ACADEMIA FORTELOR TERESTRE „NICOLAE BALCESCU”

SIBIU

PUTEREA PRIN PRISMA REALISMULUI SI

LIBERALISMULUI

Slt. Mocanu Ionut

 l. PUTEREA

1. DIVERSE ACCEPŢIUNI ALE TERMENULUI PUTERE

Puterea, concept esenţial şi omniprezent în analiza relaţiilor internaţionale, este dificil
de definit sau de măsurat, întrucât prezintă atât componente calitative, cât şi cantitative.
Există mai multe perspective de abordare a puterii: instituţională, behavioristă, sociologică
etc. Perspectiva instituţională analizează puterea ca putere de stat, realizată cu ajutorul
instituţiilor. Perspectiva behavioristă tratează puterea din punct de vedere al schimbărilor ce
survin în comportamentul subiecţilor. Astfel, puterea este capacitatea unui individ sau al unui
grup de indivizi de a transforma în direcţia dorită comportamentul altor indivizi.
Perspectiva sociologică analizează puterea ca fenomen social, punând accent pe relaţiile
sociale care influenţează luarea deciziilor în cadrul unui grup.
În general, puterea este definită de către reprezentanţi ai şcolilor relaţiilor
internaţionale, politologi sau filosofi în termenii unei relaţii de conducere-supunere.
Robert Dahl defineşte puterea ca „abilitatea de a determina un alt actor să facă ceea ce
altfel nu ar fi făcut”1. În completarea acestei idei, Kenneth Waltz susţine că actorii sunt
puternici în măsura în care îi afectează pe alţii mai mult decât aceştia îi afectează pe ei 2.
Aceste definiţii tratează puterea ca influenţă. Altfel spus, dacă actorii îşi impun voinţa sunt
puternici.
În ceea ce priveşte concepţia lui Hans Morgenthau, acesta analizează în cartea sa
„Politica între naţinuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace” puterea politică, având în
vedere diferitele valenţe ale acesteia. Astfel, puterea politică este „o relaţie psihologică între
cei care o exercită şi cei asupra cărora este exercitată”3. Conform acestei definiţii, puterea
politica conferă celor care fac uz de ea un control asupra minţilor celor asupra cărora este
exercitată. Acest control derivă din anticiparea beneficiilor, din teama de dezavantaje şi
respectul faţă de oamei sau instituţii.
Din persepctiva definiţiei propuse de Morgenthau, putem face următoarele distincţii: între
putere şi influenţă, între putere şi forţă, între putere utilizabilă şi putere inutilizabilă şi între
putere legitimă şi nelegitimă.

În primul rând, puterea reprezintă capacitatea de a lua decizii care să determine

anumite rezultate, pe când influenţa implică capacitatea de a afecta într-o mai mare sau mai
mică măsură deciziilor celor care determină rezultatele.
În al doilea rând, forţa este echivalentă la Morgentahu cu violenţa fizică, ceea ce
înlocuieşte relaţia psihologică dintre cele două minţi cu relaţia fizică dintre ele. Astfel, în timp
ce în regimurile politice totalitare puterea a recurs la mijloace de constrângere fizică, în
regimurile politice democratice puterea poate utiliza mijloace de convingere şi stimulare a
participării cetăţenilor la procesul politic. Pe de altă parte, ameniţarea cu forţa, care presupune
acţiuni militare, este „un element intrinsec puterii”4.
În al treilea rând., autorul face distincţie între puterea utilizabilă şi cea inutilizabilă
prin prisma deţinerii şi folosirii armelor nucleare. Din acest punct de vedere, statele care deţin
armament nuclear pot fi considerate mari puteri din punct de vedere militar, însă aceasta nu
presupune şi o creştere a puterii politice. Mai mult, existenţa mai multor state care deţin arme
nucleare contribuie la crearea unei atmosfere internaţionale tensionate. Cu toate acestea,
1
COLDSTEIN, S. Joshua, PEVEHOUSE, C. Jon, Relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pg. 98,
apud DAHL, Robert, Modern political analysis, ed. a ll-a, Englewood Cliffs Prentice Hall, NJ, 1970
2
WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006,
3
MORGENTHAU, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Iaşi,
2007, pg. 68.
4
Ibidem, p. 69

