Noțiunea raporturilor juridice de muncă

Raporturile juridice de muncă, în mod constant, în doctrina de specialitate au fost

definite ca fiind acele relații sociale reglementate de lege, care iau naștere între o persoană
fizică, pe de o parte și ca principiu, o persoană juridică ( regie autonomă, societate
comercială, unitate bugetară) pe de altă parte ca urmare a prestării unei anumite munci de
către prima persoană în folosul celei de-a doua, care la rândul ei se obligă să o remunereze și
să creeze condițiile necesare pentru prestarea acestei munci.

Conform Curții de Justiție a Comunităților Europene, caracteristica principală a

relațiilor de muncă o constituie faptul că “ o persoană îndeplinește, într-o anumită perioadă,
pentru o altă persoană sub îndrumarea acesteia, prestații în schimbul cărora primește o
remunerație.”1

Subiectele raportului juridic de muncă sunt angajatorul și salariatul.

Raportul juridic de muncă dintre angajator și angajat se caracterizează prin faptul că:

- poate exista numai între două persoane, spre deosebire de raportul obligațional civil în
cazul căruia pot fi, uneori, o pluritate de subiectele active sau pasive;
- în principiu se stabilește doar între o persoană juridică și o persoană fizică sau,
excepțional, numai între două persoane fizice, fiind exclusă existența raportului juridic
de muncă între două persoane juridice, deoarece persoana care prestează munca nu poate
fi decât o persoană fizică;
- raportul juridic de muncă are caracter personal, fiind încheiat între persoane, atât în
considerarea pregătirii, a aptitudinilor și calităților persoanei care prestează munca, cât și
în funcție de specificul celeilalte părți, având în vedere colectivul, climatul și condițiile
de muncă din cadrul acesteia.

1
Hotărârea din 4 iunie 2009 în cauzele C-22/08

1
 Trăsăturile raporturilor juridice de muncă

Printre trăsăturile definitorii care individualizează raportul juridic de muncă de alte

tipuri de raporturi juridice, amintim:

a) Raportul juridic de muncă ia naștere, de regulă, prin încheierea unui contract individual
de muncă.2

În temeiul acestui contract își desfășoară activitatea majoritatea personalului și

anume cel încadrat în societăți comerciale, regii autonome, unități bugetare, precum și alte
persoane juridice sau fizice.

Însă, de la regula menționată mai sus, există și excepții și anume situațiile în care
izvorul raporturilor juridice de muncă îl constituie alte acte juridice decât contractul
individual de muncă, spre exemplua actul administrativ de numire în funcție în cazul
funcționarilor publici, ordinul de acordare a gradului în cazul militarilor de activitate.

b) Raportul juridic de muncă are un caracter bilateral, iar persoana care prestează munca
este mereu o persoană fizică.

De asemenea, raportul juridic de muncă are caracter personal, contractul de muncă fiind
încheiat intuitu personae.

c) Prestarea muncii în temeiul raportului juridic de muncă se realizează sub forma unor
prestații succesive, care au caracter de continuitate.
d) Raportul juridic de muncă este caracterizat într-un mod specific de subordonare a
persoanei fizice față de celălalt subiect în folosul căruia desfășoară munca.
e) Munca trebuie să fie salarizată, remunerată, o muncă benevolă, gratuită.

2
Deşi aceasta este regula, sunt situaţii când izvorul raporturilor juridice de muncă îl constituie alte acte juridice, de exemplu actul
administrativ de numire în funcţie, în cazul funcţionarilor publici, ordinul de acordare a gradului militar în cazul militarilor în
activitate etc.

2
 f) Prestatorul muncii beneficiază de protecție multilaterală , atât în ceea ce privește
condițiile de desfășurare a procesului muncii, cât și în ceea ce privește drepturile
raportului juridic de muncă.3

Raporturile juridice de muncă (de serviciu) ale funcţionarilor publici

Potrivit dispozițiilor Legii nr. 188/19994 care reprezintă statutul general al

funcționarilor publici, aceștia se află în raporturi de serviciu cu instituțiile și autoritățile de
care aparțin, care se exercită pe baza actului administrativ de numire.

În conformitate cu prevederile legii menționate mai sus, funcția pubică reprezintă

“ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația
publică locală și autoritățile administrative autonome”, iar funcționarul public este „
persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică”.

Datorită desfășurării activităților precum și a specificului atribuțiilor, există mai

multe categorii de funcționari: înalți funcționari publici, funcționari publici de conducere,
funcționari publici de execuție.

