1.

1 Puterea politică ca fenomen social:

- Abordare de concept
- Istoricul evoluţiei conceptului

Ultimul deceniu al secolului XX am fost martori la schimbările social-politice fluctuante şi dezamorsate

din Republica Moldova, condiţionate de prăbuşirea spectaculoasă a totalitarismului, instituirea statului de drept
şi a democraţiei, însoţite de consecinţe nocive ale incertitudinii politice. Ultimele reclamă necesitatea unei
reevaluări ale conceptului de „putere politică” ca categorie fundamentală atât în aspectul său teoretic, cât şi al
peroraţiilor vieţii politice actuale.
Puterea politică, modul şi gradul de eficienţă în care ea este exercitată constituie un subiect de pregnantă
actualitate, ce trebuie examinate în termeni corespunzători, într-o manieră ştiinţifică, evitând tratările simpliste,
unilaterale şi echivoce.
„Puterea” ca noţiune generală, poate fi definită în diverse sensuri, printre care menţionăm următoarele:
abilitatea sau dreptul de a acţiona asupra unor colectivităţi; forţă de exercitare a autorităţii asupra altor indivizi
sau grupuri, colectivităţi mai mari; capacitate de a impune un anumit comportament, varietate a
comportamentului social, funcţie socială fundamentală, ce constă în adoptarea deciziilor privind ansamblul
societăţii, ca relaţie personală a subiectului puterii politice faţă de obiect.
Pentru a defini „puterea politică”, trebuie mai întâi să vedem ce ne dezvăluie fenomenul puterii
în ansamblul său. Lapidara trecere în revistă a celor mai semnificative opinii cu privire la putere atrage atenţia
asupra complexităţii problemei şi a riscului de a avansa o singură soluţie, care într-un caz final, aşa cum
susţinea Robert Dahl, ar putea da naştere inevitabil la o definiţie formală, ce nu s-ar putea aplica la probleme de
cercetare concretă.
Desigur, concurenţa între abordări, controversa punctelor de vedere şi chiar criticele reciproce
continuă şi astăzi, dar cu toate acestea în fiecare din ele se poate depista un grăunte raţional, anumite observări
şi concluzii. De acea autorul şi-a propus să efectueze în acest paragraf, un studiu complex şi multidisciplinar
asupra conceptului şi fenomenului „puterii politice”, care ar permite, aşa cum s-a exprimat S. Moscovici,
comunicarea dincolo de frontierele devenite permeabile şi arbitrare.
Primele încercări de definire a puterii au fost efectuate în tratatele marilor filosofi, aşa ca Platon,
Aristotel, Ibn-Haldun, Machiavele, Locke, Montesque, Hume, Hobbs. Pentru ei puterea are o caracteristică
funcţională, legată de necesitatea ordinii şi înţelegerii între oameni, de stabilirea echilibrului intern al statelor.
Conform concepţiei lui Platon, funcţia puterii constă în integrarea cât mai „organică” a fiecării stări sociale,
menţinerea echilibrului între acestea; Hobbs determina „puterea” ca mijloc de obţinere a bunurilor, de acea el
plasa pe primul loc tendinţa oamenilor spre obţinerea unei influenţe cât mai mari, dorinţă care încetează doar
odată cu moartea. O concepţie asemănătoare o are şi S. Niţşe, care afirma că însuşi viaţa este voinţa puterii.
Literatura de specialitate din diferite ţări denotă o confruntare teoretică dintre diferite doctrine social-
filosofice în problema puterii. Timp de aproape o jumătate de secol în studiile de profil din URSS şi alte state
socialiste, s-a dat o interpretare unilaterală şi deformatoare a definirii puterii, în lumina teoriei marxiste,
criticând şi respingând celelalte teorii, care în opinia autorilor cu orientări antimarxiste erau mult mai aproape
de adevăr, de realitate, în surprinderea trăsăturilor acestui fenomen politic atât de complex. Ultimii susţineau şi
susţin că în partea socialistă a lumii studiul puterii politice era marcat de slogane marxiste, ori pseudomarxiste,
ori de propagandă de partid simplistă, rudimentară şi fără nici un conţinut cât de cât analitic.
Marxismul tratează puterea de pe poziţii de clasă, unde clasa dominantă o conduce pe cealaltă clasă.
Teoria marxistă defineşte puterea ca un conglomerat de instituţii, ce exprimă interesele clasei dominante, ca
funcţie a grupelor sociale formale şi neformale, a societăţii în ansamblu. Societatea, cum menţiona F. Enghels,
generează aşa funcţii generale fără de care ea nu poate exista. Oamenii meniţi să îndeplinească aceste funcţii, au
interese speciale, contradictorii intereselor celor care i-au împuternicit: astfel ei devin independenţi şi apare
statul. Sunt mai mulţi teoreticieni care susţin că raportarea puterii politice exclusiv la rolul clasei dominante în
deţinerea acesteia, este o viziune prea simplistă, că puterea politică nu poate fi definită în mod univoc ca
instrument al unei singure clase.
Abordările contemporane ale problematicii puterii încearcă să surprindă din viziuni diferite
complexitatea acestui fenomen. Pentru a înţelege mai clar esenţa puterii politice ca fenomen social, considerăm
că este oportună necesitatea analizei succinte a celor mai importante concepţii şi teorii cu privire la putere:
1. Abordarea sociologică (Max Weber) susţine că puterea este capacitatea unui individ A de a-şi impune
propria voinţă în condiţii sociale speciale, în pofida opunerii din partea individului B. La baza relaţiilor de
putere stă dihotomia conducere – supunere. El susţine că există mai multe posibilităţi de a-ţi impune voinţa,
deoarece totalitatea de trăsături ale individului, precum şi posibilele îmbinări de circumstanţe pot forma poziţii
în urma cărora voinţa individuală să fie supusă. Deţinerea puterii îi acordă prestigiu subiectului ei, adeseori
schimbând simţitor poziţia sa în ierarhia socială. Orice putere se sprijină pe „aparatul administrativ” şi pe
credinţa în legitimitatea acestui aparat, datorită căruia puterea acţionează asupra întregului sistem de relaţii
sociale
2. Abordarea structural-funcţionalistă (T. Parsons) – puterea e capacitatea de a lua decizii şi de a le
asigura îndeplinirea, precum şi abilitatea societăţii de a-şi mobiliza resursele pentru a-şi atinge scopurile
comune. Parsons caracterizează puterea ca o relaţie între subiecţii inegali, comportamentul cărora e condiţionat
de rolurile sociale pe care le îndeplinesc.
3. Abordarea sinergetică (G. Balandier) – puterea ca rezultând pentru orice societate din necesitatea de a
lupta împotriva entropiei ce o ameninţă cu dezordinea, aşa cum ea ameninţă întregul sistem.
4. Abordarea psihoanalitică (G. Lasswell)- tratează puterea ca capacitate de a influenţa asupra indivizilor
insistînd asupra faptului că puterea e deţinută de cel ce dispune de capacitatea de a impune pe cineva să se
supună. Pentru Lasswell, puterea e o modalitate a individului de a-şi înfrânge auto-aprecierea joasă, ce duce la
schimbări atât individuale, cât şi a mediului său.
5. Teoria determinismului social (O. Compt; A. Durkheim) – societatea, instituţiile ei, ca produse ale
activităţii oamenilor, se transformă în putere ce orientează dur comportamentul individului. Aici îl putem
menţiona şi pe L. Biurdo, care interpretează puterea ca însuşire a societăţii.
6. Teoria behevioristă (C. Merriam)- comportamentul indivizilor e determinat de setea lor de putere, ce
reprezintă o caracteristică naturală a lor. Prin comportamentul său, subiecţii puterii încearcă să schimbe
comportamentul altor indivizi.
7. Conceptul psihologic (N. M. Korcunov) – puterea este forţa determinată nu de voinţa celui ce conduce,
dar de conştientizarea dependenţei din partea celui condus.
8. Conceptul podonic (Dj. Catlin) – puterea ca ceva esenţial, purtătorul căreia e individul luat aparte,
anume tendinţa lui de a supune alţi indivizi. Puterea e motivul principal al activităţii politice a individului.
Observăm că unele concepţii sunt expuse la macronivel (de exemplu, funcţionalismul lui Parsons, pe când
altele sunt expuse la micronivel (sociologia lui Weber), însă, cu toate acestea momentele de bază ale tuturor
conceptelor coincid.
Din cele menţionate mai sus putem conchide că sunt numeroase teorii şi concepte ce abordează puterea,
însă ele de cele mai multe ori elucidează doar unele aspecte ale fenomenului „puterii” în integritatea sa. Pentru
ca definiţia „puterea politică” să fie completă, ea trеbuie să cuprindă esenţa, originea, funcţiile, trăsăturile
caracteristice, perspectiva dezvoltării fenomenului „putere politică”, principiu ce nu este respectat de către toţi
cercetătorii. De acea considerăm necesară reevaluarea critică a definiţiilor dogmatice ale puterii, începînd cu
reproşuri la adresa definiţiei marxiste. Nu e corect să definim puterea ca un instrument de dominaţie politică, de
constrângere şi represiune al claselor dominante. E cunoscut faptul că constrângerea e folosită în ultimul rând,
după ce au fost folosite toate celelalte forme de influenţă a puterii: cea morală, ideologică, economică.
În al doilea rând, puterea nu poate fi interpretată doar prin prisma dihotomiei conducere – supunere, sau a
celei de comandament-ascultare, deoarece motiv al ascultării pot fi şi conformismul, legalismul, oportunismul,
consensul reciproc, consideraţiunea, solidaritatea.
În al treilea rând, purtătorul puterii nu este doar individul, ci şi grupele sociale, elita politică care prin
îndeplinirea anumitor funcţii sociale speciale li se atribuie puterea.
În al patrulea rând, puterea de stat se divide în putere legislativă, executivă, judecătorească. Aceste puteri
sunt independente una faţă de alta şi sunt alcătuite din reprezentanţii diverselor grupe sociale. Separaţia
puterilor nu permite unui singur grup social să monopolizeze puterea statului. De aceea, nu e corect să se afirme
că puterea politică e reprezentată de o singură grupă socială.
Marea diversitate a definiţiilor cu privire la putere, poate fi redusă în fond la o singură formulă
interpretativă, care arată că puterea politică este universală, imanentă socialului, conferă autoritate unui ordin şi
constă în capacitatea elitei politice de a-şi realiza voinţa sa prin împărţirea, distribuirea relaţiilor de putere şi
prin codificarea normelor de drept necesare formării ordinii sociale pe care o doresc. Puterea este un mecanism
de reglare a relaţiilor sociale, capacitatea diriguitorilor de a-şi impune voinţa în organizarea şi conducerea
societăţii.
Considerând definiţia puterii politice formulată mai sus acceptabilă în cercetarea noastră, în care
fenomenul puterii politice şi al ordinii sociale se împletesc reciproc, e necesar să menţionăm că „puterea
politică” e categoria fundamentală de studiu a ştiinţelor politice în particular, dar totodată ea nu este străină nici
altor discipline socio-umane. Aşa de exemplu, făcând analiza puterii politice, G. D. Lasswell, consideră această
categorie una centrală în ştiinţele politice. Când vorbim despre ştiinţa politică, atunci avem în vedere ştiinţa
despre putere. Câmpul de manifestare a puterii este, însă, mult mai larg decât cel al politicii, cuprinzând atât
viaţa socială, relaţiile umane, cele economice, sfera relaţiilor spirituale. Toate datele experimentale ale ştiinţei
politice sunt acţiuni interpretate ca influenţă şi determinare a altor acţiuni.
Unii cercetători cu renume fac analogie dintre rolul puterii în sistemele politice şi cel al banilor în
sistemele economice (T. Parsons), sau cel al energiei în fizică (B. Rassel). Deci, E. Veatr este cu totul aproape
de adevăr prin afirmaţiile sale că lupta pentru putere şi realizarea ei sunt problemele de bază de care se ocupă
ştiinţele politice.
Reieşind din aceste caracteristici ale puterii politice constatăm că există o multitudine de probleme care
se înscriu în aria de manifestări a acestui fenomen social – politic. În continuare ţinem să atragem atenţia asupra
unor subiecte puţin studiate legate de puterea politică şi fenomenele care o însoţesc. Aşa, de exemplu, nu
întotdeauna este evident caracterul ambivalent al puterii politice: pe de o parte ea se manifestă ca un mecanism
necesar de conducere cu societatea, iar pe de altă parte ca funcţie ce poate duce la excese.
Rămîne de elucidat mai temeinic corelaţia între lupta pentru putere şi însăşi esenţa fenomenului puterii
politice (ca obiect al analizei politologice). Lasă mult de dorit analiza fenomenului „puterii politice” prin prisma
veridicităţii sale, deoarece datele realităţii şi cele ale ştiinţei nu întotdeauna corespund. Urmează să se mai
insiste asupra analizei mecanismelor acceptării puterii politice, care depind în mare măsură de starea şi nivelul
culturii politice a cetăţenilor. Aici un rol important îl au reprezentările colective despre raţionalitatea şi
legitimitatea instituţiilor puterii. Şi, desigur, necesită o atenţie deosebită analiza trăsăturilor specifice puterii
politice de tranziţie de la un sistem politic totalitar spre unul democrat.
Este de subliniat că în viaţa unei societăţi normale există o legătură imanentă a politicului, socialului şi
economicului. În perioadele de tranziţie această legătură dintre cele trei domenii principale ale vieţii sociale este
adeseori puternic zdruncinată.
Puterea politică e relaţională, specificată printr-un mod aparte de expresie a raporturilor umane, menite să
determine mai mult sau mai puţin cuprinzător socialul, conduitele altor oameni. Puterea politică apare ca un
mod de relaţii între forţele social-politice. Ca relaţie socială asimetrică exerciţiul puterii politice implică tranzacţia,
competiţia, supravegherea şi tatonarea permanentă şi reciprocă dintre parteneri, respectiv dintre guvernanţi şi guvernaţi.
Lucrurile se petrec, pe undeva, asemănător ca într-un joc, în care sportivul mai abil conduce „ostilităţile” şi îi impune
partenerului majoritatea mutărilor, dar nu poate face abstracţie de mişcările lui imprevizibile, curajoase, sau сhiar absurde.
Intenţia prioritară a guvernanţilor este de a exercita puterea asupra întregului teritoriu ре саге trăieşte comunitatea precum şi
asupra tuturor domeniilor ce interesează viaţa socială (economie, ordine publică, sănătate, învăţământ, urbanism, cultură,
sport, relaţii externe etc.) Limitele de extensie a puterii politice şi competenţa ei pe linie orizontală, relaţiile dintre
principalii actori politici şi sociali, elită politică, reprezintă un atribut al guvernanţilor. Atribuţiile guvernanţilor sunt puse în
evidenţă şi prin alte dimensiuni ale puterii politice, precum dimensiunea verticală, ce reprezintă raporturile de genul elită
politică-mulţime; dimensiunea funcţională, ce reprezintă modul de manifestare efectivă a ordinii sociale. Pentru
fiecare din aceste dimensiuni, putem furniza suficiente exemple, cazuri concrete, individuale şi colective la
nivel statal. Asemenea dimensiuni, precum şi raporturile dintre ele, dovedesc fizionomia statului, existenţa sau
coexistenţa tuturor grupelor sociale, echilibrul dintre ele.

