Omul Politic şi puterea în

stat de-a lungul timpului

Sociologie politică

Sârbu Anca Marcela

Sociologie, an II, RISE

1
 În vremea Greciei Antice, filosofii vedeau omul politic drept aparținând elitei, el fiind
implicit un om de cultură, o personalitate aparte care se remarca de departe prin multitudinea
de valori cu care era înzestrat. Aceste fapt însă, se pare că au împiedicat politicianul să își
mențină obiectivul de a lucra pentru binele poporului său, sau să fie preocupat de interesele
majorității. Făcând o paralelă de la lider la mase, aş dori să îl aminetsc pe Platon care pleda
pentru un egalitarism relativ între averea regelui (conducătorului) și cea a celui mai sărac
supus al său.
Imaginea liderului ideal a suferit schimbări de-a lungul veacurilor, fiind în stânsă
legătură cu sistemele de guvernare. În Grecia Antică, conducătorul nu trebuia să fie
„descoperit” în viața de familie, nu era necesar să aibă studii temeinice, scopul său de lider
fiind „să slujească la fericirea oamenilor” (Platon). Pentru romani în schimb, accederea la
viața politică reprezenta o datorie de onoare, funcțiile politice aparțineau aristocrației, iar
corelația dintre prestigiul politic și cel moral era foarte strânsă. Renașterea a fost perioada care
a adus ideea că liderul trebuie să fie puternic dincolo de a fi bun, puterea căpătând un caracter
divin, în timp ce monarhul era trimisul lui Dumnezeu pe Pământ, deci o ființă sacră.
Din lecturile studiate am aflat faptul că, cu cât puterea deținută de cineva este mai
mare, riscul de abuz crește, iar astfel se produce și o degradare a relațiilor de subordonare.
Autoritatea și legitimitatea, ca și caracteristici ale relației de putere, determină o raportare la
mojoritate, cea care resimte manifestarea puterii și o poate accepta sau nu. Aparatul politic, ca
factor de decizie la nivelul societății ajunge să fie cel care „dirijează”, chiar și indirect, masele
de oameni, în demersul de a realiza și de a susține o anumită organizare și continuitate.
Deducem astfel ca relațiile dintre cele două elemente sunt chiar relațiile de putere. Putem
spune că exercitarea puterii este „dinamica centrală în cadrul procesului de organizare
socială”1 și o putem întâlni nu numai la acest nivel ci și în cadrul relațiilor dintre grupuri, în
viața cotidiană, trasăturile distincte fiind acelea că interschimburile trebuie să aibă o
durabilitate în timp, să presupune o inegalitate a rolurilor (unele inițiază, celelalte resimt
relațiile de putere) care va determina definitivarea unei ierarhii și apariția unor norme
(Măgureanu, V.) .
Aş dori să mai precizez şi faptul că relațiile de putere sunt caracterizate de asimetrie și
de o lateralizare a resurselor puterii, astfel devenind inevitabil să nu aducem în discuţie
diviziunea „conducători-conduși”. Cu toate acestea, echilibrul se impune pentru o cât mai
bună funcționare a societății și poate fi găsit în ipostaza „puterii intercursive”, ce presupune
limitarea unui grup care deține puterea într-un anumit domeniu, de către un alt grup care are
1
Măgureanu, Virgil, Sociologie politică, București, ed Rao, 2006.
2
preocupări și autoritate într-altul. Această „repartizare a domeniilor între părți” poate fi
ilustrată cel mai bine de principiul separării puterilor în stat și devine un fel de modalitate de
a legitima un control asupra celor care controlează.
Reprezentând un element atât de important în existenţa unei societăți, devine foarte
interesant de observat care sunt sursele puterii și prin ce mijloace ea rămâne pentru o perioadă
mai lungă de timp la aceleași persoane sau grupuri.
Sursele puterii sunt de ordin utilitar (economic), normativ (ce vizează moralitatea și
educația) și coercitiv (când forța e forma prin care este exprimată puterea). Cele trei ar trebui
în mod normal să alcătuiască un mix, spunându-se că „puterea recurge în cele din urmă la
forță, atunci când celelalte pârghii-economice sau morale- nu mai funcționează”2. De
asemenea, o putere ce există pe un fundament coercitiv riscă să se consume mult mai repede,
forța nefiind un bun înlocuitor al competenței ori al prestigiului. Atunci când se vorbește
despre puterea politică, este adesea caracterizată ca fiind „o putere integratoare care
subordonează celelalte forme de putere”3, scopul fiind acela de a coordona spre un echilibru
benefic societății. Lapierre consideră puterea politică drept „puterea suverană” în special
atunci când vorbim despre relațiile dintre societăți diferite, aşadar la nivel global, şi acolo
unde nu există o altă autoritate (superioară).
Formele puterii includ totodată și puterea economică și puterea militară, aflate în
strânsă legătură cu modul în care lumea politică, sau putem spune, elitele care guvernează,
sunt selectate. În acest sens, puterea economică, responsabilă pentru progresul civilizațiilor și
evaluarea statelor şi deținută în mare parte de „cercul marelui capital”, influențează deciziile
luate în mediul politic, sau uneori suferă chiar transformarea directă: deținătorul puterii
economice intervine în lumea politicului, schimband capitalul său economic într-unul social.
Puterea militară, deținută de forțele armate, are menirea de a proteja statul, în special în
exteriorul acestuia, sau, în cazurile nefericite, de a reprezenta un instrument pentru susținerea
unei puteri politice din interior, ce își pierde autoritatea. Statul, ca deținător majoritar al
acestor resurse, ajunge să fie la rândul lui un instrument al puterii, un factor care influențează
relațiile de putere dintre minoritatea conducătoare și mase.
Caracteristica grupului conducător vizează pe lângă totalul de putere pe care îl deține,
modul în care acesta este administrat și modul de obținere și menținere a puterii. Autoritatea
este în această situaţie definită de capacitatea de a obține consensul fără a face uz de forță.
Aceasta exprimă în același timp și legitimitate, adică recunoașterea de către majoritate că acea

