Sunteți pe pagina 1din 61

I.

TRANZIŢIA – CONSIDERENTE TEORETICE

Economie planificată vs. Economie de piaţă

Caracteristicile economiei de comandă / non-piaţă:


• Planificarea centralizată, existenţa relaţiilor de producţie verticale (o
autoritate centrală dictează acţiunile care au loc în economie) spre deosebire
de economiile de piaţă unde sunt prezente relaţiile orizontale, de la egal la
egal, bazate pe acorduri reciproce de voinţă);
• Lipsa autonomiei, atât la nivelul sectorului întreprinderilor, cât şi la nivelul
gospodăriilor (acestea nu au libertatea de a alege ce bunuri vor să consume,
în egală măsură neputân-uşi vinde forţa de muncă);
• Inexistenţa banilor, care echivalează lipsa stimulentelor. Într-o economie
centralizată nu există salariu propriu-zis, la fel cum lipsesc impozitele,
profitul, sectorul fiscal sau sectorul guvernamental;
• Economiile centralizate = economii închise, în care nu există sectorul extern,
lipsesc relaţiile cu exteriorul. Prin această izolare faţă de restul lumii i se
refuză populaţiei accesul la informaţie, aceasta neputând conştientiza faptul
că sistemul comunist pierdea lupta pentru superioritate în bătălia cu
capitalismul. De asemenea, între sectoarele guvernamental/fiscal şi cel
antreprenorial, diferenţa – dacă există – este foarte mică.
• Proprietatea exclusivă a statului.
Sistemul economic de tip non-piaţă este foarte eficient într-o anumită
privinţă, şi anume în concentrarea resurselor, asemeni unei economii de comandă,
de război, de pildă. Un astfel de sistem funcţionează foarte bine în condiţiile unei
economii în stagnare, care nu tinde spre creştere economică. Or, tocmai acesta a
fost punctul slab al ideologiei comuniste: nepotrivirea dintre sistemul economic
stagnant şi promisiunile de creştere economică lansate de liderii comunişti. Acest
sistem de comandă prezenta lipsuri şi neajunsuri.
Care a fost pasul hotărâtor în colapsul acestui sistem economic?

1
Inserarea autonomiei, fie ea cât de puţină.
Până în 1989, în România politica şi-a subordonat totalitar economia,
instituţiile publice, viaţa şi gândirea oamenilor. Ideologia era proba de performanţă
pentru aprecierea activităţii fiecăruia. Economia s-a organizat să răspundă prioritar
criteriilor non-economice. Proprietatea a devenit o noţiune abstractă, având o
legătură cu omul, mediată de decizia politică. Statul a ajuns să dispună de
rezultatele muncii individului, blocând rolul câstigului şi anulând motivaţia
muncii. Tocmai depersonalizarea rezultatelor şi socializarea stimulentelor au
generat crizele de sistem în modul de organizare socială introdus de comunism.
Acest sistem a evoluat spre colaps, cu atât mai mult cu cât sistemul coexistent, cel
al capitalismului, a putut susţine constant performanţa, în primul rând în difuzarea
prosperităţii. Ţările ieşite din război şi care nu au căzut în plasa comunismului
sovietic şi-au reluat procesele de modernitate, de democratizare şi dezvoltare.
Concurenţa declanşată între cele două moduri de organizare socială,
comunist şi capitalist, unu cu economie centralizată, celălalt cu economie de piaţă,
a devenit tot mai acerbă şi de aceea tot mai costisitoare. În timp ce comunismul a
căutat să epateze cu performanţe de sine, capitalismul a asimilat performanţele
competitiei şi le-a revărsat consecinţele civilizatoare asupra oamenilor, sporindu-le
accesul la bunăstare.

Instalarea perioadei de tranziţie postcomunistă

Aşa se face că marea tranzitie de după sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale


s-a catonat în ţările capitaliste, rând pe rând acestea intrând în grupul ţărilor
dezvoltate economic.
Care au fost resorturile specifice ce au schimbat conditia ţărilor din lumea
capitalistă? Democraţia şi economia de piaţă, libertatea individuală şi proprietatea
particulară, aspecte care au dus la marea tranziţie.
Marea tranziţie a avut efecte notabile, cu seamă că a reuşit după 5-7 ani de la
declanşare, pe când tranziţia postcomunistă nici după 10 ani nu pare să-şi fi definit

2
finalitatea. Tranziţia, dacă este văzută doar ca proces de recuperare a unui trend
înterupt al istoriei, are pe termene scurte mai multe dezavantaje decât avantaje. Ele
sunt evidente în realitatea românească.
Lumea capitalistă dezvoltată se află în faţa unei tranziţii a propriilor valori şi
experienţe. Această mişcare interesantă spre un alt tip de organizare socială, care
pare să fi cuprins ţările capitaliste cele mai dezvoltate, nu poate să nu aducă noi
perspective în tranziţia postcomunistă. Complicaţiile tranziţiei postcomuniste ţin
de faptul că ea se petrece în acelaşi timp cu altă tranzitie, cea postcapitalistă.

Definiţii ale tranziţiei

TRANZIŢIA = recrearea instituţiilor pieţei.


= proces istoric, politic, cultural (constând în schimbarea
comportamentelor, mentalităţilor, eticii, valorilor, stimulentelor) prin care se
asigură trecerea de la economiile non-piaţă la economii de piaţă.
Sistemul comunist este unul de tip totalitar, în care nu se face diferenţă între
sectorul public şi cel privat, sfera economică, politică, culturală şi ideologică se
contopesc în interiorul acestui sistem. Tranziţia constă tocmai în separarea acestor
sfere de existenţă în părţi componente, dar diferite ale vieţii sociale.
Prin definiţie, tranziţia indică un pasaj între două repere, deci ea prefigurează
o sumă de procese transformaţionale pe o perioadă relativ mică, care să ducă de la
o stare anume a economiei şi a societăţii la o altă stare radical diferită.
În mod invariabil, ţările ECE, în variante mai mult sau mai puţin explicite,
mai mult sau mai puţin radicale şi accelerate au adoptat proiecte de reformă
economică pentru funcţionalizarea pieţei de tip capitalist.
Tranziţia pare să acopere un fenomen sau proces trecător, o etapă de
transformări deosebite. Termenul de transformare are un grad de generalizare
ridicat care surprinde ceva permanent, progresiv sau regresiv. Pe termen limitat, o
transformare sau schimbare radicală poate fi luată drept tranziţie. Tranziţia este o
fractură, începe cu un moment de discontinuitate şi presupune evoluţie spre ceva

3
cu totul nou. Tranziţia nu poate fi continuă pentru că ar fi în acest caz schimbare
sau transformare. Tranziţia permanentă este un nonsens pentru că pur şi simplu
viata nu este tranzitorie, ci continuă.

Componentele tranziţiei

Tranziţia, după câte s-a văzut, are în principal două componente: cea politică
şi cea economică. Adeseori între acestea se menţionează o a treia, cea privind
mentalitatea. În România pare să aibă o însemnătate aparte soluţionarea problemei
delicate a mentalităţii.
Tranziţia, în latura sa politică, presupune trecerea la democraţie, la pluralism
politic, alegeri libere, stat de drept. De altfel, primele rezultate ale revoluţiilor din
1989 în ţările Europei Centrale şi de Est au fost de natură politică. Se poate spune
că din punct de vedere politic tranziţia a înregistrat succese imediate, noile
regimuri declarându-se fără echivoc pentru democraţie. Abolirea vechilor structuri
de putere derivate din rolul conducătorului unic al partidului comunist a presupus
aproape instantaneu apariţia structurilor democratice.
Avansul tranziţiei politice a fost evident faţă de cealaltă componentă, cea
economică. În materie de economie, tranziţia a comportat numeroase şi înversunate
discuţii, de la ritmul schimbărilor – de tip BIG BANG – al terapiei de şoc sau de
tip gradual, la cele privind înlănţuirea etapelor şi la rolul statului în schimbare.

Modelul funcţional al tranziţiei

Într-o reprezentare grafică, cu avantaje de vizualizare evidente, ceea ce s-a


numit schema sau modelul funcţional al tranziţiei arată în felul următor:

4
Aşa cum este prezentată în schema de mai sus, tranziţia esta una de natură
cumulativă a experienţei teoretice şi practice ataşate schimbării postcomuniste. Ea
redă sugestiv balansul intre doctrine, ba chiar omologarea soluţiilor şi
perspectivelor cu scopul de a asigura calitatea pragmatică a abordării. În centrul
schemei tronează procesele tari ale tranziţiei, lansate ca esenţă a schimbării prin
Consensul de la Washington.

Concepte despre Tranziţie

Etape ale ieşirii din comunism

5
În viziunea lui Brzezinski se disting două etape ale ieşirii din comunism:
prima presupune ieşirea din comunism, iar cea de-a doua etapă, transformările
postcomuniste.
Prima etapă se distinge ca model al destructurării lente a comunismului (ex.
Evoluţia Ungariei sau a Poloniei) în următoarele faze:
1. Comunismului totalitar, în care partidul comunist controlează sistemul
politic, iar sistemul politic controlează socialul şi economicul;
2. Comunismul autoritar, în care partidul comunist controlează sistemul
politic, însă se conturează societatea civilă care contestă totalitarismul, ceea ce
duce la apriţia semnelor de declin al supremaţiei politice în economic;
3. Postcomunismul autoritar, în care prin recurgerea la naţionalism,
societatea civilă devine societate politică, iar economia este din ce în ce mai puţin
sub influenţa sistemului autoritar;
4. Pluralismul poscomunist, în care sistemele politice, economice şi
sociale devin pluraliste.
Aceste faze diferă de la ţară la ţară, iar în România etapele destructurării
comunismului se suprapun cu primele etape ale tranziţiei.

Schimbarea sistemelor
Folosind metoda analizei comparative, Janos Kornai defineşte tranziţia ca un
proces de schimbare a sistemelor, iar Leslie Holmes identifică 8 etape ale
tranziţiei, numite „de la puterea comunistă spre postcomunism”. Dar în esenţă, 2
procese au intrat în limbajul analiştilor, ca postcomunism, şi anume:
1. Pierderea hegemoniei partidului comunist,
2. Manifestarea alternativei economice şi politice.

Tranziţia propriu-zisă este ulterioară postcomunismului. Postcomunismul


presupune pierderea legitimităţii dreptului de conducere exclusivă a societaţii de
către partidul comunist. Ideea de tranziţie postcomunistă acoperă atât
postcomunismul cât şi conturarea sensului evoluţiilor spre „tiparul” opus al
capitalismului.

6
În mersul tranziţiei se disting, în funcţie de opţiunile teoretice prevalente,
mai multe traiectorii:
- Traiectoria evolutivă (un fel de cale naturală a tranziţiei, în care
capitalismul e construit pe ruinele comunismului);
- Traiectoria involutivă (cale a dependenţei, în care construirea
capitalismului se face cu ruinele comunismului);
- Traiectoria ajustată (capitalismul se construieste cu agenţi ai
capitalismului reformat);
- Teoria capitalismului politic (în care se acceptă corupţia şi acumularea
primitivă ca aspecte definitorii ale tranziţiei);

Fazele transformării postcomuniste (vezi Anexa 1)


În concepţia lui Brzezinski, tranziţia postcomunistă cunoaşte 3 faze
delimitate în timp şi vizează transformarea pe 4 tronsoane: legalitate, politică,
economie, ajutor extern.
Faza 1 se desfăşoară într-un interval de 1 până la 5 ani, cu scopul politic de
transformare şi cel economic de stabilizare. România deşi a optat la început pentru
prudenţă în schimbare, nu a reuşit să satisfacă scopul economic, stabilizarea, deşi
destructurarea regimului politic totalitar a evoluat în parametri standard.
Faza a 2-a, presupusă să aibă loc pe un interval de 3 până la 10 ani, are ca
scop politic încheierea transformării şi apoi stabilizarea sistemului politic, iar
scopul economic este să se valorifice stabilizarea pentru a se desfăşura
transformarea mecanismului economiei. În România, este vizibilă amestecarea
obiectivelor primelor 2 faze, împreună cu o abordare a lor complicată şi
contradictorie, ceea ce a facut ca tranziţia să atingă extremele: fie prea lentă, fie
prea rapidă. Iar eşecurile acestor intervale pot fi ilustrate de neîndeplinirile
succesive ale acordurilor stand-by cu FMI.
Faza a 3-a, şi ultima a tranziţiei postcomuniste este prevăzută să se
desfăşoare pe un interval de 5 până la 15 ani. Scopul politic al acestei faze, îl

7
reprezintă consolidarea sistemului democratic al statului de drept, iar scopul
economic este avântul susţinut al dezvoltării.
Durata acestor faze este influenţată de perioada de acumulări dinainte de
prăbuşirea definitivă a comunismului. Patru tipuri de bază ale perioadei de
acumulări pozitive şi/sau negative influenţează viteza de transformare:
• Ambele tipuri de schimbări, politice şi economice, sunt pozitive.
• Politica este pozitivă, dar economia negativă.
• Politica negativă, dar economia pozitivă.
• Politica şi economia sunt negative.
Ungaria şi Polonia, în linii mari se încadrează în prima categorie; Rusia în
cea de-a doua, China în cea de-a treia, iar România în cea de-a patra.
Precizarea dublului scop al tranziţiei, politic şi economic, limpezeşte ţintele
de urmat către managementul schimbării. Schema revelează, în contact cu practica
unui deceniu de tranziţie, arderi de etape, dar şi decalaje între ţări emergente, dar şi
diferenţieri. Dincolo însă de aceasta, tranziţia postcomunistă a marcat punctele
schemei.
În ceea ce priveste tranziţia românească, cotaţia brezezinskiana este
apropiată de realitatea traită, încheierea acesteia situându-se undeva spre 17-20 de
ani. Schimbările din economia românească au fost mai degrabă rezultatul haotic al
destructurării decât al restructurării, ca tendinţă de compatibilizare a economiei
integrate.

Matricea reformelor structurale în tranziţie

Liberalizare Stabilizare Privatizare


Privatizare Restructurare Re-regularizare
Finanţe publice şi Administraţie
Sistem judiciar şi
administraţie locală/sub-
legal
publică suverană

8
Liberalizarea este măsura macro-economică prin intermediul căreia sunt
permise tranzacţiile cu capital de piaţă, este permisă apariţia întreprinderilor,
intrarea şi ieşirea pe/de pe piaţă sunt libere, are loc liberul-schimb, atât investitorii
domestici cât şi cei străini putând face investiţii pe piaţă. Se instaurează relaţiile
libere, contractuale, orizontale, are loc liberalizarea preţurilor, între acestea critice
fiind salariile (ca preţ al muncii), rata dobânzii (ca preţ intern al banilor) şi cursul
de schimb (ca preţ extern al banilor).
Foarte important în acest moment este că firmele pot ieşi oricând de pe piaţă,
în acest fel fiind încurajată realocarea resurselor dinspre sectoarele cu
productivitate redusă către cele cu productivitate ridicată. În economiile de
comandă, totul era interzis în afară de ceea ce era explicit permis; în economiile
liberalizate – invers: totul este permis în afară de ceeea ce este interzis explicit.
Consecinţe ale liberalizării:
• Inflaţie deschisă;
• Există salariu, dar nu prea ai ce cumpăra cu el, rezultând economisire
forţată;
• Spirală inflaţionistă, în condiţiile în care nu există ajustarea ofertei.
Stabilizarea macro-economică presupunea liberalizarea ratei dobânzii (care
va creşte) şi a cursului de schimb (care poate să crească sau să scadă), ajungându-
se la rate de echilibru, urmate de o depreciere a monedei naţionale.
Elemente/faţete ale stabilizării sunt sistemul fiscal şi cel monetar, foarte
influenţat de credibilitatea monedei. Cât priveşte taxele şi impozitele, veniturile din
aceste surse scad dramatic, pe când cheltuielile guvernamentale de ajutor social
cresc vertiginos, ajungându-se la un deficit enorm (deficit care devine vizibil în
acest moment, nu este creat propriu-zis).
Liberalizare + stabilizare → criza tranziţiei sau recesiune (scăderea
producţiei, a consumului, a nivelului de trai, a nivelului de ocupare a forţei de
muncă etc.).
Problema este de fapt lipsa ajustării ofertei, care se poate realiza cu ajutorul
reformelor la nivel microeconomic.

