Tema 2. Abordări moderne şi postmoderne ale puterii.

1. Abordarea sistemică a puterii

2. Teoria structural-funcţionalistă a puterii
3. Abordarea instrumentală a puterii
4. Conceptele cu potențial de voință (abordarea sociologică, abordarea marxistă,
abordarea psihologică)ale puterii
5. Conceptele relaționale ale puterii: Teoria "schimbului de resurse", Teoria"împărțirii
zonelor de influență"
6. Abordarea behavioristă a puterii
7. Conceptul instituţional al puterii
8. Concepte poststructuraliste ale puterii

Pe parcursul evoluției vieții politice puterea politică s-a manifestat ca cel mai important
subsistem al puterii sociale, cu toate că dezbateri științifice referitoare la rolul și importanța
puterii politice persistă continuu. Epistemologic conceptul de putere derivă din latinescul
potestas, ce se traduce ca putere, abilitate, reprezentînd abilitatea de a face ceva, capacitatea de
a exercita autoritatea asupra altora. 
Primele încercări de definire a puterii au fost efectuate în tratatele marilor filosofi, aşa ca
Platon, Aristotel, Ibn-Khaldun, Machiavele, Locke, Montesque, Hobbes. Pentru ei puterea are o
caracteristică funcţională, legată de necesitatea ordinii şi înţelegerii între oameni, de stabilirea
echilibrului intern al statelor. Conform concepţiei lui Platon, funcţia puterii constă în integrarea
cât mai „organică” a fiecărei stări sociale, menţinerea echilibrului între acestea. Dacă Platon a
devenit, prin opera sa politică, precursor al unei orientări deductive și speculative, care a
influentat sistemele teoritice idealiste, Aristotel a optat pentru studiul pozitiv al fenomenului
politic. În lucrarile sale se realizează o distincție mai clară a domeniului organizării politice, a
conducerii, supunerii, a modului posibil de manifestare a diferitelor regimuri politice.
Emancipate de teologie, operele lui N. Machiavelli, J. Bodin, Th. Morus, Th. Hobbes, J.J.
Rousseau încearcă să realizeze studiul politicii și al puterii în sine, ca fenomene autonome.
Hobbes, spre exemplu, definește puterea ca o relație între cauză și efect, între un „agent” activ și
un „pacient pasiv”. El determină „puterea” ca mijloc de obţinere a bunurilor, de acea el plasa pe
primul loc tendinţa oamenilor spre obţinerea unei influenţe cât mai mari, afirmînd că puterea este
controlul acumulat, care permite individului să fixeze preţuri şi să reglementeze oferta şi cererea
astfel încât aceasta să poată contribui la propriul său avantaj1.
Tendința de emancipare față de raționalismul abstract continuă cu operele lui Montesquieu
și David Hume în secolul al XVIII-lea. Studiul pozitiv al autorității și puterii este realizat și de
utilitariștii englezi2.
Abordările științifice ale puterii definesc acest concept din două perspective. Din punct
de vedere subiectiv puterea este capacitatea unui subiect al puterii și oportunitatea reală de a
exercita, și, dacă este necesar, de a impune voința asupra altor persoane. Din punct de vedere
obiectiv puterea este un sistem de relații de subordonare ale unor persoane voinței, deciziei
altor persoane prin autoritatea legii sau forță.
În prezent literatura de specialitate denotă o confruntare teoretică dintre diferite doctrine
social-filosofice în domeniu. Abordarea sistemică (T. Parsons, D. Easton, G. Almond, M.
Crozier), identifică trei direcții de analiză ale puterii: interpretarea puterii ca proprietate sau
atribut al sistemului macro-social3( T. Parsons); puterea la nivelul sistemelor specifice - familii,

1
Hannah Arendt. Originile totalitarismului. București: Humanitas, 2014. p.181.
2
Puterea politică // http://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/stiinte-politice/puterea-politica-sfera-trasatu12.php
3
T. Parsons afirma că putem defini puterea ca abilitatea reală a unei părți a sistemului social de a-și acumula
interesele pentru a atinge obiectivele, a opri interferențele nedorite, a inspira respectul, a controla proprietatea, în
contextul integrării părților componente în sistem .
organizații și instituții social-politice (M. Crozier); puterea ca interacțiune a indivizilor care
acționează într-un sistem social specific (D. Rogers).
Printre reprezentanții abordării sistemice se numără și teoreticienii K. Deutsch, N.
