblu a economiei americane au exercitat influienţe şi
înţelegerile cu alte ţări, în urma cărora dolarul îşi întăreşte poziţia în schimburile economice
internaţionale, el fiind admis în locul aurului ca mijloc de plată internaţional.

21
 După 1980, inflaţia are o vizibilă tendinţă de scădere, de la 13,5 % la 7 – 8 %, şomajul
se stabilizează la aproximativ 5,4 %, dar acestea sunt însoţite de un imens deficit al balanţei de
plăţi, de circa 150 mlrd. dolari. Totodată, în a doua jumătate a deceniului nouă, economia
americană se confruntă cu ofensiva economică a Japoniei, Chinei ş.a., cu probleme legate de
războiul din Golf, de poziţia de mare superputere mondială.
O imagine asupra evoluţiei economiei americane în perioada 1950 – 1988 oferă datele
din ANEXA 11.

22
 Concluzii:

Analizînd diversele aspecte legate de conţinutul, funcţiile şi utilităţile comerţului

internaţional, se impun în atenţie cîteva concluţii:
 În ceea ce priveşte obiectul său, comerţul îşi propune să pună produsele naturale
sau fabricate la dispoziţia celor care au nevoie de asemenea bunuri şi servicii.
 În ceea ce priveşte rolul său, comerţul joacă rolul de distribuitor şi asigurator de
servicii pentru consumatori (pentru alte ţări), punînd la dispoziţia acestora produse
naturale, transformate sau fabricate.El stabileşte, de asemenea, legătura dintre două
sau mai multe ţări.
 În ceea ce priveşte utilitatea sa, comerţul dezvoltă schimburile de mărfuri şi
produse, căutînd în permanenţă noi debuşee: asigură ambundenţa de produse, prin
orientarea produselor spre zonele în care acestea au o valoare deosebită, evitînd
zonele în care acestea ar avea o valoare slabă sau nulă prin faptul că nu fac parte
din consumul populaţiei respective, sau nu coincid obiceiurilor, culturii, factorului
istoriс …
 În ceea ce priveşte cîmpul său de acţiune, aceasta este considerabil, pentru că
totalitatea bunurilor de valoare nu este propusă decît pentru a fi schimbată;
respectivul cîmp de acţiune se lărgeşte continuu, pe măsura descoperirii sau
fabricării de noi produse sau apariţiei de noi nevoi ce urmează a fi satisfăcute.
 În ceea ce priveşte condiţiile sale de desfăşurare, în primul rînd este nevoie de
existenţa unor agenţi de înaltă profesionalitate, comercianţii servind ca intermediari
între producători şi consumatorii diferitor ţări; în al doilea rînd, este nevoie de
transporturile de mărfuri pentru a se putea efectua uşor transferarea partizilor de
produse ce formează obiectul actelor de schimb.

23
 Putem face o apreciere globală a situaţiei comerţului mondial şi a instrumentelor de
analiză a acesteia la sfîrşitul anilor ’80. În mod lapidar, se poate afirma că, pe ansamblu,
situaţia nu este satisfăcătoare, domeniile care ridică probleme fiind următoarele:
 Într-o primă etapă, în cadrul ţărilor dezvoltate, se constată o separare între ţările
excedentare pe operioadă îndelungată, cum sînt R.F. Germania şi mai ales Japonia
şi ţările deficitare, cum sînt Statele Unite sau într-o măsură mai mică, Franţa. Ceea
ce crează dificultăţi este aparenta imposibilitate de eliminare a acestor dezechilibre
comerciale. Această situaţie constituie în sine un germene de confruntări mai mult
sau mai puţin acute, de exemplu, în problema protexionismului, dar şi de dezordini
complementare în sfera monetară şi financiară.
 Într-o a doua etapă, inegalităţile între naţiuni în schimburile internaţionale, ilustrate
de regresul ţărilor în curs de dezvoltare, constituie o altă sursă de îngrijorare. O dată
cu ieşirea din acest grup al ţărilor recent industrializate, care nu-i mai aparţin în
sensul strict al cuvîntului, ţările în curs de dezvoltare vor fi cele care vor pierde din
cauza condiţiilor concurenţei internaţionale din anii ’80. Pe termen mediu, există
pericolul de creştere a insolvabilităţii acestor naţiuni, prin dispariţia încasărilor
realizate din exporturi, ceea ce nu poate decît să agraveze riscurile unei crize
financiare internaţionale şi să contribuie la demoralizarea comerţului internaţional.
 Într-o a treia etapă, fluxurile comerciale devin din ce în ce mai atipice faţă de
explicaţiile care constituie încă baza învăţămîntului în materie de comerţ
internaţional. Sensibilitatea redusă a exporturilor şi importurilor la variaţiile de preţ
şi la deprecierea şi aprecierea monedelor este, în acest domeniu, foarte îndepărtată
de teoria fundamentală, ceea ce reprezintă o dificultate deosebită pentru politica
economică din cauza persistenţei dezechilibrelor comerciale.
Aceste trei probleme, legate între ele, reflectă interdependenţa crescîndă a naţiunilor
într-o reţea complexă care nu se limitează numai la comerţul internaţional.
La toate acestea se adaugă faptul că, în viitor, modificarea schimburilor care vor crea
noi şi importante oportunităţi de afaceri, va impune reacţii deosebit de rapide din partea
firmelor, capacitatea de a interpreta corect noile schimbări şi puterea de a înfrunta o piaţă

24
puternic concurenţială şi generatoare de continue restructurări. Toate acestea necesită o bună
cunoaştere a problematicii comerciale, a comerţului şi a structurilor sale.

