1.

Diverse accepţiuni ale termenului putere

Puterea, concept esențial şi omniprezent în analiza relaţiilor internaţionale, este dificil de

definit sau de măsurat, întrucât prezintă atât componente calitative, cât şi cantitative.

Există mai multe perspective de abordare a puterii: instituţională, behavioristă, sociologică etc.
Perspectiva instituţională analizează puterea ca fiind o putere de stat, realizată cu ajutorul
instituţiilor. Perspectiva behavioristă tratează puterea din punct de vedere al schimbărilor ce
survin în comportamentul subiecţilor. Astfel, puterea este capacitatea unui individ sau al unui
grup de indivizi de a transforma în direcţia dorită comportamentul altor indivizi.

Perspectiva sociologică analizează puterea ca fenomen social, punând accent pe relaţiile sociale
care influenţează luarea deciziilor în cadrul unui grup.

În general, puterea este definită de către reprezentanţi ai şcolilor relaţiilor internaţionale,

politologi sau filosofi în termenii unei relaţii de conducere-supunere.

Puterea se află în epicentrul sistemului internațional. Concepte precum puteri regionale, mari
puteri, superputeri sau hiperputeri fac parte din limbajul de zi cu zi. Comportamentul fiecărui stat
cât și dinamica sistemului internațional își au izvorul în structura și distribuția puterii
mondiale. Așa cum vom vedea în continuare, puterea reprezintă o realitate multidimensională,
întrucât se manifestă atât ca obiectiv cât și ca instrument al statelor.

Pentru paradigma realistă, puterea reprezintă cheia de boltă a relațiilor internaționale. Toate
teoriile realiste consideră că preocupările legate de putere, balanța de putere, dinamica puterii
reprezintă motorul afacerilor internaționale. Puterea reprezintă un instrument principal, daca nu
singurul, pentru împlinirea intereselor naționale. Ca urmare, teoriile realiste postulează că statele
sunt într-o continuă competiție pentru putere. Dar, argumentele folosite sunt diferite de la un
curent la altul. Hans Morgenthau, întemeietorul realismului clasic, supranumit "realism al naturii
umane, consideră că statele au o "poftă nemărginită pentru putere" întrucât sunt conduse de ființe
umane care au "voința de putere" încă de la naștere și, în consecință, sunt permanent în căutarea
de oportunități pentru a prelua ofensiva și a-și impune dominația asupra altor state 1. Dacă natura
umană reprezintă cauza profundă a competiției pentru putere în viziunea lui Morgenthau, anarhia
sistemului joacă același rol în opinia lui Keneth Waltz, întemeietorul realismului defensiv. Waltz
postulează că, deși urmăresc în primul rând supraviețuirea în sistem, fiind tentate să se comporte
defensiv prin menținerea balanței de putere, statele profită totuși de stimulentele pe care le oferă
sistemul internațional pentru a câștiga putere pe seama rivalilor, ori de câte ori se ivește o
asemenea oportunitate.2 Pe o aserțiune asemănătoare se fundamentează și realismul ofensiv al lui
John Mearsheimer, care însă merge mai departe, afirmând că anumite caracteristici ale sistemului
internațional îndeamnă marile puteri să se concureze pentru putere. Realismul ofensiv consideră

1
Hans Morgenthau - "Politics among Nations", p. 208
2
Keneth Waltz - "Teoria politicii internaționale", pp. 126-127

1
că scopul fundamental al unui stat este sa devină hegemon în cadrul sistemului 3, adică un stat atât
de puternic încât sa domine toate statele din sistem.

Astfel, competiția pentru putere pare să fie o dominantă a comportamentului sistemului

internațional de state, competiție responsabilă pentru majoritatea marilor evenimente care au
marcat istoria modernă, în special războaiele în care au fost implicate marile puteri în ultimele
două secole si ceva, mai precis de la războaiele franceze și napoleoniene din 1792-1815 si până
acum.

