 Realismul – Balanța de putere

Balanta de putere este instrumentul care face ca violenta armată interstatală, mai ales în forma
războaielor sistemice, să fie un eveniment relativ rar.
Balanța de putere este, probabil, cea mai veche formă de gestionare instituţionalizată a securităţii
internaționale, acţionând în felurite forme încă de la începuturile formării sistemului de state suverane,
ca proiect în esenţă antihegemonic. Ca logică fundamentală, ea presupune un echilibru relativ între
minimum două tabere cu interese contrare care se descurajează reciproc, în primul rând prin mijloace
militare, în urmărirea unor politici de natură a duce la o redistribuire a puterii în sistem.

Unul dintre primii teoreticieni care iau în considerare problema, Alfred Vagts, găseşte originile
balantei de putere în epoca medievală, în relatiile dintre Papă şi împărat. Vagts identifică, ca motoare
ale balanței şi ca susţinători ai ei elitele politice - aristocraţia de ieri, constituirea acestui mecanism
fiind la nivelul intern de analiză. Analizândul așadar pe Vagts, se poate distinge că, pentru acesta,
doar statele sunt participante la o balanţă de putere -”un instrument folosit numai de către şi între
actorii internțional1i” : întrebarea care se ridică este ce anume poate fi numit “actor internațional”
înainte de Pacea de la Westphalia. Această problemă ne conduce la una mult mai profundă, cea a
legitimităţii,

Aparitia balanței de putere. Începutul instituţionalizării sale coincide, după Wight, cu momentul în
care Concertul Europei începe să functioneze. Legea de care vorbeşte Burke este mai degrabă una a
naturii decât una care să exprime dezirabilitatea socială, dar implică, oricum, o latură normativă.
Mearsheimer, la rândul său , apropie şi el concertul de balanta de putere, această legătură dintre
mecanisme fiind dată de faptul că un concert reflectă balanta de putere şi nu norme comune 2:
Observăm astfel cum, comentând acelaşi concert de putere, logica realistă se desparte de cea a
societăţii internaționale reprezentată de Wight şi Bull -pentru unii acesta reflectă o balanţă, pentru
ceilalti o lege la care se raportează nu numai marile puteri, ci întreaga Europă
postnapoleoniană.

Una dintre diferentele fundamentale dintre realiştii clasici şi neorealişti este faptul că primii lasă
un spatiu oarecare moralei în arhitectura generală a conceptiei, pe când cei care i-au urmat contestă
utilitatea abordării normative.
Discutia despre dimensiunea normativă a balantei de putere se pretează a fi completată cu una
acţională. Se ridică întrebarea care sunt comportamentele alese de state în momentul în care este
stabilită o asemenea balanţă. Intr-o lume în care se presupune că minimum două tabere stau temătoare
şi neîncrezătoare una în fata celeilalte, dinamica relatiilor de putere din sistem cere, practic, ca un
mare jucător să îşi asume rolul de a înclina balanta în mod decisiv de partea părţii mai slabe ori de
câte ori echilibrul se deteriorează periculos de mult, crescând riscul unui război. Acestuia îi va reveni
astfel rolul de “balansor” al sistemului.

Ex : Postura de mai sus este cea asociată traditional cu politica Marii Britanii fată de afacerile
europene, din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Trebuie amintite însă conditiile speciale în care
acest joc era posibil: geopolitic, Marea Britanie este o insulă, poziţionată excentric fată de restul
continentului; militar era quasi-invulnerabilă în fata unei eventuale invazii, flota, uriaşă fată de a
oricărei alte puteri, descurajând fortele preponderent terestre ale celorlalti competitori şi asigurând,
totodată, o convingătoare prezentare a intentiilor guvernului de la Londra oriunde în lume; economic
şi tehnologic, a cunoscut capitalismul comercial într-o vreme în care cei mai avansati competitori ai
săi încercau încă beneficiile mercantilismului ; politic, o proporție de supuşi ai Majestăţii Sale mult
mai mare decât în alte state contribuiau la formularea şi urmărirea intereselor politice, deciziile
puterii centrale beneficiind astfel de un plus de legitimitate fată de ale altora în standardele epocii.

1
Soare, Simona - "Balanța de putere", în Andrei Miroiu, Radu-Sebastian Ungureanu (coord.), Manual de Relaţii
Internaţionale, Polirom, Iaşi, 2006
2
Mearsheimer,ibidem, pag. 35
La nivel internațional, interesele sale erau globale, cel mai important obiectiv în Europa fiind
evitarea posibilităţii aparitiei unui proiect hegemonic pe continent şi, subsumat acestuia, păstrarea
păcii, o situatie contrară obligând-o la o deturnare a resurselor către pregătirea unui eventual război
din care n-ar avea prea multe de câştigat, dar sigur i-ar aduce pierderi etc. Marea Britanie era o
putere mondială când ceilalti erau prinşi într-o confruntare cantonată în termeni continentali.
Lărgirea sistemului internațional (“dez-eurocentrarea” sa) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
pierderea avantajelor comparative ş .a.m.d., o întreagă colectie de factori a dus la pierderea pozitiei
sale privilegiate şi la rigidizarea balantei de putere europene, iar Marea Britanie a trebuit să-şi
aleagă o tabără.

Cea mai importantă teorie a formării alianțelor militare este aşadar, cea a balanţei de putere. Cei mai
multi autori realişti (Hans Morgenthau, Kenneth Waltz şi Robert Gilpin) ar privi formarea
alianţelor prin distribuția de putere din sistem. Teoria balanţei ameninţărilor este o versiune a
balantei de putere ce stipulează că modul în care statele constituie alianţe pe baza pericolelor pe care
le percep, pe când în ultima versiune teoretică amintită statele îşi aleg tabăra pe baza modului în care
îşi identifică interesele, ele urmărind simultan maximizarea puterii şi a securităţii.
Spre deosebire de balanţa de putere, cea a ameninţărilor şi cea a interesului identifică nivelul
explicativ al alegerii făcute de către state la nivelul deciziei politice interne (palierul doi, pe scala
clasică a lui Waltz) şi iau în considerare mai degrabă modul în care puterile minore se raportează la
marii jucători. Balanţa de putere este, prin esenţă, practicată de puteri comparabile, semnificative
pentru (sub)sistemul în care evoluează, comportamente precum cele de aliniere sau de pasare a
responsabilităţii fiind temporare pentru ele . Putem astfel considera perspectivele balanţelor
ameninţărilor şi ale intereselor drept înglobate în sau, eventual, alternative la cele ale distribuţiei de
putere.

Ca instituție a securităţii internaţionale, balanţa de putere este un mecanism în deplină concordanţă cu

modul realiştilor de a gândi lumea. Participantii la balanţe sunt state care se tem pentru supravieţuirea
lor şi au suspiciuni faţă de intenţiile altor actori. Stabilirea unei balanțe este un proces rațional, apărut
ca reacție față de modul în care este percepută distribuția de putere din cadrul (sub)sistemului în
cauză. Securitatea este, din perspectivă realistă, gândită într-o manieră tradiţională, puternic
statocentrică, în care principalele ameninţări sunt de ordin militar la adresa entităţii politice suverane,
iar politicile în domeniu subsumate, hardpolitics.
Balanţa de putere este, în principiu, o instituţie care se bazează pe raţionalitatea actorilor. “Puterea”
unui actor comportă, prin esenţă, o dimensiune obiectivă şi una subiectivă. Comportamentul unui stat
presupus de o balanţă de putere necesită perceperea propriei puteri, ca şi a celorlalti participanţi.
Problema este mult complicată de interpretarea dată acţiunilor altor actori. O întreagă literatură în
domeniu atrage atentia asupra consecinţelor pe care le pot avea perceptiile greşite în stabilirea unei
politici de securitate şi implicarea militară a statulu. Rămânând la nivelul individual de analiză,
decidenţilor politici li se recunoaşte în general înzestrarea cu o “raţionalitate limitată” în luarea
deciziilor de politică externă, opusă uneia ideale, luată de regulă în considerare.

Încercând o privire generală asupra locului balanței de putere în relațiile internațtionale, se poate
afirma şi susține ipoteza că, empiric cel putin, aceasta este institutia privilegiată de către state în
asigurarea propriei securităţi, prima alegere în gestionarea supraviețuirii entităţii politice şi a
pozitiei sale în cadrul (sub)sistemului. Celelalte mecanisme sunt, într-o măsură mai mică sau mai
mare, răspunsuri (chiar neintenţionate, precum comunitatea de securitate) pentru neajunsurile balantei
de putere. Cele două războaie mondiale au fost, probabil, evenimentele dramatice ce au îndemnat
statele să acorde mai multă atentie şi resurse în această direcție. Factorul nuclear, prin scoaterea
războiului din sfera raţionalului şi chiar a imaginabilului, a fost un alt factor de natură a presa
decidenţii şi statele să-şi controleze puterea pe care o afişează la nivel internațional. Esența balanței de
putere s-a schimbat: statele au fost împărţite în “clubul nuclear”, din care doi membri fac pe ceilalti să
pară aproape pigmei, şi restul lumii. Orice balanţă de putere stabilită de state în epoca postbelică va
ține cont de influența factorului nuclear, pe de o parte, şi de celelalte instituții cu care coexistă, pe de
alta.
  Arhitectura instituţională a UE din perspectiva PESC

(Tema Nr. 2)

Uniunea Europeană reprezintă o formă unică de cooperare între 28 de state membre, care au accesat
voluntar acest parteneriat economic și politic. Procesul de extindere a fost perceput de către UE ca o
oportunitate de a aprofunda procesul de integrare a continentului prin mijloace pașnice.