2
Ibidem, p 79.
3
Ibidem, p 85.
3
persoană poate decide în numele lor și acea decizie ve fi respectată. Lipsa legitimității ăn
schimb, poate duce la conflicte și la nesupunere. Pentru a preveni aceasta, autoritatea trebuie
reînnoită permanent. Un element ce poate conferi autoritate este competența definită drept
„capacitatea de a stăpâni un anumit mediu relațional”4. De asemenea ea implică o bună
gestionare, exercitare și distribuție a puterii, din partea celui care o deține.
Competența este elementul care a căpătat o importanță majoră în evaluarea liderilor
de-a lungul timpului, fie ei politici sau deținători ai puterii economice. Aceasta presupune o
gamă de calități precum abilitatea de a comunica, de a deține arta negocierii, de a evita
aroganța, de a cultiva compromisul, şi de fi capabil de a lua decizii. În politică, mai recent
decât în alte medii, s-a produs o tehnologizare și specializare; spre exemplu apariții recente şi
totuşi des întâlnite ca tehnocratul („profesionistul puterii”) și expertul politizat. Deținerea
competenței ca personaj politic, pleacă dintr-o „specializare funcțională” care poate permite
liderului să rezolve probleme și să prevadă rezultate, dintr-o „stăpânire a relațiilor cu mediul”
care să se poate asocia cu o bună „comunicare” și cu „capacitatea de a utiliza regulile
organizației”. Competența omului politic, ca și puterea pe care el o deține trebuie canalizate în
sensul interesului comunității și nu a conservării ei ori a susținerii unui grup redus ce deține
un alt tip de putere. Pe lângă acestea, tehnocratul trebuie să aibă „vocație pentru politică,
precoce sau tardivă”, o lungă carieră și competență politică.
Din nevoia oamenilor de a înțelege prin ce mijloace puterea le influențează existența,
ei tind să o „personalizeze”, concentrând în mâna unei singure persoane (șef, lider, împărat,
rege, președinte) funcțiile și manifestările relațiilor de putere. În special în perioade de criză,
atracția maselor față de omul care „concentrează și simbolizează”5 puterea, crește, el fiind
văzut drept Erou ori Salvator. În perioadele normale de guvernare, procesul de personalizare
creează lideri.
Această nevoie de personalizare a puterii variază în fucție de tipul de cultură politic și
de nivelul de educație al poporului, ca instanță care își alege conducătorul și asupra căruia se
resfrâng efectele manifestării puterii. Astfel, acolo unde cultura patriarhală (paternalistă)
predomină, personalizarea puterii va fi mai puternică și mai des întâlnită de-a lungul istoriei.
Atracția față de acest proces facilitează apariția cultului personalității, ale cărui rezultate
depășesc nevoia psihologică de a asocia puterii o personă vie ce poate fi reperată, ci mai
degrabă răspund orgoliului liderului de a se identifica cu un mit pe care ei înșiși îl creează.

