MINISTERUL DE EDUCAŢIE A REPUBLICII MOLDOVA

INSTITUTUL INTERNAŢIONAL DE MANAGEMENT

CATEDRA MANAGEMENT

Teza anuală la economics

Tema: Problemele tranziţiei economiei Republicii Moldovei la

relaţiile economiei de piaţă.

A efectuat: studentul anului I gr.223

Berzoi Oleg
A controlat: Nicolae Morei, doctor în economie,
conferenţiar universitar

Chişinău, 2003
Cuprins
 INRODUCERE
Drept punct de referinţă pentru tot felul de declaraţii ale
politicienilor şi partidelor, ale organizaţiilor obşteşti şi liderilor acestora
serveşte analiza situaţiei economice a ţării. E şi firesc, deoarece numai ca
urmare a aprecierii corecte a unei situaţii concrete se conturează cît de cît
clar obiectivele necesare pentru întreprinderea unor sau altor paşi şi
justificarea unei sau altei propuneri. De altfel, varietatea de curente
politice şi obşteşti ne vorbeşte despre o disperare vădită de păreri, asupra
tuturor valorilor ce determină cromatica reală a aspectului social politic.
În acelaş timp, nici o analiză social-economică nu poate concepută
fără a-ţi da seama că astăzi trăim cu totul în altă societate, alt stat, dacă
e să-l comparăm cu cel de care ne-am despărţit la hotarul anilor 90. Într-
adevăr anii precedenţi au fost marcaţi de o perioadă încordată, uneori
contradictorie, dar, cu toate acestea, anume etapa în cauză a fost una de
constituire progresivă, din punct de vedere istoric, a uni nou stat suveran
şi independent – Republica Moldova – care actualmente este membru cu
drepturi depline al ONU şi primul din statele C.S.I. admis în Consiliul
Europei.
Concomitent cu politizarea masivă a societăţii erau neglijate făţiş şi
arogant problemele stringente ale economiei, în special ale industriei şi
complexului energetic, ale statului şi ecologiei, nu se întreprindea nimic în
vederea utilizării braţelor de muncă şi a combaterii criminalităţii. Această
stare de lucruri demonstrează că e necesar să formulăm nişte estimări
clare asupra situaţiei, adecvate realităţii, care ne-ar permite să înţelegem în
mod obiectiv pentru ce s-a optat, ce am realizat pînă acum şi încotro
mergem în continuare.1

1
Reflectă viziunea şi poziţia lui Ion Guţu asupra celor mai importante probleme după un an şi jum. de
activitate în Guvern.
 Capitolul I Esenţa economiei de piaţă