În domeniul securităţii şi apărării europene, contextul istoric şi politic de după cel de-al Doilea război
Mondial a permis formarea Uniunii Europei Occidentale (UEO), prin semnarea în anul 1948 a
Tratatului de la Bruxelles, de către Belgia, Franţa, Olanda şi Marea Britanie. Tratatul prevedea un
mecanism de sprijin reciproc în cazul unei agresiuni armate asupra statelor membre, iar UEO a jucat
un rol semnificativ în întreprinderea primilor paşi către elaborarea unei Politici de Securitate şi
Apărare Comună în Europa.

În prezent, UE apare ca făcând obiectul unui singur tratat, aflat la mai multe ediţii, care a fost adaptat
pentru a face faţă provocărilor realităţii regionale şi globale. Relansată prin intermediul Tratatului de
la Maastricht (din anul 1992) sub forma unui proces progresiv şi ireversibil, entităţii îi lipseşte o
identitate foarte clar precizată. Preocupările sale principale s-au concentrat în jurul menţinerii păcii şi
a implementării mecanismlelor potrivite de organizare a propriilor politici – care depăşeau graniţele
unui stat, subliniind asftel caracterul supranaţional al UE – şi de creionarea celor mai eficiente
mecanisme în vederea organizării unui sistem diplomatic, ceea ce a subliniat calitatea de actor
internaţional al UE.

Procesul adâncirii integrării europene a fost marcat în primul deceniu post-Război Rece de semnarea
Tratatului de la Maastricht şi a Tratatului de la Amsteram.

Semnat la data de 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la

Maastricht, fiind considerat „actul de naştere” al UE, se bazează pe trei piloni: Comunitatea
Economică Europeană (CEE) , Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC) şi Cooperarea
în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne (JAI). Semnarea Tratului de la Maastricht a adus în prim
plan nevoia de a întreprinde primele măsuri în vederea elaborării unei politici externe şi de securitate
comună, venită în sprijinul Statelor Membre şi a cetăţenilor săi. Elaborată de-a lungul a mai multor
ani, Politica Externă şi de Securitate a UE facilitează exprimarea Statelor Membre şi întreprinderea
unor acţiuni comune ale acestora, cu scopul de a consolida poziţia entităţii la nivel global. Acţionând
la unison pe scena mondială, cele 28 de state membre pot avea o influenţă superioară unor politici
externe elaborate de fiecare Stat Membru în parte.

Tratatul de la Amsterdam a fost semnat pe data de 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la data de
1 mai 1999. Problema principală cu care se confrunta UE la acea vreme a fost posibilitatea de a-şi
extinde „graniţele”, prin aderarea a încă zece state candidate din Europa Centrală şi de Est, ceea ce ar
fi generat o presiune asupra instituţiilor comunitare. Tratatul de la Amsterdam amendează atât
Tratatul de la Roma, cât şi Tratatul de la Maastricht. În cadrul acestui Tratat, se creeaza nou
instrument: strategia comună. De asemenea, UE are dreptul de a întreprinde misiuni de ajutor
umanitar şi de menţinere a păcii. Din punct de vedere instituţional, Tratatul a introdus funcţia de
„Înalt Reprezentant” pentru PESC, cu rolul de a acorda asistenţă Consiliului în probleme de politică
externă şi de securitate comună, în special prin contribuţii la formularea, pregătirea şi implementarea
deciziilor şi prin derularea unui dialog politic cu state terţe. În cadrul Secretariatului Consiliului
Ministerial (actualul Consiliu UE) a fost înfiinţată o Unitate de planificare politică şi de alertă
rapidă, cu rolul de a monitoriza şi analiza evoluţia politică şi evenimentele din plan internaţional,
inclusiv potenţialele crize.

Semnat la data de 17 decembrie 2007 şi intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009, Tratatul
de Reformă al UE modifică TUE şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, fiind un tratat de
amendament. Acest document, cunoscut în literatura de specialitate şi sub denumirea de „Tratatul de
la Lisabona” este rezultatul negativ a două referendumuri (în Franţa şi Olanda) asupra Tratatului de
instituire a unei Constituţii pentru Europa. Tratatul de la Lisabona conferă UE o personalitate juridică
proprie, oferindu-i posibilitatea de a semna tratate internaţionale în domeniile sale de competenţă, de
a deveni membră a unor organizaţii internaţionale, iar Statele Membre au dreptul de a semna doar
acorduri internaţionale compatibile cu legislaţia comunitară. Tot în cadrul acestui Tratat este
prevăzută o procedură oficială de retragere a unui Stat Membru din UE, contrazicând astfel caracterul
progresiv şi ireveresibil stipulat în cadrul Tratatului de la Maastricht. Tratatul a creat funcţia de „ Înalt
Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate”, care este totodată şi
Vicepreşedintele Comisiei Europene, şi Serviciul European de Acţiune Externă, care este corpul
diplomatic al UE.. Înfiinţată prin intermediul prevederilor Tratatului de la
Lisabona, funcţia Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate
(ÎRAEPS) creează un cadru pentru creşterea coerenţei şi eficienţei în planul securităţii şi apărării la
nivel comunitar. ÎRAEPS este un post tri-valent, având, în fapt, trei funcţii:

a) prezidează Consiliul pentru Afaceri Externe şi contribuie la elaborarea politicii externe şi de

securitate comun ă şi asigur ă punerea în aplicare a deciziilor adoptate de Consiliul European şi de
Consiliul UE;

b) reprezintă UE în materie de PESC;

c) este vice-preşedintele Comisiei Europene.

Acest triplu rol al Înaltului reprezentant aduce un plus de coerenţă la nivel instituţional în materie de
securitate şi apărare, funcţionând ca liant între Consiliul European, Consiliul UE şi Comisie, dar şi un
plus de flexibilitate, acesta putându-se adresa fie Consiliului European, fie Comisiei.

Arhitectura instituţională post-Lisabona a cunoscut modificări după cum urmează:

1. Consiliul European este recunoscut ca instituţia care să ofere UE „impulsurile necesare

dezvoltării acesteia”, definind „orientările şi priorităţile politice generale” ale entităţii.
Instituţia nu exercită funcţii legislative şi este înlocuit sistemul de rotaţie al preşedenţiei, cu
un Preşedinte ales prin majoritate calificată, pentru un mandat de 30 de luni, cu posibilitatea
reînnoirii. Preşedintele Consiliului UE este reprezentantul extern al UE, fără a modifica
sarcinile ÎR/VP al Comisiei Europene;

2. Comisia Europeană deţine o legitimate crescută, prin prisma alegerii şi numirii Preşedintelui
Comisiei Europene, prin alegeri europene. Responsabilităţile Preşedintelui includ:
organizarea internă a colegiului (prin numirea comisarilor, distribuirea portofoliilor, cererile
de demisie în anumite circumstanţe);

3. Vicepreşedintele Comisiei Europene/Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri

externe şi politica de ecuritate (ÎR/VP) este numit de Consiliul European prin majoritate
calificată, cu acordul Preşedintelui Comisiei Europene şi este responsabil de politica externă
şi de securitate comună a UE, având dreptul de a înainta propuneri. Prezidând Consiliul de
Afaceri Externe, în paralel cu deţinerea funcţiei de Vicepreşedinte al Comisiei Europene,
acesa este asistat de Serviciul European de Acţiune Externă;

4. Parlamentul European este compus din „reprezentanţii cetăţenilor UE”, nu din

„reprezentanţii populaţiei statelor” şi deţine competenţe legislative extinse, prin noua
procedură legislativă ordinară şi care se aplică în peste 40 de domenii noi. PE numeşte
Preşedintele Comisiei Europene, cu majoritatea membrilor instituţiei, la porpunerea
 Consiliului European. Numărul maxim de deputaţi europeni a fost stabilit la 751, iar un stat
poate deţine minim 6 sau maximum 96 de membri, funcţie de numărul populaţiei;

5. Consiliul UE menţine principiul dublei majorităţi în cadrul voturilor. Majoritatea calificată

este obţinută când o propunere este susţinută cu 55% dintre membrii Consiliului, reunind 65%
din populaţia UE. Blocarea unui act legislativ este condiţionată de votul „împotrivă” a minim
4 State Membre. Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează
un proiect de act legislativ, iar fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi
consacrate deliberărilor privind actele legislative ale UE, repsectiv activităţilor fără caracter
legislativ. Preşedenţia Consiliului UE se schimbă o dată la 6 luni, însă constituirea unor
grupuri prestabilite de câte trei State Membre, care să asigure preşedenţia pe o durată de 18
luni, asigură o mai bună continuitate a lucrărilor.

6. Curtea Europeană de Justiţie are competenţe asupra tuturor activităţilor UE, cu excepţia
PESC. Numărul avocaţilor generali poate creşte până la 11, se pot institui tribunale
specializate (cu acordul PE). Accesul la CEJ pentru persoanele fizice este simplificat şi se
prevede instituirea unui Parchet European, pentru cercetarea, umărirea şi deferirea justiţiei
infracţiunile care aduc atingere intereselor financiare ale UE.

7. Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE) a fost creat pentru a sprijini acţiunile
ÎR/VP şi colaborează cu serviciile diplomatice ale Statelor Membre, fiind format din
funcţionarii serviciilor competente din cadrul Secretariatului General al Consiliului UE şi ale
Comisiei Europene, la care se adaugă personalul detaşat serviciilor diplomatice naţionale.
Este un corp autonom al UE, subordonat ÎR/VP funcţionând independent de Secretariatul
General al Consiliului şi faţă de Comisia Europeană. SEAE urmăreşte convergenţa politicilor
externe ale Statelor Membre şi crearea unei culturi comune a acestora în domeniul extern.
Organizarea SEAE a făcut obiectul unei decizii a Consiliului UE, adoptată ulterior intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, în baza unei propuneri venite din partea ÎR, după
consultarea cu Parlamentul European şi obţinerea aprobării Comisiei Europene.

Concluzii

La nivelul UE, importanța unei strânse cooperări între statele membre în domeniul PESC este
constant subliniată, scopul principal fiind asigurarea securității în interiorul și în afara granițelor UE.
Din punct de vedere instituțional, cooperarea strânsă a ÎR/VP cu SEAE oferă un mediu sigur pe hârtie,
însă acțiunile diplomatice necesare pentru gestionarea recentă a crizelor îngreunează aceste organisme
şi contribuţia lor asigurarea securității. După Tratatul de la Lisabona, UE și-a continuat promovarea
valorilor sale: democrația, pacea, cooperarea, creșterea economică durabilă, solidaritatea, iar criza
economică și financiară mondială nu au diminuat angajamentul UE față de democrație și drepturile
omului.
  Strategia globală pentru politica externă și de securitate a Uniunii Europene

(Tema Nr. 5)

Tratatul de la Lisabona a reprezentat un punct de inflexiune de o importanță cardinală în recalibrarea

arhitecturii juridice a Uniunii Europene, cu scopul declarat de adecvare a organizației la provocările și
dinamicile curente. O importanță sporită a fost acordata Uniunii în calitatea sa de actor global, fiind
astfel revizuite mecanismele și instrumentele prin care obiectivele asumate de Bruxelles pe scena
internaționala urmau să capete substanță.

Consolidarea Uniunii Europene a fost practic sloganul sub care s-a derulat întregul proces de
elaborare a strategiei globale. Într-o lume brăzdată de crize exitențiale, Uniunea Europeană nu mai
poate privi exteriorul cu dezinvoltură sub umbrela distanței, întrucât globalizarea a adus la ușa
“bătrânului continent” probleme de care nu mai poate face abstracție. Criza refugiaților reprezintă
probabil exemplul cel mai elocvent al efectelor pe care le poate genera managementul defectuos al
unor dosare conflictuale aflate la distanțe ce, aparent, nu atrag responsabilitatea Uniunii Europene.

Deși, rămâne probabil cel mai de suces proiect politic din istoria omenirii, Uniunea Europeană se
confruntă astăzi cu un val copleșitor de provocări atât la nivel intern, cât și extern.

Pe flancul estic, securitatea Europei a fost afectată de acțiunile sfidătoare și agresive ale Federației
Ruse, în vreme ce terorismul și violența s-au întins ca o plagă asupra întrgului spațiu MENA (Orinetul
Mijlociu și Africa de Nord). În același timp, strategia globală evidențiază că aceste momente de
încercare pentru solidaritatea și viitorul Uniunii pot ocaziona, în mod paradoxal, oportunități
extraordinare. Creșterea economică, sporirea mobilității, ori progresul tehnologic impresionant ne-au
să prosperăm, astfel că tot mai mulți cetățeni au evadat din pauperitate, bucurându-se de beneficiile
unei spațiu întemeiat pe libertate și demnitate.

5.1. Interse și principii comune

Uniunea Europeană se angajează că va promova pacea și va garanta securitatea cetățenilor și a

teritoriului său.

Uniunea va pune un accent deosebit pe creșterea bunăstării, având în vedere o abordare întemeiată pe
obiectivele dezvoltării durabile, ce nu se va limita la granițele spațiului comunitar. Migrația, sau
flagelul terorist, reprezintă în definitiv manifestări ale unor societăți copleșite de sărăcie și violență,
iar formulele de soluționare, și profilaxie, trebuie să se concentreze pe gestionarea problemelor chiar
la sursă. Mai mult decât atât, o Uniune angajată pe calea prosperității trebuie să promoveze un sistem
economic internațional just, care să perimită tuturor accesul în mod echitabil la resurse și dezvoltare.
De asemenea, conceptul de democrație va fi consolidat, pentru că numai prin manifestarea continuă a
atașamentului față de principiile și valorile sale, influența și credibilitatea Uniunii Europene pe scena
internațională se vor ameliora.

Conform Strategiei elaborate sub coordonarea Înaltului Reprezentant, Federica Mogherini, UE se

arată tributară unei ordini globale bazate pe un sistem precis de reguli. Este astfel exprimat interesul
de a promova un set de reguli general agreate menite a oferi acces mai echitabil la resurse, contribuind
astfel la o pace durabilă pe mapamond. Multilateralismul va reprezenta principiul cheie al acestei
abordări, în vreme ce Organizația Națiunilor Unite va gira întregul proces.

 Prioritățile acțiunii externe ale Uniunii Europene

5.1.1. Securiatea UE

În ciuda realizărilor marcante înregistrate până acum de „clubul comunitar”, mediul internațional ne
arată că reziliența UE în fața provocărilor ce brăzdează mapamondul este încă scăzută. Terorismul,
amenințările hibride, volatilitatea economică, schimbările climatice, și insecuritatea energetică sunt
doar câteva dintre dinamicile ce pot eroda dezvoltarea Uniunii. Un nivel adecvat de ambiție și de
autonomie strategică este vital pentru capacitatea Europei de a promova pacea și securitatea în
interiorul și dincolo de frontierele sale. În acest sens Strategia prevede intensificarea eforturilor
comune în domeniul apărării, provocărilor cibernetice, contraterorismului, energiei și comunicațiilor
strategice. UE își va intensifica contribuția la securitatea colectivă a Europei, colaborând îndeaproape
cu partenerii săi, începând în mod natural cu NATO.

5.1.2. Consolidarea rezilienței statelae și societale în Sudul și Estul Uniunii

Documentul lansat de Înaltul Reprezentant, Federica Mogherini, argumentează nevoia Uniunii de a

angaja vecinătățile estică și sudică, până în Asia Centrală, și respectiv până în Africa Centrală. De
asemenea, prin politica sa de extindere bazată pe principii și condiționalități juste, echitabile, UE
poate consolida regiunile din spațiul proxim, precum Balcanii de Vest și Turcia. Sub egida Politicii
Europene de Vecinătate pot fi ameliorate semntificativ relațiile de parteneriat, Uniunea putând genera
transformări pozitive în aceste societăți tocmai prin atractivitatea pe care o emană ca model.

Stabilizarea vecinătății va rămâne însă o prioritate pentru Bruxelles, fiind vizată consolidarea acelor
state, economii, societății încă fragile în fața „intemperiilor” mediului global. Dezoltarea unor politici
de migrație efieicente în colaborare cu partenerii săi externi rămâne un deziderat cardinal.

5.1.3. O abordare integrată a conflictelor

Declanșarea și escaladarea unor conflicte violente reprezintă o amenințare imediată la adresa

intereselor Uniunii Europene. UE se va angaja într-un mod practic și guvernat de principii în procesul
de consolidare a păcii, promovând astfel securitatea umană printr-o abordare integrată. Implementarea
unor politici integrate în vederea soluționării conflictelor și crizelor reprezintă un demers esențial,
inclusiv cu rol profilactic.

UE va acționa la toate nivelurile: conflictele precum cele din Siria și Libia au dimensiuni locale,
naționale, regionale și globale care trebuie abordate în mod specific. Strategia enunță totodată faptul
că soluționarea acestor dosare conflictuale nu se poate realiza prin acțiuni unuilaterale, astfel că UE va
demara formate de lucru și negociere cât mai ample, capabile prin resursele angajate și legitimitate să
conducă la rezultatele scontate.
5.1.4. Guvernanța Globală pentru Secolul XXI

Uniunea Europeană este parte a unei ordini globale bazată pe dreptul internațional ce veghează și
asigură respectarea drepturilor omului, dezvoltarea durabilă și accesul echitabil la resurse. În acest
sens, Strategia subliniază că UE va depune eforturi pentru consolidarea ONU, văzut ca temelie a
ordinii bazate pe reguli, elaborând totodată răspunsuri coordonate la nivel global în colaborare cu
organizații internaționale și regionale, state și actori nestatali. 

5.2. De la Viziune la Acțiune

Strategia Globală a UE vizează îndeplinirea priorităților asumate într-un mod coerent prin mobilizarea
tuturor rețelelor de care Uniunea Europeană beneficiază, a resurselor sale economice și a tuturor
instrumentelor pe care le are la dispoziție. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, documentul insistă
asupra necesității de a se investi într-o Uniune credibilă, responsabilă și unită.

O Uniune credibilă

Pentru Uniunea Europeană, elementul de credibilitate este vital. În acest sens, prezervarea
credibilității ține de unitatea din interiorul UE, de numeroasele sale realizări, de capacitatea sa de
atracție, de eficacitatea și consecvența politicilor sale și de asumarea valorilor.

Strategia atrage atenția că o Uniune mai puternică necesită, de asemenea, investiții în toate
dimensiunile politicii externe, în special în securitate și apărare, pentru a avea capacitatea de a
răspunde multitudinii de crize apărute în ultima perioadă și pentru a garanta securitatea Europei. Cu
toate acestea, pentru a dobândi și menține cât mai multe capacități defensive, cooperarea în acest
domeniu trebuie să devină normă. În acest sens, UE va încuraja în mod sistematic cooperarea în
domeniul apărării, încercând să creeze o industrie europeană performantă, care devine totodată,
element esențial pentru autonomia decizională și de acțiune a Europei.