9
Pentru a finanţa un deficit bugetar, se poate apela la următoarele soluţii:
→ monetizarea economiei, prin tipărirea de monedă de către Banca
Centrală, ceea ce duce la creşterea inflaţiei;
→ împrumuturile de la băncile autohtone;
→ împrumuturi de pe piaţa de capital, internă şi externă.
La începutul tranziţiei, nu existau surse de împrumut, astfel s-a recurs la
monetizarea deficitului bugetar, ceea ce a condus la creşterea inflaţiei.
Măsurile de liberalizare şi stabilizare pot fi realizate destul de rapid, ele fiind
măsuri de politică macroeconomică; în Cehoslovacia şi Polonia, de pildă, s-a
aplicat terapia-şoc care a durat aproximativ un an.
Privatizarea, însă, nu poate fi implementată ca o măsură-fulger, deoarece ea
necesită o schimbare a mentalităţilor. Privatizarea este, prin urmare, o reformă la
nivel microeconomic.
De ce apare privatizarea de două ori în matricea reformelor structurale?
Deoarece există două tipuri de privatizare:
• a companiilor unde concurenţa este nelimitată şi nu există constrângeri
monopolistice şi
• privatizarea monopolurilor, unde privatizarea ar trebui făcută altfel (sectorul
utilităţilor publice: energie electrică, gaze, telecomunicaţii, feroviar, apă şi
canalizare, transport aerian sunt sectoare de importanţă „strategică”, sunt
coordonate la nivel naţional de cele mai multe ori şi sunt monopoluri).
Înainte de a privatiza utilităţile publice şi instituţiile financiare, este nevoie
de restructurare şi regulamente, norme noi. Piaţa de capital necesită reglementare,
în mai mare măsură legală decât administrativă. Pentru crearea unei pieţe de
capital sunt necesare următoarele măsuri:
▪ corporatizare;
▪ diseminarea informaţiei;
▪ existenţa intermediarilor, a fondurilor de investiţii, a unei pieţe secundare
(privatizarea fiind un proces secundar: acţiuni deja existente sunt
revândute/recumpărate);

10
▪ reglementare şi supraveghere din partea statului (prin intermediul unei
agenţii).

Reţetele tranziţiei

Terapia de şoc, sau Consesul de la Washington, era format dintr-o suită de


măsuri, recomandări şi sugestii lansate în 1990 de Jeffrey Sachs, cu suportul
logistic al FMI şi BM. Acest model a ieşit dintr-o experienţă pur teoretică, de
laborator, şi s-a întemeiat pe credinţa că liberalizarea duce inevitabil şi instantaneu
la logică de piaţă, că privatizarea va produce direct şi masiv piaţă, că mecanismele
reglatorii apar ca o consecinţă a schimbării.
Elementul cheie al acestui model era liberalizarea, iar pasul cel mai
important către o economie concurenţială, deschisă, de tip „laissez-faire”, era
liberalizarea preţurilor.
Demonopolizarea, ca proces generic, viza aproape exclusiv scoaterea din joc
a statului, cu consecinţe bizare, de abandonare de către stat a propietăţii.
Declanşarea liberalizării şi a demonopolizării a fost însoţită de deschiderea
economiei spre exterior, iniţial ca piaţă de consum prin liberalizarea importurilor,
din nevoia de produse de înaltă calitate.
În ansamblul măsurilor terapiei de şoc, pe langa macrostabilizare, se înscriu
şi cele care vizează convertabilitatea internă, în modalităţi diferite, mai degrabă
controlate decât liberale (ceea ce însoţită de o atitudine prea liberală a dus la
fenomene grave de genul dolarizării economiei).
Măsurile de privatizare aveau rolul să schimbe esenţial consistenţa
mecanismului economic şi să reconfigureze radical structura societăţii şi a
economiei. Astfel ea a fost văzută iniţial ca metodă de transfer al proprietăţii de
stat la particulari şi s-a desfăşurat prioritar ca restituire sau ca redistribuire de

11
propietate. Însă fără capital cu potenţial fianciar, managerial, technologic şi
inovator, restructurarea a rămas în mare masură un obiectiv departe de a fi realizat.
Viziunea finalităţii sistemului rezultat el terapiei de şoc, nu include ca
prioritate protecţia socială. Terapia de şoc este până la urma o metodă de a se
ajunge rapid la modelul american de economie. Datorită necesităţii aplicării acestui
model intr-un ritm foarte alert, toate măsurile trebuind să se desfăşoare
concomitent, terapia de şoc nu a fost aplicată în totalitate în nici o ţară. Elemente
parţiale au fost aplicate în Polonia, după ce Sachs a eşuat să o aplice în 1989 în
Iugoslavia. Terapia de şoc mai este numită Big-Bang sau reformă economică
radicală.
Tranziţia graduală
Formula cea mai elaborată de tranziţie graduală a fost cea a Grupului
„Agenda de la Viena”, concretizată într-o lucrare celebră, larg răspândită, intitulată
„Şocul pieţei”. Avantajul acestei metode este acela că, grupul era în mare parte
alcătuit din intelectuali provenind din ECE, care cunşteau realitatea ţărilor ce
treceau prin perioada de tranziţie.
Ţara care s-a ghidat în mare parte dupa acest model treptat de trecere la
capitalism este Ungaria.
Modelul tranziţiei graduale se realizează în 5 etape:
1. Crearea contextului socio-economic pentru fundamentarea deciziilor şi
acţiunilor individuale;
2. Crearea pieţei;
3. Măsuri care să facă rapidă depăşirea influenţelor negative ale
distrugerii vechiului mecanism economic şi să stablizeze producţia;
4. Măsuri care să facă posibilă trecerea de la criza economică la creşterea
economică;
5. Crearea contextului internaţional.
Acest model, spre deosebire de cel a terapiei de şoc, pune accent pe rolul
conştient al actorilor schimbării, care trebuie să fie puşi să acţioneze în contexte

12
propice pentru luarea deciziilor. Poziţia participativă a oamenilor este o condiţie a
acestei terapii.
Terapia graduală concepe totul ca pe un efort propriu al ţării şi economiei în
cauză, care are obligţia de a-şi dezvolta capacitatea de atragere a investiţiilor
străine sau de a liberaliza contul de capital, ca etapă ultimă a convertibilităţii
externe şi a consolidării economiei astfel încât să facă faţă presiunilor pieţei
externe, regionale şi globale.
Integrarea regională a României în UE, după ce ţara noastră işi va fi
consolidat poziţia în subpiaţa ECE, apare ca o consecinţă a tranziţiei graduale.

Probleme aduse de tranziţie

Tranziţia de la o economie planificată, la una de piaţă presupune un proces


de schimbări instituţionale, structurale şi comportamentale.
Există 2 paradoxuri ale tranziţiei pe care le explică de Melo în cartea sa.
Primul paradox spune că încercarea de a menţine locurile de muncă şi
producţia prin transferuri fiscale şi cvasifiscale către întreprinderi duce de fapt la
scăderi foarte mari ale producţiei, decât dacă s-ar folosi o politică a constrângerii
bugetare însoţită de liberalizare.
Iar cel de-al doilea paradox este acela că liberalizarea preţurilor duce la
scăderea inflaţiei, spre deosebire de menţinerea preţurilor controlate.
În ambele cazuri liberalizarea duce la stabilizare într-un mod care nu este
evident celor obişnuiţi cu politicile de preţ şi producţie prestabilite. Economiile
liberalizate cresc mai repede. Măsurile de stabilizare trebuie implementate dintr-o
lovitură, într-o perioadă de un an, în condiţiile unei informări permanente şi
transparente a publicului larg.
Evoluţia producţiei în ţările în tranziţie prezintă un profil în formă de U,
diferit între ţări în funcţie de dimensiunea temporală, variabilele macroeconomice,
reformele sructurale adoptate de ţara respectivă şi condiţiile iniţiale.

13
Studiul realizat de echipa condusă de Andrew Berg - „Evoluţia producţiei în
economiile de tranziţie: explicând diferenţele” s-a bazat pe date culese între anii
1990-1996 din 26 de ţări aflate în proces de tranziţie. Studiul abordează importanţa
vitezei cu care sunt implementate reformele structurale în economiile aflate în
tranziţie. Pe de o parte, reformele structurale „rapide”, terapia-şoc cu alte cuvinte,
minimizează pierderea cumulată de producţie asociată cu procesul de tranziţie. Pe
de altă parte, reformarea graduală este mai potrivită atunci când economia este
destul de liberalizată, iar ajustarea către această stare este costisitoare.
La sfârşitul perioadei de reformare, contează rapiditatea cu care au fost
implementate aceste reforme? Sau sunt mai importane condiţiile iniţiale?
În prima fază a tranziţiei, are loc o scădere, un declin al producţiei, datorat
condiţiilor iniţiale – dependenţei comerţului şi supra-industrializării iniţiale.
Recuperarea economiei se realizează cu ajutorul reformelor structurale, neputând
exista o recuperare automată. Există, bineînţeles, variaţii în funcţie de regiuni, însă
s-a putut observa că diferenţele de reforme structurale prezintă importanţă mai
mare decât variaţiile condiţiilor iniţiale.
Liberalizarea şi reformele structurale reprezintă forţa primară în recuperarea
economiilor aflate în tranziţie. Aceste două măsuri determină şi diferenţele de
performanţă dintre ţări. S-a dovedit că terapia-şoc este preponderent
recomandabilă, chiar şi în faţa celor mai adverse condiţii iniţiale. Cu cât mai
repede este reformat un sistem, cu atât mai bine. Abordarea „radicală” a reformelor
este puternic susţinută.
Janos Kornai, făcând referire la Ungaria, detaliază caracteristicile
proprietăţii private, ca diferită de proprietatea de stat.
Proprietatea privată cuprinde menajele, întreprinderile private formale,
întreprinderile private informale şi alte forme private de folosire a avuţiei. Ungaria
prezintă un sector privat sănătos, spontan, „cel mai important stabilizator al
economiei” care „merge” de sine stătător pe liniile pieţei.
Dezvoltarea sectorului privat presupune şase condiţii vitale:

14
1. sectorul privat trebuie să fie cu adevărat şi în întregime liberalizat. Economia
subterană nu este altceva decât o mişcare de nesupunere civilă.
2. implementarea contractelor private trebuie să fie garantată de stat.
3. siguranţa, securitatea proprietăţii private trebuie decalarată primordială.
4. sistemul fiscal nu trebuie să limiteze investiţiile private.
5. investiţiile private, alături de formarea şi multiplicarea capitalului privat
trebuie încurajate cu ajutorul mecanismelor de creditare.
6. trebuie încurajat respectul social pentru sectorul privat (în vederea scăderii
dispreţului faţă de persoanele care plătesc taxe şi impozite, respectiv pentru
minimizarea evaziunii fiscale).

Prerogative ale tranziţiei:

Stoparea inflaţiei – o problemă foarte gravă. Inflaţia nu rezultă doar din măsuri
administrative, ea stă în mâna celor care joacă un rol în dirijarea proceselor
financiare sau în determinarea salariilor şi preţurilor. Apar aşteptări inflaţioniste
care se şi împlinesc. Cu toate acestea, cel mai „vinovat” de inflaţie este guvernul,
mai bine spus – administraţia financiară, care recurge la tipărirea banilor. Rata
reală a inflaţiei este considerabil mai mare decât cea arătată în statisticile oficiale.
Inflaţia este un proces de redistribuire a venituilor care nu îi avatajează deloc pe cei
săraci. Inflaţia umbreşte eficienţa. Populaţia este cea care suferă cel mai mult, îşi
vede economiile cum se topesc. Acest lucru conduce la scăderea drastică a
credibilităţii monedei. De asemenea, inflaţia face calculele imposibile, preţurile nu
mai au funcţie de semnal.
Inflaţia este determinată de:
• oficiile de control al preţurilor, de fixare a preţurilor.
• firmele de stat producătoare (preţuri fixe la produsele care altfel ar avea
preţuri determinate în funcţie de cerere şi ofertă).
• băncile comerciale.
• Banca Naţională.

15
• Ministerul de Finanţe (cheltuieli > venituri).
• Guvernul (condus de interese politice).
Pentru a elimina inflaţia, trebuie stopate spirala inflaţionistă şi reproducerea
cererii macro în exces.
Restaurarea echilibrului bugetar, prin reducerea cheltuielilor publice:
volumul de taxe colectate anual ar trebui cel puţin să acopere cheltuielile. Este
nevoie de o reformă radicală a sistemului fiscal. Categoriile de taxare trebuie să fie
impersonale, în vederea evitării evaziunii şi evitării fiscale, iar sistemul fiscal per
ansamblu ar trebui să fie cât mai neutru cu putinţă; statul nu trebuie nici să
pedepsească nici să ofere cadouri prin intermediul politicii fiscale. „Rata
impozitelor trebuie să fie riguros uniformă”, fără scutiri de la plata taxelor. Deşi e
o problemă de etică, nu este nevoie de un sistem progresiv de taxare, ci mai
degrabă de justiţie socială în redistribuirea veniturilor. De ce este nevoie de
egalitate? Oamenii mai bogaţi sunt traşi în jos. Justiţia socială trebuie să fie
dinamică, să se realizeze tot timpul o comparaţie temporală (situaţia săracilor de
azi să fie comparată cu situaţia săracilor de mâine). Politica fiscală adoptată de stat
nu trebuie, sub nici o formă, să descurajeze îmbunătăţirea performanţelor
economice şi creşterea investiţiilor. Veniturile fiscale ar trebui să provină în
principal dintr-o taxă lineară pe consum – TVA, care ar încuraja economisirea şi
investiţiile, taxă pe venit (neprogresivă) şi taxă lineară, neprogresivă pe profit.
Subvenţiile nu ar trebui să existe; în schimb, oamenii nevoiaşi ar trebui ajutaţi
direct (prin vouchere), pentru a se realiza justiţia socială fără o distorsionare a
sistemului de preţuri.
Gestionarea macro-cererii agregate. Este recomandată existenţa unei rate a
dobânzii reale la împrumut pozitive şi înalte., alături de încurajarea creditului
comercial, între firme, într-un cadru legislativ bine pus la punct. Nivelul salariilor
plătite de firmele de stat nu trebuie să depăşească limita permisă de programul de
stabilizare macroeconomică. Menţinerea unei discipline salariale este „călcâiul lui
Ahile” în procesul de stabilizare.