Luman, care interpretează puterea ca mijloc de comunicare socială, ce permite reglementarea
conflictelor de grup și asigurarea integrării societății. Aceștia interpretează rolul puterii în
rezolvarea contradicției care survine între nevoia de ordine în societate și diversitatea intereselor
membrilor societății.
Ca derivată a abordării sistemice, teoria structural-funcţionalistă susține că puterea e
capacitatea de a lua decizii şi de a le asigura îndeplinirea, precum şi abilitatea societăţii de a-şi
mobiliza resursele pentru a-şi atinge scopurile comune. T. Parsons caracterizează puterea ca o
relaţie între subiecţii inegali, comportamentul cărora e condiţionat de rolurile sociale pe care le
îndeplinesc4. Conform structural-funcționaliștilor, – Talcott Parsons, Gabriel Almond s.a.,
puterea este capacitatea generalizată de a obține efectuarea unor îndatoriri obligatorii de către
unități, într-un sistem de organizare colectivă, atunci când îndatoririle sunt legitimate prin
legătura lor cu scopurile colective și când există presupunerea constrângerii prin sacțiuni
situaționale negative, oricare ar fi factorul real al acestei constrîngeri. Punând accentul pe acord,
pe consimtământ, Hannah Arendt se apropie de concepția lui Talcott Parsons (Authority,
Legitimation and Political Action, 1960). Ea înțelege puterea ca o capacitate de a stabili un
acord asupra unui curs comun al unei acțiuni, într-o situație caracterizată printr-o comunicare
nestingherită. Puterea nu este o proprietate a unui individ, ci aparține grupului și există atâta timp
cât acesta funcționează pe baze comune. Faptul existenței unui individ la putere semnifică
decizia grupului de a-i acorda puterea, pentru a acționa în numele lui. Puterea înseamnă
mobilizarea consimțământului celor guvernați pentru scopuri comune, deci exprimarea
sprijinului pentru conducerea politică, în timp ce forța reprezintă controlul resurselor și
mijloacelor de coerciție prin care conducerea politică acționează, elaborând decizii obligatorii
pentru realizarea scopurilor colective5.
Diverși autori precum M. Prelot, M. Duverger, J. Freund, R. Aron folosesc două concepte
distincte pentru desemnarea fenomenului puterii: puissance și pouvoir. Puterea-puissance
desemnează autoritatea personalizată, echivalând cu potenția, puterea-pouvoir – autoritatea
constituită, fiind echivalent cu potestas (M. Prélot).
Abordarea instrumentală a puterii este specifică în primul rând școlii anglo-americane
de științe politice. Puterea este identificată cu mijloacele de realizare a acesteia. Originile acestei
abordări provin de la ideile politice ale lui T. Hobbes, care înțelege puterea în primul rând ca un
mijloc real de constrângere, ca formă de acțiune a puterii ("puterea de a face ceva"). Adepții
școlii anglo-americane de "realism politic" (D. Kathleen, G. Morgenthau) interpretează puterea
în politica internă și internațională drept o influență puternică a unui subiect politic, care deține
anumite resurse, folosind în caz de necesitate și violența directă
Conceptele cu potențial de voință definesc puterea ca abilitatea sau capacitatea unui
subiect politic de a-și impune voința sa (I. Fichte, G. Hegel, K. Marx, A. Schopenhauer,
M. Weber). La conceptele cu potențial de voință atribuim abordarea sociologică, abordarea
marxistă, abordarea psihologică etc.