O Uniune responsabilă

Strategia Globală a Uniunii subliniază că acțiunea diplomatică trebuie să aibă la bază prevederile
stabilite în cadrul Tratatului de la Lisabona. În acest sens, trebuie explorată cooperarea între statele
membre ce ar putea conduce la o formă de colaborare bine sistematizată, utilizând pe deplin
potențialul Tratatului de la Lisabona. De asemenea, politica de dezvoltare trebuie să devină mai
flexibilă și în acord cu prioritățile strategic ale UE.

O Uniune solidară

Este astfel vizată o abordare unitară în elaborarea politicilor externe aflate la intersecția intereselor
instituțiilor Uniunii și a statelor membre. Totodată dimensiunile externă și internă ale strategiilor în
cadrul UE trebuie armonizată dincolo de reflexele individuale. De asemenea, strategia își arată
atașamentul față de politicile de gen și problemele ce vizează încălcarea drepturilor omului.
  Politică externă și diplomație

Cap. I Competențe în domeniul politicii externe

Politica externă a fiecărui stat se desfăşoară pe două planuri:

- de elaborare și aplicare a politicii externe şi,

- pe plan internaţional- unde accentul este pus pe realizarea practică a politicilor naţionale în funcţie şi
de politicile altor state.

De obicei, în majoritatea statelor aceste competenţe sunt atribuite şefului statului (preşedinte, rege,
monarh) şi Ministerului Afacerilor Externe. Competenţele respective sunt delimitate în funcţie de
forma de guvernare existentă în fiecare ţară, potrivit legii interne. Există şi alte organe care pot
îndeplini funcţii în domeniul politicii externe, cum ar fi Primul Ministru sau unele ministere, pe
domeniul lor de specialitate.

Potrivit sistemului constituţional din România, au atribuţii în domeniul politicii externe Parlamentul,
Preşedintele şi Guvernul, în cadrul căruia organul de specialitate este Ministerul Afacerilor Externe.
Acestea pot fi definite, în sens larg, ca fiind organele interne cu atribuţii în domeniul politicii externe
în ţara noastră. Separarea competenţelor între aceste organe depinde de tipul de organizare statală. În
România, care poate fi definită ca o republică prezidenţială (preşedintele fiind ales prin vot popular),
intens parlamentarizată (date fiind limitările pe care Parlamentul le exercită asupra funcţiilor
prezidenţiale), această alegere se reflectă şi în competenţele referitoare la politica externă.

1. Parlamentul României

„Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare
a ţării.”

- două Camere „aprobă strategia naţională de apărare a ţării”, atribuţie care, prin natura ei,
cuprinde şi politicile de securitate.
- proiectele de legi şi propunerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri
internaţionale şi a măsurilor legislative care decurg din aplicarea acestor tratate sau acorduri,
se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei deputaţilor, ca primă cameră sesizată, ceea ce,
potrivit noilor reglementări înseamnă că aceasta va fi Camera „specializată” în materie.
- Parlamentul acceptă programul de guvernare al Guvernului, care se referă atât la politica
internă cât şi la cea externă. Aceste prevederi implică o competenţă expresă pentru Parlament
în materie internaţională, în special prin competenţa de a ratifica tratatele internaţionale
 semnate de România, dar şi prin aprobarea programului de guvernare şi a strategiei naţionale
de apărare a ţării.
- declararea mobilizării generale sau parţiale, declararea stării de război şi suspendarea sau
încetarea ostilităţilor militare.

Problema care se pune este dacă aceste competenţe prevăzute în mod expres în Constituţie, la care se
adaugă şi cele referitoare la competenţa comisiilor reunite pentru afacerile externe de a da avize
consultative referitoare la numirea de ambasadori sunt suficiente pentru ca Parlamentul să fie
considerat unul din organismele de specialitate în domeniul diplomatic, mai ales că de multe ori se fac
referiri la „diplomaţia parlamentară”. Pornind de la definiţiile date diplomaţiei, în care se subliniază
ca una din funcţiile cele mai importante ale activităţii diplomatice este funcţia de negociere şi ţinând
seama de faptul că Parlamentul nu are nici un fel de atribuţii în acest domeniu suntem de părere că el
nu poate fi definit ca un organ de politică externă, în sensul propriu al acestei noţiuni.

2. Şeful Statului

În general, şeful statului este organul cel mai înalt al unui stat care îl reprezintă pe acesta în totalitatea
relaţiilor sale. El personifică statul, reprezentând permanenţa şi continuitatea lui. De o manieră
generală, dreptul internaţional atribuie şefului statului, indiferent de titulatura sa, conducerea generală
a politicii externe, încheierea de tratate internaţionale, declararea stării de război şi încheierea păcii,
acreditarea de reprezentanţi diplomatici şi primirea acreditării reprezentanţilor diplomatici ai altor
state.

Atributii :

- Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le

supune spre ratificare Parlamentului într-un termen rezonabil.
- Preşedintele, la propunerea Guvernului, acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai
României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
- Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.
- toate tratatele internaţionale se încheie numai de Preşedintele României intr-un – termen
rezonabil –
- delimitare între tratatele internaţionale semnate de Preşedintele României, ca urmare a
negocierilor Guvernului, şi restul tratatelor de mai mică importanţă, care se negociază de
experţi din diferite ministere, fiind semnate de miniştrii de resort sau, după caz, de ministrul
de externe ori aprobate de către Guvern.
- În mod concret, competenţele sale se concentrează pe încheierea tratatelor internaţionale
(negociate de către Guvern) şi pe numirea şi primirea reprezentanţilor diplomatici.
- Președintele României aprobă inițierea negocierilor pentru încheierea tratatelor internaționale,
la nivel de Stat. În cazul tratatelor la nivel de Stat pentru care este necesară aprobarea
Consiliului de Apărare a țării, aprobarea Președintelui României se va acorda după
îndeplinirea procedurilor specifice prevăzute de legea pentru organizarea și funcționarea
Consiliului Suprem de apărare a țării și de reglementările acestuia.
- Semneaza instrumentele de ratificare ale tratatelor, după ratificarea lor de către Parlament.
Instrumentele de ratificare sunt contrasemnate de ministrul afacerilor externe și investite cu
sigiliul de Stat.

Din analiza dispoziţiilor Constituţiei şi cele ale Legii 590/2003 privind tratatele, rezultă că
Preşedintele României reprezintă un organism al politicii externe, care are următoarele atribuţii:
 - negociază şi semnează tratate şi acorduri internaţionale, în numele României, pe
care le supune ratificării Parlamentului, fără a avea nevoie de depline puteri. 3
- aprobă inițierea negocierilor pentru tratate la nivelul Statului.
- semnează instrumentele de ratificare pentru tratatele internaţionale încheiate în
numele României, care sunt investite cu sigiliul statului şi contrasemnate de
ministrul afacerilor externe.
- acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici ai României. Reprezentanţii
diplomatici ai altor state sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele României.
- aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
3. Şeful Guvernului

Potrivit Constituţiei României, Guvernul „asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice”. Din această perspectivă a prevederilor
constituţionale, Guvernului şi Prim Ministrului îi revin toate competenţele, în calitatea sa de organ
executiv, pentru realizarea politicii externe, reprezentând astfel principalul organ intern responsabil de
desfăşurarea relaţiilor internaţionale.

El este şeful ierarhic al ministrului de externe, pe care de altfel îl numeşte în funcţie. Aceste evoluţii
fac previzibile dezvoltări care să conducă la recunoaşterea rolului în politica externă şi a şefilor de
guverne, practic pe o poziţie similară cu cea a şefilor de state, o practică deja curentă în activitatea
Uniunii Europene, dar şi a Naţiunilor Unite, care au multiplicat întâlnirile la cel mai înalt nivel la care
participă şefi de state şi guverne, fără a se face distincţie între competenţele lor în materie de politică
externă.

Guvernul îşi realizează competenţele sale specifice prin intermediul ministerelor şi a miniştrilor de
specialitate. În domeniul politicii, externe, organul de specialitate al Guvernului este Ministerul de
Externe.

4. Ministerul de Externe

Ministerul Afacerilor Externe ocupă un loc special în politica externă, întrucât dreptul diplomatic îl
consacră ca fiind canalul de specialitate pentru comunicările oficiale dintre state.

În România, Ministerul Afacerilor Externe este definit ca instituția centrală care asigură realizarea
politicii externe a statului român, inclusiv participarea la procesul de integrare europeană şi
euroatlantică a României, şi colaborează la elaborarea, fundamentarea şi realizarea politicii economice
a României, în conformitate cu reglementările legale în vigoare şi cu Programul de guvernare.

Pentru realizarea obiectivelor din domeniul său de activitate, M.A.E. exercită următoarele funcţii:

a) de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de

guvernare în domeniul său de activitate;
b) de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional pentru
realizarea obiectivelor strategice din domeniul său de activitate;
c) de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului sau al Guvernului României,
reprezentarea pe plan intern şi extern în domeniul său de activitate;

3
Idem, art. 17, al.3, care prevede că Președintele României, primu-ministru al al Guvernului și ministrul
afacerilor externe pot negocia și semna tratate fără a prezenta depline puteri.
 d) de autoritate de stat, prin car e se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementărilor legale din domeniul său de activitate şi a celor privind organizarea şi
funcţionarea instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea sa;
e) de administrare, prin care se asigură administrarea patrimoniului său, potrivit dispoziţiilor
legale.