4
Ibidem p 108.
5
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor și a instituțiilor politice, București, ed.
Comunicare.ro, 2007.
4
Mattei Dogan afirmă faptul că, „cultura politică înfluențează sistemul”, în timp ce Jean
Meynaud demonstrează că ea modelează fizionomia partidelor și a grupurilor. Astfel,
deducem că, o anumită tipologie va prefera un sistem autoritar, cu un lider aprope sacralizat.
Nu pot fi însă ignorate nici efectele pe care sistemul îl poate avea asupra culturii
politice, ca de exemplu performanțele slabe ce pot genera nemulțumiri și o scădere a
încrederii în instituții. Imaginea creată despre aceastea e demontată iar nevoia schimbării
devine puternică. Astfel, tocmai datorită schimbării mentalităților de-a lungul timpului, modul
de aplicare și folosire a puterii a suferit modificări majore.
Modul în care liderul sau personalitatea politică utilizează puterea pe care o deține, dar
și sursele de unde acesta își obține puterea, îl caracterizează și permite realizarea unei
clasificări. Aceasta reprezintă de fapt identificarea cu un „pattern” de acțiune politică și
specializarea pe un anumit rol. Virgil Măgureanu numește câteva ditre aceste posibile roluri:
6
„părintele, salvatorul, filosoful, criticul, modestul, liderul fermecător” care pot fi asociate
unor actiuni autoritare, conservatoare, reformiste sau revoluționare. Dincolo de această
aborbare dramaturgică, nu putem uita influența pe care personalitatea individului o are asupra
manifestării puterii. Referindu-ne la latura psihologică, pot fii întâlnite 4 tipologii: „tipul
sangvin, tipul coleric, tipul melancolic și tipul flegmatic” 7. Acestea pot fi asociate tipului de a
conduce (ideologiei) asupra căruia se resfrânge și pe care îl coordonează: tipul liberal,
democratic, autoritar sau dictatorial.
Unul dintre „conceptele des utilizate în raport cu viziunea despre un om politic, cu atât
mai mult atunci cand este vorba despre o personalitate, este cel de charismă, aspect poate prea
des utilizat și nu foarte corect” 8, în sensul că pare a fi rezultatul unui marketing politic bine
realizat (pentru societățile democratice) sau, la limită, al unui cult al personalității (în cazul
sistemelor totalitare)9. Ceea ce a ajuns sa reprezinte un personaj mai căutat în lumea politică și
încearcă să detroneze însă ipostaza charistamică a liderului, este însă ipostaza omului politic
profesionalizat, sau tehnocratului.
Dacă acceptăm că Rusia este încă un stat care deține suficientă putere la nivel global,
am putea spune că reprezintă un factor de decizie în problemele geopoliticii actuale. În
prezent Federația Rusă, a reprezentat baza U.R.S.S-ului și a luat naștere în 1991 după
dizolvarea Uniunii, până atunci o supraputere. În continuare însă, pozițiile pe care le ocupă în
evaluările statelor lumii o poziționează între primele 10 țări dezvoltate: este a opta putere
6
Măgureanu, Virgil, Sociologie politică, București, ed. Rao, 2006, p 269.
