Universitatea „Dunărea De Jos” Din Galaţi

Facultatea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

Referat
Tema:Balanţa de putere

Student:Donea
Adriana
Coordonator:Bercu
Oleg
Balanţa de putere reprezintă unul din conceptele fundamentale ale
teoriei realiste din domeniul Relaţiilor Internaţionale, în sensul în care
aceasta are rolul de a conduce şi reglementa relaţiile dintre entităţi
statale ce au ca principală caracteristică suveranitatea.
În lucrarea sa „Politica între naţiuni”, Hans Morgenthau afirma că există
un instrument organizator al relaţiilor dintre state şi acesta este balanţa
de putere, care asigură o ordine relativă pe arena internaţională, aşa încât
securitatea, într-o lume anarhică, este asigurată, din perspectiva realistă,
de balanţa de putere, numită şi balanţa de forţă sau echilibru de forţe.
Balanţa de putere reprezintă „o stare de lucruri în care nicio putere nu
este într-o poziţie preponderentă şi nu poate face legea pentru alţii”.
Paradigma echilibrului de putere este cel mai eficient instrument de
reprezentare a dinamicii sistemului internaţional modern.
Ideea de balanţă presupune necesitatea elementelor echilibrate de
aceasta. În absenţa echilibrului, un element le va domina pe celelalte, cu
consecinţe potenţial distructive asupra elementelor dominante. Scopul
menţinerii unui echilibru prin balanţa de putere este redarea stabilităţii
sistemului, dar şi a elementelor constitutive ale respectivului sistem.
Atunci când vorbim despre balanţa de putere, fenomenul de
contrabalansare nu este universal, este delimitat de condiţiile scopurilor,
iar acesta apare ca răspuns la ameninţările hegemonice. Astfel, este de
aşteptat să găsim tipare puternice ale contra-balansării, dar nu împotriva
oricărui stat care conduce în cadrul sistemului, ci doar împotriva acelora
care prezintă ameninţări hegemonice, bazate pe capabilităţi. În mod
similar, nu trebuie să ne aşteptăm să găsim tipare puternice de
contrabalansare împotriva creşterii puterii statului cel mai puternic din
sistem, ci doar împotriva acelora care sunt deja mult mai puternice decât
alte state. Puterea cea mai mare nu reprezintă neapărat o ameninţare la
adresa altor mari puteri din sistem, mai ales dacă nivelul superiorităţii
sale este unul modest.
Concept cheie în analiza relaţiilor internaţionale dintre state, „puterea”
reprezintă capacitatea unui stat de a influenţa un alt stat, sau de a se
opune controlului pe care un alt stat încearcă să-l exercite asupra sa.
Această capacitate se fundamentează pe existenţa şi valorificarea unor
resurse de putere, materială sau non-materiale.
Conform lucrării lui Hans J. Morgenthau, puterea unui stat este
constituită din următoarele elemente: geografia, resursele naturale,
populaţia, caracterul naţional, pregătirea militară, moralul naţional,
capacitatea industrială, calitatea diplomaţiei şi a guvernării.
Ameninţările de tip hibrid reprezintă acţiunea adversă / ostilă a
actorilor statali şi nonstatali ce caută să creeze contextul favorabil şi să
utilizeze, într-un punct de climax, mijloacele convenţionale şi mai puţin
convenţionale ce se înscriu în sferele specifice mediilor politic,
economic, diplomatic, cibernetic şi informaţional, pentru a-şi proiecta şi
atinge ţintele propuse.
Spre deosebire de abordarea clasică în care se desfăşoară conflictele
conven-ţionale, atunci când vorbim de ameninţările de tip hibrid se
constată faptul că mijloacele de conducere a acţiunilor combatante şi
non-combatante sunt combinate în cadrul unor regii sincronizate în
timp şi spaţiu aproape de perfecţiune. Toate acestea conduc la înlesnirea
posibilităţii reale ca actorul agresor să desfăşoare acţiuni în mediul
politic, diplomatic şi mediatic în vederea adoptării unei poziţii prin care
infirmă implicarea militară directă şi se delimitează în mod clar,
poziţionându-se neutru, concomitent cu afişarea, la nivel internaţional, a
unei atitudini de îngrijorare faţă de evenimentele pe care tocmai le-a
generat, în urma unei atente planificări.
Planificarea şi execuţia descentralizată a acţiunilor în cazul unui conflict
hibrid permit forţelor combatante un grad de adaptabilitate foarte ridicat,
pe care structurile clasice bazate pe un lanţ decizional complicat nu şi-l
pot permite, dar în egală măsură conduc la imposibilitatea apartenenţei
adversarului, a structurii de comandă şi a elementelor de legătură, aspect
ce face cu atât mai dificilă contracararea unei ameninţări de tip hibrid.
Modelul hybrid implică acţiunea coordonată, deschisă sau sub acoperire,
a unui larg spectru de acţiuni, incluzând, fără a fi exclusiv, mijloace
militare şi civile, convenţionale şi neconvenţionale, într-un atac ambiguu
asupra altui stat.
Ideea unui model al puterii ne permite sa facem generalizari asupra
politicii internationale in relatie cu cadrul geografic. La un inalt nivel de
abstractizare, putem interpreta politica internationala pe baza ideii de
echilibru al puterii. Procedand astfel consideram puterile mai putin ca
piese pe o tabla de sah decat ca greutatile unei balante; imaginar le
scoatem din cadrul geografic si le aranjam in conformitate cu aliantele si
afinitatile lor, cu notiunea de baza a potrivirii greutatii lor morale si a
fortei materiale.