În realizarea politicii externe a României, M.A.E. are următoarele atribuţii principale:

1. apără şi promovează pe plan extern interesele naţionale ale României;

2. iniţiază activităţi internaţionale menite să ducă la dezvoltarea de relaţii paşnice şi de
cooperare cu toate statele, întemeiate pe principiile şi pe normele general admise ale dreptului
internaţional;   
3. asigură promovarea intereselor României în organizaţii internaţionale cu caracter universal,
european, euroatlantic, regional şi subregional;
4. asigură conectarea ţării la instituţiile europene şi euroatlantice cu caracter politic, strategic şi
economic;
5. asigură, prin acţiuni de politică externă, consolidarea statului de drept şi a structurilor
democratice din societatea românească, precum şi proiectarea unei imagini reale a României
în lume;
6. urmăreşte evoluţia vieţii internaţionale şi semnalează tendinţele care apar în contextul
internaţional;
7. contribuie la asigurarea prezenţei active şi demne a României şi a cetăţenilor săi în plan
internaţional;
8. promovează în plan internaţional valorile democraţiei, respectarea drepturilor omului,
colaborarea paşnică şi solidaritatea umană;
9. apără în străinătate drepturile şi interesele statului român, ale cetăţenilor şi ale persoanelor
juridice române, în baza legislaţiei române şi în conformitate cu practica internaţională şi cu
acordurile bilaterale şi multilaterale la care România este parte;
10. acţionează pentru întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor României şi pentru
păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu
respectarea legislaţiei statului ai cărui rezidenţi sunt;
11. iniţiază sau participă la negocierea tratatelor şi a altor înţelegeri internaţionale pentru
România;
12. prezintă Guvernului, singur sau, după caz, împreună cu celelalte ministere, propuneri privind
semnarea, ratificarea, aprobarea sau acceptarea înţelegerilor internaţionale, aderarea la acestea
ori denunţarea lor, efectuează schimbul instrumentelor de ratificare, depune instrumentele de
ratificare sau de aderare, notifică aprobarea ori acceptarea înţelegerilor internaţionale şi
denunţarea lor, eliberează documente certificând deplinele puteri;
13. urmăreşte, direct sau în conlucrare cu ministerele şi cu celelalte autorităţi publice centrale de
specialitate, aplicarea prevederilor tratatelor şi ale altor înţelegeri internaţionale la care
România este parte şi prezintă propuneri pentru îndeplinirea întocmai şi cu bună-credinţă a
obligaţiilor asumate;
14. exercită, în numele Guvernului României, prerogativele de Agent guvernamental în
procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale
Consiliului Europei, îl informează constant pe primul-ministru cu privire la activitatea
Agentului guvernamental şi formulează propuneri de acţiune;
 15. elaborează sau cooperează cu ministerele şi cu celelalte autorităţi publice centrale de
specialitate la elaborarea proiectelor de acte normative care au legătură cu relaţiile externe şi
cu politica de comerţ exterior ale României;
16. asigură asistenţă permanentă şi coordonare în domeniul relaţiilor internaţionale tuturor
ministerelor. În acest scop, în cadrul M.A.E. funcţionează o structură de coordonare a
consilierilor diplomatici, care îşi desfăşoară activitatea pe lângă membrii Guvernului;
17. formulează norme şi asigură sprijin instituţiilor centrale de stat în materie de protocol şi
curtoazie internaţională. În acest scop, în cadrul M.A.E. funcţionează Protocolul naţional, care
îndeplineşte atribuţiile ce îi revin conform legislaţiei în vigoare şi uzanţelor internaţionale;
18. asigură, sprijină sau coordonează, după caz, îndeplinirea obligaţiilor care decurg din
dispoziţiile Acordului european instituind o asociere între România, pe de o parte, şi
Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la
1 februarie 1993, ratificat prin Legea nr. 20/1993, denumit în continuare Acordul european,
precum şi activităţile desfăşurate de partea română în cadrul instituţiilor create prin acest
acord;
19. participă la subcomitetele de asociere prevăzute de Acordul european;
20. cooperează cu ministerele interesate la organizarea reuniunilor informale ale miniştrilor, în
funcţie de tematica şi calendarul stabilite de Consiliul Afacerilor Generale;
21. cooperează cu ministerele interesate la elaborarea, realizarea şi promovarea în ţările membre
ale Uniunii Europene şi în ţările candidate a unei strategii de informare, comunicare şi de
imagine privind evoluţia procesului de pregătire a României pentru aderare;
22. este reprezentat sau participă, după caz, împreună cu Ministerul Integrării Europene la etape
desemnate ale procesului de negociere pentru aderarea la Uniunea Europeană;
23. colaborează la elaborarea politicii României în domeniul relaţiilor economice internaţionale,
în conformitate cu Programul de guvernare şi cu Programul de dezvoltare a României pe
termen mediu, cu luarea în considerare a tendinţelor şi proceselor din economia mondială;
24. promovează interesele economice ale României în relaţiile cu alte state, precum şi cu
organizaţiile economice cu vocaţie universală, cu caracter regional, şi cu alte grupări
economice;
25. participă sau colaborează, după caz, la negocierea şi la încheierea de tratate, acorduri şi alte
înţelegeri internaţionale cu caracter economic sau pentru stabilirea cadrului juridic necesar, în
vederea desfăşurării relaţiilor comerciale externe ale României, potrivit legii;
26. păstrează originalele tuturor înţelegerilor internaţionale bilaterale şi copiile certificate de pe
înţelegerile internaţionale, originalele înţelegerilor internaţionale al căror depozitar este
România şi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din această calitate;
27. păstrează sigiliul de stat al României;
28. supune spre aprobare scrisorile de acreditare, cererile de agrement şi de exequatur;
29. ţine legătura cu misiunile diplomatice şi cu oficiile consulare din România în conformitate cu
regulile şi cu practica internaţională;
30. organizează, îndrumă şi controlează activitatea misiunilor diplomatice și oficiilor consulare
ale României;
31. organizează curierul diplomatic.

M.A.E. avizează, în mod obligatoriu, acţiunile pe care le iniţiază celelalte ministere şi autorităţi ale
administraţiei publice centrale şi locale în probleme care ţin de activitatea lor specifică, dar care au
legătură cu relaţiile internaţionale ale României, înainte de încheierea documentelor aferente acestor
acţiuni.
 M.A.E. avizează în prealabil, în mod obligatoriu, proiectele de acorduri, convenţii şi alte înţelegeri
internaţionale pe care le încheie ministerele şi autorităţile administraţiei publice centrale, precum şi
proiectele de documente de cooperare internaţională pe care le încheie autorităţile administraţiei
publice locale cu autorităţi similare din alte state.

 Funcţiunile misiunilor diplomatice

I. Principalele atribuţii care revin unei misiuni diplomatice.

Misiunile diplomatice reprezintă pentru orice stat, cea mai importantă interfaţă cu exteriorul şi
împreună cu misiunile diplomatice acreditate în capitala ţării de reşedinţă constituie o reţea prin care
obiectivele generale de politică externă, interesele statului, sunt proiectate în exterior.

Activitatea misiunilor diplomatice este reflectată foarte bine de funcţiile pe care le are misiunea
diplomatică (art. 3 ; Convenţia de la Viena).

Elementele care caracterizează activitatea unei misiuni diplomatice:

- activitatea unei misiuni diplomatice este o activitate specializată. Ea are ca obiect realizarea
obiectivelor de politică externă a unui stat, protejarea intereselor statului şi a cetăţenilor săi. Nu este o
activitate politică ci o activitate profesională, cu un scop bine stabilit şi în acelaşi timp este o activitate
specializată, în sensul că ea are un obiect bine definit, este o activitate care cere existenţa unui
personal calificat, format profesional şi cu experienţă. Este o activitate de tip administrativ într-o
anumită măsură în sensul că diplomatul este un funcţionar public, dar o activitate de tip administrativ
care are un domeniu precis de activitate şi în consecinţă, are o specificitate a ei. În concluzie,
activitatea unei misiuni diplomatice, este o activitate specializată pe un domeniu foarte bine definit;

- misiunea diplomatică are o activitate circumscrisă unui scop precizat. Ea are o finalitate şi această
finalitate a activităţii misiunii diplomatice este aceea de a promova interesele de politică externă a ţării
acreditante care trimite această misiune diplomatică, de a promova relaţii prieteneşti, amicale, de
cooperare între statul trimiţător şi statul primitor şi de a proteja interesele cetăţenilor din ţara pe care o
reprezintă. Activitatea unei misiuni diplomatice nu este doar o activitate de rutină administrativă, este
o activitate care are o finalitate şi un obiectiv foarte precis, acela de a servi interesele ţării trimiţătoare
şi de a contribui la dezvoltarea relaţiilor între ţara trimiţătoare şi ţara primitoare;

- activitatea diplomatică este guvernată de reguli foarte precise şi ansamblul normelor şi regulilor
care se referă la activitatea misiunilor diplomatice se intitulează „Drept diplomatic”.