Puterea politică este potenţială, deoarece subiectul puterii(guvernanţii) este capabil să asigure ascultarea,
supunerea obiectului puterii (guvernaţilor), utilizând în acest scop diverse mijloace persuasive, dar şi de
constrângere. Pentru realizarea intenţiei concrete, relaţia de cauzalitate între subiect – obiect poate şi să
lipsească, puterea fiind liberă în probabilitatea de a-şi alege mijloacele de activitate.
Capacitatea inter-membri e specificată de faptul că relaţia de putere se realizează doar în direcţie
bidimensională, adică e necesară prezenţa în-afară de subiectul puterii, cea a obiectului puterii politice, membrii
societăţii. Puterea politică nu aparţine oamenilor care o exercită, ci instituţiilor politice, care o organizează şi îi
delimitează domeniul de competenţă.
Puterea politică are şi un caracter constrângător, care derivă, ca о necesitate, din funcţia ei reglatoare şi din nevoia
de ordine socială, indispensabilă exercitării actului de conducere asupra corpului social.
Reacţia faţă de decizia puterii politice într-o societate este destul de variată. De la o acceptare voluntară, sub motivul eficienţei
benefice a actului politic şi până la opoziţia declarată şi manifestă faţă de aceasta, se pot întâlni o diversitate de atitudini şi reacţii1.
Cu toate acestea, este о necesitate pentru putere dar şi pentru societate în ansamblul său, ca deciziile politice, mai ales când iau forma
unor comandamente juridice, să fie duse la îndeplinire.
Este de subliniat şi faptul că opoziţia faţă de actul de guvernare îşi are determinările şi în calitatea acestuia2 nu numai în structura
eterogenă a societăţii. De aici s-аг înţelege că puterea, care prin deciziile sale va crea mai multă satisfacţie în plan social, se va
confrunta cu mai puţină opoziţie.
Indiferent însă de situaţie, opoziţia faţă de decizia politică este, practic, inevitabilă, pentru că oricât s-ar încerca, nu se poate
dobîndi о satisfacţie socială unanimă. Din aceste motive puterea este nevoită să recurgă la mijloace de constrîngere. Mai
devreme sau mai târziu mijloacele coercitive vor şubrezi suportul social al puterii, apropiind-o tot mai mult de momentul
abdicării sau al răsturnării, sau chiar al înlăturării pe cale legală. Din aceste motive guvernanţii preferă să recurgă la mijloace

1
Zavtur A, Moşneaga V, Rusnac Gh, Puterea Politică şi conflictul social (studiu istorico-politologic) - Chişinău, 1999, p. 99
2
Almond G.A. Cultura civică. Atitudini politice şi democraţie în cinci naţiuni - Bucureşti, 1996, p. 64.
persuasive pentru a dobândi ascultare şi supunere faţă de deciziile sale. În acest scop ei cultivă ideea supunerii faţă de
putere ca о necesitate pentru stabilitatea şi tăria comunităţii. Totuşi, atunci când argumentele de ordin raţional şi afectiv
nu sunt suficiente pentru ca populaţia să se supuna deciziei guvernanţilor, ei ameninţă cu utilizarea mijloacelor coercitive sau le pun
efectiv în mişcare.
ABORDAREA CONTEMPORANĂ
A PROBLEMATICII DEFINIRII PUTERII POLITICE
Studierea literaturii actuale de specialitate releva abordari diferentiate (politologice, istorico-filosofice,
sociologice, psihologice, comportamentale etc.) si de multe ori contradictorii ale problematicii definirii puterii,
inclusiv a puterii politice, determinate de multitudinea de orientari contemporane referitoare la acest subiect.
Explicatia acestei situatii consta nu numai în diversitatea metodologica cu care opereaza curentele teoretice ale
caror elemente esentiale ne propunem sa le abordam în continuare, dar mai ales în complexitatea modalitatilor
de manifestare a puterii, în general, a celei politice, în special.
Notiunea de putere este omniprezenta în discursul politic si în analiza politica. Dar, aidoma multora dintre
notiunile ce alcatuiesc vocabularul politic, si ea este definita si utilizata diferit de diversi analisti. Unii
comentatori contemporani au lasat sa se înteleaga chiar ca puterea este un concept esentialmente contestat, al
carui înteles si ale carui criterii de aplicare vor fi întotdeauna controversate. Cu toate dezacordurile privitoare la
modul cum ar trebui definita aceasta notiune, majoritatea analistilor admit drept continut minimal al ei
afectarea de catre un agent sau o institutie a atitudinilor si/sau actiunilor altora.
TEORII sI CONCEPŢII FORMALE
Definitiile formale ale puterii sunt specifice mai ales pentru unii reprezentanti ai scolii politologice americane,
între care Robert A. Dahl, Edward W. Lehman, Abraham D. Kaplan, James G. March, Roderick Bell, dar se
regasesc si în studiile altor cercetatori influentati de Max Weber, precum Kurt Holm, Gösta Karlsson etc..
Abordarea din perspectiva formala este înrudita cu cea psihologista si cu curentul behavioralist, care vor fi
tratate în cele ce urmeaza.
Efectele pe care un individ sau un grup le pot produce asupra unuia sau mai multor indivizi sau grupuri, fac ca
puterea sa fie definita, tratata ca influenta directionata si ca posibilitate de folosire a acestei influente,
respectiv prin capacitatea unui subiect (actor) politic de a impune altuia o anumita convingere sau actiune,
proiectata sau asteptata.
În lucrarea intitulata "Cine guverneaza? Democratie si putere într-o metropola americana" (New Haven,
1961), Robert A. Dahl a dat puterii, din aceasta perspectiva, o definitie simpla si aplicabila oricareia din
formele sale: "Puterea lui A (unde A este un individ sau un grup - n.n.) asupra lui B este capacitatea lui A de a
obtine ca B sa faca ceva ce n-ar fi facut fara interventia lui A". În context, puterea se prezinta ca o relatie
asimetrica (A are o putere mai mare asupra lui B, decât invers), desi relatia în cauza implica si ideea de
reciprocitate (B este, totusi, o fiinta libera, niciodata complet dependenta de A).
Conform Oxford, Dictionar de politica, esenta în ceea ce priveste expresia "A are putere asupra lui B" este: a)
A are efecte asupra optiunilor si actiunilor lui B; b) A are capacitatea de a schimba optiunile si actiunile lui B în
modul în care vrea sa o faca; c) A are capacitatea de a nesocoti opozitia lui B; d) relatia dintre A si B descrisa în
propozitiile a, b si c este parte a structurii sociale (nu în mod necesar structura sociala ca atare) si are tendinta
de a persista.
Analiza formala a conceptului de putere are, între altele, avantajul de a fi aplicabila la orice forma de putere si
de a face posibile eventuale masuratori ale cantitatii de putere. Dar ea are si dezavantaje. Cele mai
semnificative sunt urmatoarele:
- caracterul ei prea general (se poate aplica oricarui raport politic, economic, cultural, social etc. de influentare
si de dominare care apare între actorii sociali);
- nu permite sa se faca distinctia între putere ca relatie intentionala si constienta (posibilitatea si intentia
detinatorului puterii de a obtine rezultatele dorite) si influenta involuntara pe care fiecare din cele doua parti
ale relatiei (A - care exercita puterea si B - care este obiectul puterii) sau amândoua simultan o pot exercita;
- masurarea cantitatii de putere nu se poate face cu precizie, caci capacitatea lui A de a exercita putere asupra
lui B nu este constanta, ea difera în functie de actiunea la care A si B participa;
- trebuie relevat ca relatia de putere nu este numai specifica, dar si reciproca (A si B se pot influenta reciproc,
împotriva vointei lor);
- în contradictie cu realitatea, analiza formala exclude consensul dintre A si B în relatia de putere (se prevede
numai rezistenta lui B fata de A), neluându-se în calcul faptul ca relatia de conducere-supunere se poate realiza
cel putin cu consensul unei parti din cei care sunt condusi;
- este restrictiva (reduce teoretic raporturile de putere la numai doi actori, în dezacord cu numeroase situatii
practice, când numarul acestora e mai mare);
- nu face referire la continutul politic al proceselor legate de putere.
TEORII sI CONCEPŢII PSIHOLOGISTE sI BEHAVIORALISTE
Teorii si conceptii psihologiste. Teoriile psihologiste au anumite asemanari cu cele formale, în legatura cu
modul de abordare a definirii puterii politice. Asemanarile constau în: axarea pe studierea relatiilor dintre
membrii grupurilor sociale angrenate în problematica puterii; evidentierea, pe cale de consecinta, a naturii
relationale a acestui fenomen politic; încercarea de a gasi o schema elementara aplicabila la toate tipurile de
putere. Deosebirile constau în faptul ca definitiile psihologiste si behavioraliste pun accentul pe aspectele
subiective derivate din manifestarile puterii, între care si motivatiile diferitelor reactii ale actorilor sociali fata
de aceasta.
Bertrand Russel, unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai orientarii psihologiste, a definit puterea ca
".realizarea practica a efectelor dorite" - "intended effects" ("Puterea. O noua analiza sociala" - Londra,
1938). Puterea a fost definita, într-un mod asemanator, de Harold D. Lasswell (potrivit opiniei sale, exprimate
în lucrarea "Putere si societate" - Yale University Press, 1951, puterea este "capacitatea individului sau a unui
grup de indivizi de a modifica comportamentul altor indivizi sau grupuri în sensul dorit de el"), Kurt Lewin,
Erich Fromm, Theodor Adorno etc..
Cercetatorii în cauza, ca si alti reprezentanti ai acestor curente de gândire politica, au facut, în lucrarile lor,
observatii pertinente, dar au exagerat, mai ales, influenta factorilor psihologici asupra actiunii si atitudinilor
politice, legitimitatii puterii, participarii la procesul decizional, selectionarii si evolutiei cadrelor politice,
mecanismelor de formare, actiune si influentare a opiniei publice în raport cu puterea. Consecinta acestui mod
de abordare a problematicii fenomenelor politice, în general, a puterii, în special, a fost explicarea, interpretarea
lor unilaterala, limitata la cauze de natura psihologica. Harold D. Lasswell ("Psihopatologie si politica",
"Putere si personalitate") si Theodor Adorno au prezentat, astfel, în unele din lucrarile proprii, frustratiile drept
fenomen generator al fenomenelor politice, inclusiv al puterii.
Teorii si conceptii behavioraliste. Orientarea behavioralista în analiza puterii si a celorlalte fenomene politice
(ca varianta a psihologismului), reprezentata, între altii, de Herbert A. Simon si Edward A. Shils, considera ca
puterea reprezinta un tip deosebit de comportament care are posibilitatea modificarii altor comportamente (ex.
comportamentul lui A cauzeaza comportamentul lui B). Conform behavioralismului, care releva o viziune
mecanicista asupra acestei teme, puterea se manifesta ca o relatie de influentare a comportamentului unui
actor social de catre altul: "exercitarea unei puteri este o relatie în care un actor A încearca în mod vizibil si
observabil de a-l incita (determina - n.n.) pe un actor B sa faca ceea ce vrea A, lucru pe care B nu l-ar fi facut
în alte circumstante. Daca tentativa de putere a lui A reuseste, atunci spunem ca el are putere asupra lui B în
ceea ce priveste conflictul particular asupra caruia ei erau în mod deschis în dezacord".
Spre deosebire de orientarea psihologista, care a îndrumat cercetarea fenomenelor politice spre analiza
impulsurilor subiective, behavioralismul a pus accentul pe cercetarea empirica si pe tehnici cantitative,
respectiv pe observatie, experiment si pe cuantificare, în studierea comportamentului politic.
Desi behavioralismul a adus cu sine perfectionarea metodelor si tehnicilor de investigare si a initiat cercetarea
din perspectiva matematica a comportamentului politic, el a îngustat cercetarea fenomenului puterii prin
reducerea analizei acestuia la un singur factor: cel comportamental. În conceptia behavioralista,
comportamentul reprezinta elementul-cheie în analiza politica, efortul de cercetare vizând atitudini si actiuni în
situatii concrete. Analiza fenomenelor politice, în aceasta viziune, acorda atentie comportarii politice a
persoanelor si grupurilor, în loc sa studieze caracteristicile institutiilor politice si cadrul lor normativ (de ex., se
considera ca este mai important studiul comportamentului parlamentarilor, decât analiza structurilor
parlamentului). Ea ramâne însa limitata de unilateralitatile empirismului, psihologismului, de abuzul
extrapolarii de la scara micro- la cea macropolitologica, precum si de excesele cuantificarii, ale "miniaturizarii"
si "atomizarii" analizei.
Miscarea behavioralista a reorientat preocuparile din domeniul stiintei politice, dar a generat si contrareactii,
îndeosebi datorita alunecarii spre o activitate de colectare de date fara o interpretare teoretica explicita. Dupa
1970, a urmat o faza post-behavioralista care a redus preocuparea pentru studiile de ordin cantitativ. În replica,
s-a cerut realizarea unui echilibru între abordarile teoretice si studiile concrete cantitative.
ORIENTAREA STRUCTURAL - FUNCŢIONALISTĂ
Adeptii orientarii structural-functionaliste, între care Talcott Parsons, Gabriel Almond, V.G. Runciman, insista
asupra dimensiunii teleologice si functionale a definitiei puterii. În aceste cazuri, puterea este interpretata din
perspectiva mobilizarii indivizilor pentru atingerea unor scopuri, acceptate sau impuse, asa cum releva, de
exemplu, Talcott Parsons. În studiul intitulat "Asupra conceptului de putere politica" (aparut în lucrarea),
sociologul american a aratat ca puterea este "Capacitatea generalizata de a obtine ca unitatile apartinând unui
sistem de organizare colectiva sa-si achite obligatiile.prin aportul lor la scopurile colective".
Cu toate meritele în promovarea unei metodologii moderne de investigare a fenomenelor politice, dar si de
analiza a structurii si de relevare a performantei functionale a sistemului politic, teoriile functionaliste ofera o
viziune statica, conservatoare si putine informatii despre natura acestor fenomene si mai ales a puterii (analizele
facute insista pe modul de functionare a puterii, ca parte componenta a sistemului politic, în detrimentul
explicarii cauzelor acesteia).
TEORII sI CONCEPŢII SOCIOLOGICE
Reprezentantii acestei orientari au fost preocupati de studierea structurilor si proceselor sistemului politic,
inclusiv a puterii politice, din perspectiva sistemului social global, respectiv a sociologiei politice, ca ramura a
sociologiei si teren de confluenta a acesteia cu politologia (stiinta politica). Data fiind complexitatea interna a
fenomenului puterii si a interconditionarilor sale cu alte fenomene sociale, abordarea puterii politice prin prisma
sociologiei politice este apreciata de unii specialisti din domeniu ca fiind benefica pentru cercetarea politica
contemporana. Între cei mai de seama reprezentanti ai acestui curent de gândire îi putem mentiona pe Jean-
William Lapierre ("Eseu asupra fundamentului puterii politice"), Robert Bierstedt ("Ordinea sociala", New-
York, 1974), Georges Burdeau ("Tratat de stiinta politica") etc..
Este semnificativ ca Jean-William Lapierre a definit, din aceasta perspectiva, puterea politica ca fiind "functia
sociala care consta în a lua decizii pentru ansamblul societatii globale (sau societatea civila) si a le asigura
executarea prin autoritatea suverana si suprematia puterii politice".
Analizele efectuate de cercetatorii mai sus-mentionati au avut meritul de a releva specificul puterii politice prin
situarea ei la nivel macrosociologic, raportând-o la ansamblul fenomenelor politice si sociale. Conceptiile
sociologice au avut de câstigat sub aspectul rigorii stiintifice ca urmare a relevarii raporturilor dintre puterea
politica si conceptele (fenomenele) sale corelative (autoritate, forta, legitimitate, influenta, prestigiu).
ORIENTAREA ESENŢIALIST - FENOMENOLOGICĂ
Trasatura comuna a conceptiilor, de altfel, destul de eterogene care fac parte din aceasta categorie este
considerarea politicului si a puterii "în sine", respectiv ca esente a caror legitimare se autoîntemeiaza, fara
necesitatea raportarii la un context social dat. Reprezentantii de marca ai acestei orientari, printre care Bertrand
de Jouvenel ("Despre putere", Paris, 1972), Amitai Etzioni ("Societatea activa. O teorie asupra proceselor
societale si politice", New-York, Londra, 1968) si Julien Freund ("Esenta politicului", Paris, 1965) au realizat,
în operele lor, studii ample si temeinice cu privire la problema puterii politice, care se bucura de un binemeritat
prestigiu în cadrul gândirii politice contemporane.
Ei releva, totusi, ca puterea are mai curând o dimensiune anistorica, evolutia acesteia realizându-se potrivit unei
legitati proprii, fara a fi conditionata de schimbarile sociale. Desi nu poate fi contestata contributia pe care
cercetatorii mentionati au adus-o la analiza unor manifestari specifice puterii sau fenomenelor corelative
acesteia, concluziile teoriilor lor sunt pesimiste. Bertrand de Jouvenel considera ca, pe masura evolutiei sale
istorice, puterea exercita presiuni si constrângeri care impieteaza asupra planului social, sub acoperirea
controlului realizat de ea în numele democratiei. Julien Freund ajunge la concluzii cu caracter conservator,
potrivit carora cea mai buna strategie a puterii este mentinerea ordinii sociale si nu identificarea de solutii
pentru adaptarea acesteia la nevoile sociale aflate într-o permanenta dinamica.