Abordarea sociologică (Max Weber) susţine că puterea este capacitatea unui individ A
de a-şi impune propria voinţă în condiţii sociale speciale, în pofida opunerii din partea
individului B. La baza relaţiilor de putere stă dihotomia conducere – supunere. M. Weber susţine
că există mai multe posibilităţi de a-ţi impune voinţa, deoarece totalitatea de trăsături ale
individului, precum şi posibilele îmbinări de circumstanţe pot forma poziţii în urma cărora voinţa
individuală să fie supusă. Totodată deţinerea puterii îi acordă prestigiu subiectului ei, adeseori
schimbând simţitor poziţia sa în ierarhia socială. Conform concepției weberiene, care
influențează această orientare, puterea este sursa succesului; ea este posibilitatea de a impune

4
Борзунова Е. Социологические концепции легитимности власти Т.Парсонса и М.Вебера сравнительный
анализ. În: СОЦИС, 1997 ,№9. с. 98
5
H. Arendt, On violence, Harcourt, Brace and World, New York, 1970, p. 44
voința unei persoane asupra comportamentului altei persoane. Orice putere se sprijină pe
„aparatul administrativ” şi pe credinţa în legitimitatea acestui aparat, datorită căruia puterea
acţionează asupra întregului sistem de relaţii sociale. Această definiție mai este numită și
„definiție formală” și este specifică gândirii americane, fiind prezentă în lucrarile unor autori ca
Robert Dahl, Edward Lehman, James March, Roderick Bell
Abordarea marxistă tratează puterea de pe poziţii de clasă, unde clasa dominantă conduce
cealaltă clasă. Această abordare defineşte puterea ca un conglomerat de instituţii, ce exprimă
interesele clasei dominante. Teoria politică marxistă demonstrează că puterea politică are un
caracter concret-istoric și de clasă, natura și funcția ei socială variind de la o epocă la alta.
Puterea politică, scriau K. Marx și F. Engels în Manifestul Partidului Comunist este puterea
oraganizată a unei clase pentru asuprirea alteia. Societatea, cum menţiona F. Enghels, generează
aşa funcţii generale fără de care ea nu poate exista. Oamenii meniţi să îndeplinească aceste
funcţii, au interese speciale, contradictorii intereselor celor care i-au împuternicit: astfel ei devin
independenţi şi apare statul6. Sunt mai mulţi teoreticieni care susţin că raportarea puterii politice
exclusiv la rolul clasei dominante în deţinerea acesteia este o viziune prea simplistă, că puterea
politică nu poate fi definită în mod univoc ca instrument al unei singure clase.
Reprezentanții abordării psihologice subliniază percepția subiectivă a puterii, exprimată
după cum urmează: „Există trei tipuri de oameni: unii caută putere, îi domină pe alții și posedă
toate calitățile psihologice necesare (voință puternică, sentimentul dezvoltat de auto-conservare,
capacitatea de a organiza și de a se auto-organiza etc.); alții sunt dispuși să asculte de voința
unora, să-i asculte orbește, simțindu-se confortabil cînd li se dau indicații; al treilea tip de
persoane exprimă mereu un sentiment de nemulțumire și neascultare față de putere, sunt "rebeli"
prin natură, dar fără ambiții de putere”7. Conform aceleiași abordări, N. M. Korcunov afirmă că
puterea este forţa determinată nu de voinţa celui ce conduce, dar de conştientizarea tacită a
dependenţei din partea celui condus. Reprezentanții psihologismului (Bertrand Russel, Harold
Hasswell, Kurt Lewin, Th. Adorno, Erich Fromm, Hebert Marcuse s.a.) pleacă de la importanța
atributelor psihice ale individului și ajung la concluzia că puterea este o relatie între caractere,
personalități, temperamente etc. O derivată a abordării psihologice este cea psiho-analitică (G.
Lasswell), care tratează puterea ca capacitate de a influenţa asupra indivizilor și o modalitate a
subiecților puterii de a-şi înfrânge auto-aprecierea joasă, ce duce la schimbări atât individuale,
cât şi a mediului său.8 G. Lasswell susține că o persoană vede prin putere un mijloc de
îmbunătățire a vieții sale, de dobândire a bogăției, de prestigiu, de libertate, de securitate etc. În
același timp, puterea este un scop în sine, ceea ce face posibil să se bucure de posesia sa. Puterea
politică constă în ciocnirile diverselor voințe, asigurînd echilibrul forțelor politice.
Conceptele relaționale caracterizează puterea ca o relație între doi parteneri, subiect-
obiect al puterii în care unul dintre ei are o influență determinantă asupra celui de-al doilea.
Există trei versiuni principale ale teoriilor interpretării relaționale a puterii: teoria "rezistenței",
"schimbul de resurse" și "împărțirea zonelor de influență". În teoria "rezistenței"
(D. Cartwright, J. French, B. Raven, etc.) sunt explorate astfel de relații autoritare, în care
subiectul puterii suprimă rezistența obiectului său. În consecință, sunt dezvoltate clasificări de
diferite grade și forme de rezistență. Teoria "schimbului de resurse" (P. Blau, D. Hickson, C.