Bibliografie:
1. “ Comerţ şi dezvoltare” ed. Europa Nouă, 2000
2. “Curs de comerţ internaţional şi poltici comerciale”, ed. Cereş, Buc – 1992
3. Ciupagea Constantin “Fundamente teoretice ale comerţului internaţional”, ed. Economica
Buc - 2001
4. Dumitru Patriche “Bazele Comeţului”, pag. 15 – 20, 25 – 29, 35 – 47.
5. Mureşanu Maria “Evoluţii Economice 1945 – 1990”, ed. Economică, 1995, pg.39 – 68
6. Rainelli Michel “Comerţul Internaţional”. edit. Humanitar, Bucureşti 1992.
Pg. 11, 16 – 52, 138 - 155
7. Sută Nicolae “Istoria comerţului mondial şi a politicilor comerciale”, ed. All, Buc – 1997
Pg. 109 - 179
8. Valentin Răileanu “Particularităţile comerţului exterior al R.Moldova”.ed.Chişinău, 2000
9. www.Tacis.Moldnet.md
10. www. Ournet.md
11. www. Google. Com
12. www. Tribunaeconomica.ro

25
 ANEXA:

ANEXA 1

4100
miliarde $

312 2020
………....1994
128 ………………………..…1980
61 ……………………………………….1970
…………………………………………………..1960
…………………………………………………………...1950
Creşterea volumului valoric al comerţului mondial în perioada 1950-1994

40

30

20

10

26
0 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1991 1994
Ritmurile anuale ale evoluţiei comerţului internaţional în perioada 1966-1994

ANEXA 2

1950- 1961- 1971- 1981 1982 1983 1984 1985

1970 1970 1980
Voluml
fizic 9,5 7,9 5,9 0,8 -1,5 2 9 3
Preţurile 2,4 1,3 14,1 -2,7 -4,5 -5,4 -2,5 -2,2
1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1994
Voluml
fizic 3,5 4,0 8,5 4,5 6 1,4 3,5 7,0
Preţurile 3,0 4,1 1,6 1,4 2 2 2 1,9

Ritmurile medii anuale de creştere a volumului fizic şi a preţurilor în comerţul internaţional (în %)

ANEXA 3

Volumul valoric al comerţului mondial în anii 1980, 1985, 1989, 1992 şi 1994 (în milioane dolari)

1980 1985 1989 1992 1994

Export fob
-Ţări capitaliste dez voltate 1.251.600 1.272.100 2.125.650 2.648.490 28.065.537
-Ţări în curs de dezvoltare 573.500 455.700 622.490 902.340 1.149.391
-Ţări socialiste 173.930 204.400 271.230 89.443 134.563

TOTAL MONDIAL 2.002.030 1.932.300 3.019.370 3.640.273 4.090.491

Imort cif
-Ţări capitaliste dezvoltare 1.405.500 1.376.300 2.244.730 2.707.983 2.787.969
-Ţări în curs de dezvoltare 471.300 422.000 618.620 949.541 1.173.918
-Ţări socialiste 185.300 221.290 288.690 86.909 128.603

TOTAL MONDIAL 2.062.100 2.019.590 3.152.040 3.744.463 4.090.490

Total export-import
-Ţări capitaliste dez voltate 2.657.100 2.648.400 4.370.380 5.356.473 5.594.506
-Ţări în curs de dezvoltare 1.044.800 877.700 1.241.110 1.851.911 2.323.309
-Ţări socialiste 362.230 425.690 559.920 176.352 263.166

TOTAL MONDIAL 4.064.130 3.951.790 6.171.410 7.384.736 8.180.981

ANEXA 4

27
 Evoluţia preţurilor la produsele de bază (inclusiv conbustibil) şi produsele manufacturate în perioada
1950-1994 în %
Anii Produse de bază Produse manufacturate
1950 – 1960 - 4,0 + 27,0
1961 – 1970 + 8,0 + 20,0
1971 – 1974 Peste 3 ori + 62,0
1975 - 2,0 + 12,6
1976 + 6,0 0