TEORII sI CONCEPŢII CONFLICTUALISTE

În alte situatii, puterea este definita prin constrângere (coercitie), asa cum este cazul teoriilor conflictualiste.
Acestea au pus în prim plan caracterul coercitiv al puterii politice, respectiv impunerea sa de catre grupurile
dominante asupra celor dominate pentru realizarea propriilor interese.
Este relevanta, în acest context, conceptia lui ("Economie si societate"), care, în lucrarea arata ca "puterea
înseamna orice sansa folosita pentru a-ti impune propria vointa în cadrul unei relatii sociale, chiar împotriva
unor rezistente si indiferent de elementele pe care se bazeaza aceasta sansa". Definitia weberiana a puterii,
poate cea mai frecvent citata, a reprezentat un model pentru numerosi cercetatori. Ea presupune o referire clara
la conflictul deschis dintre persoana supusa si putere, manifestat sub forma rezistentei (opozitiei declarate a)
celei dintâi fata de cealalta. O asemenea abordare (de natura relationala) face ca puterea sa fie pusa în relatie cu
statul, care, prin sistemele sale complexe de determinare institutionala, este detinatorul legitim al constrângerii.
Unul din elementele de baza ale teoriilor conflictualiste este "conceptul de suma nula" al puterii (Talcott
Parsons) sau teza "caracterului (ei - n.n.) limitat", elaborata de R.S. Lynd, care releva ca într-o societate data
exista o cantitate limitata de putere, astfel ca orice extindere a puterii unui grup se face în detrimentul puterii
altuia.
Sociologul francez Raymond Aron a analizat, de asemenea, puterea sociala în sensul de porunca sau
constrângere venita din partea unui individ sau grup social ("Democratie si totalitarism", Paris, 1965).
Un exemplu semnificativ îl constituie si teoria marxista clasica, care a subliniat functia principala de dominatie
de clasa a institutiilor politice, mai ales a statului, caracterul istoric si fundamentele economice ale distribuirii
puterii în societate.
Mergând pe o linie asemanatoare, Antonio Gramsci a relevat, ulterior, strategia claselor conducatoare de a-si
impune "hegemonia" asupra maselor prin intermediul institutiilor culturale. În context, proletariatul occidental
putea înfaptui revolutia socialista doar în masura în care obtinea hegemonia, respectiv se elibera de cultura
burgheza si promova o cultura proprie. Pentru a învinge, proletariatul trebuia sa devina liderul intelectual al
societatii, la fel cum procedase burghezia în perioada ascensiunii ei politice. Revolutia socialista era
considerata, astfel, o problema de emancipare culturala si nicidecum una tehnica de preluare a puterii.
În acelasi context, Louis Althusser a aratat rolul pe care îl au "aparatele ideologice ale statului" în mentinerea
structurilor de dominatie existente în societate.

TEORII sI CONCEPŢII CONSENSUALISTE

Cercetarile efectuate în domeniile politologiei si sociologiei politice, cu referire la bazele si functionarea
puterii, s-au materializat si în teoriile consensualiste, respectiv acelea care accentueaza capacitatea puterii de a
integra sau agrega societatea, prin punerea de acord, în consens a partilor sale distincte, ca urmare a unor
necesitati functionale. Puterea politica constituie, în acceptiunile reprezentantilor acestor teorii, un instrument
esential prin intermediul caruia orice comunitate umana îsi organizeaza si gestioneaza activitatile destinate
supravietuirii. Consensualismul a pus accent pe faptul ca puterea politica vizeaza coordonarea activitatilor de
interes general, asigurarea ordinii si continuitatii sociale. El a acordat o atentie speciala functionarii puterii
(conditii, forme, tipologii) si mai putin mecanismelor erodarii si transformarii acesteia.
Unul dintre cei mai de seama adepti ai acestei orientari a fost Alexis de Tocqueville, care, în lucrarea "Despre
democratie în America" arata ca exercitarea puterii, într-un sistem democratic, se întemeiaza pe echilibrul
dintre fortele conflictului si cele ale consensului. Tocqueville considera ca societatea ar putea beneficia de pe
urma autoadministrarii locale si a dispersarii puterii prin crearea de asociatii voluntare ale cetatenilor, care sa
preia diverse responsabilitati sociale. Pentru a preveni instaurarea unui asa-numit "despotism democratic",
gânditorul francez releva ca este necesara o forta, constituita din presa si puterea judecatoreasca, care sa se
contrapuna puterii de stat.
În acelasi context, poate fi mentionata si conceptia lui Seymour M. Lipset (Sociologie politica, 1959), potrivit
careia democratia este un mecanism destinat adoptarii deciziilor de importante la nivel social, cu minimum de
forta si maximum de consens, în conditiile existentei unor grupuri cu interese conflictuale.
Maurice Duverger a fost, de asemenea, un promotor al consensualismului cu privire la fenomenul puterii
(lucrarea.). Potrivit conceptiei sale, puterea este un factor de integrare a unei societati diverse, inegalitare si
real-conflictuale, sprijinind finalitatile institutiilor statului.

PERSPECTIVA JURIDIST - INSTITUŢIONALISTĂ

Reprezentantii acestei orientari, între care se numara Jean Dabin ("Statul sau politicul", Paris, 1957),
Maurice Duverger ("Metode ale stiintei politice", Paris, 1959), Marcel Prélot ("Sociologie politica", Paris,
1973) etc. au redus perspectiva teoretica a puterii politice pâna la a considera ca statul reprezinta singura
ipostaza a acesteia, centrul în jurul caruia graviteaza întreaga viata politica. În afara faptului ca
institutionalismul nu delimiteaza în mod clar domeniile politic si juridic în abordarea problemei puterii, el nu
permite întelegerea rolului factorilor subiectivi, neinstutionalizati în realizarea acesteia, inclusiv al opiniei
publice în controlul puterii.
Perspectiva institutionalista ofera o imagine statica, chiar superficiala asupra fenomenului puterii,
neinsistând asupra proceselor sociale care stau în spatele structurilor formale ale acestuia. Abordarea puterii
politice exclusiv ca putere a statului nu ia în calcul rolul institutiilor politice nestatale (partidele politice, mass-
media etc.) care pot influenta uneori în mod decisiv procesul de organizare si conducere sociala.

TEORII sI CONCEPŢII CARE RELEVĂ PREVALENŢA FACTORULUI ECONOMIC ÎN

VIAŢA SOCIALĂ
Problematica definirii puterii politice a fost abordata si de asa-numitele teorii si conceptii ce releva rolul
hotarâtor al factorului economic în viata sociala. Potrivit acestora, puterea este produsul structurii grupale a
societatii, respectiv al gruparii oamenilor în structuri clasiale (clase), mai ales în functie de criteriul economic
(cantitatea si calitatea avutiei de care dispun). Puterea, cu toate componentele sale (conducerea, organizarea,
elaborarea si ordonarea deciziilor politice), a revenit, în aceste conditii, grupurilor dominante sub aspect
economic, care au devenit, astfel, grupuri guvernante. Cei mai semnificativi reprezentanti ai acestei orientari au
fost Karl Marx si Friedrich Engels.
Desi fenomenul puterii este în mod incontestabil legat de existenta economica a societatii (conducerea,
organizarea, elaborarea si ordonarea deciziilor politice sunt influentate de detinatorii pârghiilor economice),
importanta acesteia din urma nu trebuie absolutizata.
TEORII sI CONCEPŢII POLITICO-RELIGIOASE
Abordarea din perspectiva neotomismului politic sau existentialismul crestin a conceptului de putere politica
face, între altele, referire la: caracterul "etern" abstract al politicului (lipsit de determinari concrete de ordin
istoric si social); caracterul "neutru" al puterii politice în raport cu dinamica realitatii sociale si necesitatea
subordonarii acesteia fata de categoriile de dreptate si "libertate", izvorâte din "vointa divina"; cauzalitatea
supranaturala, divina a puterii politice.
Jacques Maritain, unul din cei mai cunoscuti promotori ai doctrinei neotomiste, a încercat sa reînvie ideile
curentului tomist medieval privitoare la natura organizarii politice, sursa autoritatii, puterii si suveranitatii.
Maritain a relevat ("Omul si statul", Paris, 1951) ca dreptul poporului de a se guverna pe sine are ca "sursa
unica si imediata" vointa lui Dumnezeu, singurul caruia i se potriveste calificativul de suveran. Spre deosebire
de Jean Jacques Rousseau, care considera ca poporul este detinatorul unic si nemijlocit al puterii suverane,
Jacques Maritain a aratat ca suveranitatea este o putere "transcendenta si separata". Menirea statului este,
conform conceptiei sale, aceea de a asigura "dreptatea sociala", iar a puterii de stat - de a fi o suprastructura
impersonala, situata deasupra intereselor economice si social-politice ale maselor. Maritain a promovat un
"tomism deschis", interpretat ca un crestinism capabil sa faureasca o noua forma de civilizatie, întemeiata pe
ideea unui "umanism integral teocentric", care sa succeada capitalismului.
Gândirea politica a neotomismului a influentat unele miscari sociale din Anglia si S.U.A., care au recurs la o
întemeiere teologica a scopurilor urmarite.
Ratiunea puterii politice de a întrona "dreptatea sociala", respectiv de a fi rezultatul unor legi morale apriorice,
este întâlnita si în conceptia lui Claude Bruaire, unul din reprezentantii existentialismului crestin. În lucrarea
intitulata "Ratiunea politica" (Paris, 1974), Bruaire a aratat, într-un mod neconform cu realitatea, ca specificul
politic este rezultatul manifestarii legilor morale apriorice. Astfel, conform opiniei sale, ".esenta politicului este
existenta unei dreptati", iar scopul puterii politice este asigurarea dreptatii si, prin aceasta, a libertatii sociale.
Teoriile din categoria mentionata se bazeaza pe argumente si abordari nerealiste, în dezacord cu evolutia
relatiilor sociale: aparitia si functiile puterii politice nu sunt rezultatul vointei divine si nu îsi au originea în
ideile de dreptate sociala si libertate, ci, din contra, în nedreptatea si inegalitatea sociala.