Conceptul echilibrului de putere este elaborat in secolul al XVIII-lea (in

secolul al XVIII-lea, Marea Britanie a elaborat conceptual de echilibru al
puterii, care a dominat diplomatia europeana pentru urmatorii 200 de
ani), in contextul inexistentei unei puteri europene absolute, ci a catorva
mari puteri cu influenta relativ egala pe scena europeana si mondiala.
Politica echilibrului puterii este fondata asa cum a spus Hume, pe „bun
simt si un rationament evident”, este aplicatie a legii instinctului de
autoaparare. Sa consideram aici trei puteri, dintre care prima o ataca pe
cea de a doua. Cea de a treia putere nu-si poate permite s-o vada pe cea
de a doua atat de decisiv zdrobita, pentru ca devine amenintata ea insasi;
de aceea, daca este prevazatoare, ea „isi arunca greutatea sa in partea
mai usoara a balantei', sustinand cea de a doua putere. Acesta este
echilibrul puterilor in modul cel mai simplist. Mai general atunci cand o
putere creste devenind periculos de puternica celelalte se unesc
impotriva ei. Echilibrul puterii poate fi urmarit in actiune deplina atunci
cand  putere dominanta incearca sa castige stapanirea societatii
internationale si, momentan, „rastoarna balanta'. Desi puterea dominanta
are de regula o mica trena de state vasale, prea slabe sau speriate pentru
a-si apara independenta, si de state sacal, care au propriile interese
locale, cu toate acestea, impotriva lor se ridica o mare alianta de forta
superioara, a carei victorie „restabileste echilibrul'. „Echilibrul puterii,
spunea Stubbs, oricum este definit, adica oricare ar fi puterile intre care
a fost necesar sa se mentina un astfel de echilibru, faptul ca cel mai slab
nu ar trebui sa fie zdrobit de uniunea celor mai puternici este principiul
ce da unitate intrigii politice a istoriei modeme europene.

Sistemul echilibrului puterii pare sa urmareasca un ciclu regulat, ale

carui faze pot fi distinse. Cand trei sau mai multe mari puteri sau blocuri,
care nu sunt legate de aliante rigide, se poate spune ca este vorba de un
echilibru multiplu; echilibrul dintre marile puteri seamana cu echilibrul
unui carusel.

Echilibrul multiplu dureaza atata timp cat nici un conflict de interese nu

ajunge sa creeze o schisma decisiva intre marile puteri. Cand aceasta se
intampla, puterile se impart in tabere opuse. Multiplul echilibru se
descompune acum intr-un echilibru simplu nu mai este o platforma cu
carusel, ci un balansoar.

