UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ-NAPOCA

CENTRUL UNIVERSITAR NORD BAIA MARE

FACULTATEA DE LITERE
MASTER DREPTURILE OMULUI
ANUL I

ANTROPOLOGIE POLITICĂ

Masterand - Cozmin Florin HOROTAN

1
 În vremea Greciei Antice, filosofii vedeau omul politic drept aparținând elitei, el fiind
implicit un om de cultură, o personalitate aparte care se remarca de departe prin multitudinea
de valori cu care era înzestrat. Aceste fapt însă, se pare că au împiedicat politicianul să își
mențină obiectivul de a lucra pentru binele poporului său, sau să fie preocupat de interesele
majorității. Făcând o paralelă de la lider la mase, aş dori să îl aminetsc pe Platon care pleda
pentru un egalitarism relativ între averea regelui (conducătorului) și cea a celui mai sărac
supus al său.
Imaginea liderului ideal a suferit schimbări de-a lungul veacurilor, fiind în stânsă
legătură cu sistemele de guvernare. În Grecia Antică, conducătorul nu trebuia să fie
„descoperit” în viața de familie, nu era necesar să aibă studii temeinice, scopul său de lider
fiind „să slujească la fericirea oamenilor” (Platon). Pentru romani în schimb, accederea la
viața politică reprezenta o datorie de onoare, funcțiile politice aparțineau aristocrației, iar
corelația dintre prestigiul politic și cel moral era foarte strânsă. Renașterea a fost perioada care
a adus ideea că liderul trebuie să fie puternic dincolo de a fi bun, puterea căpătând un caracter
divin, în timp ce monarhul era trimisul lui Dumnezeu pe Pământ, deci o ființă sacră.
Din lecturile studiate am aflat faptul că, cu cât puterea deținută de cineva este mai
mare, riscul de abuz crește, iar astfel se produce și o degradare a relațiilor de subordonare.
Autoritatea și legitimitatea, ca și caracteristici ale relației de putere, determină o raportare la
mojoritate, cea care resimte manifestarea puterii și o poate accepta sau nu. Aparatul politic, ca
factor de decizie la nivelul societății ajunge să fie cel care „dirijează”, chiar și indirect, masele
de oameni, în demersul de a realiza și de a susține o anumită organizare și continuitate.
Deducem astfel ca relațiile dintre cele două elemente sunt chiar relațiile de putere. Putem
spune că exercitarea puterii este „dinamica centrală în cadrul procesului de organizare
socială”1 și o putem întâlni nu numai la acest nivel ci și în cadrul relațiilor dintre grupuri, în
viața cotidiană, trasăturile distincte fiind acelea că interschimburile trebuie să aibă o
durabilitate în timp, să presupune o inegalitate a rolurilor (unele inițiază, celelalte resimt
relațiile de putere) care va determina definitivarea unei ierarhii și apariția unor norme
(Măgureanu, V.) .
Aş dori să mai precizez şi faptul că relațiile de putere sunt caracterizate de asimetrie și
de o lateralizare a resurselor puterii, astfel devenind inevitabil să nu aducem în discuţie
diviziunea „conducători-conduși”. Cu toate acestea, echilibrul se impune pentru o cât mai
bună funcționare a societății și poate fi găsit în ipostaza „puterii intercursive”, ce presupune
limitarea unui grup care deține puterea într-un anumit domeniu, de către un alt grup care are
1
Măgureanu, Virgil, Sociologie politică, București, ed Rao, 2006.
2
preocupări și autoritate într-altul. Această „repartizare a domeniilor între părți” poate fi
ilustrată cel mai bine de principiul separării puterilor în stat și devine un fel de modalitate de
a legitima un control asupra celor care controlează.
Reprezentând un element atât de important în existenţa unei societăți, devine foarte
interesant de observat care sunt sursele puterii și prin ce mijloace ea rămâne pentru o perioadă
mai lungă de timp la aceleași persoane sau grupuri.
Sursele puterii sunt de ordin utilitar (economic), normativ (ce vizează moralitatea și
educația) și coercitiv (când forța e forma prin care este exprimată puterea). Cele trei ar trebui
în mod normal să alcătuiască un mix, spunându-se că „puterea recurge în cele din urmă la
forță, atunci când celelalte pârghii-economice sau morale- nu mai funcționează” 2. De
asemenea, o putere ce există pe un fundament coercitiv riscă să se consume mult mai repede,
forța nefiind un bun înlocuitor al competenței ori al prestigiului. Atunci când se vorbește
despre puterea politică, este adesea caracterizată ca fiind „o putere integratoare care
subordonează celelalte forme de putere”3, scopul fiind acela de a coordona spre un echilibru
benefic societății. Lapierre consideră puterea politică drept „puterea suverană” în special
atunci când vorbim despre relațiile dintre societăți diferite, aşadar la nivel global, şi acolo
unde nu există o altă autoritate (superioară).
Formele puterii includ totodată și puterea economică și puterea militară, aflate în
strânsă legătură cu modul în care lumea politică, sau putem spune, elitele care guvernează,
sunt selectate. În acest sens, puterea economică, responsabilă pentru progresul civilizațiilor și
evaluarea statelor şi deținută în mare parte de „cercul marelui capital”, influențează deciziile
luate în mediul politic, sau uneori suferă chiar transformarea directă: deținătorul puterii
economice intervine în lumea politicului, schimband capitalul său economic într-unul social.
Puterea militară, deținută de forțele armate, are menirea de a proteja statul, în special în
exteriorul acestuia, sau, în cazurile nefericite, de a reprezenta un instrument pentru susținerea
unei puteri politice din interior, ce își pierde autoritatea. Statul, ca deținător majoritar al
acestor resurse, ajunge să fie la rândul lui un instrument al puterii, un factor care influențează
relațiile de putere dintre minoritatea conducătoare și mase.
Caracteristica grupului conducător vizează pe lângă totalul de putere pe care îl deține,
modul în care acesta este administrat și modul de obținere și menținere a puterii. Autoritatea
este în această situaţie definită de capacitatea de a obține consensul fără a face uz de forță.
Aceasta exprimă în același timp și legitimitate, adică recunoașterea de către majoritate că acea