§1 Teoria problemei tranziţiei la economia de piaţă

Economia oricărei ţări constă din ansamblul acţiunilor specifice ale
unui foarte mare număr de participanţi care produc, finanţează, deplasează
în spaţiu, redistribuie şi consumă bunuri. Dintr-o astfel de perspectivă,
activitatea economică însăşi se defineşte prin diversitatea acţiunilor
efectuate de toţi participanţii la proces ( unităţi economice, actori, agenţi
economici ).
Sistemul economic constă din elementele sau subsistemele economice,
dispuse a căror funcţie se bazează pe interacţiunea dintre elementele
componente.
Sistemul economic este un model teoretic de analiză a realităţii, o
abstracţie ştiinţifică. Aşa se face că, în funcţie de anumite criterii parţiale,
economice trecute şi actuale, sistemele economice reflectate au fost
grupate în: deschise şi închise; descentralizate şi centralizate; capitaliste şi
socialiste ( colectiviste ); artizanale şi industriale, de piaţă, libere şi
dirijiste.
Economia de piaţă ca sistem economic real mixt, se caracterizează,
deci, prin următoarele:
--- pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul
cărora ponderea principală o deţine proprietatea privată, al cărei spirit îşi
pune pecetea asupra tuturor formelor şi relaţiilor de proprietate;
--- interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă
impulsul activităţii economice, profitul este mobilul direct principal;
--- piaţa concurenţială este reglatorul principal al activităţii economice
cu toate că activităţile economice se derulează şi sub incidenţa
conţinutului echităţii şi al justiţiei sociale;
 --- majoritatea preţurilor se formează în mod liber, pe baza
mecanismelor pieţei, acestea îşi pun amprenta şi asupra celor administrate;
--- în economie predomină structurile tehnico-economice moderne, se
menţine însă pluralismul tehnologic;
--- statul democrat de drept veghează respectarea regulilor de
funcţionare a pieţei ca şi asupra instituţiilor juridice şi economice.
Economia de piaţă modernă – spun specialiştii – se prezintă cel puţin
sub forma următoarelor tipuri:
● anglo-saxon ( neoliberal, cu cea mai mare reticenţă fără de intervenţia
statului în economie în viaţa întreprinderilor);
● vest-european, în special francez, cu pronunţată tentă dirijistă ;
● paternalist de piaţă, cu puternice elemente tradiţionale şi naţionale;
● social de piaţă ( îmbinarea exigenţelor pieţei cu armonia socială );
● nordic-european, cooperarea înpre sectorul privat-productiv şi cel
public, prestator de servicii sociale;
● orientată spre exterior, dependentă de valorificarea resurselor interne
pe pieţe externe.
Tranziţia începe să se manifeste după marile cuceriri ale umanităţii
îndeosebi după descoperirile lui I Newton. Acum progresul economic
începe să devină un efect agregat al conjugării producţiei, ştiinţei şi
tehnicii ( la nivelul mondial al acestora ). Statul naţional centralizat şi
eficace se organizează în mod progresiv. În contextul tehnico-ştiinţific din
epocă, apar oamenii cu spirit întreprinzător, decişi să mobilizeze
economiile din societate şi să-şi asume riscuri pentru a obţine profituri
sau pentru a moderniza ţara. Acum, tradiţia şi fatalizmul sînt înlocuite cu
motivaţia şi cunoaşterea ştiinţifică.
În etapa decolării creşterii, factorii de progres economic încep să-şi
lărgească sfera de acţiune, să acţioneze cu eficienţă sporită şi, astfel, să
domine societatea. Raţionalitatea şi eficienţa economică îşi transferă
regulile asupra tuturor celorlalte domenii ale vieţii sociale.
 Perioada de tranziţie pentru ţara noastră a fost şi rămîne a fi destul
de complicată şi contradictorie. Problrmele şi greutăţile dezvoltate erau
total diferite de cele cu care s-au ciocnit fostele ţări socialiste. Acestea de
la urmă au moştenit o stare de lucruri specifică, avînd următoarele date
caracteristici bine cunoscute:
--- reglementarea dură din partea statului a tuturor proceselor economice,
inclusiv politica prţurilor;
--- distribuirea centralizată a tuturor resurselor şi invenţiilor, izolarea de
pieţele externe;
--- lipsa totală a sectorului privat;
--- asumarea din partea statului a poverii cheltuielilor sociale, a căror
mărime creşte din an în an, atingînd nivelul care din punct de vedere
economic ar fi fost peste puteri chiar şi celor mai dezvoltate ţări;
--- creşterea deficitului bugetar, saltul inflaţiei şi, implicit, creşterea
nemulţumirii populaţiei, consecinţă a contradicţiilor interne legate de
crizele economice în aceste ţări au pus sub semnul întrbării capacitatea
structurilor oficiale de a controla situaţia;
--- lipsa totală a ezperienţei în edificarea statală şi a instituţiilor necesare
( pentru noile state independente ).
Există două căi de asanare a economiei ţărilor în tranziţie. Prima
presupune promovarea reformelor radicale în termene extrem de scurte. A
doua prevede modificări parţiale, realizarea şi aprofundarea lor pe etape.
Procesele transformărilor din ţările cu economia în tranziţie cu mici
excapţii, se reduceau la soluţionarea a trei probleme principale: stabilizarea
macroeconomică, liberalizarea economiei şi comerţului extern, privatizarea
şi restructurarea întreprinderilor.Practic, în majoritatea ţărilor s-a realizat
trecetea de la economia centralizată la cea de piaţă. Însă cu toate că se
deosebesc întrucîtva căile pe care a păşit o ţară sau alta spre economia
de piaţă, există un grup de factori de care trebuie să se ţină cont la
definirea strategiilor transformărilor, acestea fiind:
● ritmurile efectuării transformărilor şi reformelor;
 ● caracterul complexităţii şi profunzimii măsurilor efectuate atît la
nivel macroeconomic cît şi la cel microeconomic;
● stabilitatea politică, măsurile de protecţie socială a celor mai
vulnerabile pături ale populaţiei, evitarea eventualelor conflicte sociale;
● progresul realizat la stabilirea şi progresul economic de la începutul
perioadei iniţiale.