Caracterul contextual

Pe lângă caracterul relațional, puterea are și un pronunțat caracter contextual, întrucât se

manifestă diferit, în contexte diferite. Puterea ca manifestare este orice, numai o constantă
universală nu. Cineva, individ sau stat, care se dovedește puternic într-o situație, poate fi lipsit de
putere în alta. Aspectul relațional simplu al puterii este complicat la infinit de caracterul
contextual al manifestării puterii. Contextul în care este utilizată puterea poate face ca un
parametru al puterii să aibă o mai mare relevanță decât altul, sau să nu aibă nici o relevanță.
Deținerea unei puteri militare sau economice superioare este adeseori insuficientă. Istoria nu este
întotdeauna de partea marilor divizii sau a buzunarelor adânci. Spre exemplu, tehnologia militară
ultramoderna pe care o stapânește SUA nu i-a împiedicat pe teroriștii lui Ossama bin Laden să
execute atentatele din 11 septembrie 2001. Ca să gestioneze pericolul terorist, Washingtonul a
trebuit să-și utilizeze alianțele și capacitatea diplomatică pentru a constitui o coaliție
internațională de luptă împotriva terorismului internațional și să articuleze o nouă structură care
să asigure securitatea teritoriului național, Departamentul pentru Securitate Internă. Tot aspectul
contextual face ca un atribut al puterii unui stat să poată produce efectele dorite într-o situație,
dar să fie irelevant într-alta. Păstrând exemplul, armata SUA a fost suficient de puternică pentru
a zdrobi în câteva zile mașinăria de război irakiana, dar este incapabilă sa stabilească valul de
atentate teroriste din epoca post Saddam.

Același aspect contextual face să nu existe o relație de proporționalitate între puterea

potențială și puterea manifestată ca efecte. Puterea potențială a unui stat, oricât de mare ar fi ea,
se poate dovedi incapabilă să obțină rezultatul dorit. De exemplu, America nu a putut îndepărta
regimul castrist din Cuba aflată la 100 de mile de țărmul său, dar a câștigat Războiul Rece într-o
competiție cu Uniunea Sovietică, incomparabil mai puternică decât Cuba, în termeni de putere
potentială.

Datorită caracterului contextual, evaluarea raporturilor de putere, deși importantă, nu este

suficientă. Pentru a obține efectele dorite în procesul de exercitare a puterii, leadership-ul unui
stat trebuie sa înțeleagă bine regulile jocului, pentru că aceleași resurse de putere pot furniza

3
John Mearsheimer - "Tragedia politicii de forță", p.20

2
capacități diferite, în contexte diferite și la momente de timp diferite. Transformarea resurselor
de putere în efectele dorite ale exercitării puterii presupune strategii bine articulate, precum și
mecanisme de comandă adecvate. Sunt cunoscute cazurile de strategii nepotrivite contextului sau
de lideri care au facut evaluări greșite. De exemplu, greșelile uriașe făcute de Germania și
Japonia în 1941 când au atacat Uniunea Sovietică și Statele Unite, sau eroarea gravă a invadării
Kuweitului de către Saddam Hussein în 1990.

Caracterul contextual al puterii este influențat de procesul intern, propriu fiecărui stat la un
moment dat, de a transforma puterea potențială în putere manifestă. Unui actor internațional, nu
îi este suficient să dețină resursele de putere potențială. Pentru a obține efecte ale puterii, actorul
respectiv trebuie să parcurgă un proces de transformare în putere efectivă a potențialului
reprezentat de resursele sale. Cel mai cunoscut exemplu este Uniunea Europeană, care posedă
majoritatea resurselor de putere potențială, dar este incapabilă să le transforme în putere efectivă.
Cea mai bună ilustrare a fost prilejuită de războiul din fosta Iugoslavie, când, ani la rând,
europenii nu au reușit să producă puterea necesară pacificării. Doar intervenția puterii Statelor
Unite, prin NATO, în 1999 în Kosovo a provocat încheierea fazei fierbinți a ostilităților.4

Teoriile relaţiilor internaţionale

Domeniul relaţiilor internaţionale priveşte relaţiile dintre guvernele şi statele lumii, dintre viaţa
cotidiană şi cea internaţională. Dar nu putem analiza aceste relaţii separat, ci în concordanţă cu
alţi actori( cum ar fi organizaţiile internaţionale, corporaţiile multinaţionale şi indivizii), cu
structuri sociale, influenţe geografice şi istorice. Aşadar, relaţiile internaţionale reprezintă “un
subiect vast care se suprapune cu multe alte domenii” 5. Printre cele mai importante teorii
analizate prin prisma perspectivelor acestora asupra puterii în relaţiile internaţionale se numără
liberalismul şi realismul.