16
Formarea raţională a preţurilor. Liberalizarea totală a preţurilor, preţurile
uniforme sunt caracteristice pieţelor cu concurenţă perfectă.
Introducerea convertibilităţii şi a unei rate de schimb uniforme. O rată
de schimb uniformă şi o monedă convertibilă, alături de liberalizarea totală a
tuturor activităţilor de import-export asigură existenţa unor rezerve adecvate de
valută.
De ce e nevoie ca măsurile de stabilizare să fie luate simultan?
Deoarece măsurile de reformă şi de stabilizare luate singular pot fi
periculoase: aşteptările inflaţioniste se adeveresc de cele mai multe ori, cercul
vicios al spiralei inflaţioniste trebuie întrerupt. Apoi, oamenii suferă din cauza
dezechilibrelor macroeconomice, iar suferinţa ar trebui oprită cât mai repede cu
putinţă (asemeni scoaterii unui dinte sau amputării unui picior).
Necesitatea adoptării simultane măsurilor de reformă nu este dictată de
inflaţie/hiperinflaţie, ci de faptul că măsurile secvenţiale, parţiale pot fi dăunătoare
şi nu rezolvă problema în ansamblul ei. Ajustarea macroeconomică şi stabilizarea
trebuie să fie însoţite de schimbări sistematice semnificative.

Neînţelegeri referitoare la economiile de piaţă

Cei care au recomandat terapia de şoc, concentrată pe privatizare – nu au


reuşit să înţeleagă capitalismul modern, fiind influenţaţi de modele teoretici
simplificatoare/simpliste. Există aşa-numitele doctrine „consensuale de la
Washington” referitoare la tranziţie, care au eşuat în înţelegerea elementelor cheie
ale economiilor de piaţă.
Competiţie şi privatizare. Proprietatea privată şi concurenţa sunt gemenii-
siamezi ai creării eficiente de avuţie, într-o societate Pareto-eficientă. Dar dacă nu
e posibil ca într-o societate aceste două elemente să co-existe, ce e de făcut? Se
continuă doar cu procesul de privatizare? Privatizarea, într-un mediu în care nu
există infrastructură instituţională şi în care e privită ca ceva ilegal, nu face altceva
decât să submineze perspectivele de dezvoltare pe termen lung ale economiei de

17
piaţă, şubrezind structura statală şi ordinea socială prin intermediul corupţiei. În
Rusia, de pildă, oligarhii şi-au cumpărat putere politică, au insistat mai apoi pe
liberalizarea pieţei de capital şi au permutat o parte din avuţia lor în exteriorul ţării.
Alternativele privatizării. Deoarece în unele ţări nu a existat destulă avuţie
privată în interiorul ţării pentru a se reliza privatizarea, s-a recurs la vânzarea
bunurilor naţionale în străinătate, la privatizarea prin vouchere (cazul Republicii
Cehe), la privatizarea „spontană” sau ilegitimă (Rusia, după 1995).
Distrugerea creativă. O parte esenţială a tranziţiei o reprezintă realocarea
resurselor, din zonele mai puţin productive către cele mai productive. În asemenea
economie este nevoie să fie creată instituţia falimentului.
Capitalul social şi organizaţional. Economia de piaţă nu poate funcţiona doar
pe baza intereselor personale înguste (în aceste caz existând mari posibilităţi de
apariţie a comportamentului oportunist). Trebuie să existe încredere socială, norme
civile, după cum a spus Arrow: „sistemul de preţuri trebuie să fie suplimentat de
un contract social”. Cu toate acestea, nu legile sunt cele care pot schimba
mentalităţi. Oamenii ar trebuie să fie la volanul reformei.
În societăţile post-socialiste, apare problema separării proprietăţii de control,
care generează o serie de dificultăţi, cărora nu li se dă prea mare atenţie, însă.
Întreprinderile deja existente ar trebui să fie restructurate.

II. Tranziţia în ROMÂNIA

Aparitia tranziţiei în România şi efectele acesteia

În România, se poate spune că procesul de tranziţie a început în mod sigur


abia în mai 2000, în momentul adoptării Strategiei Naţionale de Dezvoltare
Economică şi Socială a României pe Termen Mediu. Idea de bază a acestui proiect
s-a dovedit a fi destructurarea vechiului sistem şi favorizarea apariţiei condiţiilor
pentru structurarea sistemului capitalist. În fostele ţări comuniste atitudinile
marcate de expansiunea, pe o foarte lungă perioadă de timp a spiritului revoluţiei

18
cu repere distructive au falsificat ori au deturnat începuturile tranziţiei. Astfel
tranziţia se arată a fi un proces mult mai complex decât proiecţia să teoretica
iniţială şi mult mai dificil de finalizat.
Cazul României este atipic, întrucât mâna de fier a liderului comunist şi
slaba reacţie a dizidenţei nu a permis apariţia forţelor alternative decât după
revoluţia din decembrie 1989. Într-un fel, post-comunismul românesc s-a consumat
cu intensitate în primele luni ale noii puteri, până la alegerile din mai 1990.
Încheierea postcomunismului este marcată de apariţia pluralismului politic,
alegeri libere, începerea privatizării economiei şi afirmarea iniţiativei private.
Tocmai această întarziere a postcomunismului în România explică şi întarzierile în
parcurgerea fazelor tranziţiei spre economia de piaţă. Desfăşurarea simultană în
România a postocomunismului şi a tranziţiei a adus astfel celei din urmă
numeroase elemente frenatorii. Stadiul actual în privinţa tranziţiei nici nu se poate
explica altfel, iar opinia lui Brzezinski este semnificativă în aceasta privinţă:
“Acum ştim că va trece mult mai mult timp, minimum 10 ani pentru ca ţarile din
Europa Centrală, probabil între 15 şi 20 de ani pentru celelalte ţări, până să poată
spune că tanziţia s-a încheiat.”

1Mersul tranzitiei economice în România

Tabloul tranzitiei este multicolor, cu experiente atât de diverse, incat


incercarea de a ,,stiliza faptele" nu este simpla. Se pot astfel observa mai multe
,,manunchiuri" de ţări ale caror performante politice (sau institutionale) şi
economice pot fi puse în legatura cu istoria reformelor partiale (dacă au existat), cu
mostenirea politica şi institutionala, cu politicile de reforma adoptate si, nu în cele
din urma, cu geografia. Nu intamplator, între ţările aflate în tranzitie post-
comunista, cele care au fost invitate să inceapa negocieri de aderare se afla în
proximitatea geografica a Uniunii. Se cuvine să precizam ca între aceste ţări
performantele nu sunt similare. Nu este un secret ca România şi Bulgaria detin
lanterna rosie între ţările candidate din Europa Centrala şi de Rasarit.

19
Care sunt lecţiile tranzitiei, exemplificate şi de experienta României?
• Transformarea s-a dovedit un proces cu mult mai complicat şi mai complex
decat parea initial. în acest context, trebuie subliniata dificultatea realocarii
resurselor în economii cu mari rigiditati structurale. România lui Ceausescu
a fost una dintre economiile cu foarte mari distorsiuni cauzate de
industrializarea fortata în lipsa oricaror reforme de piat.
• Contextul institutional conteaza enorm şi aceasta diferentiaza considerabil
ţările în tranzitie. Cultura institutionala este ilustrata de functionarea
administratiei publice şi performanta elitei politice avand radacini intr-o
evoluţie istorica mai mult sau mai puţin favorabila. Aici sunt de menţionat
stalinismul tarziu practicat în România pana în 1989, în conjunctie cu nivelul
de dezvoltare economic relativ mai scăzut decât al ţărilor din Europa
Centrala (de pilda, venitul pe locuitor în România este puţin peste jumatate
fata de cel din Ungaria şi 40% fata de cel din Cehia).
• Pentru majoritatea ţărilor în tranzitie transformarea se impleteste cu
eforturile de modernizare (dezvoltare economica).
• Este naiv să asteptam miracole. Acolo unde stirile sunt mai bune şi unde
progresele par mai mari, premisele au fost mai favorabile şi mersul
reformelor a fost - nu în mod surprinzator - mai lesnicios. Aceasta constatare
nu absolva guvernele de erori, unele mari, ce puteau fi evitate şi care pot
crea ceea ce economistii institutionalisti şi sociologii numesc o “dependenta
de pirtie" (path dependency) nefavorabila.
• Nu exista retete miraculoase pentru modernizare (dezvoltare). Oricum, este
important ca stimulentele (incentives) să favorizeze economisirea şi
investitia, munca şi inovatia.
• În politica de transformare este nevoie de consecventa, dar şi de pragmatism.
• Este esential ca procesul reformei (economice şi politice) să nu fie acaparat
de grupuri restrinse de interese, care să lucreze impotriva interesului public,
a cetatenilor în general, trebuie să se evite “capturarea” statului de catre
grupuri de interese (state capture). De aici, rezulta nevoia functionarii
20
sistemului de controale reciproce (checks and balances), nevoia de
transparenta şi asumarea responsabilitatii de catre functionarul public, la
orice nivel. Lupta impotriva coruptiei la nivel inalt ramane una dintre
provocarile importante ale tranzitiei.
• Existenta Uniunii Europene este o sansa extraordinara pentru a invinge
capcana inapoierii economice avand în vedere puţinele cazuri de
modernizare economica şi ajungere din urma (catching-up) în istoria
contemporana (dupa al doilea razboi mondial).
România a pornit în tranzitie, cu un handicap major şi a avut greutati mari în a se
desprinde de trecutul ei politic şi economic - deşi, în mod paradoxal, cvasi-
majoritatea populatiei dorea sfirşitul regimului Ceausescu. Dar aceasta dorinta nu
avea corespondenta lipsita de echivoc în privinta noii societati, a tipului de
capitalism. De aici au rezultat mari dispute legate de privatizare, ritmul reformelor
economice, atitudinea fata de capitalul strain, dispute politice care au afectat
coerenta şi consecventa politicii de reforma .
Astfel, România a cunoscut o evoluţie economica sinuoasa de genul avint şi
prabuşire (boom and bust), cu mari fluctuatii ale productiei şi cu o inflaţie inalta şi
persistenta. între 1990 şi 1992, tara a cunoscut o prima recesiune de amploare (asa
cum a existat în toate ţările în tranzitie), cu rate ale inflaţiei de trei cifre. între 1993
şi 1996 s-au inregistrat o dinamica pozitiva a productiei şi o scadere a inflaţiei, dar,
concomitent, s-au acumulat tensiuni ce s-au reflectat în creşterea rapida a datoriei
externe şi dificultati mari în finanţarea deficitelor externe (România are un deficit
comercial structural mare şi un deficit de cont curent important). Sfarşitul anului
1996 a însemnat prima alternanta la puterea democratica, a fost ales ca Presedinte
Emil Constantinescu şi instalat ca prim-ministru Victor Ciorbea. în 1997, s-au
intreprins masuri de ajustare structurala pornindu-se de la realitatea ca Banca
Centrala avea rezerve valutare scăzute (sub 700 mil. USD) şi inflaţia lunara trecuse
de o cifra în ultimul trimestru al anului 1996. S-a dat totodata un impuls
privatizarii.

21
Avand beneficiul analizei retrospective şi stiind ce s-a intamplat în 1997 în
economia mondiala (criza financiara din Asia de Sud-Est), intelegem mai bine
semnificatia unora dintre masurile de reforma adoptate în 1997. Aceste masuri au
permis de altfel Bancii Centrale sa-şi consolideze rezervele valutare la un nivel
care a ajutat-o să evite o mare criza în 1999. Pe de alta parte, este de aratat ca
masurile adoptate în acel an au avut costuri majore şi au condus la un declin al
economiei, cumulat, de cca 16% din PIB în perioada 1997-1999. Este indiscutabil
ca programul economic ar fi putut fi mai bine construit, astfel incat costurile
ajusţării să fi fost mai mici. Aceste costuri s-au reflectat puternic în veniturile
oamenilor (peste 40% dintre cetateni traiesc sub pragul saraciei) şi explica, în bună
masura, rezultatele alegerilor din 2000.
România a trecut printr-un moment foarte dificil în 1999, cand plati externe
mari au venit la scadenta (in total, peste 3 miliarde USD), ceea ce a facut pe multi
analisti să considere ca tara nu poate evita incetarea de plati. Atunci s-a şi produs o
scadere a ratinglui ţării, a riscului de tara (sovereign risk), de la (BB-), ce fusese
acordat în prima parte a anului 1996, la (B-), şi totuşi. România a reuşit să evite
aceasta situaţie foarte grea gratie unei ajustari fiscale şi de balanta de plati
remarcabile - similare ca amploare efortului facut de Ungaria, în 1995, prin
programul Bokros. Astfel, s-a redus la jumatate deficitul de cont curent (de la cca
8% la 4%) şi deficitul bugetului consolidat a scăzut sub 3%. Dar acest efort a marit
necazurile materiale ale multor cetateni.
Anul 2000 a evidentiat semne de relansare usoara a economiei pe fondul
scaderii inflaţiei. Astfel, produsul intern brut a crescut cu 1,6%, iar inflaţia
(raportata la luna decembrie) s-a situat la 40,7%. Fapt semnificativ, deşi România a
cunoscut în acel an zguduiri pe piata financiara, sistemul bancar a rezistat şi s-a
continuat asanarea să - dupa caderea a doua mari banci de stat, Bancorex şi Banca
Agricola.
Alegerile din toamna lui 2000 au readus la putere pe presedintele Ion Iliescu
şi Partidul Social Democrat (fostul PDSR). Noul guvern beneficiaza de marele
avantaj de a se afla pe valul relansarii economice. în plus, guvernul Nastase poate

22
capitaliza disciplina de actiune ce ii este asigurata de faptul ca ministrii apartin, cu
o singura exceptie, PSD. Cifrele economice atesta o accelerare a relansarii
economice: PIB-ul a fosl estimat a creste în 2001 cu peste 4,5 %, fiind condus în
principal de productia industriala. Inflaţia işi continua evolutia de scadere,
prognoza pentru finele anului 2001 fiind de cca 29-30%. S-au reuşit şi doua
privatizari spectaculoase: Banca Agricola a fost achizitionata de un consortiu din
care fac parte Reiffeisen şi Fondul de Investitii Româno-American, iar SIDEX,
marele complex de productie a otelului, a primit un actionar strategic (cu peste 51
%) în persoana grupului indiano-britanic ISPAT.
Exista însă şi evolutii mai puţin bune în ceea ce priveste reformele
structurale - pentru a se ajunge la ceea ce expertii Comisiei de la Bruxelles numesc
o “economie de piata functional capabila să faca fata presiunilor concurentiale din
interiorul UE”, între evolutiile mai puţin bune sunt creşterea mare a importurilor şi
a deficitului de cont curent şi cea a arieratelor (datoriile inter-intreprinderi, fata de
buget şi banci). Din pacate, intentia Guvernului, deloc nefireasca de altfel, de a
sustine relansarea economica şi a reduce şomajul, a condus la resuscitarea unor
întreprinderi ineficiente, ce sunt mari consumatoare de energie şi materii prime.
România are sanse de a parasi ciclu avant şi prabuşire care i-a caracterizat
evolutia economica în deceniul trecut. Dar, pentru a valorifica aceste sanse, tara
are nevoie de continuarea reformelor structurale, ceea ce presupune disciplina
financiara şi structuri de guvernanta corporativa eficace, atragerea de investitii
straine, dezvoltarea sistemului financiar şi bancar.
Guvernul Nastase preconiza pentru anul 2002 o creştere economica de 5%,
care ii va singulariza în peisajul ţărilor în tranzitie din Europa Centrala şi de
Rasarit. Cum poate fi aceasta prognoza interpreţata, avand în vedere incetinirea
ritmului de activitate economica peste tot? Răspunsul trebuie cautat în ciclul de
evoluţie particulara a economiei românesti, care a intrat intr-o faza de relansare
dupa caderea prelungita din anii '97-'99. Guvernul României mizeaza din plin şi pe
continuarea reformelor structurale, inclusiv pe privatizare şi atragerea de investitii
straine, care să mareasca substantial investitiile interne. România trebuie să adopte