§2 Modalitatea şi căile de tranziţie

În tot spaţiul fostei Uniuni şi în ţările Europei Centrale şi de Est s-a

optat univoc şi ireversibil în favoarea economiei bazate pe recunoaşterea
dreptului asupra proprietăţii private şi egalităţii în drepturi a tuturor
formelor de proprietate, pe necesitatea concurenţei libere şi activităţii de
antreprenoriat. E clar că transformările social-economice de proporţii nu
puteau să nu aprofundeze greutăţile cu care se confruntă noile state
independente, ceea ce s-a şi întîmplat de fapt.
Dar criza poate fi depăşită numai dacă se crează o economie de piaţă
şi se reglementează mecanismul funcţionării ei pe baza principiilor
elaborate de practica şi ştiinţa mondială, ce vizează trecerea de la
sistemul administrativ de comandă la economia de tip deschis. Aceasta ar
însemna constituirea a trei pieţe principale: piaţa de mărfuri şi servicii,
piaţa de capital şi piaţa muncii, reglementate de cerere şi ofertă.
În această ordine de idei, realizările din ultimii ani încă urmează a fi
studiate şi conştientizate. Deja e clar că transformările curente, atît după
proporţii, cît şi după profunzimea lor, poartă un caracter epocal. În mare
parte ele sunt contradictorii. Dar un lucru cert: ireversibilitatea lor. Şi în
acest plan major putem remarca următoarele etape importante pe calea
reformelor.
◙ Etapa căutărilor din perioada 1990-1992, cînd în condiţiile extinderii
inflaţiei şi a crizei a fost conceput pachetul – start de legi şi acte
normative cu orientare spre piaţă ( legile cu privire la proprietate, cu
privire la privatizare, la bazele autoadministrării locale, Codul funciar ). În
mod spontan decurgea deetatizarea proprietăţii şi reforma întreprinderilor
industriale. S-a creat un decalaj între adoptarea Legii cu privire la
privatizarea şi aplicarea ei în practică.
◙ Etapa eforturilor macroeconomice cuprinde perioada 1993-1994, cînd
în faţa Preşedintelui Republicii Moldova, Parlamentului, Guvernului şi
Băncii Naţionale a Moldovei a fost pusă sarcina creării condiţiilor
macroeconomice şi structurilor economice de piaţă bazate preponderent pe
doctrina monetaristă şi pe recomandările Fondului Monetar Internaţional
(FMI) şi Băncii Mondiale (BM). Ca şi în alte state cu economie în
tranziţie, eforturile principale au fost orientate spre stoparea inflaţiei, care
ruinează economia şi toţi factorii esenţiali de asigurare a necesităţilor
vitale, spre reducerea deficitului bugetar, micşorarea subvenţiilor de la
buget şi a creditelor cu destinaţie specială, liberarizarea preţurilor, a
regimurilor valutare şi comerciale. A fost introdusă moneda naţională, a
fost adoptat programul de privatizare pe anii 1993-1994 şi a început
privatizarea în masă a întreprinderilor de stat şi a fondului locativ. Pe
baza colhozurilor şi sovhozurilor în sectorul agrar a demarat procesul de
creare a societăţilor pe acţiuni, a asociaţiilor şi cooperativelor, au apărut
şi primele gospodării ţărăneşti.
La acest stadiu panorama generală a reformelor a fost completată cu
prima prima reformă fiscală şi cu restructurarea serviciului fiscal, crearea
sistemului bancar cu două niveluri ( BNM şi 27 bănci comerciale ), cu
trecerea la distribuirea creditelor BNM pe bază de licitaţie şi micşorarea
dobînzilor bancare de la 377% ( începutul anului 1994 ) la 15% (sfîrşitul
anului 1995 ). Un indicator generalizator al stadiului al doilea este
constituirea economiei naţionale cu două tipuri de proprietate – de stat şi
privată – moment legiferat prin Constituţia Republicii moldova în iulie
1994. Astfel, cei 69,5 mii agenţi economici, înregistraţi pînă la 1 iulie
1995, se divizau în felul următor: întreprinderi de stat-2,6 mii, societăţi pe
acţiuni-2,3 mii, societăţi cu răspundere limitată-16,5 mii, întreprinderi
individuale -29,5 mii, întreprinderi mixte ( cu participarea capitalului
străin )-457. Dacă în 1990 statul deţinea 86% din fondurile fixe, care
asigurau pînă la 92% din volumul producţiei fabricate în diferite ramuri,
la finele anului 1995 întreprinderile cu capital mixt şi privat (în industrie )
fabricau 43% din producţia obţinută, iar în construcţii şi agricultură – mai
bine de 70%.
Unul din rezultate este încheierea privatizării contra bonuri
patrimoniale: mai bine de 2 mil. De cetăţeni ai Republicii Moldova nu
numai că şi-au privatizat apartamentele de stat, dar şi au participat la
licitaţii de privatizare. Concomitent cu finalizarea privatizării contra bonuri,
pe piaţa financiară au început să circule acţiuni de valoare totală de circa
3 mlrd. lei. Pe deasupra, acestea pot fi procurate fără restricţii de toţi
investitorii. A fost pregătit minuţios şi startul următoarei etape importante
– privatizarea contra mijloace băneşti a peste 150 de întreprinderi şi 100
şantiere de construcţii nefinalizate, cu posibilitatea de a procura şi
terenurile aderente acestora. Deschiderea bursei de valori şi demararea
pieţei hîrtiilor de valoare constituie un alt eveniment esenţial al acestei
etape. Trebuie să menţionăm că asemenea performanţe de reformare a
proprietăţii în termene atît de restrînse nu fac decît să confirme o dată în
plus fermitatea noastră de a ne mişca pe făgaşul reformelor.
Drept sume de încredere a comunităţii mondiale faţă de Republica
Moldova au devenit asistenţe creditare ( circa 600 mln. dolari ) şi tehnice
acordate de FMI, BM, BERD, TACIS, USAID, precum şi cele din cadrul
programelor ONU ( UNDP, UNIDO ). Să accentuăm că în 1995 datoria
externă a Moldovei constituia doar 9%, iar deservirea ei – 2% din
Produsul Intern Brut (PIB).
Nu putem să nu observăm că oamenii s-au descătuşat, că persoanele
active, pricepute, descurcăreţe, care nu se feresc de muncă, pot găsi
aplicare capacităţii şi energie lor. De aceea nu este întîmplător faptul că
pentru prima dată în cîţiva ani noi aşteptăm nu diminuarea, dar creşterea
cu 0,7% a PIB-ului.
 Transformările efectuate în republica noastră nu se impun printr-un
caracter profund şi atotcuprinzător. Multe lucruri realizate pînă acum au
avut un aspect fragmentar, ceea ce, prin urmare, nu ne-a permis să
înregistrăm performanţe convingătoare. Totuşi, conform multor indicatori,
Republica Moldova face parte din ţările în care s-a reuşit realizarea
majorităţii programelor de stabilizare macroeconomică. Din acest
considerent ţara noastră era, printre statele C.S.I., lider al reformelor la
etapa iniţială de realizare a lor. Astfel, situaţia, către anul 1997, era
relativ bună în comparaţie cu alte ţări ale C.S.I. ( vezi anexa 1 ).
Se ştie că perioada de căutare 1991-1992 a fost destul de complicată
şi contradictorie. Acţiunile radicale au fost însoţite de realizarea măsurilor
de trecere treptată la economia de piaţă, ceea ce a permis evitarea unui
nivel sporit al şomajului înregistrat şi al conflictelor sociale acute,
acordîndu-le multor cetăţeni şansa de a se adapta la condiţiile rigide ale
pieţei.
În aceşti ani au fost elaborate şi adoptate de către Parlament
“Concepţia trecerii la economia de piaţă”, iar ulterior – şi programul
respectiv, care au impulsionat procesele reformelor în ţara noastră. Să
remarcăm: termenele trecerii la economia de piaţă, preconizate în aceste
documente. Au fost minime: 1,5-2 ani.