ANEXA 5

Volumul valoric total (exp+imp) al comerţului mondial pe cap de llocuitor în anii 1950, 1980, 1989,
1992 şi 1993 (dolari SUA)
1950 1980 1989 1992 1993 Creştere Creştere
1950 – 1980 1950 - 1993
Mondial 65,0 921,7 1173,7 1530 1301 14,2 ori 20 ori
Ţări capit. 136, 3032,5 4414,5 5341 5200 22,3 ori 38,2 ori
Dezvolt. 0
Ţări în curs de 557,1 470,5 487 517 13 ori 14,4 ori
dezvoltare 35,0
Ţări socialiste 280,5 343,5 294 239 8,8 ori 7,5 ori
(sau foste soc) 32,0
ANEXA 6

Exportul mondial de mărfuri, producţia de mărfuri şi produsul intern brut, 1982 – 1992
(mlrd. dolari şi index 1980 = 100)
1982 1983 1984 1985 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992
Exp. Mond.
de mărfuri
Valoric
Total 1882 1839 1949 1947 2133 2510 2859 3088 3440 3509 3731
-Produse
agricole 272 269 282 262 296 342 387 405 419 423 449
-Produse
minerale 486 445 441 427 326 362 365 422 480 456 448
-Produse
manufact. 1053 1056 1144 1191 1432 1719 2007 2152 2435 2530 2736

ANEXA 7

Exportul mondial pe grupe de mărfuri şi exportul de servicii

în perioada 1990 – 1994 (în mlrd. dolari şi în %)
Valoare Rata medie anuală %
1994 1990 - 1994 1993 1994
Exportul mondial de mărfuri 4090 5,0 -1,0 13,0
- Produse agricole 485 4,0 -4,0 13,5
- Produse minerale 435 -2,5 -5,0 3,5
- Produse manufacturate 3040 6,0 -0,9 14,5
Exp. Mond. de servicii comerciale 1100 0,5 8,0

28
ANEXA 8

Indicatorii U.M. 1950 1970 1980 1988

Populaţia – mil. 41,74 50,77 53,88 55,87
Populaţia ocupată - 19,30 20,39 21,64 21,28
mil.persoane
Dinamica PIB (1950 = 100 283 391 455
100)
Ponderea investiţiilor în 19,6 27,6 24,2 20,9
PIB %
Volumul comerţului
exterior – mil.$ SUA
- Export 3.082 17.879 116.030 167.783
- import 3.069 19.119 134.886 178.851
Dinamica producţiei 100 322 435 469
industriale (1950 = 100)
Producţia de cereale pe … 626 879 1.006
locuitor – kg
Media producţiei de … 33,8 47,6 60,5
cereale la hectar - q
ANEXA 9

Indicatorii U.M 1950 1970 1980 1988

Populaţia – mil.loc.1 47,85 58,53 59,67 59,40
Populaţia ocupată – 21,40 26,47 26,87 26,94 2
mil.pers
Dinamica PIB (1950 = 100 362 474 542
100)
Ponderea investiţiilor în 27,7 27,6 23,5 20,5
PIB - %
Volumul comerţului
exterior – mil. $ SUA
- export 1.993 34.230 192.857 323.374
- import 2.710 29.948 187.991 250.565
Dinamica producţiei 100 420 500 555
industriale ( 1950 =100)
Producţia de cereale pe … 285 388 443
locuitor – kg
Media producţiei de … 33,4 44,0 57,2
cereale la hectar - q

ANEXA 10

Indicatorii U.M 1950 1970 1980 1988

1
Fără Berlinul de Vest
2
1986

29
Populaţia – mil.loc. 83,59 104,34 116,81 122,61
Populaţia ocupată – 36,48 50,90 55,36 59,11 3
mil.pers
Dinamica PIB (1950 = 100 455 717 986
100)
Ponderea investiţiilor în 24,6 39,1 32,3 28,9
PIB - %
Volumul comerţului
exterior – mil. $ SUA
- export 825 19.311 130.441 264.856
- import 964 18.881 141.296 187.378
Dinamica producţiei 100 17,5 ori 26,8 ori 35,9 ori
industriale ( 1950 =100)
Producţia de cereale pe …. 169 115 113
locuitor – kg
Media producţiei de …. 51,2 51,2 54,3
cereale la hectar - q

ANEXA 11

Indicatorii U.M 1950 1970 1980 1988

Populaţia – mil.loc. 152,27 205,05 227,76 246,33
Populaţia ocupată – 59,96 78,63 99,30 112,44 2
mil.pers
Dinamica PIB (1950 = 100 201 265 332
100)
Ponderea investiţiilor în 21,8 17,8 18,6 17,7
PIB - %
Volumul comerţului
exterior – mil. $ SUA
- export 10.282 43.176 225.56 321.60
- import 9.631 42.389 256.984 459.570
Dinamica producţiei 100 240 333 420
industriale ( 1950 =100)
Producţia de cereale pe … 911 1.192 838
locuitor – kg
Media producţiei de … 31,6 37,5 37,2
cereale la hectar - q

3
1987
2
1987

30