2
niciunul dintre state nu va face uz de capabilitaţile sale nucleare, întrucât este conştient că
răspunsul va fi imediat şi la fel distrugător. Astfel, forţa nucleară, din punct de vedere raţional,
este inutilizabilă.
Nu în ultimul rând, Morgenthau distinge între puterea legitimă şi cea nelegitimă.
Puterea legitimă este cea recunoscută şi acceptată de cel asupra căruia este exercitată, pe când
cea nelegitimă este sinonimă cu puterea brută, care nu este justificată nici din punct de vedere
legal, nici moral.
Un alt autor care a definit puterea în termeni de influenţă este Susan Strange. Conform
acesteia, puterea este „capacitatea unei persoane sau a unui grup de persoane de a afecta
rezultatele prin care preferinţele lor au prioritate asupra preferinţelor altora”5.
Una dintre cele mai cunoscute accepţiuni ale puterii este cea a lui Joseph Nye şi a lui
Robert Keohane, reprezentanţi ai instituţionalismului.. Aceştia disting între soft power şi hard
power, pe care le consideră în mare echivalente cu puterea indirectă, structurală şi puterea
coercitivă, relaţionară.
Hard power implică puterea militară şi puterea economică, care pot adesea influenţa alte state
să îşi shimbe comportamentul. Puterea militară poate fi exerictată prin ameninţare cu forţa,
coerciţie, război, iar cea economică prin sancţiuni financiare, taxe şi impozite mari. Însă există
şi o a doua faţă a puterii 6, numită soft power, care presupune abilitatea de a modela
preferinţele celorlalţi într-o manieră subtilă. Cu alte cuvinte, soft power face apel la
manipularea psihologică.
Soft şi hard power sunt într-o strânsă relaţie de intredependenţă, întrucât ambele urmăresc
producerea unor transformări în comportamentul celorlalţi. Cu toate acestea, soft power nu
depinde de hard power, cele două având resure diferite, aspect asupra căruia vom insista în
subcapitolul următor, dedicat componentelor puterii.
ll. PUTEREA ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

1. TEORIILE RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE

Domeniul relaţiilor internaţionale priveşte relaţiile dintre guvernele şi statele lumii,
dintre viaţa cotidiană şi cea internaţională. Dar nu putem analiza aceste relaţii separat, ci în
concordanţă cu alţi actori( cum ar fi organizaţiile internaţionale, corporaţiile multinaţionale şi
indivizii), cu structuri sociale, influenţe geografice şi istorice. Aşadar, relaţiile internaţionale
reprezintă „un subiect vast care se suprapune cu multe alte domenii”7.
Teoriile relaţiilor internaţionale îşi propun să studieze în mediul academic conflictele
şi relaţiile de cooperare din sistemul internaţional, identificând cauzele şi propunând
premisele păcii. Acestea reflectă o serie de perspective asupra sistemului internaţional, şi
anume cea conservatoare, liberală şi revoluţionară.
Printre cele mai importante teorii, pe care le vom analiza în lucrarea de faţă prin prisma
perspectivelor acestora asupra puterii în relaţiile internaţionale se numără liberalismul şi
realismul.

2. LIBERALISMUL
Teoria liberală marchează geneza domeniului relaţiilor internaţionale ca obiect de
studiu. Liberalismul este supranumit idealismu utopic datorită viziunii sale exclusiv pozitive,
progresivă asupra naturii umane şi implicit asupra relaţiilor internaţionale. Astfel, omul este
bun de la natură şi capabil de progres.

5
STRANGE, Susan, State şi pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997, p. 34
6
NYE Jr., Joseph, Soft power. The means to success in world politics, Public Affairs, New York, p. 5
7
GOLDSTEIN, Joshua, PEVEHOUSE, Jon, op. cit., p. 31