Superioritatea ce domină în societate nu a putut să nu influenţeze
asupra nivelului şi calităţii hotărîrilor şi legilor adoptate. Cu toate acestea,
anume în anii 1991 şi 1992 au fost puse bazele viitoarelor schimbări
serioase în economie, de trecere la o nouă formaţiune social – politică.
Între timp, a devenit limpede că, în comparaţie cu alte ţări, schimbările
produse în Republica Moldova ne-au costat prea mult.
S-a micşorat considerabil volumul produsului global. În anul 1992
deficitul bugetar a constituit 22% din PIB, iar inflaţia a atins 1200%.
Anume în acest an porni scăderea esenţială a nivelului de trai al
populaţiei. Începînd cu decembrie 1992 şi pînă la sfîrşitul lui 1993, adică
într-un răstimp de doar 12 luni, veniturile reale ale populaţiei au scăzut cu
54%. La majoritatea întreprinderilor, îndeosebi ale industriei constructoare
de maşini şi complexului radioelectronic, a fost stopat procesul de
producţie, au început concediile forţate îndelungate şi neplătite, precum şi
disponobilizările angajaţilor. Acestea au constituit primele elemente
sesizabile ale "şocului".
Însă situaţia n-a ieşit de sub control. Ţării I s-a acordat un anumit
ajutor financiar internaţional, dar nu atît de esenţial.
Un moment important pentru redresarea situaţiei poate fi considerat
faptul că în 1992 Republica Moldova a devenit membru al Fondului
Monetar Internaţional (FMI) şi al Băncii Mondiale (BM), care, ulterior,
vor deveni principalii noştri parteneri în elaborarea şi realizarea celor mai
importante programe de stabilizare macroeconomică
În 1993, de comun acord cu organismele financiare internaţionale (FMI
şi BM), a fost primul program de stabilizare în ţara noastră. Realizarea
lui a demarat în septembrie a aceluiaş an, iar la 29 noiembrie a fost
introdusă valuta naţională, care a pus începutul unei politici monetare
independente.
Tot în acea perioadă, cu sprijinul Băncii Mondiale, a început
elaborarea proiectului de ajustări structurale (SAL-1), care, după aprobarea
lui în 1994, a devenit un punct de sprijin în promovarea reformelor.
Acest proiect prevedea acordarea unui credit da 60 milioane dolari pentru
susţinerea balanţei de plăţi.
Principalele lui elemente erau: 1) privatizarea; 2) reducerea
subvenţiilor întreprinderilor din partea statului, îmbunătăţirea sistemului
fiscal, lichidarea restanţelor faţă de buget, implementarea Legii cu privire
la faliment, lichidarea întreprinderilor insolvabile, restructurarea şi
consolidarea sistemului bancar; 3) constituirea mediului de piaţă prin
crearea unui regim de concurenţă în domeniul şi preţurilor, privatizarea
asociaţiilor monopoliste, demonopolizarea pieţelor agricole şi începutul
restructurării colhozurilor şi sovhozurilor; 4) măsurile de majorare a
censului de vîrstă la pensionare. Rezultatele acestui program se vor bucura
de o înaltă apreciere. În genere, cred că la începutul perioadei reformelor,
anii 1994 şi 1995 au fost cei mai fructuoşi pentru realizarea programelor
de macrostabilizare şi liberalizare a economiei. Anume în această perioadă
Moldova a cucerit cel mai înalt raiting între ţările cu economia în
tranziţie. În ritmurile rapide s-a desfăşurat privatizarea, s-a manifestat
primele semne ale ameliorării situaţiei în sectorul financiar, şi-a luat
startul procesul de restructurare a întreprinderilor industriale, a început
colaborarea cu Banca Europeană pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare
(BERD) în vederea atragerii investiţiilor în economie şi infrastructură. La
sfîrşitul lui 1994 a fost semnat acordul de parteneriat cu Uniunea
Europeană.
Începutul lui 1997 au fost reluate tratativele cu organizaţiile
internaţionale. A fost încheiată destul de reuşit munca grea de pregătire
pentru acordarea unui credit impunător din parte BM în sumă de 100
mln. dolari ( aşa – numitul proiect SAL-1). Elaborarea acestui proiect a
durat 1,5 ani şi a decurs în condiţii tensionate. Proiectul sus-numit avea
menirea să susţină noul val de activitate a reformelor în republică.
Trebuie să conştientizăm cu toţii cît era de important să nu mai
tărăgănăm, în caz contrar se acumulau datorii impunătoare la plata
salariilor şi pensiilor, creşteau datoriile pentru resursele energetice livrate
republicii. În 1996, datoriile faţă de “ Gagprom “, care însumau 140 mln.
dolari, care au fost reformate într-un credit acordat Moldovei pe un
termen de 7 ani. Numai dobînzile pe aceşti ani vor constitui mai bine de
50 mil. dolari SUA, dar altă ieşire din situaţie nu exista.
Cu toate acestea, în prima jumătate a lui 1997 nu s-a reuşit stoparea
datoriilor faţă de complexul energetic.
Iată de ce situaţia în dicta necesitatea unui program cardinal de
reforme ferme a căror realizare în decurs de 1,5-2 ani ar putea servi
drept punct de reper pentru depăşirea crizei îndelungate.
Anume proiectul SAL-II putea deveni baza acestui program. Dintre
componentele mai importante ale proiectului, evidenţiem următoarele: a)
reformarea sectorului financiar, reducerea datoriilor faţă de buget şi
Fondul Social, lichidarea restanţelor la salarii şi, în special, la pensii; b)
reformarea şi pregătirea pentru privatizarea a sectorului energetic, inclusiv
realizarea noii politici tarifare; c) efectuarea reformelor funciare şi agrare,
ce presupun pregătirea a tot ce este necesar pentru demararea pieţei
funciare în republică, restructurarea unităţilor agricole ( fostelor colhozuri
şi sovhozuri ); d) realizarea programului de privatizare pe anii 1996 şi
1997 ( după privatizarea în masă, privatizarea contra bani şi vînzarea
loturilor de pămînt a decurs foarte lent ); e) reformarea sistemului de
pensionare, inclusiv reexaminarea censului de vîrstă pentru pensionare.
Prim-ministrul din acea perioadă Ion Ciubuc a constatat: “ Noi
înţelegeam că nu va fi uşor să realizăm programul SAL-II. Dar vreau să
atrag atenţia asupra faptului că condiţiile acestui credit au fost elaborate
împreună cu noi. Mai mult ca atît, noi toţi împreună – ministrul
Finanţelor, alţi conducători de ministere şi departamente – eram conştienţi
de faptul că, dacă nu ne vom încadra în acest program, vom fi nevoiţi să
alegem una din două: ori ne menţinem la suprafaţă, ori ne ducem la
fund. Organismele internaţionale de foarte multe ori sunt învinuite că,
chipurile, ne dictează condiţii. Bineînţeles, ele ne înaintează propunerile
lor, dar o mare parte din condiţii sînt puse de partea noastră. Afirm toate
acestea cu scopul de a clarifica lucrurile pînă la capăt. Deseori eram
învinuiţi de ce nu se discută preventiv proiectele documentelor semnate cu
aceste organisme. Sunt convins că, în cazul în care se lansau discuţii
mari, era imposibil de ajuns la un numitor comun. Iar situaţia politică
clocotea.”
Transformările şi reformele economice au evoluat în următoarele
direcţii:
● liberalizarea preţurilor, comerţului interior, renunţarea la principiul de
distribuire centralizată a resurselor;
● stabilizarea financiară ( caracterul stabil al valutei naţionale,
deminuarea ratei inflaţiei, reducerea deficitului bugetar );
 ● deetatizarea proprietăţii, privatizarea în masă contra bonuri
patrimoniale;
● liberalizarea comerţului extern;
● contituirea structurilor juridice şi instituţionale ale economiei de piaţă.