23
masuri de corectie pentru ca să reduca deficitul de cont curent, trebuia să continue
procesul de dezinflaţie (de scadere a inflaţiei la cca 22% în anul 2002), să
intareasca disciplina financiara. Toate acestea inseamna masuri restrictive, care pe
fondul conditiilor din ce în ce mai puţin favorabile din economia mondiala au facut
probabila o dinamica a PIB-ului în 2002 mai redusa decat cea din 2001.
Guvernul avea un program pe termen mediu ce acoperea perioada 2001-
2005, care prefigureaza scaderea inflaţiei sub 10% la finele intervalului şi o rata de
creştere economica medie de aproximativ 5% anual. Este un program foarte
ambitios, care reclama multa consecveta, dar şi pragmatism, capacitate de a
formula politica publica şi de a o explica în maniera convingatoare unor cetateni
care au invatat lectia democraţiei - chiar dacă, frecvent, işi arata dezamagirea fata
de oamenii politici. Dacă acest program, în contururile sale de baza şi continutul,
se va realiza, România s-ar fi apropiat sensibil de pragul care face diferenta între
insideri şi outsideri din perspectiva UE. Ceea ce a fost partial atins.
Nu trebuie însă subestimate de catre guvernul actual şi de catre cele care vor
veni problemele structurale cu care se confrunta societatea (economia) româneasca
şi care deriva din stari precum:
► peste 40% din populate traieste şi lucreaza în mediul rural, în timp ce
contributia agriculturii la crearea PIB-ului este de cca 12% ;
► numarul ridicat al cetatenilor care traiesc sub pragul saraciei, deşi trebuie
precizat ca dispersia lor este redusa, ceea ce ar permite ca, pe baza unei cresteri
sustinute, acest numar să se diminueze substantial; aici trebuie evocata şi problema
copiilor institutionalizati;
► bugetul public sarac, care finanteaza insuficient instructia (invatamantul) şi
sanatatea - cca 4% din PIB fiecare - sub nivelurile din Europa Centrala şi de
Rasarit;
► infrastructura precara, în special în ceea ce priveste drumurile rutiere;
► nevoia de a reforma sistemul public de pensii, care va greva serios asupra
bugetului statului în anii viitori;

24
► costurile foarte mari implicate de restructurarea sistemului de productie şi
distributie a energiei;
► coruptia endemica.

Lupta cu inflaţia cronică

Guvernul Nastase este obligat de ”agenda” populatiei, de propriile obiective


şi de ceea ce presupune apropierea de Uniunea Europeana sa-şi construiasca
programul economic în jurul a doua tinte: creştere economica durabila şi scaderea
inflaţiei. Lupta contra inflaţiei a fost una dintre mizele mari ale anului 2000, şi nu
este de mirare acest fapt, dacă avem în vedere ca cetatenii au asezat pe primele
locuri, pe lista lor de prioritati, stabilitatea preţurilor şi locuri de munca - stoparea
declinului economiei. Dacă un usor reviriment al economiei fusese anuntat de
evolutia productiei industriale în ultima parte a anului 1999, la care s-a adaugat
efectul masurilor fiscale de stimulare a exportului, apropierea de tinta de inflaţie de
27% s-a dovedit irealizabila; datele preliminare sugereaza pentru anul 2000 un
indice al preţurilor bunurilor de consum de 41-42%. Au existat cauze serioase (o
serie de socuri) care au ingreunat sarcina autoritatilor în anul 2000, dar nu este mai
puţin adevarat ca persistenta inflaţiei ridicate în România nu poate fi explicata
numai prin invocarea acestor cauze. Va putea oare noul guvern să sparga “bariera
sonica” a unei inflaţii de sub 30% intr-un mod credibil, durabil, prin evitarea
fatidicului ciclu avant şi prabuşire, astfel ca, în cativa ani (asa cum arata şi
Strategia de Dezvoltare), să ne apropiem de un nivel de o cifra?
In cele ce urmeaza, supunem atentiei politice o serie de ganduri cu privire la
persistenta, cronicizarea inflaţiei ridicate şi ce se poate face pentru a o duce spre
nivelul de 25 % în anul 2001. Se anticipa logica expunerii de mai jos aratand ca o
explicatie satisfacatoare a inflaţiei în România trebuie să combine sursa clasica,
monetara, a fenomenului cu radacinile sale structurale şi, nu în ultima instanta, cu
puternicele expectante inflaţioniste. Pe de o parte, este evidenta relatia intre
lichiditatea, masa monetara (M2) din economie - pe filiera emisiunii de moneda a

25
bancii centrale (Mo) - şi rata inflaţiei, chiar dacă aceasta conexiune a manifestat
variabilitate semnificativa. Monetizarea deficitului bugetar, observabila în cele mai
multe ţări în tranzitie, mai ales în primii ani ai tranzitiei, a fost o modalitate a
sistemului de a raspunde la o extraordinara ,,incordare structurala", expresie a
ineficientei multor întreprinderi la noile preţuri liberalizate. Pe de alta parte,
arieratele, comportamentul în materie de preţuri al regiilor şi altor monopoluri, un
anume regim de curs de schimb au introdus elemente structurale în dinamica
inflaţiei şi au favorizat cronicizarea acesteia. lar cronicizarea a inţărit considerabil
expectatiile inflaţioniste. Acestea din urma, desigur, pot fi puse în legatura cu lipsa
de credibilitate a masurilor de stabilizare de-a lungul anilor.
Pentru analiza noastra este util să revedem aspecte relevante ale celor 11 ani
de tranzitie, mai precis cele doua eforturi de stabilizare: între anii 1994-1996 şi
1997-2000.

Neîmpliniri în eforturile de stabilizare

Primul efort serios de stabilizare macroeconomic a inceput în trimestrul IV


al anului 1993, cand s-au introdus dobanzi real pozitive şi s-a reuşit un control mai
bun al emisiunii monetare a Bancii Naţionale (BNR). Totuşi, anii 1993-1996 se
caracterizeaza de practicarea de catre autoritatea monetara a unor importante
operatiuni cvasi-fiscale (subventionarea de catre banca centrala a unor activitati
economice), fie prin politica cursului de schimb, fie prin credite preferentiale. Anul
1995 a consemnat cea mai mica rata a inflaţiei din cei 11 ani de tranzitie, 27,8%,
acest rezultat fiind facilitat de controlul administrativ al unor preţuri-cheie şi
intensa monetizare a economiei. Monetizarea (care inseamna creşterea ponderii
activelor monetare în PIB) s-a datorat functionarii pentru prima data a unor
dobanzi real pozitive, ceea ce a marit substantial atractivitatea depunerilor la
termen în banci. Monetizarea explica cum a fost posibil ca emisiunea masiva de
baza monetara (Mo) şi implicit creşterea lichiditatii (M2) în economie, proces
indus şi de subventionarea (nu prin buget) agriculturii şi a altor sectoare, să nu

26
conduca rapid la inflamarea inflaţiei. Cand monetizarea s-a oprit, spre jumatatea
anului 1996, inflaţia s-a accelerat ajungand la o rata lunara de cea 10% în
octombrie şi noiembrie, în plus, în 1996, dezechilibrul contului curent s-a marit
mai mult decat ingrijorator (la cea 7,4% din PIB), iar rezervele valutare ajunsesera
la cea 700 milioane dolari, deşi România contractase imprumuturi externe şi
lansase emisiuni de obligatiuni valorând peste 1,5 miliarde dolari SUA. Oricine ar
fi venit la guvernare dupa alegerile din noiembrie 1996 nu avea cum să evite
adoptarea de masuri de atenuare a marilor dezechilibre.
Al doilea efort de stabilizare a inceput în primul trimestru al anului 1997.
Noul program economic a inclus o noua liberalizare de preţuri, inclusiv cursul de
schimb. Suprareactia cursului (overshooting-ul de la 4000 lei/USD în decembrie
1996 la 9000 lei/USD în februarie 1997) a contribuit la marele puseu al preţurilor
din 1997, cand inflaţia a atins 151 %. Anii 1997-1999 au consemnat o foarte severa
contractie de productie ca efect al puternicelor socuri pe latura cererii şi a ofertei şi
al rigiditatilor din economice. Inflaţia cea mai redusa în acei ani s-a inregistrat în
1998, 40,6%, dar dezechilibrul contului curent iar a depaşit 7% din PIB. Inflaţia
inalta a persistat şi în anii 1997-2000 intrucat emisiunea de baza monetara a ramas
considerabila, iar asteptarile inflaţioniste nu şi-au redus intensitatea. Emisiunea de
baza monetara a avut origine şi în continuarea efectuarii de operatiuni cvasi-fiscale
- în primul rând ca efect al asistentei acordate celor doua mari banci de stat,
Bancorex ai Bancii Agricole. în anul 1999, nivelul inflaţiei (54,8%) a fost
influentat de puternica depreciere în termeni reali a leului, care a fost necesara
pentru reducerea dezechilibrului extern şi inlaturarea pericolului de intrare a ţării în
incapacitate de plata. Şi în anul 2000 nivelul inflaţiei a fost influentat de dispersia
atentiei BNR pe mai multe tinte:
- inflaţie (controlul lichiditatii);
- mentinerea competitivitatii exporturilor (deci evitarea aprecierii reale a leului);
- realizarea unor dobanzi mai mici pe piata monetara care să ajute finanţarea
deficitului bugetar (ceea ce a însemnat exces de lichiditate pe piata în unele luni);
- asistenţa acordata unor banci în dificultate (injectii de lichiditate);

27
- creşterea rezervelor valutare (activelor externe nete) ale BNR care a presupus
achizitii pe piata valutara şi injectii de baza monetara în contrapartida.
Fapt este ca obiectivele menţionate mai sus sunt în larga masura conflictuale
prin impactul asupra cantitatii de lichiditate în economie, asupra expectatiilor
inflaţioniste, şi era imposibil ca banca centrala să reuseasca concilierea lor fără
pierderi pe parcurs, fără derapaj inflaţionist.

Analiza inflaţiei: invaţămintele experienţei româneşti

Am subliniat la inceput ca inflaţia în România este nu numai rodul creatiei


monetare; intervin şi cauze structurale plus actiunea asteptarilor inflaţioniste.
In legatura cu originea monetara a inflaţiei, este de remarcat ca inflaţia
ridicata a persistat indiferent de dinamica Produsului Intern Brut - şi cand a
crescut, şi cand a avut loc un declin sever al acestuia (vezi tabelul). Altfel spus,
ciclul economic (al afacerilor) conteaza mai puţin în explicarea inflaţiei, cel puţin
în acesti 11 ani. în tot acest interval emisiunea de baza monetara a BNR (fie
contrapartida la creşterea de active externe nete, fie credit net suplimentar acordat
bancilor comerciale) a fost considerabila. Chiar dacă se admite ipoteza ca BNR
numai a acomodat presiuni inflalioniste mentinerea unor tinte de inflaţie ridicate,
intr-un fel, au “programat-o", au întretinut asteptari inflaţioniste.
O caracteristica a acestor ani este practicarea de catre autoritatea monetara a
operatiunilor cvasi-fiscale care au reprezentat o modalitate de monetizare a
deficitelor (fiscale şi cvasi-fiscale) din economie. Operatiunile cvasi-fiscale au
contribuit la marirea emisiunii monetare şi au facut mai dificil controlul lichiditatii;
ele exprima insuficienta restructurare din economia româneasca şi preluarea de
catre BNR a unor finanţări care, în mod normal, ar fi trebuit să cada în sarcina
bugetului public (admitand imposibilitatea evitarii finanţării acestora). în ultimii
ani operatiunile cvasi-fiscale s-au desfasurat, cu precadere, prin achizitionarea de
catre banca centrala a titlurilor de stat emise pentru asistarea bancilor de stat aflate
în mare dificultate.

28
Spre deosebire de situaţia unde operatiunile cu titlurile de stat urmaresc
influentarea conditiilor pe piata monetara (nivelul dobanzilor), la noi aceste
operatiuni au fost o finanţare indirecta a deficitului bugetar. Pentru a controla
totuşi lichiditatea, BNR a fost obligata să recurga la lansarea de certificate de
depozite şi să varieze nivelul rezervelor obligatorii ale bancilor comerciale.
Controlul lichiditatii de catre BNR a fost ingreunat de subtirimea pietelor
financiare (ponderea mica a Mo şi M2 în PIB, ca şi a altor active financiare), care
mareste potentialul perturbator al injectiilor monetare neprevazute. La aceasta se
adauga şi consecintele nefunctionarii unei piete secundare a titlurilor de stat şi
capacitatea de sterilizare (a excesului de lichiditate) redusa a autoritatii monetare.
Este posibilă, în perioada ce urmeaza, o remonetizare de tipul celei din anul
1995 şi prima jumatate a anului 1996? O parere: ca nu, avand în vedere ca
populatia nu va mai reactiona similar la functionarea unor dobinzi real pozitive;
calculele cetatenilor, ca şi ale firmelor, devenind în acesti ani mult mai complexe.
Consecinta este ca autoritatea monetara (si alaturi de ea guvernul) trebuie să fie
foarte prudenta în controlul lichidităţii în economie, mai ales atunci cand procesul
de dezinflaţie este impiedicat de puternice asteptari inflaţioniste.
Cauzele structurale ale inflaţiei sunt legate de insuficienta de restructurare a
economiei. Realocarea lenta a resurselor, nivelul scăzut al investitiilor straine
directe (creatoare de noi locuri de munca) au mentinut o presiune extraordinara
asupra finantelor publice, asupra autoritatii monetare atunci cand aceasta din urma
nu a fost eliberata de operatiuni cvasi-fiscale (trebuie spus ca aceste operatiuni au
fost întreprinse şi în virtutea riscului de şistem - nevoia de a preveni caderea
întregului sistem bancar). în acest cadru se poate stabili o relatie între inflaţie şi
arierate.
Cu ani în urma, am incercat să demonstrez ca arieratele reflecta incapacitatea
economiei de a se ajusta rapid la jocuri, ca ele pot fi vazute ca o pseudo-moneda
interna temporala (temporary quasi-inside money), ca anti-corpi la socuri foarte
puternice. Persistenta unui nivel ridicat al arieratelor (35-36% din PIB în ultimii
ani) exprima, pe de o parte, insuficienta restructurare a economiei (foamea multor