3
 Ca teorie, a început să se contureze în perioada interbelică, când relaţiile dintre state se
concentrau în jurul idei de a împiedica o noua conflagraţie mondială şi de a asigura pacea şi
bunăstarea în sistemul internaţional.
Din perspectiva liberală nu există puteri dominante şi puteri dominate, toţi actorii
internaţionali plecând de la aceleaşi premise şi de la acelaşi nivel în relaţiile dintre ei. De
asemenea, statele nu sunt singurii actori internaţionali importanţi, ci mai apar organizaţiile
internaţionale şi chiar indivizii.
Puterea pentru liberali nu este apanajul unui anumit actor, iar folosirea abuzivă a acesteia duce
la deteriorarea armoniei internaţionale, care ar trebui să presupună o armonizare naturală a
intereselor.
Liberalii priveau războiul şi folosirea puterii în relaţiile internaţionale drept „ un cancer al
corpului politic”8. Soluţia propusă de liberali este democraţia în plan politic şi liberul-schimb
în plan economic.
Un aspect important pe care liberalii l-au introdus în relaţiile internaţionale vizează
dezvoltarea organizaţiilor internaţionale ca actori puternici şi influenţi pe scena internaţională,
care pot înlesni asigurarea păcii şi bunăstării în sistem.

3. REALISMUL
Realismul clasic a apărut ca o reacţie critică la adresa liberalismul interbelic, căruia îi
impută lipsa de aplicabilitate a teoriilor sale în viaţa reală. Cele două viziuni sunt complet
antitetice.
Astfel, în viziunea realistă statul este singurul şi cel mai important actor din sistemul
internaţional. În jurul său se invârt relaţiile internaţionale şi el este cel care dictează direcţia
politicii internaţionale.
În ceea ce priveşte natura umană, realiştii susţin că omul este rău şi egoist, cu o înclinaţie
naturală către căutarea puterii. În consecinţă, şi instituţiile create de om vor avea acealeaşi
caracteristici.
Conceptul central în jurul căruia se învârte paradigma realistă este putere, în special puterea
politică. Puterea nu este politică prin sine însăşi, ci devine politică prin relaţia politică dintre
guvernanţi şi guvernaţi. Puterea politică se referă la relaţiile de organizare şi conducere
generală a societăţii internaţionale.
Hans Morgenthau, un reprezentant important al realismului, susţine că politica
internaţională este, înainte de orice altceva, „ o politică de putere” 9, prin care statele urmăresc
să-şi îndeplinească scopurile naţionale. Cu alte cuvinte, politica internaţională este o
Realpolitik, guvernată de principiul raison d'état.
Politica de putere presupune, aşa cum susţine Martin Wight, existenţa unor puteri
dominante şi dominate. Autorul prezintă politica de putere ca pe o relaţie constantă şi
organizată între unităţi politice independente10.

4. BALANŢA DE PUTERE
Balanţa de putere este un alt concept fundamental ale relaţiilor internaţionale,
presupunând contrabalansarea puterii unui stat sau unui grup de state de către alt stat sau grup
de state, astfel încât să se asigure stabilitatea sistemului internaţional.
Teoria balanţei de putere susţine că o astfel de contrabalansare are loc în mod periodic, tocmai
pentru a menţine stabilitatea sistemului.

8
MIROIU, Andrei, UNGUREANU, Radu-Sebastian, Manual de relaţii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi,
2006, p. 88, apud BURCHILL, Scott, Teorii ale relaţiilor internaţionale, Editura Institutul European, Iaşi, 2008
9
MORGENTHAU, Hans, op. cit., p. 67
10
WIGHT, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998

4
 Hans Morgenthau propune două modele ale balanţei de putere: modelul opoziţiei
directe, model al „rivalităţii directe între naţiunea care inteţionează să-şi instituie puterea
asupra celeilalte şi a doua, care refuză să se supună” 11 şi modelul competiţiei, model care, „pe
lângă crearea unei stabilităţi şi a unei securităţi precare în relaţiile dintre A şi B, consistă în
protejarea independendenţei lui C faţă de primele două. Independenţa lui C depinde numai de
relaţiile de putere dintre A şi B”12 .
Aşadar, balanţa de putere presupune formarea unor coaliţii între mai multe state
menite să păstreze echilibrul puterii în relaţiile internaţionale.
Statele Unite ale Americii joacă un rol definitoriu în balanţa actuală de putere.
Dacă în timpul Războiului Rece, lumea internaţională se situa în jurul relaţiilor dintre cele
două puteri ale momentului, SUA şi Uniunea Sovietică, tendinţa fiind către un sistem bipolar,
odată cu prăbuşirea blocului comunist puterea SUA a crescut semnificativ şi îi certifică
statutul de mare putere, poate chiar singura superputere în relaţiile internaţionale actuale.
Prin influenţa pe care o exercită, Statele Unite pot determina singure, „doar prin greutatea sa,
balanţa de putere”13.