7
Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor si a instituțiilor politice, București, ed.
Comunicare.ro, 2007, p 146-147.
8
Magureanu, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii, București, ed. Rao, 2003 p 18.
9
Idem.
5
economică, după GDP-ul nominal, deține a șasea putere de cumpărare, alocă cel mai mare al
optulea buget pentru puterea militară, se află printre cele cinci țări recunoscute că dețin arme
nucleare și deține cea mai mare rezervă de arme de distrugere în masă.10 De asemenea era
membru al G8 și este membru G20, al Consiliului Europei, A.P.E.C., Comisiei pentru
Cooperare Economică, al Organizației de Cooperara Shanghai, și este membrul lider al
Bunastării Statelor Independente.
În „Declinul sau apoteoza puterii” este punctat faptul că „puterea se autoreproduce
întotdeauna în jurul unui lider11, iar astfel, spre exemplu Vladimir Putin poate fi considerat o
personalitate politică care deține o putere considerabilă, văzut fiind ca președintele Federației
Ruse pentru două mandate, iar în prezent Prim Ministru al acesteia, considerat în continuare,
cu mai mult sau mai puțin temei, a fi prima putere în stat.
Vladimir Vladimirovici Putin (7 octombrie 1952) ajunge al doilea președinte
postcomunist după o ascensiune rapidă și uimitoare pentru mulți în „funcții guvernamentale
de vârf, majoritatea având o foarte mică expunere publică”12. Din propriile mărturisiri, din „La
persoana întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin”, se poate spune că și-a ales viitorul optând să
urmeze facultatea de Drept, sperând că va intra în K.G.B., reușind să fie cooptat în cel de-al
patrulea an de facultate. Cariera sa în domeniul serviciului de informații a fost una
13
caracterizată de discreție deși poate părea, în special pentru occidentali, drept o pată neagră
în C.V-ul său. Totuși el afirmă că nu asocia poziției sale ideea de represiuni. ”Imaginea mea
despre K.G.B. se formase pe baza povestirilor romantice despre agenții secreți. Fară a
exagera, puteam fi considerat un produs reușit al educației patriotice a omului sovietic”.
Această socializare, în spiritul sovietic și într-un sistem totalitar a creat o bază iar
reverberațiile pot fi identificate prin modul în care se raportează la trecutul Rusiei.
Funcțiile pe care le-a ocupat, înainte de punctul major în cariera sa, dar după ce a
trecut ca agent K.G.B în rezervă, au fost: consilier al primarului Sankt Petersburg, Anatoli
Sobceak, guvernator adjunct, consilier la Kremlin pe probleme administrative, șef F.S.B,
varianta deghizată a K.G.B-ului, secretar al președintelui Consiliului de securitate. Acestea
erau caracteristice mai degrabă unui „funcționar în slujba statului”, nu a unui „om politic
obișnuit cu viața publică”.
Numirea sa de către Boris Eltîn, la conducerea guvernului a fost una neașteptată,
neacordându-i nimeni șanse să acceadă la poziția de președinte. Această trecere ar fi fost de