Hainings), prevede situații care apar atunci când există o distribuție inegală a resurselor între
participanții la relația socială și, ca urmare, există o nevoie acută de resurse pentru cei care sunt
privați de ele. În acest caz, persoanele care au resurse își pot transforma surplusul în putere, dând
o parte din resurse celor care sunt privați de ele, în schimbul comportamentului dorit.
Teoria"împărțirii zonelor de influență" (D. Rong etc.) sugerează că atunci când se evaluează
natura relațiilor de putere, nu trebuie luate separat în considerare toate acțiunile, ci mai degrabă
în ansamblu. Se subliniază momentul schimbării rolurilor participanților la interacțiuni. Dacă

6
Маркс К , Энгелс Ф. Сочинении. Москва, 1974, Том 18. с. 302
7
Перевалов В.Д. Политология: Учебник для вузов. Москва: Норма, 2005. 384 с.
8
Короткова Н. Г.Лассуэлл методология исследования проблем политики. În: Политическая наука на рубеже
веков. Проблемно тематический сборник. Москва, 2000. с. 158
într-o situație puterea este posedată de un individ în raport cu altul, atunci cu transformarea sferei
de influență pozițiile participanților se pot schimba9.
Abordarea behavioristă interpretează puterea ca o relație între oameni, în care unii
domină, în timp ce alții respectă și îndeplinesc deciziile subiectului puterii. Particularitatea
acestei abordării este accentul pus pe motivele comportamentului oamenilor în lupta pentru
putere. Identificarea puterii este declarată drept caracteristică dominantă a psihicului uman și a
conștiinței, deci forma determinantă a activității politice a unei persoane. Puterea este declarată
punctul de plecare și scopul final al acțiunii politice.
Curentul behaviorist apreciază că puterea este un tip deosebit de comportament, care constă
în posibilitatea modificării comportamentului altora. H. A. Simion, E. Shils exprimă faptul
puterii în urmatorul raport cauzal: comportamentul lui A cauzează comportamentul lui B. De la
mijlocul anilor 60, s-au înmulțit criticile la adresa concepției behaviorist – pluraliste, acuzată că
este parțială și unilaterală sau unidimensională. Potrivit viziunii bidimensionale a lui Peter
Bachrach și Mordon Baratz puterea este un Ianus cu două fețe, în afara exercitării sale într-un
mod fățis, observsabil, existând și o față ascunsă. Într-o perspectivă tridimensională (Steven
Lukes, Power: Radical View) se pune problema conștiinței reale a intereselor celor afectați de
putere10. Reprezentantul teoriei behavioriste. C. Merriam susține că comportamentul indivizilor
e determinat de setea lor de putere, ce reprezintă o caracteristică naturală a lor. Prin
comportamentul său, subiecţii puterii încearcă să schimbe comportamentul altor indivizi11.
Abordarea instituţională al puterii înaintează probleme de continuitate, de organizare,
întrucît puterea devine un proces, o succesiune amplă de interacţiuni şi un sistem, adică un
ansamblu de interacţiuni dintre structuri şi funcţii, depăşind cadrul propriu-zis relațional în care
se poate epuiza într-o singură şi concretă acţiune. Este interesant că şi în acest cadru instituţional
experienţa autoritară se aplică la o multitudine de niveluri politice şi nepolitice, fiind concordată
cu ele. Astfel, puterea banului poate să se instituţionalizeze într-o plutocraţie; puterea ideilor
religioase – într-un sacerdotalism; puterea proletariatului (putere dispersată, conform definiţiei
lui Auguste Comte) într-un partid ori sindicat de mase, depăşind astfel cu ajutorul factorului
organizatoric limitele şi lacunele inerente dispersiunii unui sector social, care la început nu
dispune de altă forţă decît de numărul adepţilor, în timp ce puterea capitalului intelectual poate
să se instituţionalizeze într-o tehnocraţie.
Abordarea juridist-instituționalistă (M. Duverger, Jean Dabin) circumscrie studiul
puterii la acela al puterii de stat. Dreptul are ca principala menire consacrarea legitimității acestei
puteri. Sunt cercetate structura și modul de funcționare a instituțiilor și, în primul rand, a
„Instituției instituțiilor” – statul. În lucrarea Janus. Les deux faces de l’Occident M. Duverger
scria că puterea înseamnă și lupta și menținerea ordinii, ținând de esența ei să fie ambivalentă.
Puterea este, în același timp, instrument de dominație și instrumentul asupririi unei ordini
sociale, și al unei anumite integrări a tuturor în colectivitate, pentru binele comun.