11
MORGENTHAU, Hans, op. cit., p. 208
12
Ibidem, p. 210
13
Ibidem,p. 365

5
 CONCLUZII

Puterea este, fără îndoială, conceptul cheie al relaţiilor internaţionale, indiferent de

perspectiva din care sunt acestea analizate. În politica internaţională, puterea este percepută
atât ca scop, cât şi ca mijloc de atingere a obiectivelor naţionale.
În primul rând, puterea este o relaţie de conducere-supunere, implicând o relaţie
psihologică între doi subiecţi, dintre care unul are capacitatea de a obţine din partea celuilalt
ceva ce acesta nu ar fi făcut fără intervenţia primului subiect14.
În al doilea rând, în vederea definirii puterii trebuie făcute patru distincţii esenţiale,
conform viziunii lui Hans Morgenthau. Astfel, trebuie să distingem între putere şi influenţă,
între putere şi forţă, între putere utlizabilă şi putere inutilizabilă şi între putere legitimă şi
putere nelegitimă.
De asemenea, pentru o definire completă a termenului de putere trebuie luate în calcul
şi componentele sale, atât cele calitative, cât şi cele cantitative: geografia, resursele naturale,
capacitatea industrială, pregătirea militară, populaţia, calitatea guvernării, calitatea
diplomaţiei, voinţa, strategi şi percepţia. Puterea în teoriile relaţiilor internaţionale este
analizată îndeosebi sub aspectul său politic, acesta referindu-se la relaţiile de organizare şi
conducere a societăţii, atât cea naţională, cât şi cea internaţională. Dacă pentru realişti puterea
este scopul final al oricărui actor de pe scena internaţională, liberalişti au o perspectivă
idealistă asupra puterii, privind relaţiile de putere prin prisma obţinerii unui echilibru şi a
menţinerii securităţii internaţionale.
Un exemplu elocvent de mare putere care a reuşit să se impună în relaţiile
internaţionale încă de la apariţia sa ca stat este cel al Statelor Unite ale Americii. Acestea au
fost percepute multă vreme, şi mai sunt considerate încă sigura superputere din sistemul
internaţional. Dispunând de capabilităţi militare şi economice greu de egalat, posesoarea celei
mai prospere economii de la nivel global şi a celor mai avansate tehnologii din domenii cheie
ale industriei( atribute ale puterii hard), SUA deţin şi abilitatea de a obţine rezultatele dorite şi
prin atracţie, prin mirajul exercitat de cultura şi de modelul democratic promovat.
Luând toate acestea în considerare, putem concluziona că puterea reprezintă un
concept esenţial al teoriilor relaţiilor internaţionale, fără de care nu putem analiza şi explica
viaţa politică şi evenimentele de pe scena internaţională, exemplul Statelor Unite fiind cel mai
ilustrativ din acest punct de vedere, întrucât sunt considerate singura mare putere din sistemul
politic internaţional.

BIBLIOGRAFIE
14
Accepţiunea lui Robert Dahl asupra puterii

6
1. Dicţionar READER

2. GOLDSTEIN, Joshua, PEVEHOUSE, Jon, Relaţii internaţionale, Editura

Polirom, Iaşi, 2008

3. NYE Jr, Joseph, Soft power. The means to success in world politics, Public
Affairs, New York, 2004

4. MIROIU, Andrei, UNGUREANU, Andrei, Manual de relaţii internaţionale,

Editura Polirom, Iaşi, 2006

5. MORGENTHAU, Hans, Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta

pentru pace, Editura Polirom, Iaşi, 2007

6. STRANGE, Susan, State şi pieţe, Editura Institutul European, Iaşi, 1997

7. VASILE, Adriana, Puterea Statelor Unite ale Americii în plan global, Editura
Lumen, Iaşi, 2007

8. WALTZ, Kenneth, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom, Iaşi, 2006

9. WIGHT, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998

Bibliografie Web:
1.http://www.forbes.com/2008/08/13/best-colleges-ratings-oped-college08-
cx_ha_mn_de_0813best_land.html