29
întreprinderi dupa subventii pentru a supravietui), iar, pe de alta parte, hazardul
moral, tentatia chiar şi a celor care au profitabilitate de a se deroba de la obligatia
de a plati. Mai puţin inteles este modul în care inflaţia ridicata a capatat în mod
pervers, o functie ,,homeostatica", de stabilizator al arieratelor, aparent în avantajul
sistemului agregat". Explicatia este data de efectul inflaţiei asupra stocului de
arierate în termeni reali. Dacă inflaţia ar fi mica, în timp fluxurile de arierate noi ar
coplesi multe firme şi ar putea conduce la sistarea unor plati esentiale, ca salariile
(cum s-a intamplat în Rusia, Ucraina, Moldova etc.) şi rambursarea unor furnizori
indispensabili (care nu accepta amanari); creşterea dramatica a arieratelor cumulata
cu imposibilitatea platilor curente ar bloca sistemul şi ar produce o criza de
proportii. Inflaţia ridicata face ca arieratele noi să fie contracarate de scaderea în
termeni reali a stocului de arierate. Ca şi în alte economii în tranzitie, la noi se
poate observa o coluziune între întreprinderi de stat şi private în neplata unor
obligatii şi ambivalenta acestor firme fata de inflaţie.
Lectia este: lupta contra inflaţiei trebuie insotita (sustinuta) de un progres
major în impunerea de constrangeri bugetare ţări în economie, astfel ca
întreprinderile (mai ales cele de stat) să plateasca darile catre buget. Din acest
punct de vedere, ordonanta fostului guvern, care a incercat să lege salariile
lucratorilor din regii de arierate, era sortita esecului, deoarece nu ataca cauzele
principale ale formarii arieratelor. Fără disciplina financiara mai bună, scaderea
drastica a inflaţiei nu numai ca este dificil de realizat, dar ar putea cauza dificultati
sistemului bancar şi multor întreprinderi care s-ar confrunta cu un blocaj financiar
sporit.
Nu se poate evita însă urmatoarea întrebare: cum a fost totuşi posibil ca
inflaţia să scada la un nivel de o cifra (sub 10%) în numeroase ţări în tranzitie, în
care nu se observa o restructurare de adâncime? Un prim răspuns este legat de
durabilitatea nivelului scăzut al inflaţiei, care este îndoielnică în multe situaţii. în al
doilea rând, sunt de menţionat circumstante precum barterizarea extinsă a
comerţului intern şi plata mult intarziata a salariilor (Rusia, Ucraina, Moldova.);
asistenţa masiva din strainatate (in Bosnia--Hertegovina deficitul de cont curent se

30
ridica la peste 25% din PIB); şomajul foarte ridicat (între 30 şi 40% în mai multe
ţări din Balcani), care sugereaza o restructurare salbatica, dar şi posibilitatea unor
explozii sociale si, de ce nu, revenirea la inflaţie mai posibile balante financiare de
pilda, creşterea dramatica a preţului petrolului a însemnat pentru Rusia o stare mult
mai bună a bugetului federal si, automat, posibilitatea de a finanţa neinflaţionist o
serie de activitati, inclusiv acordarea de subventii. Dar ce se va intampla oare
atunci cand preţul petrolului va scadea?. în Bulgaria unde s-a introdus un consiliu
monetar şi în Albania, inflaţia scăzuta s-a obtinut dupa mari crize financiare, care
au aneantizat economiile populatiei, datoria publica a statului şi arieratele. Ramane
de vazut cât de durabila va fi inflaţia scăzuta în aceste ţări, ca şi aranjamentul
monetar la care s-a recurs intr-una dîntre ele.
Asteptarile inflaţioniste au jucat un rol în creştere în acesti ani. în primii ani
ai tranzitiei memoria colectiva nu constituia un obstacol pentru autoritati. Acum,
atât cetatenii, cât şi întreprinderile s-au obişnuit cu inflaţia ridicata, au adoptat o
rutina specifica mediilor inflaţioniste, au invatat să interpreţeze declaratiile
guvernantilor şi ale autoritatii monetare. De aceea şi lupta contra inflaţiei
cronicizate a devenit mult mai dificila, neputandu-se rezuma strict la diminuarea
emisiunii monetare a BNR - care, fără indoiala, este indispensabila; este nevoie în
acelasi timp de un pachet de masuri care să se sprijine reciproc, care să sugereze
consistent şi consecventa în timp, care să mareasca decisiv credibilitatea efortului
anti-inflaţionist.
Pentru ca asteptarile inflaţioniste sunt atât de puternice, dezinflaţia nu poate
avea loc ,,printr-o singura lovitura ", fiind nevoie de cativa ani buni de efort
sustinut, tenace şi evitarea unor derapaje majore.
Programele de stabilizare (dezinflaţie) utilizeaza cel puţin o ancora
nominala; aceasta poate fi un curs de schimb fix sau un agregat monetar. Se poate
recurge şi la alte variabile precum în programele de tip heterodox (cand se incearca
şi controlul temporar al salariilor, al altor variabile). Dacă nu reusesc scaderea
drastica şi rapida a inflaţiei, programele ce folosesc fixitatea cursului de schimb
ajung repede în impas, în plus, intervine vulnerabilitatea cauzata de finanţabilitatea

31
deficitelor externe (ce este deteriorata de diferentialul inflaţiei). Programele ce
folosesc controlul agregatelor monetare au propriile dezavantaje atunci cand
incearca să combine dezinflaţia cu mentinerea unui curs de schimb real sau chiar
deprecierea acestuia, ceea ce presupune duritate mai mare în utilizarea
instrumentelor fiscal şi monetar - care să compenseze efectul inflaţionist al
deprecierii nominale a cursului în România, eforturile de stabilizare s-au bizuit pe
controlul agregatelor monetare, dar cu inconsecventele menţionate mai sus.
Dincolo de dificultatile intampinate de guverne în constructia de programe
coerente, autoritatea monetara s-a confruntat cu riscurile urmaririi prea multor
tinte; între care, asa cum am aratat, conflictele erau inevitabile. De altfel, aceste
conflicte, detectabile şi în anii trecuti, sunt recunoscute de catre expertii BNR în
rapoartele anuale. Doua întrebari-cheie se ridica în legatura cu conflictele dîntre
obiective: a) poate fi redus numarul tintelor urmarite de BNR pentru a usura
sarcina realizarii de compromisuri acceptabile şi o performanta de ansamblu mai
bună? b) poate fi ameliorata prestatia BNR în urmarirea tintelor alese? La aceste
întrebari se poate raspunde afirmativ, dar trebuie spus ca, mai ales în conditiile
tranzitiei, o banca centrala nu se poate concentra exclusiv pe un control unilateral
(simplist) al lichiditatii (chiar acolo unde conditiile generale sunt relativ asezate, o
astfel de conduita a bancii centrale nu ar fi scutita de surprize atunci cand se
produc alterari brutale în cererea de bani, în viteza de circulate a banilor).

Tabelul 1. Indicatori monetari şi macroeconomici în perioda de tranzitie


1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
Inflaţia(indice preţuri consum) 295,5 61,7 27,8 56,9 151 40,8 54,8 40,7
(sfarsit perioada)
PIB 1,5 3,9 7,1 3,9 -6,1 -5,4 -3,2 1,6
M2 141 138,1 71,6 66 105 48,9 42,3 28
- active externe -1,9 -6,7 48,3 -1,7 24,3 21
- active interne 73,5 72,7 27,5 50,6 18 7
Deficit cont curcnt (% PIB) -4,5 -1,4 -4,9 -7,4 -6,2 -7,2 -3,8 -4

32
Tabelul 2. Deficitul bugetar şi operatiuni cvasi-fiscale ale BNR (% PIB)

1994 1995 1996 1997 1998 1999


-buget consolidat(1)(cu venituri din privatizare) -1,9 -2,6 -3,9 -3,6 -3,3 -2,2

- deficit cvasi-fiscal (2) (finanţare BNR) -3,6 -0,3 -2,6 -1,1 -1,6 -2,3
Total deficite (1+2) -5,5 -2,9 -5,7 -4,7 -4,9 -4,5
- cheltuieli dobanzi (3) 1,4 1,4 1,7 4 4,5 5,5
- surplus primar (1+3) -0,5 -1,2 -2,2 0,4 1,2 3,3

-buget consolidat(1)(cu venituri din privatizare)

O schiţă de program de dezinflaţie

Un program ce-si propune reducerea inflaţiei trebuie să tina cont, pe de o


parte, de situaţia concreta a economiei, iar pe de alta parte, de modul ei de
functionare. să luam de pilda starea economiei. Persistenta inflaţiei ridicate,
cronice, trebuie să avertizeze Guvernul asupra riscului de a controla creşterea
economica prin inflamarea procesului inflaţionist şi deteriorarea unor echilibre
fragile; este mult mai avantajos să inregistrezi o creştere sustenabila, să zicem, de
4-4,5% concomitent cu scaderea inflaţiei, decât o creştere de 5,5-6%, care s-ar
bizui pe subventionarea inflaţionista a unor activitati ineficiente, ar deteriora
portofoliul unor banci şi balanta de plati. Din aceasta perspectiva trebuie evaluata
şi politica bugetara a Guvernului.
Este intelept ca guvernul Nastase să priveasca anul 2001 ca unul de tranzitie,
care să valideze iesirea economiei din recesiune şi intarirea tendintei de recuperare
(credere). Pe fondul unei dinamici economice mai rapide, cu inflaţie mai mica, s-ar
modifica şi orizontul de operare al întreprinderilor, ceea ce ar conduce la marirea
investitiilor şi la o sustinere mai solida a cererii agregate; s-ar produce schimbari
pozitive şi în starea de spirit a populatiei. Dar acest proces, repet, nu trebuie să fie
fortat şi trebuie să fie acompaniat de progrese în impunerea disciplinei financiare,
în reducerea arieratelor.

33
Nu este usor să scoti din jocul economic pe multa dîntre cei care nu au,
funciarmente, sanse de supravietuire. Dar Guvernul trebuie să fructifice sansa de a
merge pe valul recuperarii economice - cind se formeaza locuri de munca şi deci
este mai usor de stabilit un echilibru pe piata muncii. cât priveste creşterea
veniturilor cetatenilor, ajutorarea celor mai nevoiasi dîntre acestia, ea trebuie să se
faca în functie de posibilitati, care la rândul lor trebuie să rezulte dintr-o creştere
durabila a economiei.
In ceea ce priveste functionarea economiei, realitatea sfarsitului de deceniu
difera de ceea ce se intampla cu 4-5 ani în urma; acum exista convertibilitate
deplina a contului curent (deci nu se practica rationarea pe piata valutara şi
cetatenii pot alege în ce moneda sa-si depoziteze economisirea), autoritatea
monetara (BNR) nu mai acorda credite preferentiale pentru anumite sectoare
economice (deci o anumita gama de operatiuni cvasi-fiscale a incetat), exista o
cultura organizationala mai avansata şi la bancile comerciale de stat (mult mai
reticente în a se angaja în operatiuni de creditare riscante), organizarea pietelor este
mai sofisticata ca şi comportamentul întreprinderilor, autoritatea monetara detine
rezerve valutare crescute substantial (ce acopera 3 luni de importuri, fata de cca 20
de zile cu patru ani în urma). Intr-un astfel de context, politica publica (economica)
trebuie să faca apel cu precadere la parghii economice indirecte şi să fie constienta
de costurile alegerilor facute. Se pot imagina reversibilitati în conducerea politicii
economice (revenirea la controale directe), dar acestea au costuri care pot depasi
cu mult beneficiile. Fără indoiala ca, în combaterea comportamentului de monopol
şi corectarea unor asimetrii de piata, interventiile administrative au un rol de jucat.
Exista şi evolutii ale anului 2000 de care trebuie să se tina seama. Astfel,
desi portofoliul de credite neperformante s-a redus considerabil, sistemul bancar
ramane fragil şi puternic segmentat. Tulburarile din ansamblul sistemului financiar
(banci, cooperative de credit, fonduri de investitii) au întretinut asteptarile
inflaţioniste ale populatiei şi operatorilor pe piata. în a doua parte a anului s-a
manifestat şi o creştere relativa a depozitelor în valuta, care reflecta o pierdere de
incredere a populatiei fata de leu. Desi România a evitat intrarea în incapacitate de

34
plata, iar rezervele sale valutare au crescut mult, ratingul sau ramine scăzut, ceea
ce mentine un cost foarte ridicat al recurgerii la piata de capital internaţional. Din
pacate, conditiile pe aceasta piata sunt în continuare nefavorabile, fiind ilustrate de
nivelul marjelor - care, de exemplu, în cazul obligatiunilor de calitate inferioara
(asa-numite ,,subinvestment grade/ BBB) s-a dublat aproape în raport cu
obligatiunile Trezoreriei americane (privite ca etalon şi cotate cu AAA) în perioada
1998 (inainte de criza din Rusia) - 2000.
“Programul anti-inflaţie nu se poate rezuma pur şi simplu la reducerea
emisiunii de bani ţări (Mo) a BNR; el trebuie să se bizuie pe un pachet de masuri
în domeniile: monetar-valutar, finante publice, impunerea disciplinei financiare,
politica veniturilor, supravegherea sistemului financiar-bancar, legisltia anti-
monopol şi politica concurentei etc. Cum a aratat experienta celor 11 ani,
autoritatea monetara are un rol esential de jucat în aceasta lupta, dar izbanda
depinde de sprijinul celorlalte componente de baza ale politicii economice - mai
ales intr-un mediu cu inflaţie cronica. “

Atitudinea Occidentului faţă de România după 1989

Pe masa de biliard a lumii, miscarea bilelor, recte a ţărilor, pare să se


desfasoare dupa reguli precise. Tendinta se impune acum accelerat. Chiar dacă se
crede că hazardul da substanta jocului, realitatea de azi infirma acest lucru.
Traseele bilelor sunt minutios stabilite şi nici intamplarea nu are sanse de a le
schimba.
Este limpede că tendinta în evolutia, de exemplu, a economiilor este atent
predeterminata şi scrupulos urmarita pe termene lungi. Dacă ne gandim doar la
pregatirea pentru aderare, în cazul Uniunii Europene, şi este suficient să realizam
acest adevar. Cine face acest lucru? Răspunsul este subinteles de către fiecare om
interesat, exprimarea deschisă fiind o chestiune a noii etici mondiale. Constiinta
globalizarii are deja amplitudine.

35
Aceasta devine pe zi ce trece mai interesanta, uneori fiind chiar pasionala,
căci paradigma dezvoltarii nu mai poate fi tinuta sub tacere. Dorinta liderilor de a
nu se percepe de către oameni schimbarea radicala ce a intervenit de la conceptul
de internaţionalism la cel de globalism nu mai are sorti de implinire. Continuitatea
de esenta este greu de infirmat, nu mai poate fi doar sugerata esopic, cu atât mai
puţin doar atestata mediatic.
Transformarile cauzate de Decembrie ’89 au fost, în România, sub logistica
gorbacioviana şi au ramas multa vreme că atare prin indecizia liderilor de a lua
taurul realităţilor geopolitice de coarne. Din pacate, pregatirea psihologică a
managementului de stat nu a permis o reactie timpurie de repliere pe noul
aliniament, ezitarile ideatice şi comportamentale constituindu-se într-un feed-back
pozitiv.
Perioada postbelică, inclusiv imediat dupa 1989, a coincis, spre surprinderea
oricărui analist obişnuit cu rigoarea logică, cu un embargo politic pentru România,
orchestrat de Vest, lasand o mare larghete posibilităţilor de a se înfaptui astfel
reforma economică şi politică ce prea repede a luat amprenta şi consistenta
specifice Estului. În acelaşi timp, cu totul inexplicabil, forte occidentale au lasat să
se creada, mai ales prin neglijarea României într-o prima faza, că nu sunt interesate
de ruperea spatiului sau de fosta tutela.
Astfel, economia românească a devenit cuiul greu de lovit în cap în ce
priveste indeplinirea conditiilor preliminare, care sunt eminamente proprii
performantei economice, ale accederii cu drepturi depline la globalizare, evident,
că prima etapa, la integrare în UE.
Ca o confirmare parcă a celor spuse mai înainte şi ca o ciudata aliniere la
comportamentul Estului patern, managementul de stat s-a preocupat mai puţin de
problema economică a integrarii, care este exclusiv românească, pedaland prea
mult pe criteriile politice şi militare cerute de UE.
Partea cea mai proasta a afacerii o reprezinta faptul că nici nu s-a întreprins
ceva coerent pentru a misca mai repede lucrurile în bine.