Activitatea diplomatică este deci, o activitate specializată, în al doilea rând, este o activitate care are o
finalitate precisă, un scop bine precizat şi în al treilea rând, este o activitate care are la bază un set de
reguli, de norme juridice, care ţin de dreptul internaţional, unele dintre ele ţin şi de dreptul intern, care
împreună formează Dreptul diplomatic şi consular.
În cadrul unei ambasade, persoana cea mai importantă este ambasadorul pentru că el reprezintă de
fapt, pe şeful statului care l-a trimis şi din această cauză, preluând şi o anumită tradiţie, ambasadorii
sunt denumiţi ambasadori extraordinari şi plenipotenţiali. Ambasadorul este plenipotenţiar, în sensul
că el are depline puteri pentru a reprezenta interesele statului acreditant, cel care l-a trimis, în relaţiile
cu ţara în care lucrează, deci el are dreptul şi autoritatea să prezinte poziţii care reflectă poziţii ale
statului trimiţător. Este un ambasador extraordinar pentru că el are o sarcină foarte precisă, el este
numit ca şef al misiunii diplomatice în ţara respectivă pe o perioadă determinată de timp.
Ambasadorul are un rol „cheie”, o poziţie foarte importantă în activitatea oricărei misiuni diplomatice.

Personalul misiunii diplomatice, personalul diplomatic, consular, administrativ, are ca sarcină

principală să ajute ambasadorul şi să ofere baza profesională necesară pentru ca el să-şi poată duce la
îndeplinire activităţile pe care le are.

În cadrul unei ambasade, ambasadorul este personajul „cheie”. El este un funcţionar public, cu o
putere foarte mare în raport cu alţi funcţionari publici din administraţia română, ca şi din
administraţiile altor ţări pentru că peste tot, administraţiile sunt organizate pe un sistem piramidal şi
orice şef ierarhic pe o anumită treaptă are deasupra lui alt şef, are organisme de control, are oameni de
la care primeşte sarcini de serviciu, etc. Caracteristica ambasadorului ca funcţionar public, este că el
nu are nici un şef în ţara unde lucrează. Fiind ambasador extraordinar şi plenipotenţiar, el nu are nici
un şef în ţara şi în structura în care lucrează. Într-o ambasadă, şeful unic este ambasadorul, el are o
poziţie privilegiată de autoritate în raport cu alţi membri ai corpului de funcţionari publici. Această
autoritate este întărită şi de faptul că ambasadorul, în calitate de şef al misiunii diplomatice, este cel
care corespondează cu Ministerul de Externe şi cu administraţia din ţară. Toată corespondenţa,
ambasadorul este cel care o semnează; el are astfel un „control” asupra a tot ceea ce se comunică
dintr-o ambasadă cu ţara.

În activitatea diplomatică există un respect deosebit pentru ierarhii şi pentru obiceiuri şi ambasadorul
este considerat întotdeauna personajul „cheie”, privilegiat, pe care-l caută şi autorităţile ţării unde
funcţionează. El are o foarte mare autoritate şi autonomie în cadrul administraţiei din care face parte.

Cei în drept să angajeze România sunt preşedintele, primul-ministru şi ministrul de externe, însă, în
mod evident contactele cu aceştia sunt contacte sporadice (se întâlnesc cu ocazia unei vizite, a unui
eveniment deosebit) şi capacitatea de a comunica cu un şef de stat, cu un şef de guvern sau cu
ministrul de externe este limitată, în timp ce ambasadorul este în capitala ţării şi ori de câte ori este
nevoie de cunoaşterea unui punct de vedere oficial sau când se face apel la o poziţie oficială a ţării
respective, ambasadorul este un interlocutor care poate să răspundă acestor solicitări, fiind considerat
un purtător de cuvânt oficial al şefului de stat.

Ambasadorul este numit de preşedintele statului prin decret prezidenţial, fapt care-i conferă o poziţie
privilegiată. Această poziţie are la bază o tradiţie, pentru că primii ambasadori erau reprezentanţi ai
suveranilor care aveau o putere absolută, erau singurii care angajau statul şi în momentul în care
numeau un ambasador, acesta era de fapt omul de încredere, purtătorul de cuvânt al şefului de stat.
Această tradiţie istorică a fost moştenită de-a lungul timpului însă procesul evolutiv a făcut ca puterea
absolută a ambasadorului de a comunica cu ţara să se reducă o dată cu dezvoltarea mijloacelor directe
de comunicare (Internetul sau alte sisteme). În unele ambasade ale României au început să fie
înlocuite treptat comunicaţiile prin radio cu ţara cu comunicaţiile prin Internet, fie cifrate, fie în clar.
În mod automat, trecerea la acest sistem a generat şi un flux foarte mare de informaţii astfel încât
ambasadorul nu mai poate să semneze şi să controleze sistemul de comunicare cu ţara, intervenind
procesul de descentralizare a acestei activităţi de comunicare, un proces care este dat pe de-o parte de
apariţia acestor tehnologii de comunicare, iar pe de altă parte, de volumul foarte mare de informaţii
care se trimit în ţară. Dacă înainte existau două sisteme mari de comunicare, prin curierul diplomatic
şi transmisiile prin radio, o dată cu extinderea reţelelor de calculatoare, fluxul informaţional a devenit
foarte intensiv, puterea absolută a ambasadorului reducându-se treptat.

2. Activităţile ambasadelor.

Activităţile ambasadelor sunt concentrate pe temele politice, dar, din ce în ce mai mult, în activitatea
ambasadelor contează activităţile cu caracter economic, promovarea exporturilor româneşti, a unor
firme de stat sau private în ţara în care funcţionează ambasada respectivă.

Alte activităţi importante ale ambasadelor sunt: activitatea în domeniul cultural, care oferă un canal
de comunicare foarte bun şi activitatea de presă.

O ambasadă, prin activitatea ei, trebuie să acopere toate domeniile de activitate umană care
interesează statul trimiţător, de la cele politice şi militare până la cele economice, sociale sau
culturale.

Din acest punct de vedere, decizia de trecere a Departamentului de Comerţ Exterior în cadrul
Ministerului Afacerilor Externe, este o decizie care se înscrie în acest curs firesc, care face ca din ce
în ce mai mult, accentul să se mute de la probleme strict politice sau protocolare în activitatea
ambasadelor, la teme foarte concrete, cum sunt schimburile economice, probleme financiare etc.

3. Funcţiile ambasadelor.

Articolul 3 al Convenţiei de la Viena (18 aprilie 1961), cu privire la relaţiile diplomatice, prevede că
funcţiile misiunii diplomatice sunt următoarele:

–reprezentarea statului acreditant pe lângă statul acreditar;

–de a proteja în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi în limitele admise de
dreptul internaţional;

–de a negocia cu guvernul statului acreditar;

–de a se informa prin toate mijloacele licite asupra condiţiilor şi evoluţiei evenimentelor din statul
acreditar şi de a prezenta rapoarte pe aceste teme guvernului statului acreditant;

–de a promova relaţii prieteneşti, de a dezvolta relaţiile economice, culturale şi ştiinţifice între statul
acreditant şi statul acreditar;

–funcţia consulară.

Paragraful 2 al articolului 3, din Convenţia de la Viena, precizează că nici o dispoziţie nu trebuie să

fie interpretată în sensul că ar interzice exercitarea de funcţii consulare de către ambasade. Deşi
funcţiile consulare sunt de competenţa Consulatului, ambasadele pot şi ele să le exercite.
Această enumerare conţinută în articolul 3 al Convenţiei de la Viena, este o enumerare clasică, ea reia
ceea ce în cutuma şi practica Dreptului diplomatic şi consular erau lucruri acceptate. Obiectivul fixat,
este de a prezenta sub o formă sintetică şi organizată funcţiunile misiunilor diplomatice.

Aceste funcţii prevăzute în Convenţia de la Viena sunt exemplificative şi nu limitative, orice altă
funcţie pe care o ambasadă şi-o asumă şi care nu contravine spiritului şi prevederilor Convenţiei, este
de asemenea o funcţie legală a ambasadei respective.

a. Funcţia de reprezentare.

Funcţia de reprezentare este una din primele funcţii pe care ambasadele le-au avut, pe care misiunile
diplomatice le-au primit în decursul timpului, reprezentând cea mai veche funcţie pe care au avut-o.

Şeful unei misiuni diplomatice, ambasadorul, reprezintă statul acreditant şi este purtătorul de cuvânt
oficial al guvernului lui şi de asemenea, este principalul mijloc de transmitere a mesajelor politice
între cele două ţări. El reprezintă pe şeful statului, este un purtător de cuvânt pentru toate mesajele şi
poziţiile oficiale ale autorităţilor din statul care l-a acreditat şi în al treilea rând, el este şi
reprezentantul de încredere care poate transmite mesajele de la autorităţile locale din ţara în care
funcţionează spre guvernul ţării care l-a trimis.

Toate aceste funcţii de reprezentare sunt mai dificil de realizat astăzi decât în vechime, deoarece în
domeniul relaţiilor internaţionale, presa ocupă un loc foarte important, astfel încât, multe din
informaţiile pe care înainte nu le puteai obţine decât de la un ambasador, prin intermediul presei,
accesul este acum direct la realităţile din ţara respectivă. Presa lucrează foarte rapid în timp real în
timp ce ambasada are un proces de analiză, evaluare, de scriere a mesajelor, de verificare, care-i dă un
decalaj foarte mare de timp şi informaţia ajunge mai greu. Aceeaşi problemă există şi în ceea ce
priveşte reprezentarea evenimentelor din ţara trimiţătoare în ţara în care lucrează.

Conform H.G. nr. 479/1994, care prevede organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe
al României, şeful misiunii diplomatice este reprezentantul unic al României în ţara acreditară, un
reprezentant care are o competenţă generală de a reprezenta interesele ţării şi de asemenea, de a
reprezenta statul român în străinătate în relaţia cu cetăţenii români. Legat de noţiunea de „reprezentant
unic”, în realitate, una din problemele care există în cadrul tuturor misiunilor diplomatice şi
bineînţeles, şi în cadrul misiunilor diplomatice ale României, este determinată de faptul că există
foarte mulţi reprezentanţi ai diverselor instituţii statale în cadrul unei ambasade şi este important de
ştiut cine coordonează şi răspunde de activitatea ambasadei respective.