Cele mai noi concepte poststructuraliste sunt cele ale "arhiologiei și genealogiei
puterii" a lui M. Foucault și "câmpul de putere" al lui P. Bourdieu, care pot fi menționate în clasa
conceptelor relaționale ale puterii. În opinia lui M. Foucault puterea nu este doar o atitudine a
subiecților, ci un fel de modalitate de comunicare ("atitudine relațională").
"Arhiologia și genealogia puterii" a lui M. Foucault"
Gânditorul francez M. Foucault analizează puterea cu un pas dincolo de imaginea ei ca
oprimare a celor lipsiți de putere de către cei puternici. Încercând să depășească caracterizarea
negativă sau conflictuală a lui Hobbes și Weber, Michel Foucault pune accentul pe posibilitatile
pozitive ale relațiilor de putere de „a da putere”. Spre deosebire de majoritatea teoreticienilor
marxişti, din rândul cărora el provine, Foucault nu se preocupă atât de aspectul opresiv al puterii,

9
Василика М. А. Политология. Москва, 2000. с.101
10
Puterea politică // http://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/stiinte-politice/puterea-politica-sfera-
trasatu12.php
11
Грязнова А.Г., Эскиндаров М.А., Полунина Г. В. Политология. Москва, 2010. с.102
cât de fenomenul rezistenței celor asupra cărora puterea se exercită. El explică maniera în care
puterea operează în relațiile de fiecare zi dintre oameni şi instituții, ceea ce determină apariția
unor noi forme de comportament.
Puterea este înțeleasă drept capacitatea celui care o deține de a-şi impune voința asupra
celor lipsiți de putere, sau abilitatea de a-i forța pe aceştia să facă lucruri pe care ei nu doresc să
le facă. După opinia lui Foucault, însă, puterea nu este ceva care poate fi luat în posesie, ci mai
degrabă ceva care acționează şi se manifestă într-un anume fel, e mai degrabă o strategie decât o
posesiune. Puterea trebuie analizată drept ceva care circulă, ceva care funcționează doar în forma
unui lanț. Ea este asumată şi exercitată prin intermediul unei organizări de tip rețea. Indivizii sunt
vehiculele puterii, nu punctele în care ea se aplică. 12 Această manieră de a înțelege puterea are
două aspecte importante: a) puterea e un sistem, o rețea de relații care cuprinde întreaga
societate, mai degrabă decât un raport între dominat și dominant; b) indivizii nu sunt simple
obiecte ale puterii, ci sunt locul unde puterea şi rezistența la adresa ei sunt exercitate. 13
Raporturile de putere au un caracter productiv, deoarece presupun fenomenul rezistenței, fără de
care nu poate fi concepută nicio relație de putere: oriunde se exercită puterea, există şi cineva
care îi rezistă.
În lucrarea « Surveiller et punir. Naissance de la prison », el trece în revistă modul în care
a fost exercitată puterea în diferite etape ale istoriei europene şi arată cum s-a trecut de la
sistemul de putere monarhică la cel democratic, utilizând în mod expresiv imagistica pedepsei:
dacă simbolul puterii monarhice era spectacolul execuției publice, acela al puterii democratice
este disciplinarea, încarcerarea şi supravegherea la adăpost de privirea publică. Substratul acestei
modificări calitative a modalității de pedepsire a celor vinovați de încălcarea legii este o
schimbare a formelor de putere care circulă în societate: execuția publică era simbolul exterior al
puterii regale, exercitate de sus în jos (regele fiind întruparea puterii națiunii) şi ea lasă locul
manierelor democratice de pedeapsă, precum încarcerarea, ceea ce simbolizează faptul că acum
puterea e exercitată de către întreaga societate 14. Foucault pune în contrast cele două tipuri de
exercitare a puterii, ceea ce ne ajută să înțelegem diferența dintre puterea exercitată de către
suveran şi cea democratică. M. Foucault examinează modul în care disciplina, ca formă de auto-
reglementare încurajată de către instituții, devine omniprezentă în societățile moderne şi se
transformă într-un instrument prin care individul modelează realitatea şi pe sine însuşi: „Trebuie
să încetăm odată pentru totdeauna să descriem efectele puterii în termeni negativi: ea «exclude»,
«reprimă», «cenzurează», «abstrage», «maschează», «ascunde». Instituțiile utilizează diverse
forme de exercitare a puterii, sub forma unor mecanisme şi tehnici specifice: Foucault arată cum
spitalul, clinica, închisoarea şi universitatea împărtăşesc o serie de tehnici şi practici disciplinare.