36
Pe acest fond, România nu doar şi-a neglijat sansele de a beneficia de
avantaje într-o concurenta acerba în UE, dar şi-a refuzat şi formarea de pioni,
inclusiv sub raport uman, care să se miste de la egal la egal cu cei europeni.
Este evident că, în perspectiva aderarii la UE, România nu prea are nici un
as în mânecă, practic nu poate negocia fuziuni, achizitii sau cere aliante
economice.
Problema grava consta în faptul că România nu a reuşit să-şi formeze o elita
economică, să aiba, cu alte cuvinte, agenti versati în procesele pietelor integrate,
practic actori ai globalizarii.

România şi UE

Poate mai mult decat majoritatea ţărilor candidate europene, România vede
în relatia cu Uniunea sansa extraordinara de a invinge capcana inapoierii şi
realizarea aspiratiei seculare de modernizare. Revin asupra cresterii economice
sustinuta, sau ceea ce în literatura anglo-saxona poarta denumirea de catching-up
(ajungerea din urma) – este un fenomen foarte rar intalnit. în ultimul secol exista
puţine cazuri de dezvoltare sustinuta rapida, de convergente care au redus decalaje
economice importante. Cazul Irlandei (dupa anii '70), foarte spectaculos, al Spaniei
(deşi intr-o mai mica masura), miracolele din Asia de Sud-Est sunt mai degraba
exceptii care intaresc regula. Experienta dezvolţării economice în lume
demonstreaza ca formulele ,,catehismului" transformarii (privatizare, liberalizare,
stabilizare) sunt insuficiente pentru a explica şi asigura creşterea rapida pe o
perioada lunga. Ce ar putea deci constitui forma propulsiva pentru România, în
sensul a ceea ce Rosenstain-Rodan, cu multe decenii în urma, a teoretizat sub
denumirea de “Marele Impuls” (The Big Push)?!
La prima vedere, atât transformarea, cât şi dezvoltarea ar fi simplu de
rezolvat dacă politica publica şi ceea ce fac întreprinzatorii privati ar putea să
,,planteze" institutii adecvate progresiste în medii neprielnice, schimband aproape
instantaneu anatomii şi fiziologii sociale (organizationale). Dar institutiile nu pot fi

37
achizitionate şi nici assimilate în timp record; ele inseşi sunt un produs social-
istoric autohton care demonstreaza ca timpul nu poate fi comprimat dupa dorinta.
Lectia pentru România este: în lipsa unor institutii adecvate şi a unei politici
publice responsabile (active) ii va fi practic imposibil să cunoasca dezvoltarea
economica rapida de care are nevoie. lar fără o astfel de dinamica ii va fi din ce în
ce mai dificil să se alature Clubului ţărilor europene prospere. Diverse calcule arata
ca în ipoteza inregistrarii de catre România a unei rate medii de creştere pe termen
lung de 5 %, în conditiile în care în UE rata de creştere medie ar fi de 2% ar fi
necesari cca 20 de ani pentru a ajunge la jumatate din nivelul mediu al venitului pe
locuitor în UE, iar ajungerea din urma în ceea ce priveste venitul pe locuitor (la
paritatea puterii de cumparare) ar fi posibila nu inainte de 45 de ani. Intrarea în UE
nu reclama atingerea nivelului mediu al venitului pe locuitor în UE (asa cum arata
experienta unor ţări ca Portugalia şi Grecia) dar asemenea cifre infatiseaza
marimea decalajelor şi provocarea istorica pentru România.
Un progres economic sustinut face necesar ca în România să se
economiseasca şi să se investeasca considerabil mai mult (peste 30% din PIB), de
aici rezultand importanta investitilor straine directe; ca politica publica să
favorizeze dezvoltarea capitalului uman şi a infrastructurii, ca românii să
foloseasca tot mai mult din ceea ce ofera noile tehnologii ale informatiei. Dar
asemenea evolutii depind la rândul lor de functionarea institutiilor: de o
administratie publica (centrala şi locala) competenta, onesta şi inovativa de un
sistem financiar-bancar solid, de structuri de gestiune a întreprinderilor orientate
spre performante economice superioare, de un invatamant care ofera sanse egale
copiilor şi adultilor, de legi drepte ce se bucura de acceptarea sociala, de un etos
social favorizant. De functionarea institutiilor depinde însăşi cantitatea seculara de
dezvoltare economica, de modernizare a ţării. Deoarece, se poate argumenta,
aplicarea unei politici convenite cu Bruxelles, de asimilare a acquis-ului comunitar,
ar asigura ţării admiterea în Clubul european. în plus, aceasta integrare ne-ar pune
la adapost de instabilitatea şi perturbatiile din restul spatiului mondial. Relatia
României cu UE şi mai ales invitatia (in decembrie 1999, la Helsinki) de a incepe

38
negocierile de aderare reprezinta o sansa extraordinara de a face ca, în sfirşit
,,forma să capete continut". Aceasta relatie poate furniza acel ,,Big Push" de care
are nevoie România pentru a reduce considerabil, în timp, decalajele economice
fata de ţările europene avansate.
Aceasta speranta enorma pe care şi-o pun românii în UE explica şi
procentajul foarte mare al celor care sustin integrarea în Uniune - spre deosebire de
un anume scepticism ce poate fi detectat în ţările în tranzitie fruntase. S-ar putea
spune ca intervine aici şi o cunoastere mai redusa a exigentelor UE, ca românii mai
,,au timp" pentru a-şi ,,dezvolta" propriile dubii. Şi totuşi, cred ca românii, mai
mult decat confratii central-europeni, mizeaza pe relatia cu UE pentru ,,a ieşi la
lumina".
Ceea ce trebuie să preocupe cel mai mult oamenii politici din România sunt
trasaturile structurale ale ţării (unele menţionate în prima sectiune), care nu permit
o apropiere rapida de UE. Dar, cu tenacitate şi munca multa, cu inteligenta politica,
visul poate deveni realitate.

Tranziţie-aderare la UE

Dupa 1989, în contextul disparitiei regimurilor comuniste din Europa


Centrala şi de Est, România s-a inscris intr-un proces mai larg, care are drept tinta
modernizarea interna a ţării şi ocuparea unei pozitii externe favorizante pentru
aceasta. România se afla în tranziţie postcomunista, menita să structureze o
economie de piata functionala şi un sistem democratic bazat pe un stat de drept, în
paralel, se urmeaza un proiect de aderare la structurile Uniunii Europene şi de
operationalizare a prezentei în cele de securitate euroatlantică. Am putea spune că
România cunoaste o etapa de profunde transformari, în consens cu tendintele din
lumea contemporana.
In esenţă, România parcurge o tranziţie interna, desfasurata pe 3
aliniamente:
• liberalizare politică şi economică,

39
• restructurare generala, cu un pivot puternic în privatizare şi
• stabilizare macroeconomică, pe fondul microdinamizarii economiei reale.
În paralel, aceste procese transformationale sunt potentate de efortul de
compatibilizare cu proiectul european, urmând logica aderarii la Uniunea
Europeana. Atât ceea ce presupune tranzitia la economia de piata, cât şi
îndeplinirea conditionalitatilor de aderare la UE se înscriu în tendinta generala a
globalizarii, în fapt România urmând un traseu tranzitional care o aduce mai
aproape de tendintele definite de lumea globala.
Hotarator în atingerea obiectivelor strategice ale României este efortul
general de întelegere a mizei pe căre o are momentul istoric actual, în căre se
redefinesc formulele de gestionare a puterii, croindu-se o ordine economică şi
politică globala.
Intrarea ţării în jocurile globale presupune finalizarea grabnică a tranziţiei
interne şi încheierea procesului de convergenţă cu proiectul European de economie
şi societate. Ambele tinte sunt vizibile, iar apropierea de ele, atât în privinta
tranziţiei cât şi în privinta aderarii la UE, marcheaza un orizont de timp relativ
scurt. Desigur, ambele procese transformationale au parametri de performanta în
judecarea lor, iar acestia sunt interconditionari. Fără o anume consistenta a
tranziţiei economice şi politice nici nu s-ar pune problema aderarii la UE.
Totodata, aceste procese transformationale sunt din aceeaşi clasă, finalitatea lor
până la urma fiind aceeaşi, integrarea economiei şi societăţii românesti în
economia şi societatea europeana, supranumita Uniunea Europeana, şi, ca parte
organică a acesteia, implinirea destinului în economia şi societatea globala.
În fond, România, asemenea tuturor ţărilor, urmeaza o tranziţie globala cu
aproximari regionale, prin care se încearcă depaşirea adversităţilor, în primul rând
a celor cu determinare generată de clivajul produs de revolutiile naţionale. Fără
îndoiala că aici este vorba şi de un alt mod de a vedea lucrurile, dar, înaînte de
toate, pentru România este vorba de asumarea libera a unui proiect de schimbare
radicala a evoluţiei sale şi de ranforsarea capacităţii românilor de a gasi echilibrul
în exprimarea vointei politice motivate naţioal.

40
Criterii de convergenţă:

A. Convergenţă nominală
1. Stabilitatea preţurilor, adică rată inflaţiei să nu depasească cu mai mult de 1,5%
rata medie ale celor 3 ţări cu inflaţia cea mai scăzută din Zona Euro (1,5-2%).
2. Stabilitatea pe termen lung a ratei dobanzilor, adică aceasta să nu depasească cu
mai mult de 2% rata similara a celor 3 state membre care au obtinut cele mai bune
rezultate în privinta stabilităţii preţurilor.
3. Capacitate de sustinere a finantelor publice, exprimata de faptul că raportul
dintre deficitul public şi PIB nu trebuie să depasească 3%.
4. Raportul dintre datoria publică şi PIB să nu fie mai mare de 60%.
5. Stabilitatea ratelor de schimb în banda de fluctuatie stabilita prin sistemul
monetar european pentru cel puţin 2 ani.

B. Convergenţă reală
1. Reducerea decalajelor dintre veniturile pe locuitor.
2. Reducerea diferentelor de productivitate.
3. Convergenţă preţurilor relative.
4. Convergenţă structurii socio-ocupationale a populatiei.
5. Convergenţă standardelor educationale.
6. Coeziune sociala asemanatoare.

Proba convergenţei

Orice ţară aflată în proces de negociere pentru aderare urmeaza un scenariu


care presupune elaborarea documentelor de pozitie pentru capitolele din programul
de aderare (Puscas, 2004). În functie de pozitia comuna a statelor membre ale UE,
exprimata într-un document de pozitie al Comisiei Europene, se ajunge la
închiderea provizorie a capitolelor pe rând până la epuizare, rezultatele finale

41
constituind tratatul de aderare, supus ratificării parlamentelor din statele membre şi
Parlamentului European.

Criteriile de convergenţă nominală în cazul noilor state membre

1. Criteriul ratei inflaţiei


Deşi noile ţări membre au realizat un proces sustinut de dezinflaţie, totuşi
exista surse potentiale ale cresterii inflaţiei care pot afecta sustenabilitatea acestuia,
mai ales dupa momentul aderarii.
a) Apropierea nivelului preţurilor la bunurile de consum de nivelul mediu al

preţurilor din UE, favorizata de aderare şi de intensificarea relatiilor


comerciale.

Nivelul relativ al preţurilor (UE-15=100) şi nivelul de convergenţă al veniturilor


(UE-15=100):

2002
PIB/loc. PPC Nivelul preţurilor
Cipru 76,4 83,1
Estonia 40,1 56,1
Ungaria 53,4 54,9
Letonia 34,8 50,4
Lituania 39,8 51,1
Malta 68,8 72
Polonia 41,7 57,4
Cehia 61,6 53,1
Slovacia 47,2 43,5
Slovenia 69,5 72,6
România 27,0 39,5
Sursa: Eurostat, 2004

b) Efectul Balassa-Samuelson, care explică intr-o anumita masura procesul


de convergenţă a preţurilor

42
Conform acestei abordari, în economiile în tranziţie, productivitatea în
sectoarele expuse concurentei internaţioale la export creste mai rapid decât cea
inregistrata în sectoarele economiei ce nu sunt expuse concurentei externe.
Creşterea salariilor din sectoarele expuse, în conditiile mobilităţii fortei de
muncă, se va transmite către sectorul bunurilor necomercializabile; în cadrul
acestuia are loc o majorare a salariilor nesustinuta de creşterea productivităţii, ceea
ce va genera o creştere a nivelului general al preţurilor. Efectul Balassa ar putea
explica până la doua puncte procentuale din rata inflaţiei din noile ţări membre.
c) Liberalizarea preţurilor şi armonizarea fiscala ar putea determina o
majorare a preţurilor dupa aderare, în conditiile în care nivelul fiscalităţii este mai
redus şi ponderea preţurilor administrative este semnificativa.
d) Creşterea preţurilor bunurilor de consum, datorata în special alinierii
salariilor din sectoarele pblic şi privat ale economiei (in Ungaria, în 2002, salariile
din sectorul public au crescut cu 50%).

2. Criteriul ratei dobanzii


Convergenţă ratei dobanzii pe termen lung a fost rapida în noile ţări
membre, fiind influentata pozitiv de procesul de dezinflaţie şi de perspectiva
aderarii la UE (eliminarea primei de risc).
3. Criteriul finantelor publice
♦ criteriul stabilit la Maastricht pentru deficitul bugetar nu pare a fi
compatibil cu marjele de manevra de care ar avea nevoie o parte din noile ţări
membre, pentru a accelera procesul de convergenţă reala;
♦ cofinanţarea naţionala la fondurile structurale comunitare va presa asupra
situaţiei bugetare a ţărilor care depasesc deficitul de 3% din PIB
♦ datoria publică se afla sub ponderea de 60% din PIB, însă dinamică să
poate fi influentata de procesul de imbatranire a populatiei (de la o datorie publică
de 20% în 2002, Cehia ar putea atinge 100% în 2010).
4. Criteriul cursului de schimb

43
Ţările candidate au utilizat instrumentul cursului de schimb pentru a-şi
reforma economia în perioada premergatoare aderarii la UE:
♦ au optat, intr-o prima instanta, pentru un curs de schimb fix (in raport cu
marca germana sau cu dolarul, iar apoi în raport cu euro), pentru a lupta contra
inflaţiei;
♦ politica monetara restrictiva a permis de asemenea reducerea inflaţiei şi
stabilizarea cererii interne;
♦ o rata fixa de schimb a antrenat o apreciere a monedei, care, prin efectul
asupra ieftinirii importurilor, a exercitat presiuni suplimentare asupra inflaţiei;
♦ performantele în macrostabilizarea economiei au constituit un semnal
pentru atragerea de ISD.
Pe parcursul perioadei de tranziţie, trei regimuri de schimb au functionat în
noile ţări membre:
- consiliul monetar – curs de schimb fix, în care politica monetara nu are nici
o autonomie, deoarece moneda în circulatie trebuie acoperita în întregime prin
rezerve de schimb, antrenand o convertibilitate totala a monedei;
- cursuri de schimb fixe, cu marje de fluctuatie;
- cursuri de schimb flotante, libere sau în mod controlat.