În categoria înalților funcționari publici intră, secretarul general și secretarul general

adjunct ai Guvernului, secretarii generali și secretarii generali adjuncți din ministere și altor
organe de specialitate ale administrației publice centrale, prefecții și subprefecții precum și
inspectorii guvernamentali.

În categoria funcționarilor de conducere se inclus secretarii de unități administrativ-

teritoriale( altele decât județul și Municipiul București) și subdiviziuni ale acestora;
directorii generali adjuncți precum și directorii adjuncți din ministere și alte organe centrale
de specialitate din administrația publică centrală.

3
Ţiclea Alexandru, Tratat de dreptul muncii – Legislaţie. Doctrină. Jurisprudenţă., ed. a IV-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p.21.
4
Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365
din 29 mai 2007) modificată ulterior, inclusiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2014 (publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 24 aprilie 2014).

3
 Categoria funcționarilor publici de execuție este structurată pe trei clase și anume:
clasa I: funcțiile publice de expert, consilier, inspector, auditor, precum și funcțiile publice
specifice asimilate acestora; clasa a- II-a: funcția de referent de specialitate, dar și funcțiile
publice specifice asimilate acestora, iar clasa a-III-a: funcția de referent, precum și funcțiile
publice specifice asimilate acestora.

În mod cert, funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de
serviciu, și nu în baza contractului individual de muncă. Însă, actul administrativ de numire în
funcţie nu reprezintă altceva decât manifestarea de voinţă a uneia dintre părţi pentru
încheierea unui raport juridic contractual; acesta urmează, de regulă, cererii (persoanei) în
cauză de a deveni funcţionar public.5

Ca și salariați, funcționarii publici își desfășoară activitatea în cadrul unui program cu o

durată normală a timpului de 8 ore pe zi și 40 de ore pe săptămână[ art. 33 alin (1) din Legea
nr. 188/1999], au salariu ( art. 31); concediu de odihnă ( art. 35), răspund disciplinar ( art. 75-
82), pot fi delegați, detașați și de asemenea transferați ( art. 87- 93)

Ceea ce particularizează raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, față de

raporturile de muncă ale salariaților este faptul că funcționarii publici sunt purtători ai puterii
publice pe care o exercită în limitele funcției sale.

Salariații, deși sunt încadrați la o autoritate sau instituție publică, nu dispun de asemenea
atribuții de putere; potrivit atribuțiilor lor, funcționarii publici pot fi priviți, doar simpli
prepuși ai angajatorului lor.

Datorită specificului activității și puterilor conferite, funcționarii publici sunt supuși

unei reglementări speciale și nu Codului Muncii ( precum salariații ). Însă, potrivit art. 117
din Legea nr. 188/1999, statutul funcționarilor publici se completează cu prevederile
legislației muncii numai în măsura în care acestea nu contravin legislației specifice funcției
publice.6

Raportul de serviciu al funcționarului public este caracterizat ca fiind un raport de

drept public, prin încetarea lui nu este necesar acordul de voință al părților, așa cum este
5
Dimitriu, R., Dreptul muncii. Anxietăți ale prezentului, Editura & Straton, București, 2016, p. 99
6
Panainte S., Dreptul individual al muncii, Editura Hamangiu, București, 2017, p. 73

4
necesar în contractul de muncă civil, de drep privat, unde acordul de voință este una din
condițiile esențiale de existență a acestui tip de contract.

În general, raportul de serviciu al funcționarului public aparține dreptului public, iar în

special, dreptului administrativ.

În ceea ce privește clasificarea modalităților de încetare a raportului de serviciu,

acestea se împart după mai multe criterii.

a) După cauza care determină încetarea raportului de serviciu:

- ca urmare a unui fapt natural ( deces);
- ca urmare a unui act juridic;

b) După temeiul în baza căruia are loc încetarea raportului de serviciu:

- încetarea impusă de lege ( pensionare );
- expirarea termenului pentru care a fost angajat funcționarul public;
- încetarea la inițiativa funcționarului public ( demisie);

O altă clasificare a condițiilor de încetare a raportului de muncă a funcționarului public:

- de drept;
- prin acordul părților, consemnat în scris;
- prin eliberare din funcția publică;
- prin destituire din funcția publică;
- prin demisie;

Încetarea de drept a raportului de serviciu are loc atunci când:

- intervine decesul funcționarului public;

- la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de declarare a morții
funcționarului public;

5
 - la data comunicării deciziei de pensionare pentru limita de vârstă ori invaliditate a
funcționarului public;7
- ca urmare a constatării nulității absolute a actului administrativ de numire în funcția
publică, de la data la care nulitatea a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească
definitivă;
- când funcționarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă
pentru o faptă ce îș face nedemn de ocuparea unei funcții publice sau prin care s-a dispus
aplicarea unei sancțiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare;
- ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a funcției ca măsură de siguranță sau ca
pedeapsă complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin
care s-a dispus interdicția;
- la data expirării termenului pe care a fost exercitată, cu caracter temporar, funcția
publică
- dacă funcționarul public nu mai îndeplinește una din condițiile de ocupare a funcțiilor
publice prevăzute de statut.8

În ceea ce privește încetarea raportului de serviciu al funcționarului public prin

acordul părților, acesta este modalitatea prin care părțile convin, de comun acord, în scris,
încetarea contractului de muncă.