Această poziţie de reprezentant unic a ambasadorului, este consacrată şi din punct de vedere juridic
pentru că ambasadorul este considerat mandatarul statului trimiţător, pe lângă autoritatea pe care o are
în interiorul misiunii, el are o poziţie privilegiată şi în relaţiile cu autorităţile ţării de reşedinţă
(participă la viaţa publică a ţării în care este acreditat, participare care-i permite să transmită şi
mesaje).

În practica românească, ambasadorul, şeful misiunii diplomatice, este numit de preşedintele ţării. El
nu reprezintă numai pe şeful statului, interesele lui ci, este şi reprezentantul statului în înţelesul cel
mai larg, acreditat în statul acreditar. Ambasadorul reprezintă puterea prezidenţială şi instituţia
prezidenţială dar şi executivul în general, care este format din guvern şi preşedinte, el reprezintă şi
puterea legislativă, puterea judiciară şi societatea civilă.

Pornind de la faptul că ambasadorul este reprezentantul şefului statului, el este acreditat printr-o
scrisoare a acestuia, numită „Scrisoare de acreditare” semnată de preşedintele ţării sau de monarhul
ţării respective. În scrisoare se precizează faptul că persoana respectivă este trimisă în calitate de
ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al ţării acreditante pe lângă ţara acreditară; în sistemul
românesc textul acestei scrisori spune că el este mandatat să contribuie prin întreaga sa activitate la
dezvoltarea relaţiilor dintre România şi ţara în care a fost acreditat.

b. Funcţia de negociere.

Funcţia de negociere a ambasadelor este una dintre cele mai importante, negocierea reprezentând
esenţa activităţii diplomatice. Ea are o însemnătate deosebită pentru diplomaţie şi pentru promovarea
intereselor ţării trimiţătoare.

Funcţia de negociere este aproape la fel de veche ca şi funcţia de reprezentare pentru că diplomaţia
este de fapt o modalitate de negociere permanentă şi istoric, încă de la început, misiunile diplomatice
aveau aceste două funcţii de bază, să reprezinte statul şi să negocieze în numele statului trimiţător cu
statul în care îşi desfăşoară activitatea.

Pe scurt, putem spune că funcţia de negociere este una dintre activităţile de bază, atât ale misiunilor
diplomatice cât şi ale misiunilor permanente. Negocierile pot implica delegaţii venite din ţară şi
persoane care sunt trimise cu un mandat special pentru a le realiza, dar datorită numărului mare de
negocieri şi acorduri care se încheie nu întotdeauna se poate trimite o delegaţie specială pentru fiecare
negociere, de aceea în numeroase cazuri ambasadele au acest mandat şi această competenţă de a
negocia acorduri economice, financiare, culturale.

În cele mai multe cazuri însă, funcţia de negociere este mixtă, în sensul că în cadrul negocierilor
conduse de ambasadori împreună cu persoane din ambasadă, sunt implicaţi şi experţi aduşi din ţară
care să contribuie la o abordare corectă a intereselor statului acreditant.

Există în momentul de faţă un anumit regres al funcţiei de negociere în cadrul ambasadelor; dacă
înainte aproape toate negocierile se făceau prin ambasadori, astăzi situaţia nu mai este aceeaşi odată
cu dezvoltarea şi modernizarea mijloacelor de transport şi a sistemelor de comunicare. De asemenea,
funcţia de negociere a misiunilor diplomatice a fost afectată şi din punct de vedere al faptului că şefii
de state şi de guverne negociază direct, fără să mai treacă prin acest canal care este ambasada.
Importanţa funcţiei de negociere la nivel înalt este sporită şi de acoperirea mediatică mult mai bună pe
care o are o întâlnire la acest nivel decât în momentul în care negocierea se poartă numai la nivelul
unor funcţionari. De subliniat este însă faptul că toate aceste tratate şi acorduri semnate cu prilejul
unor vizite la nivel înalt sunt pregătite printr-o serie de negocieri la nivel de experţi, inclusiv la nivelul
ambasadelor, astfel încât, deşi diplomaţia la cel mai înalt nivel a preluat mult din funcţia de negociere
a ambasadelor, în realitate însă, ea nu a dispărut deşi imaginea ei nu mai este aceeaşi.

Un domeniu extrem de important în cadrul funcţiilor de negociere ale ambasadelor îl reprezintă

negocierile neoficiale, adică acele contacte care nu au caracterul unor negocieri oficiale şi în care se
abordează teme asupra cărora există poziţii divergente ale statelor, ambasadele fiind cele mai indicate
în acest caz pentru a aborda asemenea discuţii. Acţiunile de tip protocolar (recepţii, cocktail-uri)
reprezintă un prilej foarte bun pentru stabilirea unor întâlniri în vederea demarării unor serii de
negocieri neoficiale (oficioase) pe care şefii de state şi de guverne nu-şi pot permite să le aibă.
Această categorie de negociere reprezintă una din categoriile privilegiate pentru ambasade în calitate
de negocieri. A doua categorie de negociere o constituie pregătirea întâlnirilor şi negocierilor la nivel
înalt. A treia categorie a negocierii care rămâne aproape în competenţa exclusivă a ambasadei, este
stabilirea calendarului de negocieri sau a unei anumite succesiuni în tratative la abordarea unor teme
concrete. Planificarea perioadelor în care s-ar putea organiza şi desfăşura negocierile este făcută
numai de ambasade, ele putând să trimită recomandări în ţară referitoare la momentul în care poate să
se poarte negocierea.

Referitor la funcţia de negociere, subliniem faptul că în pregătirea oricărei negocieri, ambasada are un
rol fundamental în colectarea şi evaluarea de informaţii, în pregătirea procesului de negociere. Cu cât
se obţin mai multe date şi elemente despre obiectul şi partenerii cu care se va negocia, cu atât o
negociere are şanse mai mari să aibă succes şi această misiune revine în exclusivitate ambasadelor.

c. Funcţia de informare a ambasadelor.

Funcţia de informare a ambasadelor este o funcţie cu tradiţie, încă de la începutul misiunilor

diplomatice, trimişii diplomatici aveau obligaţia de a face rapoarte, de a prezenta dări de seamă asupra
modului în care şi-au îndeplinit misiunea şi asupra elementelor care au rezultat din misiunea lor.
Această obligaţie s-a menţinut de-a lungul timpului până astăzi, fiecare sistem diplomatic are propriile
sale reguli, însă ca regulă generală, ambasadele trebuie să raporteze săptămânal evoluţiile din ţara
respectivă, să raporteze orice negocieri, contacte care au avut loc, evenimentele deosebite care au loc
în ţara lor de reşedinţă. În majoritatea ţărilor civilizate, există obligaţia profesională pentru ambasador
ca la încheierea misiunii să prezinte un raport de activitate care să conţină şi propuneri pentru
implicarea unor domenii de activitate asupra cărora va trebui să se acţioneze în continuare. Aceste
rapoarte acoperă întreaga viaţă politică, economică şi socială dintr-o ţară. Printre temele cele mai
importante despre care ambasadorii au obligaţia să informeze, sunt cele legate de evoluţia economiei
din ţara în care sunt acreditaţi, utilizând toate informaţiile de care pot dispune, de la informaţii de
ordin statistic la discuţii cu diverşi specialişti din ţara de reşedinţă.

Această funcţie este mai importantă atunci când lucrezi într-o ţară a cărei politică externă poate
influenţa evoluţia, în general, a raporturilor internaţionale, inclusiv interesele României (Washington,
Bruxelles, Moscova) şi o importanţă mai redusă are această sarcină de informare dacă este vorba de o
ţară africană, asiatică sau latino-americană, a cărei poziţie de politică externă nu poate avea o
influenţă majoră pe plan mondial sau în relaţiile cu România.

Sintetizând obligaţiile de informare ale misiunilor diplomatice, distingem următoarele categorii de

informare:

-informaţii în legătură cu tot ceea ce se întâmplă în ţara în care ambasadorul funcţionează;

-transmiterea rapoartelor în legătură cu acţiunile de politică externă în care un stat se implică şi a

consecinţelor pe care aceste acţiuni le pot avea asupra relaţiilor cu ţara care l-a acreditat;

-informarea asupra elementelor care se referă la relaţiile dintre România şi ţara unde el este acreditat;

-obligaţia profesională de a transmite informaţii în legătură cu personalităţile importante din ţara de

reşedinţă care sunt favorabile sau ostile României. Ea este o completare şi o personalizare a obligaţiei
de a informa în legătură cu orice element care apare cu privire la relaţiile dintre ţara acreditată şi ţara
acreditară.

Funcţia de informare este o funcţie recunoscută în mod oficial de Convenţia de la Viena din 1961 şi
de practica diplomatică existentă în materie, dar totodată, ea este percepută uneori ca având conotaţii
negative.

Funcţia de informare are însă şi anumite limite. Prima limită este o limită obiectivă, ambasadorul
selectează anumite teme care pot prezenta interes pentru autorităţile române. A doua limită este o
limită legală; în art 3, lit.d, când se vorbeşte despre funcţia de informare a ambasadei se precizează
„prin mijloace licite”. Această precizare reprezintă şi linia de separaţie între activitatea diplomatică
licită, de informare asupra evoluţiilor dintr-o ţară şi activitatea de culegere de informaţii (culegerea de
informaţii nu se limitează numai la mijloace licite, având şi procedee specifice muncii de informaţie,
de la plata acestor informaţii până la folosirea unor mijloace de presiune pentru a obţine informaţiile
respective.