2003
Cipru Fix, cu marja de fluctuatie în raport cu euro (+/- 1,2%)
Estonia Consiliu monetar euro
Ungaria Fix, cu marja de fluctuatie în raport cu euro (+/- 15%)
Fix, cu marja de fluctuatie în raport cu un cos de valute (+/-
Letonia 1%),
Lituania Consiliu monetar euro
Fix, cu marja de fluctuatie în raport cu un cos de valute (+/-
Malta 0,25%)
Polonia Flotare liberă

44
Cehia Flotare liberă
Slovacia Flotare controlată
Sloveni
a Flotare controlată

Ungaria şi Cipru au un regim de schimb apropiat de ERM II. Atacurile


speculative din 2002 impotriva frontului (deprecierea acestuia cu 17%) arata
dificultatile cu care s-ar putea confrunta economiile intr-un cadru rigid oferit de
ERM II în contextul liberei circulatii a capitalurilor.

“Maladii” şi priorităţi macroeconomice în România

Economia românească nu are o problema de principiu cu inflaţia, pentru că


are o problema presanta, capitala, ce tine de regresul productivităţii, dublata de
subfolosirea resurselor umane. Apoi economia românească are urmatoarele
maladii:
- este sufocata de presiunea cheltuielilor sociale, pentru acoperirea cărora se
practică o fiscalitate arborescenta şi supraponderala;
- duce lipsa de initiativa privata care să restructureze modalităţile de alocare a
resurselor;
- are nevoie de o reconstructie care să înceapa cu nivelul micro, pentru că apoi să
se poata fundamenta reperele specifice cadrului functional la nivel macro
Economia românească are şi multiple priorităţi:
- se afla în situaţia de a-şi cauta o macrostabilizare nu prin obsesiva atitudine
proechilibru a managementului bancar, ci prin acceptarea limitarilor rationale ale
dezechilibrului, dacă nu prin monitorizarea unor dezechilibre favorabile;
- nu mai poate orbecai în intervale de decenii de criza acuta, ci trebuie să ajunga la
normalitatea ciclului lung;
- trebuie să se înscrie în culoarele de pertinenta ale anticiparilor rationale, dupa
cum trebuie să se îndrepte spre restructurarea să ca economie a serviciilor
informationale presupuse de globalizare;

45
- simte nevoia acuta de a avea cheltuieli sociale reduse drastic, în acelaşi timp cu
reducerea impozitelor şi taxelor, fără să suporte toate acestea pe seama deficitului
bugetar;
- trebuie remonetizata pentru a fluidiza ciclul economic primar;
- are nevoie de o piata functionalizata pornind de la solutionarea problemelor de
mai înainte, o piata cu institutii specifice, are nevoie de o piata pur şi simplu
sustinuta de puterea de cumparare a populatiei şi stimulata de capacitatea
financiara a capitalului;
- urgent, economia românească trebuie să reechilibreze cererea interna cu oferta
interna, pentru a readuce presiunile asupra contului curent al balantei de plăţi
externe. Trebuie, deci, să se evite pericolul instalarii unei structuri interne care să
consume mai mult decât se produce prin efort propriu.
Economia românească are nevoie pentru toate acestea de Keynes şi
Friedman în egala masură, ca şi de oricare alt ilustru reprezentant al teoriilor
actuale, tocmai pentru că trebuie să se formeze şi să functioneze ca o economie de
piata.

Costuri şi beneficii ale integrării ţărilor din C şi E Europei în UE. Cazul României

Integrarea tarilor estice în UE este vazuta ca un proces care va conduce la


creşterea bunăstarii atât în rândul ţărilor candidate, cât şi în cel al actualilor
membri. În conditiile actuale este foarte probabil ca jocul integrarii va fi unul cu
suma pozitiva, dar este incert că procesul va fi unul de tip castig-castig pentru
ambele parti.
♦ Castigurile şi pierderile integrarii sunt greu de cuantificat. Ele nu pot fi
numai pe baza criteriilor economice. Exista şi modificări la nivel social, politic,
psihologic etc. care au nuante preponderent calitative. În plus, analizele sunt
concepute pe termen scurt.
♦ Castigurile şi pierderile nu vor aparea în acelaşi spatiu. Este evident că unii
agenti economici vor fi beneficiarii schimbului, iar altii vor suferi pierderi.

46
♦ Castigurile şi pierderile nu vor aparea în acelaşi timp. Unii vor obtine
castiguri încă de la început, pe termen scurt, iar altii vor trebui să astepte o lunga
perioada pentru a înregistra aceste beneficii.
♦ Castigurile şi pierderile nu sunt statice. Castigurile pe termen scurt se pot
transforma cu usurinta în pierderi pe termen mediu şi lung, şi invers.

De multe ori asociem costurile cu problemele tranziţiei, ale transformarii


postcomuniste, şi beneficiile, cu integrarea. Exista probleme privind masurarea
exacta a costurilor pregatirii pentru integrare a tarilor din Est.
Se considera că între 0,27 şi 0,40 de puncte procentuale din creşterea
economică a UE se datoreaza dinamismului crescut al exporturilor către pietele
ţărilor central şi est-europene (ECE). Putem spune că UE are deja o sensibilitate
sustinuta fata de exporturile către ţările ECE. În prezent, cu un ritm de creştere
economică a UE de 1,5% pe an, aproximativ 20% din creşterea PIB al Uniunii
Europene pot fi explicate prin creşterea zonei central şi est-europene (Inotai,
2000). în timp ce, în medie, regiunea ECE are o pondere mică (aproximativ 10%)
din exportul UE, ea genereaza 83% din surplusul comercial global al Uniunii
Europene.
Majoritatea studiilor arata că, dacă UE a beneficiat mai intai de castiguri şi
dupa aceea au aparut şi costurile, ţările candidate din Est trebuie să suporte mai
întai costurile şi să spere că vor aparea şi beneficiile.
Prognozele realizate cu privire la costurile şi beneficiile aderarii ţărilor ECE
la UE indică faptul că, pe termen scurt (15-20 ani), se vor arata efectele negative
ale aderarii. Dupa aceasta perioada, în situaţia exclusiva a aplicării unor politici
coerente, vor aparea şi beneficiile. Oricum, convergenţă economică a noilor state
membre va fi un proces indelungat, care va dura câteva decenii.

Efecte ale integrării ţărilor ECE în UE

Directe:

47
1. Efectul de creare de comerţ (modificarea de bunăstare prin inlocuirea
productiei interne, cu costuri mai mari, cu bunuri de import din ţările UE, cu
costuri mai mici).
2. Efectul de deturnare de comerţ (modificarea de bunăstare prin inlocuirea
importurilor din ţările terte UE, cu cost mai mic, cu cele din UE, cu cost mai
mare).
3. Efectul asupra balantei de plăţi (confruntarea dintre cele doua efecte
prezentate anterior)
4. Efectul asupra veniturilor guvernamentale (reducerea veniturilor bugetare
ca rezultat al reducerii taxelor vamale la import, dar creşterea veniturilor
guvernamentale prin creşterea bazei de impozitare ca urmare a cresterii
comerţului).
5. Efectul asupra bunăsţării consumatorilor (creşterea bunăstarii)
Indirecte:
1. Efectul alocării resurselor şi redistribuirii veniturilor
2. Efectul asupra relatiilor comerciale (modificarea termenilor de schimb ca
urmare a operatiunilor de export-import)
3. Efecte sectoriale (influenta asupra productiei, şomajului şi comerţului pe
sectoare economice).
4. Efectul de creştere a competitivităţii (posibilitatea utilizarii unor factori de
productie mai ieftini prin integrarea în UE)

Ocuparea fortei de munca (vezi Anexa 2)


Procesul de creştere economică nu a influentat semnificativ rata de ocupare a
populatiei în noile ţări membre şi nici în ţările candidate, şomajul constituind o
problema majora a acestora.
In 2002, rata medie a şomajului în ţările candidate (13,7%) reprezenta
aproape dublul celei inregistrate în UE-15 (7,8%). Se considera că ratele actuale de
creştere economică sunt prea reduse pentru a permite crearea de noi locuri de
muncă.

48
Aceasta evoluţie se explică prin faptul că procesul de restructurare a
economiilor şi de adaptare la structura economică a UE este departe de a fi
terminat.

România şi NATO

Nu vom spune multe lucruri în privinta relatiei dintre România şi NATO. Ca


şi celelalte ţări din Europa Centrala şi de Rasarit, România aspira la admiterea în
NATO, din ratiuni care tin de securitate. Dezamagirea a fost mare în 1997, cind la
Madrid s-a decis admiterea în Organizatie numai în favoarea a trei ţări. Pe de alta
parte, am fi lipsiti de obiectivitate dacă am respinge, în totalitate, argumentele care
au pledat pentru intarzierea primirii unor ţări, între care şi România.
Dar pentru România admiterea în NATO trebuie judecata şi prin prisma
clivajelor care se formeaza între ţările în tranzitie; aceste clivaje afecteaza dinamici
sociale şi economice şi stabilitatea în zone ale Continentului. să ne imaginam
urmatorul scenariu: Cehia, Ungaria, Slovenia, Polonia şi poate şi alte ţări sunt
admise în UE pana în 2004 sau chiar în 2004, în timp ce România, poate şi alte
ţări, nu sunt invitate să se alature NATO.
Desigur, se poate argumenta ca admiterea se face pe baza unor criterii bine
precizate şi ca nu se pot face rabaturi, pentru a nu slabi Organizatia. Dar NATO
este, în primul rând, o organizatie de securitate şi considerentele primare ar trebui
să fie ca atare. România şi Bulgaria conteaza mult pentru stabilitatea în Balcani şi
nu sunt cantitati neglijabile din perspectiva evoluţiei NATO ca structura de
securitate colectiva chemata să faca fata noilor ameninţări, inclusiv luptei contra
terorismului internaţional.
Opinia unor autori este ca extinderea NATO ar trebui să aiba în vedere o
anumita echilibrare a pozitiei (statutului) diverselor ţări din Europa Centrala şi de
Rasarit, pentru a se evita accentuarea clivajelor economice şi institutionale, precum
şi pentru a se fortifica relatiile pozitive dintre aceste ţări. D-nul Danianu afirma ca,
politic şi economic, privind scena regionala, ar fi mai confortabil - din multe

49
puncte de vedere - ca intrarea Ungariei în UE, inaintea României, să fie precedata
de invitarea României să se alature NATO cu ocazia reuniunii de la Praga.
Nu subestimez importanta relatiei UE şi SUA cu Rusia şi rezistenta (ce nu
este de domeniul absurdului) pe care aceasta o manifesta fata de extinderea NATO,
mai ales în circumstantele actuale, ale eforturilor SUA de consolidare a coalitiei
formate dupa 11 septembrie. Cred însă ca o decizie nefavorabila României la Praga
nu va ajuta cauza stabilitatii în Europa Centrala şi de Rasarit, nu va ajuta România
să mearga inainte mai iute şi mai bine. E necesara o decizie care să tina seama şi de
situaţia neclara din Balcani, şi de importanta strategica a României în aceasta zona
a Europei.
Ginduri despre Balcani: deşi Milosevici nu mai este la putere, situaţia a
ramas foarte complicata. Fragmentarea statala, pe baza etnica, nu a fost stopata şi
nu este inca clar care este geografia politica a zonei. Situaţia economica a ţărilor ne
indreptateste să folosim termenul de ,,economii în avarie" (distress economies),
care au devenit - cele mai multe - în mare masura dependente de asistenţa
financiara-economica straina; deci nu sunt economii viabile.
Institutiile statale sunt foarte slabe, economia subterana infloreste şi crima
organizata se extinde, saracia absoluta în creştere devine un teren fertil pentru
alimentarea manifestarilor extremiste.
S-au întreprins demersuri pentru a ajuta aceste ţări, inclusiv prin intermediul
Pactului de Stabilitate, dar se crede ca este nevoie de mai mult, atât pe plan politic,
cât şi economic. Pe plan politic, trebuie gasite formule pentru a stopa fragmentarea
în regiune . Între paranteze asistam de fapt la partitionarea Macedoniei pe baze
etnice, ceea ce este impotriva spiritului care a animat interventia Vestului în
Bosnia-Hertegovina şi Kosovo şi a valorilor pe care se bizuie UE.
Şi geografia politica neclara - de a dezvolta cooperarea regionala, formarea unei
zone de comerţ liber. Realitatea este ca ţările mai avansate economic şi
institutional (precum Croatia) privesc aproape exclusiv spre UE, nedorind să fie
trase în jos.

50
Studiu de caz:
Start şi viteză în evoluţia ţărilor în tranziţie din Europa Centrală şi de Est

După Weder, din perspectiva instituţională nu se mai poate vorbi de categoria


„economii în tranziţie”, deoarece ţările din Centrul şi Estul Europei au ritmuri
diferite de evoluţie. Astfel, în funcţie de mediul instituţional, ţările sunt grupate în
două categorii:
• Grupul superior: Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia,
Slovacia, Slovenia.
• Grupul inferior: Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Moldova, România,
Rusia, Armenia.
În această evoluţie a tranziţiei, în care instituţiile deţin un rol foarte
important, statul trebuie să le creeze şi dezvolte, astfel, stimulând dezvoltarea
afacerilor. Bulgaria, România, Polonia, Rusia fac parte din ţările, care după
puternica scădere a PIB la începutul tranziţiei, au „recuperat” foarte puţin pierderea
acestui indicator, datorită extinderii proceselor de captură a statului şi de căutarea
de rentă. Mai trebuie adăugat faptul, că unele ţări (mai puţin Rusia) au avut
stimulente puternice, cum ar fi aderarea la NATO şi la Uniunea Europeană,
motivaţii care au grăbit conceperea şi implementarea reformelor economice.
Specific pentru economiile aflate în tranziţie sunt:

51
• Problemele luării deciziilor de către reformatori, care nu urmăresc
întotdeauna creşterea gradului de bunăstare socială,
• Pachetul de reforme ce trebuie aplicat depinde foarte mult de
conjunctura politică în care se află ţara şi mai ales de constângerile
politice ale reformatorilor:
- incertitudinea în ceea ce priveste susţinerea reformelor;
- costurile de reversibilitate.
Relaxarea constrângerilor politice ce afectează conceperea reformelor poate fi
obţinută prin folosirea a 3 strategii:
1. Folosirea unui mix de reforme care să distribuie bunăstarea către cei
care pierd din aplicarea reformelor,
2. Aplicarea de reforme parţiale (menite să calmeze anumite grupuri de
interese),
3. Crearea de instituţii credibile în faţa societăţii (în special prentru
credibilizarea transferurilor).
Dintre specialiştii care studiază evoluţia economiilor central şi est Europene
aflate în tranziţie, foarte mulţi explică diferenţele dintre aceste ţări mai mult prin
succesul implementării reformelor, decât prin diversitatea condiţiilor în care se
aflau economiile respective la începutul tranziţiei. Astfel, în ultima perioadă a
tranziţiei (anii 1998-2004), factorii ce influenţează performanţele economice s-au
schimbat faţă de anii 1990-1997, perioada de început a tranziţiei.