Subliniem faptul că, încetarea contractul de muncă prin acordul părților, ca orice act
juridic, consimțământul părților trebuie să exprime intenția vădită, clar exprimată de a înceta
raporturile de serviciu. Însă, în ceea ce privește încetarea raportului de serviciu al
funcționarului public, acordul sau este subsecvent actului unilateral de voință a numirii în
funcția publică.

Eliberarea din funcția publică este măsura de încetare a raportului de serviciu

realizată prin act administrativ al conducătorului instituției, care intervine în virtutea legii,
având caracter obligatoriu. Această măsură de eliberare din funcție nu presupune implicit

7
http://elearning.masterprof.ro/lectiile/drept/lectie_07/raportul_de_serviciu_al_functionarilor_publici.html, data:
15.07.2017, ora: 17:30
8
Athanasiu, Al., Vlăsceanu, A.M., Dreptul muncii. note de curs, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 211

6
 și existența unei culpe a funcționarului public, așa cum este cazul destituirii. Această
măsură se poate lua în situații care nu sunt imputabile funcționarului public.

Măsura eliberării din funcția publică se dispune prin act administrativ ( ordin, decizie,
dispoziție) al conducătorului autorității sau instituției publice, care trebuie să fie comunicat
funcționarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere.

Destituirea din funcția publică reprezintă modalitatea de încetare a raportului juridic

de funcție publică, aplicându-se cu caracter sancționator funcționarului public pentru
săvârșirea unor abateri administrative de natura celor specificate în lege sau datorită
existenței unor situații de incompatibilitate nerezolvate de către funcționar.

Spre deosebire de eliberarea din funcție, măsura ce nu este determinată de situații

imputabile funcționarului public, după cum menționam mai sus, destituirea este o măsură de
sancționare disciplinară. 9

Destituirea din funcția publică se dispune prin act administrativ al conducătorului

autorității sau instituției publice, care se comunică funcționarului în termen de 5 zile
lucrătoare de la data emiterii, pentru motive imputabile funcționarului public, pentru
următoarele cazuri:

 ca sancțiunea disciplinară aplicată pentru săvârșirea repetată a unor abateri disciplinare sau a
unei abateri disciplinare care a avut consecințe grave;
 dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcționarul public nu încetează pentru
încetarea acestuia în termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de
incompabilitate.

Demisia este actul unilateral de voință al funcționarului public care, printr-o

notificare scrisă, comunică instituției sau autorității publice încetarea contractului individual
de muncă, după îndeplinirea unui termen de preaviz.

Demisia nu trebuie motivată, iar termenul de preaviz curge după înregistrare. În

cazul refuzului angajatorului de a înregistra demisia, funcționarul public poate face dovada

9
Ștefănescu, I. T., Tratat teoretic și practic de dreptul muncii, Ediția a 4-a, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 328

7
 acesteia prin orice mijloc de probă.10 Pe durata preavizului, contractul de muncă continuă
să își producă efectele. În această perioadă, funcționarul public are obligația să își
îndeplinească atribuțiile de serviciu și să respecte normele cuprinse în regulamentul de
organizare și funcționare a instituției respective.

Spre deosebire de conținutul raportului de muncă, care nu poate fi modificat decât

prin consensul ambelor părți, în cazul funcționarilor publici, contractul de muncă poate fi
modificat pe cale unilaterală.

În ceea ce privește raportul de serviciu reglementat de Codul muncii, spre deosebire

de raportul de serviciu al funcționarului puvlic, acesta ia naștere prin încheierea unui
contract individual de muncă în care fiecare își negociază clauzele contractuale.

Acolo unde statutul funcționarilor publici nu prevede, se aplică prevederile Codului

muncii ca materie de drept comun a raporturilor de muncă, statutul funcționarilor publici
fiind legea specială în raport cu relațiile de serviciu.

10
Onica-Chipea, L., Dreptul muncii. curs universitar, Editura ProUniversitaria, București, 2014, p. 115