PERSPECTIVA NIHILISTĂ
Reactiile nihiliste la adresa conceptului de putere politica s-au materializat, între altele, în doctrinele
anarhista si tehnocratica.
Anarhismul. Anarhismul a aparut în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, având un caracter eclectic si
cunoscând diferite variante. Între sursele sale de inspiratie se întâlnesc dialectica hegeliana (interpretata într-un
sens subiectivist-voluntarist), filosofia lui Johann Fichte, teoria dreptului natural si teoria contractualista a
statului (mai ales cea elaborata de Jean Jacques Rousseau), dar si unele din ideile socialismului utopic ale lui
Saint-Simon.
Ca doctrina si miscare politica, anarhismul urmareste abolirea pe cale revolutionara a statului si a oricarei alte
forme de autoritate si oprimare, pentru a le înlocui cu o societate de oameni liberi si egali, inspirata de o ordine
"naturala", spontana. Printre caracteristicile generale ale doctrinei anarhiste figureaza: individualismul
subiectivist si voluntarismul, exprimate în exaltarea autonomiei vointei individuale; opunerea federalismului
fata de organizarea statala; negarea sau ignorarea legilor sociale obiective; atitudinea ostil-negativa fata de
orice autoritate, putere, stat, ca si fata de orice organizare politica; apologia spontaneitatii revolutionare;
revendicarea revolutiei si a nimicirii imediate a statului.
Anarhistii clasici si contemporani nu se împotrivesc oricarei autoritati: multi dintre ei recunosc autoritatea
expertilor (ex. oameni de stiinta) în domeniul lor si autoritatea morala a deciziilor colective luate într-o maniera
democratica autentica. Critica lor este îndreptata spre autoritatea asumata, într-un domeniu, de oameni lipsiti de
competenta corespunzatoare; spre autoritatea care se extinde dincolo de domeniile particulare de cunostinte
spre a include întreaga existenta umana; si, mai presus de toate, spre autoritatea care tinde sa devina coercitiva,
sa reprime, sa îndoctrineze si sa ameninte (ex. statul, dar si alte forme ierarhice ale autoritatii: biserica, armata,
corporatii conduse de patroni capitalisti si, mai recent, birocratiile impersonale).
În prima etapa a dezvoltarii sale, respectiv în perioada "capitalismului industrial", anarhismul a fost
reprezentat de Max Stirner, Pierre Joseph Proudhon si Mihail A. Bakunin, de numele carora se leaga
transformarea anarhismului în miscare politica. O alta varianta este cea a anarhismului comunist, reprezentata
de Piotr A. Kropotkin, J. Grave, E. Malatesta.
Mihail Bakunin a militat pentru exproprierea capitalului si pentru administrarea de catre fiecare colectiv
de muncitori a propriilor mijloace de productie. În acest context, distributia bunurilor trebuia sa se faca prin
decizii colective, dar proportional cu munca depusa. Bakunin arata ca statul este principalul instrument de
asuprire a oamenilor si sursa fundamentala a inechitatii sociale. El considera ca lichidarea definitiva a
nedreptatii sociale se poate realiza prin desfiintarea oricarei forme de putere politica, în special a statului. În
lucrarea "Statul si anarhia" (1873), manifest teoretic al anarhismului colectivist, gânditorul rus releva, astfel, ca
atunci "Când statele vor disparea, unitatea vie, rodnica, binefacatoare, atât a regiunilor, cât si a natiunilor si a
internationalitatii, a întregii lumi civilizate, mai întâi, apoi a tuturor popoarelor Terrei, pe calea liberei
asocieri si a organizarii de jos în sus, se va dezvolta în toata maretia ei".
În conceptia lui Bakunin, organizarea societatii presupune formarea de asociatii în functie de circumstante si
unirea lor pe baza principiilor federative. Asociatiile functioneaza pe baze egalitare, astfel încât deciziile se iau
în unanimitate si nu prin votul majoritatii. Întrucât orice autoritate actioneaza în beneficiul unei minoritati
dominante, alternativa este cea a organizarii autonome si libere a unitatilor ce compun societatea.
Teoreticienii anarhisti clasici s-au opus radical principiilor colectivismului si comunismului, care,
conform opiniilor lor, împing la extrem deposedarea individului de catre societate. Anarhistii contemporani
(reprezentanti ai neoanarhismului, aparut dupa al doilea razboi mondial) au exaltat, la rândul lor, autonomia
vointei, individualitatea si spontaneitatea miscarii si au exprimat aversiunea fata de putere, dar si iluzia ca
societatea s-ar echilibra si ar deveni rationala în urma abolirii oricarei autoritati.
În societatea contemporana, anarhismul supravietuieste prin activitatea unor grupari marginale, teroriste sau a
miscarilor care militeaza pentru diverse obiective (feministe, pacifiste etc.). Elementul lor comun este opozitia
fata de autoritate, de puterea de stat.
Tehnocratismul. Doctrina tehnocratica, una din variantele contemporane ale teoriei elitelor, pleaca de la
teza rolului tehnicii ca factor primordial în viata sociala si de la necesitatea exercitarii puterii politice de catre
elitele tehnice. Tehnocratia a evoluat de la centrarea pe problemele organizarii optime a industriei la cele
privitoare la conducerea si organizarea integrala a societatii, la raportul dintre tehnica si politica si, mai ales, la
problematica puterii politice.
Potrivit conceptiilor unor autori ca James Burnham (în "Revolutia manageriala", 1940) si Helmuth Schlesky,
puterea politica ar trebui sa apartina nu factorilor politici (parlament, guvern), ci "tehnocratilor" (specialisti cu
înalta calificare în domeniile stiintific, tehnic, al managementului), care îi vor înlocui pe primii, la conducerea
statelor, printr-o "revolutie silentioasa" (stiintifico-tehnica, manageriala) realizata în structurile puterii politice.
Conceptiile acestora au fost reluate si aprofundate si de alti cercetatori, între care J. Monett, J.K. Galbraith, Z.
Brzezinski, Jacques Elull etc.. Jacques Elull ("Iluzia politica", 1965) a relevat, în context, ca ".puterea nu mai
este altceva decât utilizarea unui sistem tehnic, iar politica nu mai este decât o tehnica printre altele".
Teoria tehnocratica promoveaza transformarea rolului tehnicienilor din stare de fapt în stare de drept,
ceea ce ar permite construirea unei societati stiintifice, planificate rational. Postulând o rationalizare absoluta a
mecanismelor sociale, tehnocratismul prezinta, prin extensie, criteriile tehnico-economice drept conditii ale
eficacitatii tuturor sferelor sociale, inclusiv ale politicii; de aici concluzia ca societatea actuala ar putea trece de
la "sociostructura" la "tehnostructura", invocarea "tehnicizarii" politicului si, implicit, a disparitiei sale.
Ideologia tehnocrata contrapune conducerea tehnocrata, conducerii politice; contesta rolul partidelor politice si
al institutiilor burgheze traditionale în organizarea si conducerea societatii; sustine inutilitatea revolutiei sociale,
asociata cu teza depolitizarii si dezideologizarii; tinde spre o exagerare a implicatiilor revolutiei stiintifice si
tehnice asupra sistemului social si politic; consacra aparitia unei noi categorii sociale - intelectualitatea tehnica
(directori de productie, ingineri, administratori, supraveghetori etc.) capabila sa asigure o conducere impartiala,
deasupra intereselor de grup sau a celor politice.
Experienta istorica arata ca datele furnizate de stiinta si tehnica au un rol însemnat în fundamentarea deciziilor
politice, dar importanta lor, în acest sens, nu trebuie absolutizata. Cultul competentelor tehnice, care nu tine
seama de valorile politice, poate transforma societatea într-un câmp de experimentare, de genul unei inginerii
sociale, cu urmari care ar afecta exercitarea libertatilor democratice.
*
Trecerea în revista a demersurilor mai sus mentionate de abordare a fenomenului puterii politice releva
ca definirea acesteia nu este deloc facila. La o abordare realista, putem considera, totusi, ca una dintre cele mai
relevante definitii ale puterii politice este ".acea capacitate a unei instante sociale de a determina obiectivele
comunitare si de a le impune si realiza, gratie fortei de care dispune, gratie legitimitatii si încrederii pe care
oamenii o au în caracterul sau binefacator".
Dar definitia propusa - si orice alta definitie de acest gen - ramâne partiala. Preocuparea pentru precizia
terminologica, oricât de legitima ar fi, are si un revers: cercetatorul poate sa îngradeasca puterea într-un cadru
conceptual prea îngust. Iar acest risc este prezent în cazul puterii, careia, dincolo de pluralitatea manifestarilor,
trebuie sa-i recunoaştem caracterul - în mod ireductibil - multidimensional.