2
Măgureanu, Virgil, Sociologie politică, București, ed Rao, 2006, p 79.
3
Măgureanu, Virgil, Sociologie politică, București, ed Rao, 2006, p 85.
3
persoană poate decide în numele lor și acea decizie ve fi respectată. Lipsa legitimității ăn
schimb, poate duce la conflicte și la nesupunere. Pentru a preveni aceasta, autoritatea trebuie
reînnoită permanent. Un element ce poate conferi autoritate este competența definită drept
„capacitatea de a stăpâni un anumit mediu relațional” 4. De asemenea ea implică o bună
gestionare, exercitare și distribuție a puterii, din partea celui care o deține.
Competența este elementul care a căpătat o importanță majoră în evaluarea liderilor
de-a lungul timpului, fie ei politici sau deținători ai puterii economice. Aceasta presupune o
gamă de calități precum abilitatea de a comunica, de a deține arta negocierii, de a evita
aroganța, de a cultiva compromisul, şi de fi capabil de a lua decizii. În politică, mai recent
decât în alte medii, s-a produs o tehnologizare și specializare; spre exemplu apariții recente şi
totuşi des întâlnite ca tehnocratul („profesionistul puterii”) și expertul politizat. Deținerea
competenței ca personaj politic, pleacă dintr-o „specializare funcțională” care poate permite
liderului să rezolve probleme și să prevadă rezultate, dintr-o „stăpânire a relațiilor cu mediul”
care să se poate asocia cu o bună „comunicare” și cu „capacitatea de a utiliza regulile
organizației”. Competența omului politic, ca și puterea pe care el o deține trebuie canalizate în
sensul interesului comunității și nu a conservării ei ori a susținerii unui grup redus ce deține
un alt tip de putere. Pe lângă acestea, tehnocratul trebuie să aibă „vocație pentru politică,
precoce sau tardivă”, o lungă carieră și competență politică.
Din nevoia oamenilor de a înțelege prin ce mijloace puterea le influențează existența,
ei tind să o „personalizeze”, concentrând în mâna unei singure persoane (șef, lider, împărat,
rege, președinte) funcțiile și manifestările relațiilor de putere. În special în perioade de criză,
atracția maselor față de omul care „concentrează și simbolizează” 5 puterea, crește, el fiind
văzut drept Erou ori Salvator. În perioadele normale de guvernare, procesul de personalizare
creează lideri.
Această nevoie de personalizare a puterii variază în fucție de tipul de cultură politic și
de nivelul de educație al poporului, ca instanță care își alege conducătorul și asupra căruia se
resfrâng efectele manifestării puterii. Astfel, acolo unde cultura patriarhală (paternalistă)
predomină, personalizarea puterii va fi mai puternică și mai des întâlnită de-a lungul istoriei.
Atracția față de acest proces facilitează apariția cultului personalității, ale cărui rezultate
depășesc nevoia psihologică de a asocia puterii o personă vie ce poate fi reperată, ci mai
degrabă răspund orgoliului liderului de a se identifica cu un mit pe care ei înșiși îl creează.
BIBLIOGRAFIE :
4
Măgureanu, Virgil, Sociologie politică, București, ed Rao, 2006 p 108.
5

4
 Măgureanu, Virgil, Sociologie politică, București, ed Rao, 2006.