§3 Statul ca unul din organele de reformare

Reforma necesită un complex de măsuri legislative şi economice, conju-

garea eforturilor organizatorice, transformări instituţionale. Să recunoaştem
deschis, în această activitate, îndeosebi în prima etapă, multe neca-zuri ne-
a produs “ romantismul de piaţă “. Statul s-a eschivat într-un mod cu totul
nepermis de la soluţionarea problemelor din industrie şi din sec-torul
agrar, iar apărătorii zeloşi ai libertăţii pieţei au comis greşeli, pa-ralizînd
economia şi lăsîndu-ne fără piaţă de desfacere în Est, încotro se îndrepta
privirile tuturor comercianţilor de pe glob. Iniţial doctrina pie-ţei a generat
o euforie, cu nimic mai bună decît euforia provocată de planificarea
centralizată.
În condiţiile economiei contemporane ( ca economie mixtă ) problema
rolului şi locului statului în economie devine una dintre cele mai impor-
tante. Din punct de vedere al doctrinelor economice referitor la rolul sta-
tului în economie deosebim mai multe concepte.
Concepte privind rolul economic al statului:
a) libertarian – limitarea statului numai la colectarea impozitelor, lupta
cu întreprinderile monopoliste şi concurenţii străini;
b) monetarist – rolul statului constă în întreţinerea armatei şi poliţiei,
protejarea pieţei interne, stabilizarea circulaţiei banilor şi protecţia
mediului,
c) keynesian – promovarea unei politici creditar-băneşti mai active cu
scopul utilizării mai bune a forţei de muncă, adică, soluţionarea
problemei ocupării ei;
 d) neoliberal – statul nu trebuie să se amestece în activitatea economică
a producătorilor de marfuri, iar economia de piaţă trebuie să se
autoregleze prin mecanismul de piaţă în funcţie de cerere şi ofertă.2