Aceste diferenţe se pot observa în tabelul de mai jos:

Ţări Româmi
Bulgaria Cehoslovacia Polonia Rusia Ungaria
Indicatori a
Populaţia
9,0 15,6 37,9 23,2 147,6 106
(mil loc)
PIB/loc
2.320 3.450 1.790 2.290 5.394 2.590
($ SUA)
Procent de 7% 4,6% 3,5% 9,3% 4,9% 4,5%

52
creştere
PIB/loc
100%
Preţuri
(exclusive
controlate de
100% 100% preţurile la 80% 100% 15%
stat
produsele
(% din total)
alimentare)
Ponderea
proprietăţii
controlate de
100% 100% 70% 100% 100% 90%
stat
(%din total
economie)
Ponderea
valorii
adăugata 18,2% 10% 30% 16,4% 15% 25%
a sectorului
privat în PIB
Datoria
externa/PIB 506% 19% 80% 1% 7,6% 65%
(%)
Exporturi
către ţările
CAER
69% 60% 41% 39% 48,9% 43%
(procent din
totalul
exporturilor)

Precondiţii pentru procesul de tranziţie în ţările din Europa Centrală şi de Est

53
Sunt foarte multe păreri cu privire la finalitatea tranziţiei, unii susţin că
tranziţia se încheie odată cu recunoşterea proceselor înregistrate în realizarea unei
economii funcţionale, ca urmare a integrării în UE şi NATO; pe când alţii sunt de
părere că punctul de sfârşit este acela în care economia de piaţă este funcţională iar
fondul politic este unul democratic în care coexistă mai multe partide politice. Însă
putem afima că tranziţia se termină în orice ţară în momentul atingerii unui nivel
ridicat de convergenţă reală cu ţările Uniunii Europene.
De ce afirmăm acest lucru? Pentru ca numai obţinerea unei creşteri
economice ce poate fi susţinută pote fi considerată că fiind substanţa convergenţei
reale. Problemele apar în momentul în care trebuie hotarâtă modalitatea cea mai
potrivită de atingere a acestui obiectiv.
Astfel trebuie să pornim prin a analiza economiile central şi est europene din
momentul de referinţă pentru începerea tranziţiei, sfârşitul anului 1989. În acest an,
criza sistemului centralizat din aceste ţări ale Europei, se acutizase. Iar la nivelul
intregii economii, criza se manifesta prin penurii de produse generalizate,
hiperinflaţie, deficite bugetare foarte mari, acumularea de datorii externe
nesustenabile, stuctură ineficientă a exporturilor.
Putem face o comparaţie între România, unde situaţia era specifică: lider
comunist autoritar, sistem de opresiune bine organizat şi absenţa manifestării
consistente a factorilor schimbării în interiorul regimului comunist, şi Polonia de
exemplu, unde exista o alternativa solidă la regimul comunist din partea societăţii
civile şi unde, în perioada postcomunistă, ajutorul SUA a fsot un beneficiu major
(ştergerea unei datorii de 40 de miliarde de dolari). Putem deasemenea compara
România şi cu fosta Cehoslovacie, unde disidenţa faţă de regimul comunist, mai
ales în mediul întelectual era puternică.
România în schimb se aseamănă cu Bulgaria (dealtfel cele două ţări fiind
mult timp privite ca un „pachet” de către Uniunea Europeană) din perspectiva
gradului de centralizare economică, ambele economii bazându-se foarte mult, ca
dealtfel toate fostele ţări comuniste, pe exportul pieţelor din CAER. În momentul

54
prăbuşirii CAER-ului, România şi-a reorientat exporturile către ţările creditoare,
dar asta a dus la scăderea cosumului populaţiei şi a competitivităţii externe.
Desigur, tranziţia greoaie a economiei româneşti se datorează în bună parte şi
managementului defectuos al datoriei publice externe.
Un alt factor defavorizant al procesului de tranziţie al României este lipsa
unor resurse naturale care să-i asigure o sursă temporară de venituri, cum aveau
ţări ca Ucraina, Rusia, Azerbaidjan şi alte foste ţări URSS.
Liberalizarea şi stabilizarea, contrucţia instituţională şi restructurarea la nivel
microeconomic sunt cele trei procese, care, după părerea unor autori reprezintă
tranziţia.
În anul 2000 Fondul Monetar Internaţional a definit principalele stadii pe
care o economie aflată în tranziţie, trebuie să le parcurgă pentru a deveni o
economie de piaţă. Aceşti factori principali sunt:
- Liberalizarea;
- Stabilizarea macroeconimică;
- Restructurarea şi privatizarea;
- Reformele legale şi instituţionale.

Liberalizarea cuprinde liberalizarea preţurilor (majoritatea preţurilor de pe


piaţă trebuiau să fie determinate pe baza raportului între cerere şi ofertă) şi
liberalizarea comerţului (scăderea „barierelor”comerciale de genul impozitelor,
taxelor, tarifelor vamale, astfel încât preţutile înterne să conveargă la cele
mondiale).

Stabilizarea macroeconomică presupune menţinerea inflaţiei sub control şi


reducerea ei în timp, lucru obtenabil printr-o disciplină bugetară severă, sporirea a
masei monetare şi a creditului astfel încât balanţa de plăţi să fie echilibrată.

55
Restructurarea şi privatizarea sunt procesele prin care sectorul financiar
devine viabil şi prin care, întreprinderile trec în proprietate privată şi devin
capabile de a produce bunuri ce pot fi vândute pe pieţe libere.

Reformele legale şi instituţionale sunt necesare pentru redefinirea rolului


statului în cadrul acestor economii, pentru o mai bună stabilitate a sistemului
juridic şi de legi şi pentru introducerea unor politici concurenţiale corespunzătoare.

După Banca Mondială, calea comună pentru reformele aplicate o reprezintă:


• Stabilizarea macroeconomică,
• Liberalizarea preţurilor şi comerţului,
• Existenţa unor constrângeri bugetare tari în domeniul financiar,
• Stimularea mediului de dezvoltare a firmelor private,
• Reforma sistemului legislativ şi judiciar,
• Reforma sectorului administraţiei publice
Totuşi ce anume face să existe diferenţele de rezultat economic în ţările
aflate în traziţie? Unele opinii consideră că viteza reformelor desfaşurate în
procesul de tranziţie este cauza acestor rezultate economice mai bune, pe când alte
opinii susţin că sunt mult mai importante condiţiile iniţiale.
În cele ce urmează vom analiza cât conteză condiţiile iniţiale şi cât viteza
reformelor în procesul de tranziţie, însă înainte de asta trebuie să mai menţionăm
câteva trăsături caracteristice trarilor în tranziţie, care au afectat rezultatele acestor
economii în cursul procesului de transformare a economiilor centralizate în unele
capitaliste. Aceste trăsături sunt:
• Poziţia geostrategică şi înzestrarea cu resurse naturale;
• Mărimea perioadei de economie planificată;
• Natura dezvoltării economice în perioada socialistă.
În literatura de specialitate în problemele tranziţiei, gasim o serie de
consideraţii cu privire la legatura dintre politicile adoptate şi creşterea economică.

56
Una dintre aceste ipoteze, releva importanţa unui minim de reforme pentru a
se ajunge pe parcursul tranziţiei la performanţe în domeniul economic. Deoarece
amânarea unor reforme strict necesare poate avea efecte negative mai târziu
(declinul producţiei multor firme fără a genera un climat investiţional şi un mediu
de afaceri stimulativ). Studiul realizat de către Gelb şi De Melo în 1996, relevă
această ipoteza, deoarece, în tările în care un minim de reforme nu au fot introduse
(şi indicele liberalizării era mai mic de 0,4), reformele ulterioare au avut un efect
negativ asupra creşterii economice.
O altă ipoteză consideră că este necesară o perioadă mai mare de timp pentru
a se vedea efectele reformelor economice aplicate (mai ales în cazurile unor situaţii
iniţiale defavorabile), iar studii efectuate relevă că această perioadă este de
aproximativ 3 ani.
Alte variabile care influenţeaza ritmul creşterii economice sunt: rata inflaţiei,
sistemul legislativ şi calitatea actului de guvernare.

Cât de mult contează condiţiile iniţiale în desfăşurarea procesului de


tranziţie?

Nu putem considera totuşi că factorii care explică diferenţele actuale în


performanţele economiceale ţărilor în tranziţie sunt aceleaşi cu cei care au explicat
diversitatea condiţiilor iniţiale. Factori de genul inflaţiei reprimate, monopolurilor,
încordării structurale, au exercitat o influenţă iniţial negativă asupra PIB, dar care
s-au disipat odată cu trecera timpului.
Condiţiile iniţiale explică relevant diferenţele în performaţa economică a
ţărilor în tranziţie mai mult în perioada iniţială (1990-1994) decât în următoarele
etape de tranziţie. Cei trei indicatori agregaţi (structură, dezechilibre, instituţii)
explică 51% din variaţia ratei de creştere economică din perioada 1990-1994, dar
numai 41% din variaţia aceluiaşi indicator în a doua parte a decadei.
Dezechilibrele iniţiale din economie (inflaţia reprimată, piaţa valutară la
negru extinsă, monopolurile, abesenţa unor reforme economice în perioada

57
preţranziţiei) trebuie corelate cu declinul în producţia potenţială din primii ani ai
tranziţiei (1990-1993).
Numărul anilor petrecuţi în socialism şi existenţa unor instituţii şi mentalităţi
democretice în perioada de dinaintea tranziţiei explică foarte bine importanţa
instituţională din a doua perioadă a tranziţiei (1994-2004). În ultimii ani ai
tranziţiei, realizarea optima a mixul de politici economice capătă o importanţă tot
mai mare.

Cât contează viteza reformelor?

Relaţia directă dintre viteza de implementare a reformelor şi creşterea


economică din ţările aflate în tranziţie nu este o certitudine. Unii economisti
argumentează necesitatea unei terapii de şoc, cu reforme în toate domeniile. Astfel,
prin mixul privatizare-liberalizare a comerţului şi preţurilor apar caştiguri şi
câştigători la nivelul economiei care vor susţine reformele prezente şi viitoare.
Alţii consideră că terapia de şoc impune costuri mari şi atunci este necesară o
abordare graduală a reformelor, ulterior constituirii pieţelor.
Apare limpede faptul că tranziţia postcomunistă s-a conturat sub forma unui
fenomen mai complex decât cel prognozat de Consensul de la Washington.
Poziţionarea ideologică nu se face doar pentru a consemna „sfârşitul
istoriei”, adică victoria unei singure ideologii, cea liberală, ci mai degrabă este
vorba de o repoziţionare transideologică prin care analiza urmăreşte să
fundamenteze un model deschis de transformare a societăţilor postcomuniste.
Poate fi vorba de o nouă sinteză teoretică în măsura ân care ea egnerază
tipuri de cunştinţe care stau la baza unor atitudini şi acţiuni cu finalitate
performantă în raport cu un tipar existent şi universal recunoscut.
Finalitatea tranziţiei nu ţine decât parţial de rigurozitatea aplicarii
Consensului de la Washington, restul foarte important fiind rezultatul depăşirii
unui trecut obsesiv şi al acurateţei definirii paşilor unui prezent ce se naşte din

58
incertitudini şi aproximări. Past dependeny şi path dependency sunt amprentele
care amendează propensiunea către tiparul stabilit de Consensul de la Washington.
Grilele de apreciere de care uzează reprezentaţii Consensului de la
Washington cuprind tot mai mult elemente esenţiale care infirmă exclusivitatea
schemei Sachs, uneori optând pentru erezii nonmonetariste.

Diferenţele de performaţă în tranziţie


Ţara Viteza Speranţ % forţă Guvern Creşter Razb Valoare
reformelor a de reformi e PIB oi a
(calculată medie munca st rezidual
prin de ocupată ă
indicele viaţă în
normal al agricultu
liberalizări ră
i)
Slovenia 5,02 73,2 6 + 1,4 - 0,0844
Polonia 5 70,9 27 + 4,1 - 0,8917
Ungaria 4,96 69,3 15 + -0,2 - 1,221
Cehia 4,36 72,4 11 + -0,2 - -0,3056
Slovacia 4,19 71,2 12 + -0,6 - -0,1209
Bulgaria 3,5 71 13 + -3,3 - -0,7453
Estonia 3,54 69,6 14 + -3,8 - -0,2928
Lituania 3,29 70 18 + -7,1 - -0,6276
Letonia 2,96 68,8 16 + -8,5 - -0,6261
România 2,78 69,8 24 - -0,3 - 0,6267
Albania 2,96 72,5 55 - 1,8 - 0,2656
Rusia 2,32 67,2 14 - -7,7 - 0,8412
Kyrkistan 2,19 67,9 32 - -9,5 - 0,6479
Moldova 1,96 67,7 33 - -14,1 - 0,4834
Kazahstan 1,58 69 22 - -7,9 - -0,3574
Uzbekistan 1,34 69,3 34 - -2,4 - -0,5913
Turkmenist 0,76 65,8 37 - -9,6 - -0,1362
an
Croaţia 4,81 72,9 16 - -1 + 1,6986
Macedonia 4,73 72,1 21 - -0,8 + 1,8885

59
Armenia 1,74 70,5 18 - -10,3 + -0,6620
Georgia 1,59 72,6 26 - -16,3 + -1,3573
Azerbaidja 1,24 69,8 31 - -15,1 + -0,8591
n
Tadjikistan 1,15 68,1 41 - -16,4 + -0,3803
Belarus 1,29 69,8 20 - -6,1 - -0,8941
Ucraina 0,97 69,8 20 - -13,1 - -1,2141
Mongolia 2,74 64,5 32 + -0,6 - 0,5281

Din tabel se observă că situaţiile iniţiale explică o mare parte din


performanţele ulterioare ale ţărilor în tranziţie (în special speranţa medie de viaţă).
Razboiul a jucat un rol important în ramânerea în urmă a acelor state pe teritoriul
cărora s-a desfăşurat. În ţările în care condiţiile iniţiale au permis adoptarea unor
reforme macroeconomice corecte s-au putut atenua efectele distructive ale acestuia
şi decidenţii au putut apica reforme economice rapide. În plus, s-au obţinut o viteză
şi performaţe economice ridicete în ţările în care de la început a existat o dorinţă de
a implementa reforme orientate către piaţă.

Strategii şi măsuri de reformă desfăşurate în Europa Centrală şi de Est

Concepţia privind tranziţia la Grupul Agenda s-a dovedit a fi aproape de


realitaţile ţărilor din Europa Centrala şi de Est. Acesta observa că, indiferent de
specificatile naţionale, strategiile de reforma desfasurate în Europa Centrala şi de
Est au cuprins o reteta cu trei masuri fundamentale:
• Liberalizarea macroeconomică prin desfiintarea controlului asupra preţurilor şi a
productiei;
• Stabilizarea macroeconomică prin controlul masei monetare şi prin eliminarea
deficitului bugetar;
• Vanzarea proprietatii de stat către persoane şi corporatii particulare.
Tranziţia trebuie să aiba drept scop să stimuleze productia, şi pentru aceasta
creştere are nevoie de un nivel de preţ stabil. Politica de stabilizare presupune un

60
sistem fiscal complet ca şi un sistem viabil de banci comerciale, care să asigure
finanţarea productiei.
Paşii care trebuie facuti în crearea bazei de capital pentru modernizarea şi
extinderea capacitatii de productie sunt urmatorii:
• Anularea datoriilor contractate de întreprinderi în perioada economica planificata;
• Firmele nepreluate de investitorii străini să fie înzestrate cu capital propriu;
• Asigurarea accesului firmelor la capitalul exogen sub forma de credite.

În loc de … Concluzie

Aflată la doar un pas de integrarea în Uniunea Europeană, ce mai are


România de făcut? Este această integrare un început sau un sfârşit pentru
România? Care vor fi priorităţile economiei româneşti în continuare? Răspuns:
convergenţa şi creşterea economică sunt căile pe care le va urma mai departe noua
membră a UE, iar metodele prin care vor fi atinse aceste obiective se concretizează
în inovare şi reformare, în vederea creşterii competitivităţii şi creării de noi locuri
de muncă pe o piaţă lărgită.

61