Disciplina constă într-o preocupare pentru control care este internalizată de către fiecare individ,
cu referire la respectarea reperelor temporale, controlul posturii şi funcțiilor corporale,
sublimarea dorințelor şi emoțiilor imediate. Toate acestea reprezintă efecte ale presiunii
disciplinare, dar în acelaşi timp sunt acțiuni care, prin intermediul unor presiuni venite inițial din
exterior, conduc la disciplinarea persoanei de către ea însăşi şi în cele din urmă la constituirea
individului însuşi ca subiect.15
În ceea ce priveşte puterea politică, Foucault se preocupă în mod special de raporturile de
putere legate de guvernare, întrebându-se cine anume poate şi este indicat să guverneze, cine
trebuie guvernat, dar şi cum anume trebuie gândite metodele de guvernare, adică de modelare a
comportamentului celuilalt. În mod fundamental, el consideră că relațiile de putere politică sunt
în general condamnate la ratarea scopului pentru care sunt constituite: cel mai adesea, ele nu
reuşesc să atingă obiectivul final, care e dominația absolută, ceea ce constituie încă un argument
12
M. Foucault, (1980), Power/Knowledge: Selected Interviews and Other Writings 1972–1977, London: Harvester
Press, p. 98
13
S. Mills, Michel Foucault, London, Routledge, 2003, p. 35.
14
Sergiu Bălan, Concepția lui M. Foucault asupra relałiilor de putere, http://cogito.ucdc.ro/nr_2v2/CONCEPTIA
%20LUI%20Mroen.pdf
15
Alec McHoul, Wendy Grace, (1993), A Foucault Primer. Discourse, Power and the Subject, London, Routledge,
p. 64.
pentru a nu considera relațiile de putere ca fiind negative şi constrângătoare: „Dacă puterea este
mai degrabă relațională decât o emanație dintr-un loc special, precum guvernul sau poliția; dacă
este difuzată în ansamblul tuturor relațiilor sociale mai degrabă decât impusă de sus; dacă este
instabilă şi are nevoie de repetiție continuă pentru a se menține; dacă este productivă în aceeaşi
măsură în care e represivă, atunci este dificil să vedem relațiile de putere ca fiind doar negative şi
constrângătoare”16
În lucrările sale M. Foucault face o analiză explicită a puterii în genere, referindu-se mai
puțin asupra puterii politice. Relațiile dintre părinți şi copii, dintre persoanele care se iubesc,
dintre angajatori şi angajați sunt, toate, relații de putere, iar în orice interacțiune dintre oameni,
puterea este obiect de negociere, fiind stabilită poziția fiecărui individ în cadrul ierarhiei, oricât
de flexibilă ar fi aceasta.
"Câmpul de putere" al lui P. Bourdieu
Un concept cheie al teoriei lui Pierre Bourdieu este cel de „habitus”, concept care permite
exprimarea relațiilor dintre poziția socială și acțiunile indivizilor. Pentru a fi eficientă, orice
violență simbolică începe prin a construi în individ un habitus. Habitus-ul reprezintă traducerea
latină a termenului grec „hexis”, utilizat de Aristotel pentru a desemna dispozițiile dobândite ale
corpului si sufletului. Prezent in diferite conceptii filosofice (d'Aquino, Hegel, Husserl), acest
concept fost adus in sociologie de Émile Durkheim si Marcel Mauss, care l-au utilizat in scopul
explicarii caracterului sistematic, coerent, continuu al acțiunilor individului socializat. Pierre
Bourdieu definește conceptul de „habitus” pornind de la notele de conținut sesizate de Émile
Durkheim și Marcel Mauss: „habitus” indică structuri subiective profunde, durabile,
inconștiente, cu caracter dobândit și care au un rol generator și unificator în raport cu viziunea
asupra lumii și cu manifestările concrete ale personalității. Habitus-urile sunt sisteme de
dispoziții durabile și transpozabile, care funcționează în calitate de principii și de reprezentări17.