10
http://en.wikipedia.org/wiki/Russia, 10-01-2010.
11
Magureanu, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii, București, ed. Rao, 2003, p 14.
12
Jack, Andrew, Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor, ed. All, București, 2006.
13
Ibidem, p 44.
6
bănuit după două mandate consecutive ale lui Eltîn și imposibilitatea de a mai candida. La
aceasta se adună nivelul de impopularitate al acestuia și sănătatea tot mai problematică. La
preluarea mandatului de prim-ministru, era un necunoscut pentru majoritatea lumii politice și
electoratului, iar cei care îl cunoșteau nu-i acordau nicio șansă. Pierre Lorrain puncta: „Boris
Eltîn devora prim-ministrii. Vladimir Putin era al patrulea în 17 luni”14. La numirea din 9
august 1999, descrierea președintelui despre noul său prim-ministru îl arata drept „om capabil
să unească societatea”, „să asigure continuarea reformelor în Rusia”. Deși Pierre Lorain îi
găsește un defect în lipsa de carismă, multe din comportamentele și deciziile pe care le-a luat
din acest punct determină creearea și consolidarea unei imagini carismatice (sau mai degrabă
a unei personalizări a puterii), a unui lider cu care națiunea s-ar putea identifica dar care se
află pe o poziție superioară. Astfel nu numai numirea și susținerea pe care a avut-o din partea
lui Eltîn a contat, ci și capacitatea de a-și construi și face populară imaginea. Se sublinia chiar
faptul că „sprijinul lui Eltîn, acordat succesorului miruit cu mâna sa proprie, a părut mai
degrabă ca sărutul morții decât ca o susținere”.15
Un punct care a generat suportul majoritații rușilor pentru noul prim ministru a fost
campania militară din Cecenia, mediatizătă intens, într-un mod pozitiv de către mass media,
ce i-a conturat profilul unui lider „dur, hotărât și dinamic” 16 . Într-un astfel de moment, în
preajma anului nou, Eltîn își anunță demisia, numindu-l președinte interimar pe Putin. El
mărturisește că se considera nepregătit pentru această numire în „cea mai înaltă și ultimă
instanță”17, dar că sentimentul responsabilității e plăcut. Chiar în seara numirii, el apelează la
o „punere în scenă”, plecând alături de soția sa spre Gudermes, Cecenia, pentru a sărbători
trecerea în noul an alături de soldați. Renunțase pentru aceasta la o seară de gală la teatrul
Balșoi unde se aflau oamenii politici.18 Dincolo de curaj, el a dat dovadă că își respectă țara și
pe cei care o apără, că e un familist, atașat de soția sa și că se diferențiază clar de restul clasei
politice.
În anul 2000 Putin câștigă alegerile prezidențiale (cu 52%) începând al doilea episod al
tranziției postcomuniste a Rusiei - deceniul Putin - „al oligarhilor reduși sub tăcere nu de
instituții ci de liderul politic suprem, al ofensivei declarate în raport cu vecinătatea
imediată.”19. Într-o oarecare măsură el se poate identifica cu tipologia reformatorului, propusă
14
Lorrain, Pierre, Misterioasa ascensiune a lui Vladimir Putin, ed. Z 2000, București, 2001.
15
Lorrain, Pierre, Misterioasa ascensiune a lui Vladimir Putin, ed. Z 2000, București, 2001,
p43.
16
Jack, Andrew, Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor, ed. All, București, 2006.
17
Givorkyan, Natalya, Kolisnikov, Andre, Timakova, Natalia, La persoana întâi. Convorbiri
cu Vladimir Putin, ed. Enciclopedică, București, 2000.
18
Lorrain, Pierre, Misterioasa ascensiune a lui Vladimir Putin, ed. Z 2000, București, 2001.
19
Foreign Policy, nov-dec, 2009, p 61.
7
de Scwartzenberg, a omului care „poartă cu el toate greșelile trecutului, ca om crescut și
educat în propriul sistem a cărui perfecționare și-o propune”. El precizează că experiența pe
care a avut-o în Dresda (în Germania de est) l-a făcut să vadă ineficiența sistemului, și cum
acesta se poate prăbuși. Tocmai din acest motiv a demisionat din K.G.B., rămând însă o
perioadă în „rezervele active” .20
Portretul pe care și-l construiește Putin e unul antepus liderului care l-a numit. În
vreme ce Eltân era un tip sangvinic, impulsiv, agresiv, irațional, inactiv din cauza bolii sau
beției, Putin e „cumpătat, sănătos, energic, sănătos, evaziv, secretos și prudent. Este modest,
discret, împăciutor, un tehnocrat care preferă să se eschiveze responsabilităților și să amâne