Funcţia de informare a ambasadei este o funcţie licită, atât timp cât ea se exercită prin mijloace licite
(analiza datelor publice, presă, date statistice, discuţii, contacte oficiale care au loc cu reprezentanţii
ţării de reşedinţă).

Rolul ambasadorului în activitatea de informare este foarte important pentru că el este prima persoană
care evaluează aceste informaţii şi care selectează ceea ce consideră el că reprezintă o informaţie
documentată, care să prezinte un interes şi, mai ales, prin experienţa pe care o are trebuie să fie
capabil să discearnă ce se ascunde în spatele unor comunicate de presă, a unor cifre, pentru a
transmite informaţia în ţară în legătură nu cu ceea ce se comunică ci, cu ceea ce este în realitate în
spatele unor declaraţii oficiale, comunicate de presă sau cifre statistice.

Activitatea de informare este mult facilitată în condiţiile unei ţări cu un regim democratic, cu presă
liberă, în care nu există restricţii pentru contacte, întâlniri şi este dificilă într-o ţară cu un regim strict
de control.

În societăţile deschise, problema care se pune nu este cea a colectării de informaţii ci este cea a
evaluării, a alegerii a ceea ce merită trimis în ţară, în timp ce în societăţile cu regimuri autoritare
prima problemă este culegerea de informaţii, neavând acces la sursele de informare.

Rolul ambasadorului şi a ambasadei este foarte important în separarea informaţiilor corecte, adevărate
de cele false. Ambasadorul trebuie să evalueze şi să aprecieze în ce măsură informaţiile primite sunt
corecte sau sunt informaţii care urmăresc să ascundă adevăratele situaţii.

Ca activitate, funcţia de informare a ambasadelor trebuie să cuprindă o evaluare şi o verificare a

informaţiilor. Pe lângă informaţiile culese prin mijloace licite, există şi informaţii obţinute prin
mijloace care nu sunt prevăzute în Convenţia de la Viena din 1961. Statele se apără împotriva acestor
practici, una dintre instituţiile care se folosesc în acest caz este instituţia numită „Persona non grata”,
care permite oricărui stat să definească un diplomat din cadrul unei ambasade, care desfăşoară o
activitate dincolo de prevederile convenţiilor internaţionale şi ale cutumei, declarându-l „persona non
grata” (o persoană care nu mai este binevenită, este indezirabilă), această definire implicând obligaţia
de a părăsi teritoriul în 24 de ore din momentul în care a primit-o.

Din punct de vedere al statelor există şi a treia limită a activităţii de informare, limita pe care o dau
aceste instituţii în cazul în care se depăşeşte ceea ce se acceptă ca o cutumă în comportament, ea poate
duce la asemenea măsuri.
Mijloacele licite sunt: presa, discuţiile cu oficialităţi, personalităţi din ţara de reşedinţă, participarea la
cocktail-uri, dezbateri.

d. Funcţia de cooperare internaţională.

Funcţia de cooperare internaţională contribuie la dezvoltarea relaţiilor dintre ţara de origine (statul
acreditant) şi ţara în care îşi desfăşoară activitatea misiunea diplomatică (statul acreditar), o activitate
care implică o mare responsabilitate pentru că este de fapt responsabilitatea misiunii diplomatice de a
analiza în permanenţă relaţiile dintre România şi statul respectiv, de a monitoriza şi de a propune
soluţii sau măsuri concrete care să urmărească ameliorarea şi dezvoltarea relaţiilor între cele două ţări.

Funcţia de cooperare internaţională înseamnă de fapt că ambasadorul şi ambasada urmăresc tot ce se

întâmplă în ţara în care sunt acreditaţi, evaluează evenimentele şi fac propuneri de acţiuni pe care
România trebuie să le întreprindă pentru a dezvolta relaţiile cu ţara respectivă.

În al doilea rând, funcţia de cooperare internaţională înseamnă posibilitatea pe care o are ambasadorul
şi respectiv, ambasada de a prezenta poziţii, elemente din politica ţării de reşedinţă şi de a promova în
felul acesta dorinţa de deschidere şi de dezvoltare a relaţiilor cu ţările respective. Participarea la
diverse manifestări, seminarii, simpozioane, reprezintă o ocazie deosebită pentru ambasador şi pentru
orice alt diplomat care este invitat, de a prezenta realităţile din ţara lui într-un anume fel, care să
transmită mesajul că există posibilităţi de a dezvolta cooperarea dintre cele două state. Diplomatul şi
ambasadorul sunt funcţionari publici şi sunt plătiţi pentru a apăra şi a promova politica ţării lor, a
guvernului lor, chiar dacă nu sunt de acord cu ea.

Unul dintre mijloacele cele mai utilizate în cadrul funcţiei de cooperare internaţională este demersul
diplomatic, cu ajutorul căruia se pot cere explicaţii şi clarificări faţă de o anumită acţiune sau
declaraţie politică. În demersurile de acest tip se exprimă o preocupare deosebită din partea
guvernului pe care-l reprezintă în legătură cu efectele pe care o declaraţie sau o poziţie adoptată de
ţara respectivă poate să le aibă în relaţiile bilaterale

După demersul diplomatic, primul instrument prin care se exercită funcţia de cooperare internaţională,
al doilea mijloc important, mult mai direct, este demersul protestului diplomatic.

În cazul protestului diplomatic, documentul care se prezintă trebuie să conţină elemente care să
răspundă unor criterii:

-să se prezinte într-un mod concret, precis, motivul nemulţumirii pentru care se face protestul
respectiv;

-să se facă un demers de reparare (nu neapărat în sens material, ci poate să fie o satisfacţie, o
retractare a declaraţiei respective care se consideră că a adus prejudicii) dacă se consideră că s-a adus
un prejudiciu ţării de origine;

-protestul diplomatic, faţă de demersul diplomatic, conţine în final o ameninţare, mai mult sau
mai puţin explicită, precizându-se faptul că în cazul în care nu se vor lua în considerare solicitările
conţinute în protestul respectiv, se vor aplica măsurile care se impun, măsuri care pot duce până la
încetarea relaţiilor dintre ţările respective.

În condiţiile în care un ambasador este chemat la Ministerul Afacerilor Externe sau la orice altă
instituţie pentru a primi un astfel de protest diplomatic, într-o primă fază, el trebuie să obţină cât mai
multe clarificări în legătură cu motivul care a determinat protestul respectiv.
e. Funcţia de protejare a intereselor statului şi a cetăţenilor săi.

Realizarea în practică a acestor funcţii se face prin : protejarea cet; funcţii consulare ; protecţia
diplomatică.

a) Protejarea intereselor statului şi a persoanelor fizice. Sunt cei cărora te adresezi: protecţia vieţii lor,
protecţia bunurilor, etc (prin contactarea autorităţilor competente)

b) Exercitarea de funcţii consulare. În foarte multe ambasade sunt birouri sau secţii consulare. Art.
3,par. 2 din Convenţia de la Viena: Nici o dispoziţie a prezentei convenţii nu poate fi interpretată ca
interzicând misiunilor diplomatice exercitarea de funcţii consulare. Acordul este însă necesar datprotă
ambiguităţii formulării.

c) Protecţia diplomatică. Este o funcţie suverană a statului. Sunt şi condiţii: să fie vorba de un act cu
caracter ilicit din punct de vedere al dreptului internaţional; regula „clean hands”; cetăţenia; epuizarea
recursului intern; decizia statală de a prelua cererea.

f) Alte funcţii ale misiunii diplomatice.

a) Funcţia de protejare şi sprijinire a minorităţilor. Această funcţie are ca principiu de bază respectarea
de către oficiile diplomatice a reglementărilor din ţara de reşedinţă în cadrul cărora să ofere sprijin
mai ales de ordin cultural sau religios, de păstrare a tradiţiilor şi moştenirii istorice.

b) Adresarea de proteste este una din funcţiile cu o mare tradiţie în activitatea diplomatică şi constă în
manifestarea argumentată a unei dezaprobări faţă de modul în care autorităţile din ţara unde este
acreditată misiunea diplomatică se comportă, fac declaraţii sau întreprind acţiuni, referitoare la Statul
trimiţător, cetăţenii acestuia sau societăţile comerciale din ţara trimiţătoare.

c) Protecţia intereselor străine. În cazul în care, din anumite motive, fie datorită unui conflict care
poate să fie chiar militar, fie unei anumite stări de tensiune între două State, se ajunge la o retragere a
misiunii diplomatice, se poate recurge la instituţia protecţiei, prin desemnarea ambasadei altui Stat, de
multe ori neutru, pentru apărarea intereselor Statului trimiţător, ale cetăţenilor săi sau ale societăţilor
comerciale din Statul respectiv. Un exemplu îl constituie reprezentarea intereselor americane în Cuba
de către ambasada Elveţiei sau a intereselor Republicii Populare Chineze în Africa Centrală de către
România, în perioada în care relaţiile diplomatice au fost întrerupte în anii `80. Pe lângă acest tip de
protecţie temporarară a intereselor, există şi cazuri de protecţie permanentă, aşa cum este cazul
Elveţiei, care pe baza unui acord cu Lichtenstein, îi reprezintă interesele pe plan extern şi, de
asemenea, asigură protecţia frontierelor sale. Tot în această categorie poate fi menţionată şi
reprezentarea intereselor teritoriilor coloniale de către metropole.