2. EVOLUŢIA TEORIILOR sI CONCEPŢIILOR REFERITOARE LA PUTEREA POLITICĂ,

ANTERIOARE PERIOADEI CONTEMPORANE
Evolutia ideilor si conceptiilor politice din antichitate si pâna în prezent releva ca puterea a fost si a
ramas elementul central al politicii, miza principala a tuturor competitiilor, tratativelor si conflictelor, precum si
instrumentul lor fundamental. Dezbaterile asupra puterii sunt la fel de vechi ca si reflectiile asupra unei forme
de guvernamânt sau alta, multe din ele reprezentând conceptualizari si descrieri ale unor conflicte desfasurate la
nivel politic în diferite societati.
 EPOCA ANTICĂ Problemele legate de puterea politica si de dominatie au fost abordate în mitologiile
vechilor popoare, în texte religioase sau în lucrari cu caracter juridic si filosofic scrise în antichitate de învatati
egipteni, babilonieni, chinezi sau indieni. Gândirea politica a Orientului antic nu s-a preocupat de crearea unor
teorii care sa explice fenomenul puterii, ci mai cu seama de relevarea principiilor în baza carora puteau fi
realizate scopurile practice ale unor guvernari eficiente (îmbunatatirea actului guvernarii, utilizarea mijloacelor
religioase pentru relevarea naturii divine a puterii si justificarea ei din punct de vedere moral, consolidarea
tehnicilor de dominatie, prevenirea si reprimarea actiunilor de nesupunere fata de putere etc.).
EGIPT. Între cele mai semnificative prime scrieri egiptene referitoare la exercitarea puterii politice
poate fi mentionata "Învatatura faraonului Achtoes II catre fiul sau Meri-Ka-re", datând probabil din timpul
dinastiei a V-a (cca. 2563-2423 î.Hr.) a Imperiului Vechi. Aceasta cuprinde sfaturi pentru un rege care va trebui
sa apere cu fermitate rânduielile traditionale ("Zeul cunoaste pe razvratit si-l pedepseste prin sânge"), dar sa
aiba grija si de popor pentru a preveni nemultumirile. Achtoes îi cere, astfel, lui Meri-Ka-re sa deschida celor
de jos drumul catre demnitati, sa faca dreptate, atâta vreme cât este pe pamânt, dar si sa-l distruga pe razvratit
pâna la stingerea numelui si a amintirii.
Un breviar de sfaturi politico-morale este si "Cuvântarea lui Amen-emhat" din dinastia a XII-a (2000-
1785 î.Hr.) a Imperiului vechi. Faraonul îsi consiliaza fiul cum sa guverneze, cum sa-si aleaga demnitarii, cum
sa-si organizeze si conduca armata, sa fie prudent ("pazeste-te de slujbasii tai, ca sa nu se întâmple neprevazut
vremuri de groaza"), sa cunoasca ce se întâmpla în tara, caci "norocul nu însoteste pe omul care nu stie nimic
din cele ce ar trebui sa stie".
"Poruncile catre Rekh-mi-ra", scrise în timpul dinastiei a XVIII-a (1580-1314 î.Hr.) a Imperiului Nou, sunt un
îndrumar în arta guvernarii, în care faraonul Tuthomis al III-lea da instructiuni vizirului sau: ".tu sa ai grija ca
totul sa fie facut.dupa lege.nu uita sa judeci cu dreptate. Este o hula împotriva zeului sa te arati partinitor".
MESOPOTAMIA. EPOCA BABILONIANĂ. De o importanta deosebita pentru reconstituirea gândirii
si organizarii politice babiloniene, care au abordat inclusiv problema puterii, este "Codul lui Hammurabi".
Aceasta consfinteste dreptul de proprietate, sclavia, reglementeaza raporturile dintre oamenii liberi, stabileste
statutul diferitelor categorii sociale. Sunt înscrise, de asemenea, toate situatiile conflictuale prevazându-se,
pentru fiecare în parte, solutionarea juridica.
INDIA. Spre deosebire de filosofia hindusa antica, caracterizata prin subtilitate, bogatie si complexitate,
gândirea politica este relativ simpla, omogena si lipsita de diversitate. Câteva din reperele ei semnificative,
privitoare la factorii angajati în jocul puterii politice, merita totusi mentionate.
Conceptele fundamentale ale gândirii politice hinduse sunt dharma (ceea ce este drept sau, în sens larg,
îndatoririle) si danda (cârmuirea, ce presupune, nu de putine ori, forta si pedeapsa). Din aceasta perspectiva,
unii gânditori au scris dharmasastras (tratate despre dharma), în timp ce altii au elaborat dandaniti sau
arthasastras (arthasastra desemneaza studiul modurilor de dobândire si de mentinere a unui teritoriu si de
promovare a prosperitatii lui).
Cele mai importante scrieri cu semnificatie politica din cultura vechii Indii sunt, fara îndoiala, "Legile
lui Manu" si "Arthasastra". "Legile lui Manu", opera a unei scoli de brahmani, redactata la începutul erei
noastre, este o creatie mai veche, care concentreaza experienta unei întregi istorii. În cadrul ei, sunt stabilite
locul si fixate atributiile fiecarei caste. Brahmanii (preotii) erau haraziti sa propovaduiasca Vedele, sa aduca
jertfe si sa primeasca daruri; ei erau conducatorii. Kshatriya (cavalerii) aveau menirea sa apere populatia, sa
faca daruri, sa învete si sa renunte la placeri. Vaisya (oamenii liberi) trebuiau sa creasca vitele, sa se ocupe de
agricultura, sa faca daruri, sa învete, sa faca negot si camata. Sudra (sclavii) "un singur lucru trebuie sa faca.si
anume: ei au primit porunca sa slujeasca fara pizmuire celelalte caste". Regele era responsabil de
supravegherea modului în care era respectata aceasta ordine sociala.
"Arthasastra", o carte de "învataturi pentru rege", atribuita lui Kautilya, primul sfetnic al regelui
Ciandragupta (sfârsitul sec. IV î.Hr.), este tot un codice de legi, care ofera amanunte despre organizarea statului
în timpul dinastiei Maurya, întemeiata de Ciandragupta (321-297 î.Hr.). Tratatul justifica despotismul accentuat
din perioada dinsatiei Maurya, stabileste sursele de venituri ale tezaurului regal, cheltuielile curtii, raporturile
sociale etc..
Pentru gânditorii hindusi, functia principala a regelui - detinatorul puterii supreme în stat - era
armonizarea si apararea supusilor 434d31e din cadrul comunitatii. Ceea ce însemna nu numai mentinerea
rânduielilor interne si a integritatii teritoriale, ci si promovarea spiritului de dreptate, încurajarea
mestesugurilor, a comertului, a prosperitatii, a artelor etc.. Regele era, în egala masura, inspiratorul conduitei
morale si factorul determinant al climatului moral din comunitatea sa. Astfel, comportamentul supusilor sai era
rezultatul nu numai al propriilor lor eforturi, ci si al eforturilor sale. În consecinta, el purta o parte din
responsabilitatea pentru conduita lor, revenindu-i, dupa caz, ceva din meritele sau din carentele lor morale sau
religioase.
 Privitor la structura si modul de functionare ale institutiilor puterii, între autorii hindusi se constata
putine diferente. Pentru toti, statul se compunea din sapte "organe" sau elemente - regele, ministrii,
comunitatea de teritoriu, fortificatiile, vistieria, armata si aliatii - organizarea fiecareia fiind foarte amanuntit
descrisa. Toti considerau ca exista patru moduri în care cineva se putea mentine la putere, si anume
persuasiunea, mita, intriga si forta. Aproape toti sustineau importanta unei functionarimi eficiente si
competente si a unei întinse retele de spioni. Toti admiteau ca regele era întru totul îndreptatit sa recurga la
fapte imorale (violenta, cruzime si minciuna) daca era necesar pentru protejarea comunitatii.
Vederi similare au fost împartasite si asupra problemei supunerii politice. Regele trebuia ascultat pentru ca el
garanta ordinea sociala si crea supusilor posibilitatea de a trai o viata disciplinata si morala. Multi autori hindusi
recunosteau ca regele era lipsit de legitimitate daca nu fusese încoronat dupa tipic, dar admiteau ca, daca-si
îndeplinea cum se cuvine îndatoririle regale, chiar si un uzurpator dobândea autoritate si merita ascultare.
Parerile erau împartite în legatura cu ceea ce trebuia facut în cazul când un rege devenea tiranic. Unii sustineau
sa i se dea în continuare ascultare, altii recomandau ca supusii sa paraseasca regatul, în fine, altii pledau pentru
înlaturarea sau chiar asasinarea lui.
CHINA. Gândirea politica chineza antica rivalizeaza cu cea din zona europeana, în privinta bogatiei si
diversitatii. Între nenumaratele teme abordate, exercitarea eficienta a actului guvernarii (a puterii politice)
ocupa un loc important.
Confucius. Confucius nu a fost doar întemeietorul, în sens restrâns, ci ordonatorul unor doctrine
preexistente, care au devenit punctul de referinta pentru confucianism - ideologie, religie oficiala a statului si
model de viata si de actiune pentru functionarii imperiali ai Chinei antice.
Doctrina confucianista, care ne-a parvenit prin intermediul discipolilor marelui învatat (Confucius nu a
lasat o opera personala) a fost înclinata spre privilegierea elementelor de stabilitate si ordine (în stat, familie si,
în general, în orice organism social) fata de factorii de schimbare. Din aceasta deriva importanta acordata
respectarii riguroase si apararii ordinii sociale si politice traditionale. În sistemul ordonat, ierarhic si rigid din
conceptia lui Confucius, baza sociala este constituita din familie, statul fiind o amplificare si o oglindire a sa, la
un nivel mai complex si mai articulat, guvernat de principiul subordonarii inferiorului fata de superior.
Puterea în stat este prerogativa exclusiva a înteleptilor, detinatori ai constiintei ordinii naturale, care
proveneau din categoriile înstarite si marii proprietari de terenuri - clasa conducatoare a societatii si a
statului. Orice schimbare a acestei ordini era considerata ca o amenintare de descompunere sociala. Împaratul
avea functia de garant suprem al ordinii naturale si al ordinii sociale (care trebuiau sa se intersecteze). Când
aceasta functie lipsea sau se întrerupea, atunci apareau haosul si dezordinea, iar persoana împaratului era
declarata ilegitima.
Lao Tzi. Spre deosebire de teoria lui Confucius, care îl obliga pe supus sa se adapteze la ierarhia statului, Lao
Tzi a promovat o alta imagine a detinatorului puterii. El a aratat ca "principele cel mai bun este acela despre
care nimeni nu stie ca exista" si care nu domneste prin impunerea unor interdictii. Sfântul (regele, principele)
nu actioneaza, ci lasa poporul sa se conduca singur si sa-si corecteze propriile greseli.
Este de retinut ca relatia instituita între rege si fiecare din supusii sai se bazeaza pe principiul autoritatii,
a carui contestare echivaleaza cu un sacrilegiu; relatia instaurata între rege si totalitatea supusilor e privita sub
aspectul dualismului complementar. O afirmatie din China antica este revelatoare în acest sens: "Printul este
yang, multimea - yin".
Mo-tzi. Mo-tzi a fost întemeietorul unui curent de gândire filosofica si politica antiaristocratica, care a
denuntat cu vehementa nesocotirea drepturilor naturale ale poporului, asuprirea sociala, agresiunea razboinica.
Pentru ca societatea s-a nascut în urma unui contract, iar monarhul a fost ales de contractanti dintre ei, numai
poporul este suveran, de la el trebuind sa porneasca si la el sa se întoarca totul: "puterea suveranului vine de la
popor". Suveranitatea poporului a fost însa încalcata în acelasi timp cu egalitatea de la natura a tuturor
oamenilor. Fiind egali de la natura, oamenii trebuie sa traiasca în conformitate cu natura lor. Numai atunci "cei
puternici nu vor mai navali asupra celor slabi, bogatii nu vor mai batjocori pe cei saraci", instaurându-se noi
rânduieli bazate pe respectarea conditiei umane si pe iubirea reciproca.
GRECIA. Antichitatea greaca a constituit un moment deosebit în planul teoriei despre putere si
autoritate. O privire retrospectiva asupra gândirii politice din vechea Elada aduce în atentie preocuparile
remarcabile manifestate în epoca fata de problemele constitutiei, guvernarii si formarii spiritului civic.
Sistemele teoretice elaborate de Platon si Aristotel au constituit apogeul unor astfel de preocupari, la conturarea
unor conceptii valoroase în aceasta privinta aducându-si contributia si Democrit, sofistii, Socrate, Xenofon etc..
PERIOADA CLASICĂ. Democrit. Conceptia filosofica a lui Democrit scoate în evidenta ca valorile
cele mai înalte ale unei comunitati politice sunt statul si îndeplinirea corespunzatoare de catre reprezentantii
acestuia a îndatoririlor ce le revin: ".Caci un stat bine guvernat este pentru noi scutul cel mai sigur, toate sunt
cuprinse în el. Daca e puternic toate sunt puternice, daca e distrus, toate cad în ruina".
 Sofistii. Sofistii au avut orientari diferite cu privire la problema puterii si a "artei politice". În timp ce
partizanii democratiei sclavagiste, contemporani ai lui Pericle, precum Protagoras, au relevat necesitatea
participarii tuturor cetatenilor la rezolvarea treburilor politice ale cetatii si si-au dedicat activitatea acestui
scop, partizanii aristocratiei, între care Kalicles, considerau ca numai cei bogati si puternici aveau aceasta
menire. Kalicles a fost, astfel, printre primii gânditori care au pus problemele politicii în termeni de interese si
de dominatie a unor membri ai societatii asupra celorlalti.
Cu toate dezacordurile ce au existat între sofisti în chestiuni fundamentale precum esenta dreptatii sau
superioritatea relativa a democratiei sau oligarhiei, mai toti admiteau ca oamenii sunt inegali si, în consecinta,
era aproape unanim recunoscuta necesitatea, într-o comunitate bine organizata, a unei ierarhii sociale si
politice. Protagoras era de parere ca toti oamenii - sau, mai precis, toti adultii de sex barbatesc - sunt înzestrati
cu capacitatea de a participa la procesul deciziei politice, însa nu toti în aceeasi masura. Drept pentru care este
nevoie de educatori (de sofisti, ca el) din rândul carora sa se recruteze liderii politici. Sunt temeiuri pentru a
crede ca astfel de idei netezeau calea acceptarii în practica a elitei conducatoare (care exercita puterea).
Socrate. Socrate a relevat legitimitatea puterii în raport cu indivizii, fundamentând-o pe caracterul sacru al
legilor si pe credinta supusilor în infailibilitatea lor. Socrate considera regalitatea si tirania ca pe doua puteri
deosebite: daca prima era în acord cu vointa cetatenilor si legile statului, cea de-a doua nu respecta alte legi
decât bunul plac al tiranului. Potrivit conceptiei sale, modalitatile de exercitare a puterii erau aristocratia (prin
care desemna statul condus de cetateni potrivit legilor - în conformitate cu opiniile sale pro-aristocratice),
plutocratia (statul în care cei de la putere erau alesi în functie de avere) si democratia (statul în care puterea se
afla în mâinile tuturor cetatenilor).
Sunt interesante, în context, câteva caracterizari-cheie ale supunerii politice, facute de ilustrul filosof: a) statul
este comparat cu un parinte; cetatenii îi datoreaza supunere, atât pentru foloasele pe care le primesc, cât si ca
urmare a faptului ca depind în mod "natural" de acesta; b) relatia stat-cetatean este la fel de asimetrica precum
cea dintre parinte-copil sau chiar stapân-sclav; cel din urma nu poate riposta daca e lovit, ci trebuie sa se supuna
tratamentului inegal; c) faptul ca un individ traieste într-o cetate pe care ar putea sa o paraseasca, dar nu o face
reprezinta un consimtamânt tacit de a se supune legilor ei; d) nesupunerea fata de o lege sau alta este apreciata
ca provenind dintr-un spirit de nesupunere fata de întregul sistem de legi.
Platon, cel care a pus bazele filosofiei politice, arata ca puterea sau dominatia (arché) rezulta din necesitatea
supunerii fata de conducatori, considerati întruchiparea virtutii. Conceptia lui Platon cu privire la putere este
cuprinsa mai ales în lucrarile "Republica" ("Politeia"), în care pledeaza pentru statul ideal, întemeiat pe o
guvernare personala, efectiva si "Legile" ("Nomoi"), în care se refera la statul cel mai apropiat de cel ideal,
supus nu conducerii personale, ce poate deveni abuziva, ci autoritatii legilor.
În conceptia lui Platon, statul, care trebuie sa asigure supunerea celor multi fata de conducatori pentru
rezolvarea treburilor cetatii, avea valente preponderent morale. Puterea statului se întemeiaza, în ultima
instanta, pe cultivarea la cetateni a simtului dreptatii (justitiei), cea mai de seama dintre virtuti, expresie a
constiintei datoriei civice a acestora, determinanta pentru integrarea organica a fiecarui individ în stat si pentru
realizarea unei strânse si benefice legaturi între conducatori si condusi.
Rolul puterii consta, în filosofia politica a lui Platon, în integrarea cât mai "organica" a fiecarei stari sociale
(clasa conducatoare - filosofii - , a carei principala virtute era întelepciunea; militarii, caracterizati, în mod
special, prin curaj, aparatorii statului contra dusmanilor interni si externi; clasa producatoare - agricultorii si
meseriasii - , careia trebuia sa-i fie proprie stapânirea de sine si care era necesar sa întretina, prin munca ei,
celelalte clase) si mentinerea echilibrului între acestea. În "Republica", Platon considera ca oamenii care au
capacitatea de a întelege rational lumea si societatea în care traiesc trebuie sa-i conduca pe cei lipsiti de ea si ca,
în consecinta, singura cale de înfaptuire a dreptatii politice este de a încredinta celor absolut întelepti si drepti
puterea absoluta: filosofii trebuie sa devina regi. Teoria politica mai târzie a lui Platon ("Omul politic",
"Legile"), la fel de ideala si de improprie aplicarii practice, releva o schimbare importanta de atitudine: pâna la
ivirea regelui-filosof, care gratie cunoasterii poate cârmui fara legi, e mai bine sa respectam legile. O data
ajuns la aceasta concluzie, interesul pentru cârmuitorul-filosof ideal a palit si preocuparea principala s-a
îndreptat spre evidentierea importantei legilor în activitatea/existenta statelor.
Specific conceptiei platoniciene este ca supunerea celor multi fata de putere nu avea la baza constrângerea
violenta, ci mitul recompenselor din lumea de apoi. Încercarea de a fundamenta autoritatea puterii doar pe
constrângerile ratiunii, deci pe morala, poarta pecetea filosofiei politice a scolii lui Socrate si a fost taxata, în
epocile urmatoare, drept mai putin realista.
Desi epoca lui Platon a fost marcata de decaderea aristocratiei si a rânduielilor traditionale, sistemul sau de
gândire politica a vizat consolidarea acestei autoritati traditionale si prevenirea dezechilibrului sau. Conceptia
marelui gânditor grec a fost întemeiata pe ideea de realizare a binelui comun, dar nu a putut ascunde caracterul
ei elitist.
Aristotel. În conceptia lui Aristotel, cel mai de seama filosof al antichitatii, puterea pe care o exercita statul se
întemeiaza, la fel ca la Platon, pe morala. Statul este conceput ca o "societate etica", care are menirea de a
instaura dreptatea sociala, întemeiata pe respectarea legii egalitatii între oamenii liberi.
Raportul dintre stabilitatea interna a puterii si starea economica a diferitelor categorii sociale a fost analizat pe
larg în opera sa politica. În "Politica", Aristotel a definit polis-ul ca societatea perfecta, adica suficienta siesi, în
care omul poate realiza viata cea mai buna, adica fericirea. Polis-ul este uniunea mai multor familii si camine,
întemeiata pe natura de "animal politic" a omului, care este facut sa locuiasca în polis. Spre deosebire de
familie, care este o societate de indivizi inegali (ea cuprinde, în afara de parinti si fii, si pe sclavi, care nu stiu sa
se conduca singuri), polis-ul este o societate de oameni liberi si egali (formata din capii familiilor lor), ce
trebuie sa aiba o forma de conducere diferita de cea a familiei. Ordinea functiilor interne în cadrul polis-ului,
inclusiv aceea a conducerii supreme, este stabilita de constitutie (politeia), care putea fi monarhica (conducerea
unuia singur), oligarhica (conducerea bogatilor) sau democratica (conducerea saracilor). Conform lui Aristotel,
cea mai buna constitutie este cea intermediara între aristocratie si democratie, numita politeia, constitutia prin
excelenta, în care majoritatea cetatenilor se afla într-o situatie sociala medie, adica nu sunt nici prea bogati, nici
prea saraci. Aceasta este si constitutia cea mai stabila, în timp ce altele pot face obiectul unor revizuiri sau
rasturnari permanente. Conform celei mai bune dintre constitutii, cetatenii guverneaza pe rând, pentru a fi apoi
liberi sa se dedice activitatilor care au scopul în ele însele si în care consta fericirea.
Cetatea ideala, considera Stagiritul, ar fi aceea în care fiecare cetatean (numai cetatenii, în timp ce sclavii, ca si
oamenii liberi, ce traiau de pe urma agriculturii si mestesugurilor, erau exclusi) poate, gratie legilor, sa practice
cât mai bine virtutea si sa-si asigure maximum de fericire. Erau îndeobste cunoscute trei forme de guvernamânt
normale, monarhia, aristocratia si democratia si, corespunzator lor, trei forme degenerate, tirania, oligarhia si
demagogia. În sine, fiecare dintre cele trei forme normale poseda suficiente virtuti pentru a se impune ca forme
de guvernamânt, cu conditia sa apere interesul comun. Garantia cea mai mare o prezenta, în acest context,
democratia.
În conceptia aristotelica, pacea interna (echilibrul social) poate fi grav periclitata de acumularea nemultumirilor
si a saraciei în rândul unor largi categorii sociale, precum si a puterii si privilegiilor de catre o oligarhie
minoritara (formata din oameni bogati). Garantia cea mai solida a echilibrului social consta, prin urmare, în
existenta unei clase mijlocii numeroase si în evitarea exceselor si abuzurilor de putere. Functia puterii politice
este, deci, aceea de a asigura stabilitatea si coeziunea sociala (armonia) între diferitele clase care alcatuiesc
polis-ul (statul-cetate).
ROMA. Gânditorii antichitatii romane au acordat o importanta aparte, în operele lor, abordarii din diverse
unghiuri a problematicii puterii, inclusiv a relatiei acesteia cu autoritatea, cu atât mai mult cu cât Roma a
exercitat în epoca o influenta politica si militara covârsitoare, raportata la gestionarea unui teritoriu de
dimensiuni imperiale.
PERIOADA REPUBLICANĂ (510/9-27 î.Hr.). Cicero. Teoria si practica politica romana antica au marcat o
deosebire între putere si autoritate. Caracteristica celor care reprezentau autoritatea era aceea ca nu aveau
putere. Este semnificativ, din aceasta perspectiva, ca prin formula " Cum potestas in populo, auctoritas in
senatu sit" ("Pe când puterea este a poporului, autoritatea apartine Senatului"), Marcus Tullius Cicero facea
distinctia între putere, ca o calitate a corpului politic (poporul), si autoritate, ca exercitiu si calitate a
guvernantilor (Senatul). Desi Senatul nu exercita puterea, opiniile sale aveau autoritate (reprezentau mai mult
decât un sfat si mai putin decât un ordin), ceea ce însemna ca de ele trebuia sa se tina seama, fara sa fie nevoie,
pentru aceasta, de a se recurge la ordin sau la constrângerea exterioara.
Cicero a recomandat ca formula ideala de guvernamânt pe aceea care ar reuni elemente din guvernarea
monarhica (consulii), aristocratica (senatul) si democratica (adunarile cetatenilor). Numai într-un asemenea stat
puterile se puteau echilibra: consulii aveau prerogative aproape regale fara sa fie regi, senatul reprezenta
interesele aristocratiei, iar adunarile, pe cele ale poporului. Dar echilibrul urma sa se realizeze numai în
conditiile în care domnea dreptatea. Fara ea formele traditionale de guvernamânt ar degenera în tiranie,
oligarhie si ohlocratie (domnia gloatei).
Gânditorul roman a dedus din realitatile politice ale timpului ca poporul scapase de sub control si ca în jocul
liber dintre institutiile republicane nu mai era posibil sa fie tinut în frâu. Singura solutie, considerata plauzibila,
era trecerea la o forma de dirijism, respectiv la cea a statului în fruntea caruia se afla un singur îndrumator sau
mentor: ".poporul nostru în timp de pace e stapân absolut si-i ameninta si pe demnitari.; dar în timp de razboi
se supune ca si cum ar asculta de un rege.iar în razboaiele grele stramosii nostri au socotit ca e bine ca toata
autoritatea sa fie în mâinile unui singur om". Prin aceasta conceptie, Cicero a furnizat, aproape fara sa vrea, un
argument politic pe care s-a fundamentat principatul (monarhia absoluta disimulata) edificat, în perioada
urmatoare, de Octavianus Augustus.
PERIOADA IMPERIALĂ (27 î.Hr. - 476 d.Hr). Seneca. Gândirea politica romana a capatat, ulterior, noi
dimensiuni, îmbogatindu-se substantial prin contributia lui Seneca. Ilustrul filosof a abordat câteva probleme
politice de interes major pentru societatea romana contemporana, între care cele ale guvernamântului republican
si imperial, ale sclaviei si ordinii sociale. Analizele sale revin constant la tema codului moral al conducatorului
politic, fara o preocupare sustinuta de conexare a comportamentului acestuia cu cadrul institutional existent. În
tratatul politic intitulat "Despre clementa" ("De clementia"), dedicat împaratului Nero, Seneca arata, astfel, ca
virtutea caracteristica a monarhului (ce are o putere nelimitata, pe care o exercita dupa bunul sau plac) este
atitudinea clementa fata de supusi.
Pliniu cel Tânar a justificat, în lucrarea "Panegiricul lui Traian", autoritatea imperiala. În conceptia sa, toate
puterile în stat trebuiau sa apartina principelui, care veghea ca însasi providenta. Autoritatea acestuia nu era însa
absoluta, ci limitata de cerintele dreptului si ale umanitatii.
Un alt reprezentant de marca al gândirii politice din aceasta epoca, Marcus Aurelius, a fixat, în "Cugetari",
reperele esentiale ale "portretului" principelui ideal: sa respecte legea, sa fie binevoitor, moderat, sa fie un
educator. Sunt relevante, astfel, sfaturile date urmasului sau: "Ia seama sa nu te cezarizezi.Fii simplu, bun,
curat, grav, serios, iubitor de dreptate, temator de zei, binevoitor, omenos, neclintit întru împlinirea datoriei".