2
Mihai Grosu, Economie politică ( fundamente de economie politică ), Academia de Transporturi,
Informatică şi Comunicaţii, Chişinău, Evrica 2001.
Capitolul II: Unele domenii ale tranziţiei la economia de
piaţă
§1 Reformarea sistemului financiar
Trecerea la noi reforme de activitate economică în Republica Moldova
s-a dovedit a fi destul de dificilă şi contradictorie, inclusiv şi din cauza
politicii financiare. Este necesară o nouă abordare modernă a funcţionării
relaţiilor dintre componentele sistemului monetar-creditar şi cel bugetar-
fiscal ca sistem unitar – un sistem naţional financiar (SNF), care ar asigura
distribuirea şi utilizarea mai raţională a produsului intern brut (PIB).
În afară de aceasta SNF este instrumentul prin care se poate asigura
stabilitatea fluxurilor financiare şi materiale, protaja populaţia de instabi-
litatea pieţei şi realiza accesul liber al antreprenorilor la resursele finan-
ciare, la resursele financiare, susţinîndu-se, în acelaş timp, concurenţa ca
factor de sporire al nivelului producţiei şi calificării agenţilor econo-mici.
Cu alte cuvinte sistemul face posibilă interconexiunea secto-rului financiar
cu cel real, asigurînd totodată acţiunea reciprocă a mijloa-celor bugetar-
fiscale şi a celor monetar-creditare. Specificul proce-selor de tranziţie la
economia de piaţă al fiecărei ţări necesită ela-borarea unui model adecvat
de funcţionare a sistemului financiar.
Analizînd situaţia de pînă acum în promovarea politicii financiare în
Republica Moldova am putea afirma că intevenţia statului are o influienţă
negativă asupra economiei. Acestă politică favorizează corupţia şi rează
prin legi pentru anumiţi agenţi economici în detrementul altora. Dar eco-
nomia de piaţă este capabilă să asigure echilibrul şi stabilitatea în ţară.
Aplicarea doctrinei lui Keynes ar fi mai aficientă căci ea propune un
amestec mai limitat în reglarea proceselor economice şi financiare. La
acest capitol statul trebuie să ducă o “ politică flexibilă, maleabilă, cu totul
diferită de disciplina riguroasă a etalonului dur şi a echilibrului bugetar “.
Experienţa mondială demonstrează că interconexiunea dintre autoreglare
şi intervenţia statului ţine de cazul dereglărilor deosebite ( scăderea pro-
ducţiei, creşterea şomajului, acutizarea inflaţiei, etc.). În cazul ameli-orării
situaţiei – sporeşte rolul peţei.
 Pentru funcţionarea adecvată şi stabilă a sistemului financiar naţional,
în limitele acestei teorii, ar fi oportună elaborarea unei concepţii finan-
ciare cu mecanisme respective de aplicare a acestuia, care ar asigura
reglarea atît a activităţii bugetar-fiscale, cît şi a celor bancar-creditare,
asigurîndu-se funcţionarea economiei în ansamblu.
Problema cheie a stbilizării financiare constă în diminuarea ratei infla-
ţiei. Ţările Europei Centrale şi de Est, precum şi cele din cadrul C.S.I.,
au trecut prin toate etapele inflaţiei. La prima etapă ea a apărut şi s-a
extins pe neaşteptate, iar preţurile, scăpate de sub controlul statului, au
crescut vertiginos. Banii aflaţi la populaţie şi în bănci nu aveau aco-perire
cu mărfuri. Ei au inundat pieţele şi au provocat creşterea furtu-noasă a
preţurilor.
Pornind de la situaţia creată, Guvernul Republicii Moldova, de comun
acord cu BM, a purces la realizarea unui complex de măsuri privind nor-
malizarea situaţiei în domeniul politicii monetare şi a creditelor. Pentru a
diminua deficitul acut de lichidităţi, la mijlocul lui 1992 ( 10 iunie ). Gu-
vernul a pus în circulaţie, suplimantar pe lîngă rublă, cupoanele în ex-
presie de rublă. Peste un an, ponderea cupoanelor constituia circa 78%
din toţi banii aflaţi în circulaţie.
Pregătirea pentru introducerea valutei naţionale au început încă în 1992.
În decembrie aceluiaş an Parlamentul a adoptat două documente funda-
mentale cu privire la valută şi cu privire la asigurarea leului moldove-
nesc, a fost creat şi un comitet special pentru introducerea în circuit a
valutei naţionale. Din cauza însă a situaţiei politice complicate,
introducerea valutei naţionale a fost amînată de cîteva ori. La drept vor-
bind, pe mulţi îi speriau prognozele despre situaţia de incertitudine şi
haos ce se putea instala ca urmare a părăsirii zonei rublei. Oricum, la 29-
11-1993, leul moldovenesc a fost introdus oficial conform cursului 1000:1.
În anul 1993 a început activitatea practică de stabilizare financiară a
programului finanţat de FMI, care era o parte componentă a complexului
de reforme economice. Scopul principal al acestui program constă în re-
ducerea considerabilă a cotei inflaţiei, în fond, pe calea introducerii va-
lutei naţionale. O dată co alte măsuri importante, el prevedea anularea
acordării creditelor preferenţiale, stabilirea ratei dobînzilor conform prin-
cipiilor de piaţă, repartizarea unei părţi a creditelor mari prin intermediul
licitaţiei.
Pînă la 1 mai 1993 o parte considerabilă din creditele BNM se
acordau sectoarelor prioritare ale economiei la dobînzi destul de avanta-
joase. 60% din aceste credite se alocau prin sistemul bancar şi erau
distinate preponderent sectorului agroindustrial şi energetic, precum şi
buretului Guvernului.
Începînd cu 1 ianuarie 1994, a încetat subvenţionarea cotei procentuale.
Tot de la această dată, Guvernului I se acordau toate creditele la cote
procentuale reglementate de BNM.
La 19 august 1993 BNM a organizat prima licitaţie pentru acordarea
creditelor cu cote procentuale de piaţă. În anii următori pînă la 80-90%
din toate creditelor se repartizau prin licitaţie.
Cu începere de la 1 martie 1994, BNM a anulat restricţiile asupra
marjei băncilor comerciale în mărime de 5-10 puncte procentuale faţă de
rata de refinanţare la creditele acordate de BNM.
Pe parcursul anului 1993, posibilităţile BN în administrarea de sine stă-
tăoare a operaţiilor sale de creditare au fost limitate.
Autonomia BN s-a extins considerabil după apariţia Dacretului prezi-
denţial din 17 ianuarie 1994, în baza căruia Băncii I s-au acordat împu-
terniciri pentru elaborarea şi promovarea politicii monetare şi a creditelor
în Republica Moldova, inclusiv pentru stabilirea normativelor de rezerve
obligatorii.
Actele legislative, adoptate ulterior, au consolidat independenţt BN, fapt
care, a contribuit substanţial la asigurarea stabilităţii financiare în ţară.
Politica BN şi a Guvernului privind suprimarea inflaţiei poate fi consi-
derată drept satisfăcătoare. În 1994 cota ei a coborît pînă la 116%, în
1995-pînă la 24%, în 1996-pînă la 15%, şi 1997- pînă la 11,2%.
 Aceste rezultate au fost posibile datorită realizării de către BN a unei
politici monetar-creditare dure. Acestă politică prevedea un contrastrict
asupra masei monetare, realizat prin intermediul creditelor interne, al ce-
rinţelor faţă de rezervele obligatorii, faţă de operaţiile de compărare-vîn-
zare a valutei străine şi a operaţiunilor cu hîrtiile de valoare. Diminuarea
inflaţiei a influenţat benefic asupra micşorării cotei procentuale reale a BN
care începînd cu ianuarie 1994 a devenit pozitivă. La sf. an. 1994 cota de
refinanţare achivala cu 16% annual faţă de 218% la încep. acestui an, cu
42% la încep. lui 1995 şi cu 21% la încep. lui 1996.
Stabilitatea leului moldovenesc pînă în octombrie 1998 purta un caracter
destul de constant.
Un compartiment important al stabilizării financiare este politica buge-
tară. În acest context o atenţie deosebită a fost acordată subvenţiilor şi de-
ficitului bugetar.
În pofida măsurilor întreprinse de Guvern pentru optimizarea cheltu-
ielilor de stat, nivelul deficitului bugetar continuă să rămînă ănalt. În
ultimii 4 ani el a crescut de la 280 mln. lei, în 1994, pînă la 752,8 mln.
lei ( 10,3% din PIB ), în 1996. În 1997 el constituia 670 mln. lei ( 7%
din PIB ). În prezent, finanţarea lui se face atît di contul resurselor finan-
ciare externe, cît şi prin intermediul plasării hîrtiilor de valoare de stat pe
piaţa internă.
Trezeşte o deosebită îngrijorare creşterea impetuoasă a restanţelor în
sectorul energetic, care au atins un nivel ce pune la îndoială solvabilitatea
ţării. Un pericol pentru menţinerea stabilităţii îl prezintă şi datoriile faţă
de pensionari şi angajaţii din sfera bugetară. La 1 iulie 1998 suma totală
a restanţelor constituia cca 500 mln. lei. Acestă problemă a devenit subiec-
tul principal al uluia dintre primele decrete din ianuarie 1997 al Preşedin-
telui republicii, Petru Lucinschi. Numai graţie eforturilor depuse de Guvern
s-a reuşit lichidarea datoriilor la capitolul salarii din sfera bugetară şi la
pensii pentru anul 1996. Din păcate, restanţele la pensiile curente s-au
manţinut.
 Sunt mai multe cauze care au condiţionat această situaţie. Bunăoară,
posibilităţile Guvernului privind încasarea veniturilor în condiţiile decli-
nului economic s-au epuizat, iar cheltuielile au crescut permanent. A scă-
zut şi disciplina plăţilor în buget. Restanţele faţă de buget au constituit
552 mln. lei la sf. an.1995 şi cca 800 mln. lei – la sf. lui 1996. În 1997 ele
s-au micşorat, dar neesenţial. Cheltuielile pentru 1996 au fost planificate
pornindu-se de la veniturile extrem de optimiste. Confarm pronosticului, se
preconiza că PIB-ul va creşte cu 6%. De fapt rezultatele anuale s-au dove-
dit a fi cu totul altele: ne-am ales cu o descreştere de 8%, ceea ce, fireşte
a influienţat negativ asupra bugetului.