luarea deciziilor, un antipolitician.”21 Faptul că pe alocuri trecutul său e șters, l-a ajutat să
construiască, cu ajutorul mass-mediei dar și a credulității rușilor, din sine un lider puternic
care a fost ales și pentru un al doilea mandat, în 2004.
Nimic nu e accesoriu ori lipsit de valoare în spectacolul pe care liderul îl pune în
scenă”22 pare să definească felul în care Putin se comportă și atuurile pe care le evidențiză.
Lipsa de siguranță inițială a compensat-o cu un discurs cu fraze scurte și limbaj vulgar,
apropiindu-l de ipostaza populistă. Faptul că practică sport îi accentuează ținerețea,
dinamismul și starea bună de sănătate: practicant de Judo din copilărie, el poate trece drept
persoană organizată și riguroasă, atracția față de ski îl apropie de portretele unor lideri
carismatici pe care Scwartzenberg îî identifică. Ipostaza de „soț bun” și tată însă, pe lângă
faptul că îl ajută să „corespundă mai bine stereotipurilor moralei tradiționale ”23 sugerează și
angajamentul și fidelitatea.
Viziunea sa economică e văzută drept una pragmatică și liberală, „relativ deschisă
pieței și investițiilor străine”, poate și din dorința de refacere a influenței Rusiei în lume.
Modul de introducere a schimbării este unul autoritarist și îngust. Unul dintre obiectivele sale
rămâne acele de a amplifica rolul pe care Federația Rusă îl deține atunci când se iau decizii
geopolitice, în special în ceea ce privește fostele țări din blocul U.R.S.S., neprivind cu ochi
buni implicarea S.U.A și a forțelor N.A.T.O. Pe durata mandatelor a consolidat forțele fostei
sale agenții și şi-a impus controlul asupra ministerelor de securitate - agențiile de aplicare a
legii, de apărare și militare.
Liderul care puncta multe dinzre aspectele liderului carismatic prezentate de
Scwartzenberg a utilizat intens marketingul politic în acest caz. Cartea „La persoana întâi.
20
Givorkyan, Natalya, Kolisnikov, Andre, Timakova, Natalia, La persoana întâi. Convorbiri
cu Vladimir Putin, ed. Enciclopedică, București, 2000, p 76.
21
Jack, Andrew, Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor, ed. All, București, 2006, p 45.
22
Schartzenberg, Roger-Gerard, Statul Spectacol, ed Scripta, București, 1995, p 121.
23
Schartzenberg, Roger-Gerard, Statul Spectacol, ed Scripta, București, 1995, 108.
8
Convorbiri cu Vladimir Putin” este considerată o bibliografie romanțată, cu goluri ce ascund
secrete... Secrete care definesc cariera de agent de informații, în special dacă e unul al
U.R.S.S. .
Totuși, Vladimir Putin critică totalitarismul și făgăduiește angajarea sa pe calea
democrației, dar adaugă: „Rusia nu va deveni o reeditare a, să spunem, Statelor Unite ale
Americii sau a Marii Britanii unde valorile liberale au adânci rădăcini istorice... Pentru Rusia
un stat puternic nu e o anomalie de care trebuie să te debarasezi. Dimpotrivă, e un izvor al
ordinii și o forță motrică pentru orice schimbare”. 24 De fapt, o problemă a Rusiei în momentul
în care a preluat conducerea, consideră el că o reprezenta lipsa stabilității politice și nevoia de
continuitate. Atunci numește echilibrul țării drept o prioritate.
Declarat de revista Time drept omul anului în 2007, la sfârșitul celui de-al doilea
mandat al său, Vladimir Putin reprezintă o personalitate pe scena politică internațională.

BIBLIOGRAFIE :
• Givorkyan, Natalya, Kolisnikov, Andre, Timakova, Natalia, La persoana
întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin, ed. Enciclopedică, București, 2000
• Foreign Policy, nov-dec, 2009

24
Jack, Andrew, Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor, ed. All, București, 2006, p293.
9
• Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor și a instituțiilor politice,
București, ed. Comunicare.ro
• Jack, Andrew, Rusia lui Putin. Toamna oligarhilor, ed. All, București,
2006, p293
• Lorrain, Pierre, Misterioasa ascensiune a lui Vladimir Putin, ed. Z 2000,
București, 2001.
• Măgureanu, Virgil, Declinul sau apoteoza puterii, București, ed. Rao,
2003.
• Măgureanu, Virgil, Sociologie politică, București, ed Rao, 2006.
• Schartzenberg, Roger-Gerard, Statul Spectacol, ed Scripta, București,
1995.
• http://en.wikipedia.org/wiki/Russia, 10-01-2010.

10