EVUL MEDIU
Fenomenul puterii politice a fost reprezentativ, cu nuantele necesare, si în epoca medievala, aceasta situatie
materializându-se, între altele, în preocuparea filosofilor de a încerca sa o defineasca si sa îi abordeze
caracteristicile, amestecând elemente proprii fenomenelor fizice, biologice, psihice si sociale. Gândirea politica
a epocii feudale a fost marcata de contradictia dintre tendintele teologice, religioase (manifestate mai ales sub
forma catolicismului) si cele laice, între care s-a desfasurat o lupta, nu de putine ori înversunata, pentru
suprematie.
Sfântul Augustin si Toma d'Aquino au fost poate cei mai importanti reprezentanti ai clericalismului, curent de
gândire filosofica, dar si politica care a militat pentru întarirea si consolidarea influentei bisericii si clerului în
viata politica.
Sfântul Augustin. În lucrarea "Despre cetatea lui Dumnezeu" ("De civitate dei"), Sfântul Augustin (Aurelius
Augustinus) s-a preocupat de raporturile dintre stat, ca putere laica, si biserica, ca putere spirituala. Augustin
arata ca biserica este organizatia "vitala si reala", îndreptatita sa-si asume un rol precumpanitor în societate, în
timp ce statul (rezultat al "pacatului originar") era redus la un rol secundar, inferior bisericii, prin care trebuia
doar sa apere si sa preamareasca autoritatea acesteia. Este discutabil daca el a urmarit subordonarea statului fata
de biserica, pentru ca statul, în viziunea sa, nu era bratul secular al bisericii, ci o institutie distincta, pe care
biserica trebuia s-o consilieze.
Conform Sfântului Augustin, existenta sociala (civitas) presupune asocierea oamenilor pe baza unui consens
primar si a unei comunitati de interese. Scopul urmarit este pacea cetatii, care reprezinta "concordia bine
ordonata a cetatenilor în guvernare si supunere". "Cetatii lui Dumnezeu" (civitas dei, Ierusalimul) îi este opusa
"cetatea terestra" (civitas terrena, Babilonia sau Roma), caracterizata prin iubirea de sine, lupta dintre impietate
si ceea ce este sfânt si condusa de statul terestru, care nu are o existenta vesnica. Cea dintâi cauta pacea vesnica,
cea de-a doua, bunastarea. În cursul istoriei, cele doua cetati se amesteca, separarea celor buni de cei rai având
loc în lumea de dincolo si încheindu-se prin Judecata de Apoi.
Cârmuirile sunt instituite cu încuviintarea divina, ca mijloace de mentinere a ordinii si pacii civile. O
comunitate dreapta nu poate fi decât o multime de oameni rationali uniti prin iubirea comuna de Dumnezeu, nu
prin aspiratia comuna la binefacerile materiale aduse de ordinea sociala. Crestinii chemati sa exercite puterea
seculara trebuie sa-si asume cu adevarat responsabilitatile pentru mentinerea ordinii si pacii civile, fiind însa
constienti ca în fiecare caz cunoasterea lor e supusa greselii si ca li se poate întâmpla sa ia decizii dupa ce s-au
înselat tragic în judecarea unei situatii.
Ideile expuse în lucrarea "Despre cetatea lui Dumnezeu" au exercitat o influenta puternica în evul mediu
crestin, dar au stârnit si interesul larg al celor ce s-au ocupat, pâna astazi, de problemele stiintei politice.
Toma d'Aquino, un alt reprezentant de frunte al ideologiei politice clericale, a încercat sa fundamenteze, în
lucrarile sale "Despre legi", "Despre regat" si "Summa Theologiae", suveranitatea absoluta a puterii papale. El
a enuntat principiul "armoniei" dintre stiinta (întemeiata pe ratiune), si religie (întemeiata pe credinta), afirmând
ca stiinta si filosofia tind spre adevarul unic, care ar fi cel promovat de religie.
În lucrarea "Despre regat", Toma d'Aquino arata ca "În legea lui Christos, regii trebuie sa fie supusi preotilor",
dar prevenea, în acelasi timp, ca din supunerea puterii civile fata de cea ecleziastica nu trebuie sa rezulte si
absorbtia statului de catre biserica. Conform conceptiei sale, originea si legitimitatea puterii rezida în divinitate,
dreptul poporului de a se guverna singur decurgând din vointa divina.
"Summa Theologiae" (1266-1273) este considerata, pe buna dreptate, cea mai prestigioasa sinteza a teologiei si
filosofiei catolice medievale. În continutul ei, autorul a facut distinctii între diferite tipuri de legi, specifice
jurisdictiei statului si jurisdictiei bisericii, pledând pentru armonizarea acestora. Gânditorul catolic a relevat,
astfel, existenta legii eterne (ca expresie a întelepciunii divinitatii, lege ce guverneaza întregul cosmos), legii
divine (asa cum este exprimata în scrierile sfinte), legilor naturii si legilor umane pozitive (care servesc
realizarii unei vieti sociale pasnice).
Totalitatea legilor umane trebuie sa aiba drept scop binele comun al cetatii sau al statului. Legea umana este
promulgata de cârmuitorul comunitatii în conformitate cu regimul politic particular al acesteia. În opinia lui
Toma d'Aquino, monarhia este cel mai bun regim politic, cu conditia sa aiba caracterul unui guvernamânt mixt,
format din nobili si sfatuit de acestia, si sa reflecte opiniile înteleptilor, ale bogatilor si ale întregului popor.
Organizarea eficienta a puterii într-o cetate sau într-un regat se realizeaza numai atunci când conducatorul unic
este virtuos si este ales de cei care i se subordoneaza.
Daca în scrierile sale timpurii, d'Aquino a sustinut ca legile irationale, instituite nu de suverani animati de
binele obstii, ci de tirani ce se preocupa doar de interesele proprii, nu sunt obligatorii, ulterior si-a nuantat
atitudinea. În "Summa Theologiae", el a completat referirile anterioare pe aceasta tema, spunând ca daca
dezordinea si tulburarile ce s-ar isca în urma rasturnarii tiranului de catre comunitate ar determina prejudicii si
dereglari si mai mari decât cele existente, rasturnarea cârmuirii nu este indicata.
Toma d'Aquino a justificat teocratia. În acest sens, el a aratat ca autoritatea politica trebuie sa se armonizeze cu
autoritatea religioasa, autonomia celei dintâi fiind limitata de subordonarea necesara a vietii pamântesti fata de
viata eterna, în întelesul crestin. Interesele comune ale credinciosilor si binele lor spiritual au fost plasate de
teologul catolic în sfera de competenta a Bisericii, ca educator ce promoveaza viata întru virtute; în felul acesta,
el a pledat în favoarea armoniei dintre cele doua jurisdictii, a bisericii si a statului în cadrul comunitatii crestine.
Fericirea pamânteasca trebuie promovata în asa fel, încât sa duca la fericirea din ceruri.
Gândirea politica islamica. Între cele trei mari genuri de teoretizare politica din cadrul islamului, alaturi de cel
religios-juridic si cel filosofic, se regaseste acela exprimat în "oglinda principelui" (culegeri de maxime morale
si practice, întocmite de teologi, juristi, demnitari etc. spre a servi ca instrumente ale conducerii statului).
Scrierile din genul"oglinda principelui" prezinta cele trei feluri ale regalitatii: cea bazata pe religie, evident cea
mai buna si mai prielnica mântuirii; cea bazata pe ratiune, care asigura buna rânduiala a lumii; cea dominata de
pasiune si capriciu, care reprezinta calea sigura spre pierzanie în lumea de aici ca si în cea de dincolo. Ele
afirma primatul suveranului în raport cu supusii, considerati o masa amorfa si nu un corp politic, a caror
coeziune nu poate fi asigurata decât de ierarhie. Suveranul este umbra lui Dumnezeu pe pamânt si sta în raport
cu supusii sai precum Dumnezeu cu creatia sa.
Cea mai privilegiata idee morala în cugetarile din categoria mentionata este cea de dreptate. Prin dreptate se
întelege reglementarea vietii practice în conformitate cu cerintele stabilitatii sociale si politice. În acest sens,
Abū Hammū a aratat, foarte sugestiv, ca nu poate exista "putere fara armata, armata fara bani, bani fara
impozite, impozite fara prosperitate si prosperitate fara dreptate". Dreptatea asigura, astfel, mentinerea unei
cârmuiri deopotriva religioase si rationale, în timp ce capriciul favorizeaza nedreptatea.
EPOCA REFORMEI
Gânditorii care au deschis calea lichidarii esafodajului institutional al puterii religioase si afirmarii puterii laice
au fost Martin Luther si Jean Calvin.
Martin Luther a respins autoritatea bisericii catolice si a aratat ca autoritatea civila, laica este cea pe care ar
trebui sa se reazeme ordinea lumii, punând totusi la baza acestei ordini "libertatea interioara" pe care o aduce cu
sine credinta în divinitate si recunoasterea de catre popor a viabilitatii relatiilor feudale de proprietate.
Jean Calvin. Jean Calvin a fost mai radical decât Martin Luther. Mai ales în lucrarea intitulata "Institutia
religiei crestine" (1536-1559), Calvin a sfidat, la rândul sau, autoritatea bisericii catolice, considerând ca
singura putere legitima este cea laica, deoarece decurge direct din suveranitatea divina. Tezele capitale ale
lucrarii mentionate sunt "Autoritatea este o ordine dorita de Dumnezeu si, prin urmare, respectabila sub forma
în care Providenta a hotarât sa ne-o transmita" si mai ales ".nu exista putere decât pentru a conduce pe
oameni dupa bunavointa dumnezeiasca". Ele nu pot ascunde relatia de subordonare a libertatii fata de ordinea
societatii contemporane autorului, care este prezentata ca izvorând din ierarhia natural-divina.
*
Prin opera lor teoretica si practica, cei doi reprezentanti ai Reformei si-au adus contributia la erodarea
autoritatii bisericii catolice, deschizând drum afirmarii valorilor politice burgheze.
RENAŞTEREA
Ampla si rodnica miscare de idei, în esenta ei antifeudala si anticlericala, a Renasterii si-a manifestat caracterul
înnoitor si pe tarâmul gândirii politice. Procesele social-economice si politice legate de afirmarea burgheziei s-
au oglindit în noi doctrine politice puse în slujba statului laic si servind tendintele acestuia de a se realiza ca
putere unitara si centralizata.
Dezvoltarea gândirii politice a Renasterii, între mijlocul secolului al XIII-lea si secolul al XVI-lea, a fost legata
de aparitia în Italia a oraselor-state independente. În aceasta perioada, ca urmare a atitudinii critice fata de
biserica, manifestata de noii conducatori politici (consuli, alesi anual din rândul plebei si al clasei militare), s-au
creat conditii pentru relaxarea constrângerilor traditionale impuse guvernamântului.
Niccoló Machiavelli. Dintre toti gânditorii politici ai Renasterii, florentinul Niccoló Machiavelli a adus cea mai
semnificativa contributie la studierea stiintifica a domeniului politic, motiv pentru care unii exegeti îi acorda
titlul de parinte al stiintei politice moderne. Este semnificativ de mentionat faptul ca Machiavelli a realizat, în
opera sa politica, o distantare neta de gândirea religioasa în acest domeniu.
În "Discursuri asupra artei razboiului", Machiavelli a facut consideratii interesante referitoare la originea,
structura si functiile statului si ale puterii. Plecând de la distinctia pe care conceptia aristotelica o face între
materie si forma, Machiavelli arata ca "materia" statului este alcatuita din colectivitatea oamenilor si dintr-un
anume teritoriu pe care aceasta vietuieste. Aceasta trebuie unita cu o "forma", adica cu o organizare politico-
juridica, un "ordinamento" (ce presupune o conducere, forta publica si legi statornice), care determina poporul
sa-si impuna vointa si suveranitatea. Pentru ca alcatuirea politico-statala sa dureze, ea are nevoie de "virtù",
notiune care are ca punct de plecare conceptul aristotelic de "dynamis" si care exprima vointa, energia, forta si
priceperea omului de stat, relevate ca si calitati esentiale ale acestuia în exercitarea misiunii încredintate. Este
important de retinut ca Machiavelli porneste de la "virtù" pentru a-si construi teoria referitoare la rolul omului
politic în edificarea statului si a puterii.
În ciuda atitudinilor sale republicane, opera care condenseaza magistral conceptia politica a lui Machiavelli este
"Principele", un tratat despre constituirea si mentinerea regatului. În cadrul acesteia, gânditorul florentin a
aratat ca statul este o asociatie autonoma, cu propria sa moralitate si propria sa ratiune de a supravietui în raport
cu inamicii interni si externi.
Puterea este cea care determina stabilitatea si ordinea în societate. Oprindu-se asupra factorilor care asigura
eficienta puterii, Machiavelli a aratat ca unul dintre cei mai importanti, forta, este folosit mai mult sau mai putin
adecvat de catre conducatorul statului (Principele), în functie de abilitatea sa politica. În acest sens, legile bune
si vointa ferma a conducatorilor statului pot mentine ordinea. Sugestiile lui Machiavelli privesc calitatile si
comportamentul propriu al conducatorilor de stat pentru a regla tensiunile dintre popor si clasele avute si pentru
a instaura egalitatea într-un context economic inegalitar. El a oferit adevarate reguli de conduita pentru
succesul politic, situatie care face din el descoperitorul naturii reale a ratiunii de stat. În numele ratiunii de stat,
gânditorul florentin sustinea existenta unor interese proprii de stat, în virtutea carora printul comanda
oamenilor, iar interesul politic comanda printilor.
Politica este prezentata drept o arta pura a realizarii, a mentinerii si apararii puterii suveranului. În acest context,
orice initiativa va fi judecata în relatie cu succesul pe care îl produce, cu eficienta ei în lumea faptelor.
Procesele politice de slabire sau de întarire a puterii sunt procese naturale, reglementate de legi inexorabile. De
aici si totala autonomie a politicii fata de criteriile morale sau religioase de judecata: principele, în activitatea
lui politica ".nu poate sa aiba în vedere toate acele aspecte relevante pentru oamenii care vor sa fie buni;
pentru a mentine Statul, el trebuie sa actioneze uneori împotriva credintei, împotriva milei, umanitatii,
împotriva religiei". Virtutile omului politic nu sunt, cu certitudine, virtutile crestine ale iubirii si smereniei, ci
mai degraba viclenia vulpii si forta leului. Chiar si cea mai îndrazneata initiativa umana ("virtutea") este totusi
constrânsa si învinsa de împrejurari ("hazard"). Numai deplina cunoastere a limitelor eficientei propriei actiuni
poate sa-l ajute pe omul politic sa potenteze sansele reusitei, care ramân însa dependente de întâmplare.
În pofida dificultatii, care a monopolizat atâta atentie, de a concilia ideile republicane din "Discursuri" cu cele
din "Principele", gândirea lui Machiavelli este consecvent republicana, atât la nivel ideologic, cât si practic.
Republicile nu numai ca se pot adapta mai bine la schimbarile politice si sociale, dar sansele de participare
politica si militara oferite de ele permit oamenilor sa se realizeze mai deplin. El a intuit de timpuriu puterea
poporului sau a maselor ("moltitudine"), putere datorata mai ales faptului ca ele sunt judecatorul ultim al
oricarei actiuni politice: ".lumea nu este facuta decât din oameni de acestia, obisnuiti".
Modelul lui politic era Republica Romana si, cu toate ca a fost acuzat de lipsa de realism în admiratia sa totala
fata de Roma, militia cetateneasca înfiintata de el în 1506 si proiectul pentru guvernarea Florentei din 1520
dovedesc importanta practica a acestui model. În conceptia lui Machiavelli si a contemporanilor sai,
republicanismul clasic servea pentru justificarea puterii crescânde a statului, deoarece, asa cum scria el în
"Discursuri", "Cred ca binele cel mai mare care poate fi facut si cel mai placut lui Dumnezeu este cel pe care-l
faci propriei tari".
Machiavelli a disociat politica de teologie si a gândit-o pe cea dintâi în termenii lumii reale, evitând referirile la
principii transcendentale. Este de retinut ca studiile politice ale gânditorului florentin au fost dedicate scopului
primordial al vietii sale: crearea unui stat italian puternic, unit, liber si declericalizat. El s-a situat, astfel, printre
precursorii teoriilor care au pregatit spiritual revolutiile burgheze în urma carora s-au format statele nationale.
Adevarata maretie a gândirii sale consta în faptul ca a participat la dubla tendinta a politicii care se afirma în
acele vremuri, în plan teoretic, ca logica autonoma a puterii si, în plan istoric, la structurarea ei în forma
suveranitatii absolute caracteristica pentru statul modern.
Jean Bodin. Jean Bodin, întemeietorul stiintei politice în Franta secolului al XVI-lea, s-a preocupat îndeaproape
de cercetarea fenomenului suveranitatii pe care l-a pus în relatie cu nasterea si evolutia puterii politice a
statului modern, ca putere suprema si exclusiva bazata pe drept si, în acelasi timp, creatoare a dreptului. Faptul
ca puterea politica nu era supusa nici unei alte puteri însemna, de fapt, recunoasterea suprematiei puterii laice în
raport cu cea a bisericii.
Conform gânditorului francez, caracteristica particulara a puterii, prezentata mai ales în lucrarea sa intitulata
"sase carti despre Republica" (1576), era capacitatea acesteia de a emite legi cu valabilitate la nivelul întregii
societati. Detinatorul ultim al puterii era suveranul (regele) a carui vointa se subordona totusi legilor divine si
naturii. În conceptia sa, statul se întemeia pe separarea dintre principe (unul) si popor (multitudinea). Distinctia
mentionata reprezenta temeiul guvernarii. Prin a nu fi recunoscut dreptul supusilor de a încuviinta sau de a
respinge legile, Bodin a furnizat unul dintre fundamentele ideologice esentiale ale absolutismului monarhic,
care a culminat cu domnia regelui Ludovic al XIV-lea.
Modelul de guvernare francez era caracterizat ca o "monarhie dreapta", pentru ca în acest sistem puterea
absoluta a monarhului era temperata de nevoia de a recunoaste forta dreptului natural si a celui divin. Întocmai
cum Dumnezeu este cârmuitorul atotputernic al universului, regele era atotputernic în sfera sa; dar asemenea lui
Dumnezeu, a carui imagine era, el trebuia sa-si tempereze puterea prin dreptate. Desi regele avea dreptul de a
emite legi fara consimtamântul altcuiva, de a trece peste cutuma si chiar de a ignora legile existente, el nu
trebuia sa se foloseasca de aceste drepturi fara grija si respectul cuvenite binelui supusilor sai. Daca se ivea
nevoia unor schimbari, el trebuia "sa imite si sa urmeze pe Dumnezeul cel mare al naturii, care pe toate le face
simplu si putin câte putin". În practica, aceasta însemna o recunoastere a rolului indivizilor si institutiilor care
luau parte la procesul de guvernare. Desi minimaliza capacitatea oamenilor de rând de a se autoguverna, Bodin
era constient ca tiranii nu fac decât sa strice ordinea naturala, provocând teama, ura si nesupunere. Iar "scopul
principal al comunitatii politice este de a prospera în evlavie, dreptate, vitejie, cinste si virtute".
Teoria expusa în lucrarea "sase carti despre Republica", facea trimitere la suveranitate, ca fundament pentru
rezolvarea treburilor publice. Conform acestei teorii, modalitatile de exercitare a suveranitatii constituie
originea diverselor forme de regim: statul popular, statul aristocratic, statul monarhic. Bodin a studiat
functionarea acestor regimuri, considerându-le ca diferite forme de organizare sociala.
EPOCA MODERNĂ
Thomas Hobbes. Prin opera sa, Thomas Hobbes a dominat gândirea politica a secolului al XVII-lea (pe
care a separat-o de preocuparile teologice si morale) si a exercitat o puternica influenta asupra dezvoltarii
ulterioare a acesteia. În lucrarile sale "De cive" (1642) si "Leviathan sau materia, forma si puterea unui stat
ecleziastic si civil" (1651), Hobbes a aratat ca problema centrala a politicii este puterea, în special puterea de
stat.
Revolutia produsa, începând cu secolul al XVII-lea, în stiintele naturii a atras dupa sine încercarea de a aduce si
studiul politicii, inclusiv al puterii, la un nivel stiintific si de rigoare similar. Pornind de la o perspectiva
mecanicista, Hobbes a definit puterea ca o relatie între cauza si efect, între un "agent" activ si un "pacient"
pasiv: "Putere si Cauza sunt acelasi lucru. Cauzei si efectului le corespund puterea si actul; ba chiar, cea de-a
doua pereche este aceeasi cu prima...Pentru ca ori de câte ori un agent are toate acele accidente (adica
trasaturi combinate) de care este neaparat nevoie pentru producerea unui efect în pacient, spunem ca agentul
are puterea de a produce acel efect, daca actioneaza asupra unui pacient.De unde se vede ca puterea agentului
si cauza eficienta sunt unul si acelasi lucru" ("De corpore").
Definitia pe care a dat-o puterii (".puterea unui om consta în mijloacele prezente pentru a obtine un bun
oarecare") a exercitat si exercita înca o influenta considerabila asupra cercetatorilor acestui fenomen politic. Ea
releva trei caracteristici majore: a) puterea este aptitudinea de a produce rezultatele dorite; b) puterea este o
capacitate deosebita, ce tine de esenta raporturilor politice; c) puterea înseamna, în acelasi timp, dominatie si
coercitie (asimetria rolurilor sociale ale conducatorilor si celor condusi)
El a relevat, în "Leviathan", ca termenul de putere face referire deopotriva la calitatile si abilitatile naturale ale
omului (puterea este naturala atunci când rezulta din facultati ale corpului si spiritului, precum forta,
frumusetea, prudenta, liberalitatea, nobletea) sau la cele dobândite prin participarea sa la viata sociala (asa-
numitele puteri instrumentale - bogatia, reputatia, prietenii, sansa etc.). Într-o lume cu bunuri si resurse limitate,
oamenii sunt preocupati de satisfacerea, de multe ori, cu orice pret, a intereselor lor de a trai mai bine,
dobândirea si exercitarea puterii fiind pârghiile considerate ca cele mai adecvate acestui scop. În consecinta, se
constata ".o aplecare generala a tuturor oamenilor, o nazuinta perpetua si neostenita a Puterii dupa putere,
care nu se stinge decât o data cu Moartea". Aceasta nazuinta nu poate fi stavilita decât de puterea suprema a
suveranului.
Hobbes considera ca puterea îsi are originea în necesitatea de a frâna conflictele umane, care, altfel, ar
putea distruge societatea prin împingerea ei într-o stare de razboi continuu (conform filosofului englez, "omul
este lup fata de alt om" - "homo homini lupus" - si, din aceasta cauza, "starea naturala", anterioara statului, este
"razboiul tuturor contra tuturor" - "bellum omnium contra omnes"). Pe cale de consecinta, nasterea puterii de
stat (commonwealth) a fost pusa în legatura cu realizarea unui "leviathan" (contract social constituit prin
întelegerea tuturor) caruia indivizii umani consimt sa i se supuna pentru a pune capat starii de dezordine si
anarhie care le pune în primejdie vietile si proprietatile. Prin enuntarea ideii de contract, ca fundament al
constituirii statului, filosoful englez se integreaza în asa-numitul curent contractualist, sub rezerva ca în
conceptia sa întelegerea are loc între supusi si nu între acestia si suveran.
John Locke. Doctrina despre putere elaborata de un alt celebru filosof englez, John Locke, inspirata din
teoria contractualista, se circumscrie curentului asa-numit "constitutionalist", format la sfârsitul secolului al
XVII-lea si începutul celui urmator, ca o reactie la conceptia lui Hobbes în acest domeniu. În lucrarile "Eseu
asupra intelectului omenesc" (1690) si "Doua tratate despre guvernare" (1690), John Locke s-a ocupat de
problema puterii în spiritul ideilor dreptului natural si al contractualismului (puterea se întemeiaza pe consensul
membrilor societatii, rezultând din contractul survenit între acestia la un moment dat).
Lucrarea "Doua tratate despre guvernare" are o semnificatie aparte pentru întelegerea manierei de
tratare a problematicii puterii politice. În primul tratat este respinsa, într-o maniera polemica, doctrina asupra
guvernarii absolute, respectiv cea conform careia puterea regelui provine din acea putere pe care, la începuturile
omenirii, Adam o primise prin dreptul naturii si prin vointa explicita divina, asupra fiilor si celorlalti
descendenti ai sai, ca si asupra întregii lumi. Al doilea tratat studiaza fundamentul pe care se întemeiaza puterea
politica si cât de amplu este el. De la starea naturala (nu o stare de raporturi animalice, nici de promiscuitate, ci
de "libertate perfecta" guvernata de legea naturii) omul a trecut la constituirea unei societati politice. Aceasta
trecere de la o situatie care prevedea ca toti oamenii sunt liberi, egali, independenti, la o conditie de supunere
fata de autoritatea politica a fost determinata atât de dorinta lor de a se aduna pentru a trai în comun, cu scopul
de a duce o existenta "mai confortabila, sigura, pasnica", aparându-si cu mai multe sanse de reusita bunurile,
cât si de convingerea ca vor putea sa evite, în acest mod, starile de razboi pe care abuzul de libertate originara
le-ar fi putut provoca. Aceasta supunere, care are loc prin liber si deplin consimtamânt, nu este conceputa ca
apasare a unei puteri arbitrare, ci ca supunere "fata de determinarile majoritatii". Majoritatea (majority) detine
puterea datorita aderarii oamenilor la societate si o poate exercita în cele mai diverse moduri: democratie,
oligarhie, monarhie. Pentru a evita pericolul unei concentrari prea mari a puterii si tentatia unor avantaje
personale, Locke considera necesar ca puterea legislativa si puterea executiva sa fie atribuite unor persoane
diferite. Doar o atenta clarificare a sarcinilor si a limitelor puterilor legislativa si executiva, precum si a
raporturilor reciproce dintre ele, îi permite societatii politice sa evite tirania, care nu este altceva decât
"exercitarea puterii în afara dreptului".
John Locke a pus, în mod deosebit, problema întemeierii puterii pe norme morale si juridice, respectiv
pe consensul (consimtamântul) membrilor societatii. Punctul de plecare al analizelor sale este ideea ca fiintele
umane sunt egale de la natura si, ca atare, nu pot fi supuse unei autoritati fara consimtamântul lor. Oamenii se
nasc liberi si au cazut de acord sa se supuna constrângerilor legii si guvernarii, prin consimtamânt tacit, pentru a
gasi o solutie problemelor conflictuale si nesigurantei personale. În consecinta, scopul legislatiei umane este de
a preciza drepturile si nu de a înlocui legea si drepturile naturale, iar cel al puterii, de a elabora legi, care
prevedeau inclusiv folosirea fortei pentru asigurarea executarii lor.
Este interesant de retinut ca filosoful englez a jucat si un rol de pionier în descoperirea caracterului relational al
puterii, una din trasaturile cele mai reprezentative ale acestui fenomen politic. În capitolul intitulat "Despre
putere", din lucrarea "Eseu asupra intelectului omenesc", Locke a folosit, în acest sens, o formula frapanta prin
concizie: "Puterile sunt Relatii si nu Agenti".
Deosebirea dintre conceptia lui Thomas Hobbes si cea elaborata de Locke este, în acest context, destul
de clara: în timp ce primul identifica contractul social cu formarea puterii suverane (contractul social se
stabileste între indivizi), cel de-al doilea considera ca poporul nu e subordonat guvernarii; el ramâne instanta
suprema, care delega puterea legislativa pentru a i se reprezenta interesele sociale majore (contractul social se
realizeaza între indivizi si suveran).
Fundamentarea de catre John Locke a politicii si puterii pe considerente morale a fost considerata de
unii analisti drept un regres fata de preocuparile manifestate în epoca moderna de emancipare a politicii de
morala. Este demn de mentionat, totusi, ca teoria politica a gânditorului englez a exercitat o influenta enorma.
Scrierile sale marcheaza un moment de cotitura în teoria drepturilor naturale, a constitutionalismului si a
tolerantei. Impactul ei se poate recunoaste în constitutia americana, în manifestele Revolutiei franceze si în
evolutia ulterioara a liberalismului modern.
Charles de Montesquieu s-a preocupat, în mod special, de studierea principiului separatiei puterilor în
stat, considerat ca element fundamental pentru prevenirea abuzului de putere. Precizând ca în fiecare stat exista
trei feluri de puteri (legislativa, executiva si judecatoreasca), Montesquieu a relevat, în lucrarea "Despre spiritul
legilor" ca libertatea politica nu exista decât în statele în care aceste puteri nu sunt reunite de aceeasi persoana
sau acelasi corp de magistratura: "..Nu exista, de asemenea, libertate, daca puterea judecatoreasca nu este
separata de puterea legislativa si de cea executiva". Pe cale de consecinta, adevarata libertate se poate realiza
numai prin limitarea autoritatii factorilor implicati în exercitarea puterii (puterea executiva se afla în mâinile
monarhului, puterea legislativa este încredintata unui grup de nobili si unui grup de reprezentanti ai poporului,
iar puterea judecatoreasca revine unui corp specializat).
Jean-Jacques Rousseau si-a axat conceptia democratica asupra detinerii si exercitarii puterii pe sintagma
de "suveranitate a poporului". În lucrarea intitulata "Despre contractul social" (1762), Rousseau a considerat
ca la realizarea suveranitatii poporului se poate ajunge prin "contractul social", prin care omul, odata intrat în
societatea civila, renunta la "libertatea sa naturala", dar numai pentru a dobândi adevarata libertate, care consta
în supunerea fata de lege. Ideea contractului social, ca act originar al constituirii societatii si puterii politice,
fusese abordata înaintea lui Rousseau de Thomas Hobbes, John Locke, Baruch Spinoza si alti gânditori de
renume, care admiteau ca individul poate sa-si înstraineze drepturile în folosul comunitatii.
Specificitatea conceptiei filosofului francez cu privire la contractul social consta în asigurarea, prin egalitate, a
libertatii tuturor cetatenilor care îsi cedeaza toate drepturile comunitatii. Libertatea nu poate fi realizata decât
atunci, arata Rousseau, când puterea care comanda este aceeasi cu puterea celui care se supune, garantul
libertatii fiind suveranitatea "vointei generale" (contractul social se stabileste între fiecare individ si
comunitate).
Vointa generala (rezultat al participarii egale a tuturor la rezolvarea problemelor sociale) este sursa
suveranitatii, iar legile, care sunt emanatia acestei suveranitati, vizeaza realizarea binelui general. Puterea
suverana a poporului, arata Rousseau, este amenintata de "corpurile politice" (guvernul, parlamentul), sub
acoperirea exercitarii democratiei reprezentative: poporul e liber si cu adevarat puternic doar în momentul
alegerilor; apoi, parlamentarii devin adevaratii stapâni, alegând ei pe cei care guverneaza societatea. Pe aceasta
cale poporul pierde suveranitatea, democratia reprezentativa fiind o iluzie. În opinia filosofului francez,
guvernul ar trebui sa exercite puterea în numele singurului suveran, care este poporul. Cu cât guvernarea se
confunda mai mult cu poporul, respectiv cu cât îl reprezinta mai exact si mai direct, cu atât societatea este mai
democratica.
Prin teoria sa asupra suveranitatii, Rousseau nu a limitat autoritatea statului, ci a schimbat-o în întregime cu
autoritatea poporului. Prin fundamentarea ideii potrivit careia adevaratul subiect al suveranitatii, care
legitimeaza puterea, este poporul, el s-a afirmat ca cel mai mare teoretician al egalitatii în epoca moderna.
Spiritul operei sale s-a regasit, astfel, în toate programele revolutiei burgheze franceze, începând cu "Declaratia
drepturilor omului si ale cetateanului".