§2 Reforma funciară
Principalele schimbări ale modului de proprietate asupra pămîntului au
demarat la 1 ianuarie 1992, cînd a intrat în vigoare Codul funciar. Pînă
atunci, însă, tate terenurile agricole aparţineau statului. Realizarea reformei
funciare constă în transmiterea pămîntului în proprietate privată.
La etapa iniţială de promovare a reformelor, gospodăriile auxiliare
personale au fost transmise în propriatate privată posesorilor lor ( fără
dreptul de a le vinde ) şi au fost privatizate loturile destinate pentru gră-
dini şi livezi. Juridic, o mare parte din terenurile agricole din Republica
Moldova nu mai aparţin statului, în a cărui posesie la încep. 1997
rămăseseră doar 17,3%, din care 13,6% aparţin fondului de rezervă.
Realităţile reformei funciare sunt contradictorii.
Incosecventă a fost şi poziţia Parlamentului. Astfel, completările la
Codul funciar (1995) au devenit o frînă pentru restructurarea reală a
gospodăriilor colective mari. În prezent, deşi formal se consideră că avem
cca 1 mln de propriatari de pămînt, majoritatea terenurilor acestora, ca şi în
trecut, sunt administrate de întreprinderile colective şi numai 24% din
suprafeţele de pămînt se află în proprietate privată reală.
O dată cu adoptarea Codului funciar, multe întreprinderi agricole s-au
transformat în societăţi pe acţiuni cu distribuirea acţiunilor între membrii
colectivului şi pensionari. În scopul creării gospodăriilor ţărăneşti ( de fer-
mieri ), precum şi a asociaţiilor şi cooperativelor lor de producţie, li s-a
acordat şi dreptul ca, începînd cu noiembrie 1992, mai apoi în fiecare an
în perioada noiembrie – martie, să părăsească colectivele şi să primească
terenurile funciare şi cotele valorice.
Această hotărîre a contribuit esenţial la apariţia haosului, adică a pro-
cesului distructiv în sectorul agrar. Forţele politice care urmăreau scopul
lichidării imediate a gospodăriilor colective au avut la dispoziţie o armă
puternică. Această chestiune era mereu trîmbiţată în Parlament. Annual se
adoptau hotărîri speciale privind reglementarea măsurilor de privatizare a
pămîntului. Evident, acestui fenomen i s-a opus o oarecare rezistenţă în
teritoriu din partea conducătorilor de gospodării şi a organelor administră-
rii publice locale, de aceea procesul de abandonare a gospodăriilor colecti-
ve devenise extrem de complicat. Aceasta genera o stare de nervozitate în
multe localităţi săteşti şi în societate în ansamblu. Partidul democrat-agrar
de guvernămînt şi Guvernul au ocupat o poziţie fermă – de a nu permite
ţăranilor să părăsească în masă gospodăriile colective, avertizîndu-i că în
caz contrar sectorul agrar va ajunge la distrugere totală.
Între timp, privatizarea pămîntului continua. În aceste scopuri statele-
donatoare au acordat o asistenţă tehnică solidă. În 1996 a început realiza-
rea proiectului-pilot TACIS de privatizare a terenurilor în raionul Orhei.
În consecinţă, 39 mii de locuitori de la sate şi-au primit cotele de pămînt.
Au înregistrate 6 gospodării colective, 12,4 mii de gospodării ţărăneşti, 25
de asociaţii şi 7 cooperative agricole. Proiectul mai prevedea constituirea şi
consolidarea structurilor de susţinere a privativării, inclusiv a serviciului
de consultanţă şi a centrului informaţional pentru fermieri şi antreprenorii
agrobusinessului.
Momentul de cotitură în constituirea proprietăţii funciare a devenit anu-
larea moratoriului de vînzare – cumpărare a pămîntului, deoarece, după cum
se ştie, conform legislaţiei Republicii Moldova, pămîntul nu putea deveni
marfă pînă în 2001.
 Un sondaj de opinii la temă a dat următoarele răspunsuri: doresc să-şi
creeze gospodării de fermieri doar 13,6% din chestionaţi, în timp ce 66,7%
reacţionează negativ. Aceştea din urmă îşi au argumentele lor forte: lipsa
tehnicii şi a materialelor necesare ( 31,8 %), sănătatea şubredă ( 18,5%), lipsa
unor garanţii juridice pentru fermieri, neîncrederea în viitorul gospodăriilor
de fermieri (16,2%), nedorinţa de a-şi schimba modul de viaţă format
(15,4%).
Perfecţionarea relaţiilor funciare este un deziderat de importanţă exclu-
sivă în politica agrară a statului. Urmează să fie finalizat procesul de
perfectare juridică a drepturilor ţăranilor la cota de pămînt, de consolidare
şi dezvoltare a instituţiei de proprietate privată asupra pămîntului în agri-
cultură, de creare a bazei juridice a cadastrului funciar, de organizare a
controlului folosirii raţionale a pămîntului.
Rezolvarea acestor probleme va permite să se creeze în republică o
temelie puternică pentru dezvoltarea unei pieţe funciare moderne.
 Anexa nr. 1
Raitingul ţărilor conform nivelului de liberalizare a economiei, anul 1997