Pierre Bourdieu susține că în cadrul spațiului social pot fi distinse diverse zone relativ
autonome numite „câmpuri”. Conceptul de „câmp”, se referă la totalitatea actorilor și
organizațiilor dintr-un spațiu de producție socială sau culturală, precum și la relațiile dinamice
dintre acestea. Fiecare câmp este o arenă de conflicte. Viața socială în sine este o luptă constantă
pentru poziție, în condițiile în care actorii urmăresc să depășească constrângerile pe care
structura socială le impune. Deoarece pozițiile în această structură sunt determinate de capitaluri,
scopul activității umane este acumularea și monopolizarea diferitelor tipuri de capital. Dintre
acestea, capitalul economic și capitalul cultural sunt cele mai importante.
Câmpul producerii și reproducerii bunurilor simbolice este definit de Pierre Bourdieu ca
fiind „sistemul de relații obiective între diferitele instanțe caracterizate prin funcția pe care ele o
îndeplinesc în diviziunea muncii: de producere, de reproducere și de difuzare a bunurilor
culturale”18. În cadrul câmpului simbolic se constituie un sistem de instanțe mandatate să
îndeplinească funcția de consacrare și conservare selectivă a bunurilor culturale. Dispunând de o
autoritate legitimă, sistemul asigură și producerea celor dispuși și capabili să producă un tip
determinat (legitim) de bunuri culturale, precum și a consumatorilor dispuși și capabili să le
consume. Ierarhia care se stabilește la un moment dat între domeniile, operele și competențele
legitime este expresia structurii raporturilor de forță simbolică. Cultura unei societăți nu poate fi
concepută ca omogenă, nediferențiată, ci ca o structură de arbitrarii culturale, fundamentată de o
structură non-simbolică, cea a raporturilor de forță dintre clasele sociale. Selecția semnificațiilor
care definesc structura unui grup, clasa socială sau sistem simbolic este arbitrară, deoarece
structura și funcțiile acestei culturi nu pot fi deduse din nici un principiu universal. Instanțele
acestei structuri de arbitrarii culturale, reprezentând interesele diverselor grupuri și clase în
câmpul raporturilor de forță, intră în concurență simbolică pentru câștigarea legitimității în
câmpul raporturilor simbolice. Așa cum structura raporturilor de forță dintre grupuri și clase

16
S. Mills, (2003), Michel Foucault, London, Routledge, p. 47
17
a se vedea: Pierre Bourdieu Şcoala conservatoare. Inegalităţile în faţa şcolii şi a culturii // Jurnal de studii
postumaniste, 2017, ISSN 2392 - 7208
18
Pierre Bourdieu, „Le marché des biens symboliques”, in L'année sociologique, V. 22, 1971, p. 54.
sociale este dominată de forța clasei dominante, tot astfel și structura arbitrariilor culturale este
dominată de arbitrariul cultural dominant, existând o dominație simbolica a unei culturi asupra
alteia. Monopolul legitimității aparține tocmai instanțelor arbitrariului cultural dominant.
Spațiul social este stratificat, orice poziție în cadrul său depinzând de natura și volumul
capitalurilor deținute de fiecare individ. Raporturile stabilite în cadrul acestuia sunt de forță și de
luptă pentru ocuparea pozițiilor superioare. Ierarhiile depind de aranjamentele sociale care le
susțin și le reproduc. Recunoașterea legitimității unei anumite distribuții a resurselor economice,
sociale și culturale, presupune transformarea capitalurilor într-o formă specifică a lor, cea de
capital simbolic, care se regasește în idei concrete, precum onoarea, prestigiul, responsabilitatea,
reputația etc.
Pentru V. Magureanu puterea politică reprezintă funcția socială generalizată de a lua
decizii pentru ansamblul societății globale, în conformitate cu interesele celor care domină în
sistemul puterii și a le asigura îndeplinirea prin autoritatea suverană și prin mijloacele forței
politice. Iar politologul roman Anton Carpinski considera ca puterea politică este capacitatea de
a-i obliga pe actorii unui sistem social dat să-și îndeplinească obligațiile pe care le impun
obiectivele colective, mobilizând resursele societății în vederea asigurărilor obiectivelor propuse.
Marea diversitate a definiţiilor cu privire la putere, poate fi redusă în fond la o singură
formulă interpretativă, care arată că puterea politică este universală, imanentă socialului,
conferă autoritate unui ordin şi constă în capacitatea elitei politice de a-şi realiza voinţa în
organizarea şi conducerea societăţii prin împărţirea, distribuirea relaţiilor de putere şi prin
codificarea normelor de drept necesare formării ordinii sociale pe care o doresc.