Este de retinut ca o serie de reprezentanti de marca ai gândirii politice contemporane, între care francezul Julien
Freund, considera, pe buna dreptate, ca autoritatea si puterea politica nu au luat fiinta prin consimtamântul
general (spontan sau deliberat) al membrilor societatii ("În orice caz, supunerea politica nu se lasa explicata
conform modelului împrumutat de la teriile contractualiste"). Contrar tezelor contractualiste (a se vedea
conceptiile lui Thomas Hobbes, John Locke, Jean Jacques Rosseau etc.), nu a existat initial nici un fel de pact
sa întelegere prin care indivizii umani se obligau sa cedeze libertatile lor, pâna atunci nelimitate, în schimbul
constituirii unui organism social de constrângere (statul) care sa le garanteze securitatea si coeziunea sociala.
David Hume. Relevanta termenului modern de putere a fost recunoscuta înca din 1748, o data cu publicarea de
catre David Hume a eseului "Asupra contractului originar". El a considerat ca guvernul, ca reprezentant al
puterii, este o "inventie avantajoasa" deoarece are rolul de a pune în acord interesele imediate ale indivizilor cu
cele mai îndepartate ale societatii (acestea din urma fiind exercitate prin intermediul regulilor justitiei).
Conform lui Hume, supunerea populatiei fata de conducatori se justifica prin protectia pe care o obtine din
partea acestora. În conditiile în care protectia acordata celor multi, de catre guvernanti, dispare, supunerea lor
poate sa înceteze.
Dezideratul sau politic cel mai puternic era un guvernamânt "regulat", adica exercitat prin legi generale si
uniforme. Privitor la întrebarea daca era de preferat o monarhie dupa modelul francez sau o guvernare libera
dupa modelul britanic, gânditorul scotian s-a aratat foarte precaut: cârmuirile libere favorizau comertul, dar
riscau sa contracteze o datorie publica exorbitanta; ele acordau supusilor mai multa libertate, dar se aflau într-
un pericol mai mare de a-si sacrifica autoritatea. În consecinta, unde exista un guvernamânt adecvat, indiferent
sub ce forma, alegerea regimului era o chestiune extrem de delicata, astfel încât prudenta politica recomanda
sprijinirea regimului existent.
Ocolind justificarile teologice si evaluarile preponderent morale, David Hume a oferit una din primele viziuni
clare, realiste referitoare la cauzele care determina activitatea politica în societate. El a considerat ca politica
este mai degraba putere decât drept, creatoare de fapt a dreptului, întrucât acapararea (obtinerea) puterii
conduce la instituirea autoritatii si înradacinarea credintei. Studierea puterii a fost apreciata ca fiind în masura
sa explice modul în care anumite persoane sau grupuri le domina pe altele pentru a-si satisface propriile
interese. David Hume a fost si partizanul ideii ca puterea este dependenta de proprietate, respectiv ca modul de
repartitie a proprietatii determina structura puterii politice.
Radicalismul (utilitarismul) englez. Radicalismul (utilitarismul) de la începutul secolului al XIX-lea a reflectat
interesele si starile de spirit ale burgheziei liberale engleze din epoca înfloririi ei. El s-a nascut ca reactie, de pe
pozitii anticonservatoare, fata de fundamentele teoriilor contractualiste. Cei mai de seama reprezentanti ai sai au
fost Jeremy Bentham (a se vedea lucrarile sale "Planul de reforma parlamentara", din 1817, si "Codul
constitutional", din 1824) si James Mill ("Eseuri asupra guvernamântului" - 1825). Conform conceptiilor celor
doi, problema fundamentala a puterii este de a concilia interesele guvernantilor cu cele ale cetatenilor
guvernati. Ca urmare a faptului ca radicalismul englez a postulat suveranitatea poporului si egalitatea
indivizilor, din perspectiva utilitatii generale, dar si principiile votului universal, responsabilitatii juridice si
revocabilitatii guvernantilor de catre cei ce le confera puterea (alegatorii), el se înscrie pe linia curentelor care
au fundamentat teoretic democratia clasica burgheza.
Liberalismul clasic. Liberalismul clasic este curentul de gândire politica care a promovat, începând cu secolul al
XVIII-lea, valorile individualismului în relatiile cu statul si puterea politica. Ideile sale, de combatere a
principiului monarhiei absolute si de demonstrare a viabilitatii celei constitutionale, întemeiate pe separatia si
echilibrul puterilor în stat, s-au regasit inclusiv în gândirea politica care a fundamentat revolutia burgheza din
Anglia secolului al XVIII-lea.
Unul din cei mai reprezentativi exponenti ai liberalismului clasic, în secolul al XIX-lea a fost Benjamin
Constant, a carui conceptie despre putere, în contextul raporturilor dintre individ si stat, se regaseste mai ales în
lucrarea sa "Eseu asupra libertatii moderne comparata cu libertatea antica" (1819). Benjamin Constant
considera ca libertatea individului trebuie sa fie mai presus de orice autoritate: ".prin libertate eu înteleg
triumful individualitatii, atât asupra autoritatii care ar vrea sa guverneze prin despotism, cât si asupra maselor
care reclama dreptul de a aservi minoritatea fata de majoritate". Relevant pentru conceptia gânditorului
francez este faptul ca individul trebuie sa aiba o "independenta perfecta" în raport cu statul si puterea. Statul nu
reprezinta, de fapt, decât un instrument de garantare a libertatii individuale, neavând dreptul de a se amesteca în
activitatea si initiativele, inclusiv economice, ale întreprinzatorilor privati.
Liberalismul clasic din a doua jumatate a veacului al XIX-lea a încercat sa consacre proprietatea privata ca
valoare suprema a societatii si sa înlocuiasca principiile egalitatii politice si suveranitatii poporului (statuate si
acreditate anterior mai ales de Jean Jacques Rousseau, ca principii fundamentale ale revolutiei franceze) cu
principiul elitist de realizare a puterii: suveranitatea poporului sfârseste acolo unde începe independenta
individuala (cu referire, în mod expres, la interesele economice si politice ale burgheziei industriale, comerciale
si financiar-bancare în ascensiune si nu la interesele categoriilor sociale cu venituri mici).
G.W.F. Hegel. Principalele reflectii ale lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel despre stat si putere sunt continute
în lucrarea sa intitulata "Principii ale filosofiei dreptului" ("Grundlinien der philosophie des Rechts", 1821).
Hegel considera ca statul reprezinta întruchiparea spiritului obiectiv, situat deasupra societatii si a vointei
indivizilor pe care le subordoneaza întru totul.
Conform conceptiei hegeliene, puterea politica are un caracter dominant si constrângator, justificat de faptul
ca statul nu poate "servi" societatea decât "stapânind-o". Numai ca urmare a impunerii puterii sale, prin
intermediul autoritatilor care îl reprezinta, statul poate asigura respectarea drepturilor tuturor cetatenilor.
Statul, care este ratiunea în act, mai arata Hegel, exprima interesul general si constituie izvorul normelor ce
reglementeaza viata colectiva. Autoritatea statului a fost fundamentata de gânditorul german în afara puterii de
patrundere a individului: ea se întemeiaza pe dezvoltarea unui spirit universal, care a progresat, de-a lungul
secolelor, pâna la realitatea reprezentata de stat. În fata acestei realitati, problema legitimitatii puterii si a
corespondentei dintre optiunile omului si societatii cu cele ale statului devine fara sens. Libertatea nu se poate
manifesta decât ca absorbtie a independentei "arbitrare" a individului în "universalitatea" statului.
Hegel a ridicat starea politica a Germaniei din timpul sau la rang de universalitate, sustinând ca autoritatea
statului nu se poate concilia cu drepturile cetatenilor decât în cadrul monarhiei constitutionale prusace,
considerata ca realizare a spiritului absolut.