I.Liberalismul

Teoria liberală marchează geneza domeniului relaţiilor internaţionale ca obiect de studiu.

Liberalismul este supranumit idealismul utopic datorită viziunii sale exclusiv pozitive, progresivă
asupra naturii umane şi implicit asupra relaţiilor internaţionale. Ca teorie, a început să se
contureze în perioada interbelică, atunci când relaţiile dintre state se concentrau în jurul ideii de a
împiedica o nouă conflagraţie mondială şi de a asigura pacea şi bunăstarea în sistemul
internaţional. Liberalii priveau războiul şi folosirea puterii în relaţiile internaţionale drept “un

4
http://www.scritub.com/stiinta/stiinte-politice/Puterea-in-Relatiile-Internati43173.php, accesat în data de 31.05.2015,ora 18:45
5
GOLDSTEIN, Joshua, PEVEHOUSE, Jon, Relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2008

3
cancer al corpului politic”6. Soluţia propusă de liberali este democraţia în plan politic şi liberul-
schimb în plan economic.

II.Realismul

Realismul clasic a apărut ca o reacție critică la adresa liberalismului interbelic, căruia îi

impută lipsa de aplicabilitate a teoriilor sale în viaţa reală. Cele două viziuni sunt complet
antitetice. Astfel, în viziunea realistă statul este singurul şi cel mai important actor din sistemul
internaţional. În jurul său se învârt relaţiile internaţionale şi el este cel care dictează direcţia
politicii internaţionale.

O dezvoltare a curentului realist, neorealismul argumentează că în sistemul internaţional

actual puterea nu mai este un scop în sine, ci un mijloc pentru atingerea păcii şi securităţii. Însă
întrucât nici natura umană, nici sistemul internaţional nu au cunoscut schimbări de esenţă, balanţa
de putere rămâne un obiectiv prioritar al politicii externe practicate de către state. Luând în calcul
atât criticile teoretice dure aduse liberalismului, precum şi evoluţiile concrete de pe scena
relaţiilor internaţionale, neoliberaliştii se distanţează oarecum de precursorii lor. Pentru ei, statul
este într-adevăr un actor raţional, care încearcă să-şi maximizeze beneficiile în toate domeniile
politicii internaţionale. Astfel, sistemul internaţional este unul anarhic, în care statele cooperează
numai atunci când sesizează un interes comun. Mai mult, neoliberaliştii renunţă la criteriile
morale de apreciere a acţiunilor statului, considerat egoist şi maximizator de utilitate . 7În viziunea
lor, balanţa de putere îmbracă forma unor regimuri internaţionale de securitate, descrise drept
forme ordonate ale vieţii internaţionale, bazate pe principii, norme şi proceduri şi în care fiecare
stat participant are de câştigat.8

Balanţa de putere

Balanţa de putere (echilibru al puterii) a constituit un principiu călăuzitor al diplomaţiei şi

politicii europene. În plus, acest concept a fost folosit de mulţi teoreticieni şi comentatori pentru a
explica importante aspecte ale comportamentelor statelor ce compun sistemul internaţional. Există
un relativ consens în rândul cercetătorilor asupra faptului că obiectivul fundamental al creării unui
sistem de tip balanţă a puterii este acela de a proteja statele participante în fața potenţialelor
agresiuni. Principiul ar fi că niciunei entităţi din cadrul sistemului să nu i se permită obţinerea
predominanței asupra celorlalte. Aşadar, teoria clasică a balanţei puterii implică o distribuţie
specifică a puterii între entităţile ce compun sistemul internaţional, astfel încât niciun stat şi nicio
6
MIROIU Andrei, UNGUREANU Radu-Sebastian, Manual de relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006, p. 88, apud
BURCHILL Scott, Teorii ale relațiilor internaționale, Editura Institutul European, Iași, 2008
7
http://www.cssp.ro/analize/2011/11/08/echilibrul-puterii-in-teoria-si-practica-relatiilor-internationale/, accesat în data de
31.05.2016, ora 19:10
8
Sava, I. N., Studii de securitate, Bucureşti, Editura Centrul Român de Studii Regionale, 2005

4
 alianţă existentă să nu poată obţine în mod covârşitor şi predominant puterea. Ideea non-
predominanței constituie miezul analitic fundamental al oricărei teorii clasice a balanţei puterii.