Europa a fost aruncata in politica echilibrului puterii atunci cand prima

sa alegere - visul medieval al imperiului universal - s-a prabusit, iar din
cenusa acelei vechi aspiratii au rasarit o multime de state cu putere mai
mult sau mai putin egala. Cand statele astfel constituite dintr-un grup
sunt obligate sa aiba de-a face unele cu altele, nu sunt posibile decat
doua situatii: ori unul din state devine atat de puternic incat le domina pe
celelalte si creeaza un imperiu, ori nici unul dintre ele nu este niciodata
suficient de puternic pentru a ajunge in aceasta pozitie. In cazul din
urma, pretentiile celui mai agresiv membru al comunitatii internationale
sunt tinute in frau printr-o asociere a celorlalte; cu alte cuvinte, prin
functionarea unui echilibru al puterii. .

Alte surse definesc echilibrul puterii ca si mod de gandire realista, care

sustine obligatia unei entitati (de la socio-organizarile simple pana la
state) de a-si asigura supravietuirea si buna functionare prin mentinerea
unui statut, a unei influente de pe pozitii relativ egale cu celelalte, pentru
a putea actiona de pe pozitii egale, fara ca un stat sau grup de putere sa
detina pozitii hegemonice din cadrul carora poate actiona supraordonat,
ci un grup de state sa alcatuiasca un soi de comunitate federala, in cadrul
careia- chiar si intre membrii cu interese divergente- sa existe o
responsabilizare comuna pe baza unor interese comune, realizata, printre
altele, prin negocierea  drepturilor, obligatiilor si atributiunilor fiecarui
membru, si sanctionarea si prevenirii oricarei abateri de la acest acord
comun prin sanctiuni care pot merge pana la conflictul armat impotriva
partii sau a partilor care incalca prevederile stabilite de comun acord.

Caracteristica distinctiva a acestor sisteme de echilibru al puterii a fost

aceea de a ridica un fapt de viata- existenta unui numar de state cu forte
sensibil egale- la rang de principiu calauzitor al ordinii mondiale.
Reusitele sau perspectivele de reusita ale unui stat, atrageau dupa sine
formarea unei coalitii impotriva posibilului beneficiar al reusitei
coalitiile ieseau invingatoare, iar efectul era mentinerea echilibrului
European.

Ca si teorie, balanta puterii prevede  faptul ca schimbarile rapide in

cadrul pozitiei puterii internationale, in special incercarile unui stat de a
cuceri o regiune, va provoca actiuni de contrabalansare. Din acest motiv,
procesul de echilibrare va ajuta la mentinerea stabilitatii relatiilor dintre
state. Sistemul balantei puterii functioneaza cel mai eficient atunci cand
aliantele sunt fluide, cand ele sunt usor de format si totodata usor de
destramat pe baza oportunitatii, fara a pune o prea mare baza pe valori,
religie, istorie sau forme de guvernamant. Ocazional un singur stat joaca
un rol de egalizator, schimbandu-si suportul in opozitie cu statul sau
alianta care este mai puternica.

Balanta puterii se bazeaza pe violenta si amenintarea cu violenta de catre

unul sau mai multe state ale sistemului pentru a contracara cresterea in
putere a altui stat. Acest lucru presupune importanta armelor in ambele
parti. Pentru ca un stat sa devina o amenintare pentru sistemul
international de state este nevoie ca respectivul stat sa dispuna de forta si
abilitatea necesara unei posibile agresiuni. Pentru a contracara acest
lucru este de asteptat ca si celelalte state sa fie pregatite din punct de
vedere militar. Consecinta acestor lucruri este faptul ca balanta puterii
devine lipsita de inteles pentru ca nu va fi nici o putere militara care sa o
echilibreze.

De asemenea, echilibrul de putere, nu este, desi ar parea, sinonim cu

ideea de diplomatie, de efort diplomatic, chiar daca rezultatul final al
diplomatiei este echilibrarea fortelor convergente sau divergente de pe
scena internationala. Deseori una sau mai multe din fortele implicate nu
vor sa devina doar parte dintr-un sistem (aflat in stare de echilibru sau
nu) ci sa se suprapuna cu insasi sistemul international sau mondial, sa
aspire la suprematie, la puterea absoluta.