Momentele din evolutia teoriilor si conceptiilor despre putere si autoritate prezentate mai sus releva
contributia semnificativa pe care gândirea politica din epocile antica, medievala si moderna a adus-o la
fundamentarea unor teorii stiintifice în domeniu. Câteva concluzii cu caracter de generalitate pot fi desprinse în
acest sens:
- ideile si teoriile specifice gândirii politice din Orientul antic, dar si din statele sclavagiste greco-romane au
fost axate pe relevarea necesitatii si importantei îmbunatatirii activitatilor de conducere sociala, prin intermediul
institutiilor statului;
- premisele configurarii unei viziuni sistematice asupra problemelor teoretice si practice referitoare la
conducerea si puterea politica au aparut odata cu marile sisteme de gândire filosofica ale lui Platon si Aristotel.
Diferentele dintre acestea (Platon a pus bazele unei orientari deductiviste si speculative în domeniu, cu largi
ecouri în conceptiile politico-religioase ale gânditorilor din epoca medievala si nu numai, în timp ce Aristotel a
încurajat studiul pozitiv al fenomenului politic, sub aspectele analizei concrete a formelor lui de manifestare,
organizare, conducere etc.) s-au materializat în adevarate "scoli" de gândire si actiune politica, contemporane
dar si ulterioare, influentate substantial de elementele lor de specificitate;
- cresterea puterii si influentei bisericii catolice în epoca medievala a avut ca efect preocuparea unor
reprezentanti de frunte ai gândirii politico-religioase de a releva caracterul transcendental al principiilor ce
guverneaza ordinea politica si a legitimitatii de origine divina a puterii. Conceptiile lucrarilor specifice
elaborate în aceasta perioada au evidentiat moduri de abordare care au pus accentul pe argumente teologice si
morale;
- epoca moderna a adus cu sine un spirit nou în abordarea teoriei politice, emancipata de teologie si morala,
constatându-se un progres semnificativ în studiul laic al puterii politice. Mai toti reprezentantii teoriei politice
din aceasta perioada au ramas însa tributari filosofiei speculative, ideile si conceptiile lor fiind întemeiate pe
principii abstract-filosofice;
- unele tendinte de emancipare fata de rationalismul abstract si de abordare pozitiva a puterii politice si
autoritatii au fost întâlnite în opera politica a lui Charles de Montesquieu si David Hume, dar si în cea a
"utilitaristilor" englezi.
Sunt de retinut, în ultima instanta, meritele teoriilor si conceptiilor mentionate cu privire la mecanismele de
exercitare, sursele legitimitatii si fundamentele puterii politice, care au fost, pe buna dreptate, valorificate si
dezvoltate în perioada urmatoare.