Tipurile de acţiune pentru a asigura echilibrul de putere sunt:

opoziţia directă, în care puterile se confruntă reciproc ( de reţinut că nu avea de-a face cu o
confruntare exclusivă, ci este vorba de o împletire între confruntare/conflict şi colaborare)

ü competiţia, care presupune existenţa unui obiect al acesteia, de regulă o parte terţă ( statele A şi B
sunt în competiţie unul cu altul pentru statul C)9

În păstrarea unei stabilităţi internaţionale un rol deosebit revine modului în care sunt percepute,
interpretate şi soluţionate tendinţele globale. Din perspectiva evoluţiei raporturilor de putere,
considerăm semnificative tendinţele care se referă la:

ü economie şi securitate;

ü competiţia pentru resurse;

ü demografie;

ü schimbările climatice;

ü proliferarea armelor de distrugere în masă;

În concluzie, putem spune că puterea, este fără îndoială, conceptul cheie al relaţiilor
internaţionale, indiferent de perspectiva din care sunt acestea analizate. În politica internaţională,
puterea este percepută atât ca scop, cât şi ca mijloc de atingere a obiectivelor naţionale.

În primul rând, puterea este o relaţie de conducere-supunere, implicând o relaţie psihologică

între doi subiecţi, dintre care unul are capacitatea de a obţine din partea celuilalt ceva ce acesta nu
ar fi făcut fără intervenţia primului subiect

În al doilea rând, în vederea definirii puterii trebuie făcute patru distincţii esenţiale,conform
viziunii lui Hans Morgenthau. Astfel, trebuie să distingem între putere şi influenţă,între putere şi
forţă, între putere utlizabilă şi putere inutilizabilă şi între putere legitimă şi putere nelegitimă.De
asemenea, pentru o definire completă a termenului de putere trebuie luate în calcul şi
componentele sale, atât cele calitative, cât şi cele cantitative: geografia, resursele naturale,
capacitatea industrială, pregătirea militară, populaţia, calitatea guvernării, calitatea diplomaţiei,
voinţa, strategia şi percepţia.Puterea în teoriile relaţiilor internaţionale este analizată îndeosebi sub

9
https://www.scibd.com/doc/58827528/puterea-in-relatiile-internationale , accesat în data de 31.05.2016, ora:19:30

5
aspectul său politic, acesta referindu-se la relaţiile de organizare şi conducere a societăţii, atât cea
naţională, cât şi cea internaţională. Dacă pentru realişti puterea este scopul final al oricărui actor
de pe scena internaţională, liberaliştii au o perspectivă idealistă asupra puterii, privind relaţiile de
putere prin prisma obţinerii unui echilibru şi a menţinerii securităţii internaţionale. Un exemplu
elocvent de mare putere care a reuşit să se impună în relaţiile internaţionale încă de la apariţia sa
ca stat este cel al Statelor Unite ale Americii. Acestea au fost percepute multă vreme, şi mai sunt
considerate încă sigura super putere din sistemul internaţional.

Dispunând de capabilităţi militare şi economice greu de egalat, posesoarea celei mai prospere
economii de la nivel global şi a celor mai avansate tehnologii din domenii cheie ale
industriei(atribute ale puterii hard), SUA deţin şi abilitatea de a obţine rezultatele dorite şi prin
atracţie, prin mirajul exercitat de cultura şi de modelul democratic promovat. Luând toate acestea
în considerare, putem concluziona că puterea reprezintă un concept esenţial al teoriilor relaţiilor
internaţionale, fără de care nu putem analiza şi explica viaţa politică şi evenimentele de pe scena
internaţională, exemplul Statelor Unite fiind cel mai ilustrativ din acest punct de vedere, întrucât
sunt considerate singura mare putere din sistemul politic internaţional. 10

10
https://www.scribd.com/doc/58827528/puterea-in-rela%C8%9Biile-interna%C8%9Bionale, accesat în data de 31.05.2016,
ora:19:50