Ţara

Societatea civilă

privat în PIB, %
Cota sectorul-ui
Administrarea
Independenţa

Respectarea
mass-media

Privatizarea
Stabilitatea

Economia
politică

publică
legilor
Albania 4,25 4,25 4,75 4,75 4,75 3,75 4,25 75
Armenia 5,5 3,5 5,25 4,75 4,5 4 4 50
Azerbaidjan 5,75 5 5,5 5,5 6,25 5,25 5 25
Bielarusi 6 5,25 6,25 6 6 6 6 15
Bulgaria 3,25 4 3,75 4,24 4,25 5 5,75 45
Croaţia 4 3,5 4,75 4,75 4 4 3,75 50
Cehia 1,25 1,5 1,25 1,5 2 2 1,75 75
Estonia 2 2,25 1,75 2,25 2,25 2,25 2 70
Georgia 5 4,5 4,5 5 4,5 4,25 4 50
Ungaria 1,25 1,25 1,5 1,75 1,75 1,5 1,75 70
Letonia 2 2,25 1,75 2,25 2,5 2,5 2,5 60
Lituania 2 2,25 1,75 2,25 2,5 2,25 2,75 65
Macedonia 3,5 3,75 4 4,25 4 4 5 50
Moldova 3,25 3,75 4 4,25 4,25 4 4 40
Polonia 1,5 1,25 1,5 1,5 1,75 2,25 1,75 60
Romania 3,25 3,75 4,25 4,25 4,25 4,5 4,75 60
Rusia 3,5 3,75 3,75 4 4 3 4 60
Slovacia 3,75 3,25 4,25 4 3,75 3,25 3,5 70
Ucraina 3,25 4 4,5 3,75 7,5 4,25 4,25 40
 Concluzii
În Republica Moldova reformele economice au demarat în urma punerii
în aplicare a Concepţiei “ De tranziţie la economia de piaţă “ elaborată în
1991, şi a Programului de stabilizare macroeconomică din 1993.
Obiectivele:
--- efectuarea reformei proprietăţii, reforma metodelor şi instrumentelor de
conducere a economiei ( liberalizarea preţurilor, salariilor, perfecţionarea
instituţiilor financiare);
--- renunţarea la planificare şi administrare centralizată a economiei;
--- demonopolizarea economiei şi introducerea concurenţei;
--- crearea infrastructurii pieţei.
Perioada de tranziţie are trei puncte de reper:
I Schimbarea puterii politice liberalizarea pieţei economice, legi şi
acte normative, Legile cu privire la prprietate, la privatizare, Codul
funciar, Legea autoadministrării publice locale.
II Înfăptuirea privatizării, prin trei metode:
a) privatizarea prin vînzare;
b) cumpărarea întreprinderilor de către salariaţii lor;
c) prin distribuirea gratuită a titlurilor de proprietate.
III Restructurarea întreprinderilor, instituţiilor economice de piaţă:
juridice, fiscale, creditare.
Este pusă temelia unui nou sistem de protecţie socială, unui mod de
echitate socială.
Integrarea echitabilă şi eficientă în circuitul economic mondial.
Bibliografie: