Conceptul de putere în Relaţiile Internaţionale în paradigma realistă şi

neorealistă

The concept of power in International Relations in the realistic and

neorealist paradigm

Ianoș-Marcel GERE

Student, Universitatea Națională de Apărare „Carol I”

marcel.gere@yahoo.com

Abstract: Puterea ca noţiune are o mare bogaţie semantică şi este folosită pentru o extrem de
diversificată arie din realitatea socială, economică, militară etc.Majoritatea definiţilor au in
comun impunerea voinţei de către un actor asupra altuia, în acest sens, una dintre cele mai
exacte definiţii este acea dată de către Robert A. Dahl, care vede în putere „abilitatea de a
face pe alţii sa faca ceea ce altminteri nu ar face”, însa in acest lucru se poate realiza doar
dacă acel actor are şi capacitatea de a o face, cu alte cuvinte dacă dispune de un
potenţial.Tradiţional, potenţialul de putere era apreciat prin însumarea resurselor umane,
economice, întinderea teritoriului, mărimea şi calitatea forţelor militare.

Cuvinte cheie: putere, relații internaționale, paradigmă.

Abstract: Power as a notion has a great semantic richness and is used for an extremely
diverse area of social, economic, military reality, etc. Most definitions have in common the
imposition of will by one actor on another, in this sense, one of the most accurate definitions.
is that given by Robert A. Dahl, who sees in power "the ability to make others do what they
would not otherwise do," but this can only be achieved if that actor also has the ability to do
so, with in other words, if it has a potential. Traditionally, the potential for power was
appreciated by summing up human and economic resources, the extent of the territory, the
size and quality of military forces.

Keywords: power, international relation, paradigm.

Putere este un concept fundamental în studiul relaţiilor dintre state . În termeni realişti,
puterea reprezintă capacitatea unui stat de a influenţa şi de a controla un alt stat, respectiv,

1
capacitatea unui stat de a rezista sau de a se opune controlului pe care un alt stat încearcă să îl
exercite. Prin urmare, puterea este înţeleasă drept capacitate de a influenţa, capacitate care
derivă din existenţa şi valorificarea unor resurse de putere, ce pot avea fie o natură materială,
fie una non-materială.1 Puterea în relaţiile internaţionale este atât un scop în sine cât şi un
mijloc de obţinere al unor interese. Puterea politică ridică la nivelul statului exemplul relaţiei
psihologice prin trecerea de la forţa brută la ameninţarea cu forţa, cu ajutorul instrumentelor
de putere, special destinate acestui scop. Ea se ridică deasupra puterii militare prin păstrarea
elementului psihologic dominator ca prag ce asigura superioriatea prin evitarea contactului. 2

Teorii ale conceptului de putere

Pentru paradigma realista, puterea reprezinta cheia de bolta a relaţiilor internaţionale.

Toate teoriile realiste consideră că preocupările legate de putere, balanţa de putere, dinamica
puterii reprezintă motorul afacerilor internaţionale. Puterea reprezintă un instrument principal,
daca nu singurul, pentru împlinirea intereselor naţionale. Ca urmare, teoriile realiste
postulează că statele sunt într-o continua competiţie pentru putere. Astfel conceptul de putere
a căpătat ,în domeniul relaţiilor internaţionale, o foarte mare importanţă odată cu lansarea
curentului realist si mai apoi a celui neorealist. 3 Hans Morgenthau, unul dintre fondatori
realismului clasic, considera că statele au o "poftă nemarginita pentru putere" întrucât sunt
conduse de fiinţe umane care au "voinţa de putere" încă de la naştere şi, în consecinta, sunt
permanent în căutarea de oportunităţi pentru a prelua ofensiva si a-şi impune dominaţia asupra
altor state.4 Tot acesta identifică următoarele elemente ale puterii unui stat: geografia,
resursele naturale, capacitatea industrială, pregătirea militară, populaţia, caracterul naţional,
moralul naţional, calitatea diplomaţiei şi calitatea guvernării. 5 Principalul mesaj al lui H.
Morgenthau este conceptul de politica a puterii, ce îl analizează plecând de la cele trei
impulsuri de baza ale omului : impulsul de a trăi, de reproducere, de a domina. Graţie
ultimului dintre ele, omenirea a fost angajată într-o permanent luptă pentru putere, aceasta

1
Teodor Frunzeti, Vladimir Zodian(coord.), Lumea 2011, Enciclopedie politică şi militară (Studii Strategice
şi de Securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2011, pp. 19-23.
2
Dorel Buşe, Centre şi raporturi de putere în relatiile internaţionale în epoca post Razboi Rece, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2012, p. 62, apud Hans J. Morgenthau, Politica între
naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace, Editura Polirom, Bucureşti, 2007, p. 68.
3
Dorel Buşe, Op.cit, p. 64.
4
Hans J. Morgenthau, Op.cit, p. 208.
5
Ibidem, pp. 151-188.

2
constituind esenţa politicii si a razboiului.6 Tot el afirmă că puterea este o relaţie psihologica
între cei care exercită puterea şi cei asupra carora este exercitată. Cei care exercita puterea
influenţeaza deciziile celor care au mai puţină putere. Cei slabi acceptă situaţia fie pentru că
aşteptă unele foloase, fie din teama, fie din respect pentru indivizii sau instituţiile care
exercită puterea. Morgenthau merge mai departe, definind interesul naţional în termeni de
putere: orice acţiune sau politica ce maximizeaza puterea statului este în interesul naţional şi
invers. 7

Dacă natura umană reprezinta cauza profunda a competiţiei pentru putere în viziunea
lui Morgenthau, anarhia sistemului joacă acelaşi rol în opinia lui Keneth Waltz, acesta
consideră că , deşi urmăresc în primul rând supravieţuirea în sistem, fiind tentate să se
comporte defensiv prin menţinerea balanţei de putere, statele profită totuşi de stimulentele pe
care le ofera sistemul internaţional pentru a câstiga putere pe seama rivalilor, ori de câte ori se
iveşte o asemenea oportunitate.8Waltz precizează că scopul fundamental al statelor nu este
maximizarea puterii, ci maximizarea securităţii.Aceasta înseamnă că sporirea puterii este
într-un adevăr doar un mijloc, în vederea altor scopuri dar un mijloc inevitabil. 9Acesta
consideră că puterea este un mijloc, nu un scop. El argumentează acest lucru subliinid că dacă
„statele şi-ar dori maximizarea puterii , ele s-ar alătura părţii mai puternice, iar noi nu am mai
fi martori la formarea balanţelor, ci la crearea unei hegemonii mondiale. [...] Preocuparea de
căpătâi a statelor nu este sa-şi maximizeze, ci sa-si menţină poziţiile în cadrul sistemului” 10
Din punct de vedere conceptual Kenneth Waltz consideră că puterea nu este o noţiune cu
caracter absolut, deorece oamenii şi implicit statele se raportează în permanenţă la semenii
lor.11

În lucrarea sa vorbeşte despre conceptul de balanţă de putere. „Politica echilibrului de

putere predomină oricând sunt îndeplinite două şi numai două condiţii: ordinea să fie anarhică
şi să fie populată de unitătaţi care doresc să supravieţuiască.“ 12 De asemenea, existenţa unui
echilibru de putere nu echivalează şi cu faptul că puterea este distribuită în mod uniform între
statele lumii. Dimpotrivă, putem asocia mai mult ideea de echilibrul de puterii, cu o acţiune,
6
Dorel Buşe, Centre şi raporturi de putere în relatiile internaţionale în epoca post Razboi Rece, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2012, p. 34, apud Hans J. Morgenthau, Op.cit, p. 276.
7
Hans J. Morgenthau, Op.cit, pp. 192-208.
8
Kenneth Waltz, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom , Bucureşti, 2006, pp. 126-127.
9
Dorel Buşe, Op.cit, p. 37.
10
Niculae Tabarcia, Echilibrul de putere în secolul XXI – Cazul apărarii antirachetă, Editura Centrului Tehnic-
Editorial al Armatei, Bucureşti, 2014 p.108, apud Kenneth Waltz, Teoria politicii internaţionale, Editura
Polirom , Bucureşti, 2006, p. 177.
11
Kenneth Waltz, Omul, statul şi războiul, Editura Instutului European, Iaşi, 2001, p. 287.
12
Idem, Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom , Bucureşti, 2006, p. 121.

3
cu un comportament, cu materializarea instinctului de autoaparare al statelor.Una dintre
caracteristiciile esenţiale ale echilibrului de putere este caracterul ei schimbător, deorece
capacităţiile de putere ale statelor evolueaza. 13 Aşadar, pentru a se proteja de un potenţial
hegemon care le-ar putea ameninţa independenţa, statele vor încerca să echilibreze, să
contrabalanseze puterea acestuia, fie prin dezvoltarea propriei capacitaţi militare, fie prin
formarea de alianţe cu alte tari, dispuse sa se opuna ascensiunii potentialului hegemon.
Politica de echilibrare a balanţei de putere, deşi una dintre cele mai elocvente în afacerile
internaţionale, cunoaşte însă şi unele excepţii majore legate de percepţia ameninţării, mai
precis de proximitatea ameninţării: un vecin este posibil sa fie mai slab la scara globala, dar
ameninţător în regiunea sa.14

Barry Buzan în lucrarea „Popoarele, statele şi teama”, face distincţia între state
puternice şi state slabe având în vedere nu numai capacitatea militară, ci şi alţi factori precum
economia sau gradul de coeziune socio-politică.15 O nuantare interesantă a puterii în relaţiile
internaţionale a fost propusă de economista britanica Susan Strange, care face distincţia între
puterea relaţională şi puterea structurală. Puterea relationala corespunde conceptului de putere
descris anterior si anume capacitatea unui actor de a-l influenţa pe altul să facă un lucru, pe
care altfel nu l-ar fi facut. În schimb, puterea structurala este capacitatea unui actor de a defini
"cadrul în care statele îsi stabilesc raporturile reciproce, raporturile dintre ele si cetateni,
dintre ele si corporatii"16

În comparaţie cu statele lui Waltz, cele ale lui John J. Mearsheimer sunt mai deschise
către risc şi se ia în considerare şi alte obiective decât securitatea.Daca la Waltz puterile sunt
orientate catre păstrarea statu-quo-ului, la Mearsheimer acestea sunt revizioniste. 17

Dacă realismul lui K.Waltz este unul defensiv cel al lui John J. Mearsheimer este unul
ofensiv, afirmând că anumite caracteristici ale sistemului internaţional îndeamnă marile puteri
să concureze pentru putere.

Realismul ofensiv considera că scopul fundamental al unui stat este sa devina hegemon în
cadrul sistemului, adica un stat atât de puternic încât să domine toate statele din sistem. 18
13
Martin Wight, Politica de putere, Editura ARC, Chişinau, 1998, p. 176.
14
Joseph Nye Jr , Descifrarea conflictelor internationale, Editura Antet, Bucureşti, 2010, p.69
15
Dorel Buşe, Op cit,p. 64, apud Barry Buzan, Poparele, statele şi teama-o agenda pentru studii de securitate şi
apărare în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chişinău, 2000, p.106.
16
Susan Strange, State şi pieţe, Editura Institutului European, Iasi, 1997, pp.37-42.
17
Dorel Buşe, Op cit, p.39.
18
John J. Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă.Realismul ofensiv şi lupta pentru putere, Editura Antet,
Bucureşti, 2003, p. 20.

4
Realismul ofensiv se detaşează de realismul defensiv în ceea ce priveşte întrebarea:
câtă putere doresc statele să acumuleze?.Totusi John J. Mearsheimer consideră că doar actori
statali care detin o putere militara mare pot sa devina state hegemon.

Tiparele de structură internaţională sunt definite pe baza a două criterii: distribuţia

capacităţilor prezente sau latente din sistem ( bipolarism, multipolarism) şi decalajul dintre
primele două state(echilibrat, neechilibrat).Rezultă, în principiu, patru posibilităţi, dintre care
doar trei au corespondenţă în realitate: bipolarismul echilibrat, multipolarismul echilibrat şi
multipolarismul neechilibrat.19

Teoria stabilităţii hegemonice susţine că puterea ne-balansată, adică hegemonul,

produce pace. Robert Gilpin descrie procesul prin care puterea dominanta se poate eroda,
concomitent cu ridicarea unui competitor, care la un moment dat va declanşa un aşa numit
razboi hegemonic, în urma caruia se va ajunge la o altă stare de stabilitate, cu un nou
hegemon.20Conform acestuia elementul regulator al dezechilibrului sistemului mondial de
state, mecanismul care asigură schimbarea a fost de-a lungul istoriei războiul şi anume
războiul hegemonic. Astfel încheierea războiului hegemonic este, în fapt, începutul unui nou
ciclu de creştere, expansiune şi declin ala noii puteri hegemonice.

George Modelski consideră că puterile hegemonice impun ordinea în sistem, fără a

recurge la cuceriri. Când izbucnesc războaiele hegemonice(mondiale,globale) ele sunt
destinate să asigure rolul de conducător al sistemului.

Concluzii

Putem observa că puterea se regăseşte în centrul sistemului internaţional actual, la fel

ca în toate celălalte perioade istorice anterioare. Toate teoriile, începând cu cele
liberaliste(neoliberaliste) şi cele realiste(neorealiste) şi continuând cu cele
marxiste(neomarxiste), cu cele constructiviste şi postmoderniste abordează problematica
sistemului internaţional în termeni de putere şi influenţă. Astfel, elementul de putere nu poate
fi exclus din sistemul relatilor internaţionale. Fiecare stat urmăreşte să obţină cât mai multă
putere atât prin mijloace endogene, folosind propriile resurse, cât şi prin mijloace exogene,

19
Teodor Frunzeti, Dorel Buşe, Relaţii Internaţionale, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”,
Bucureşti, 2010, p. 83.
20
Robert Gilpin, Război şi scimbarea în politica mondială, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2000,pp. 2-8.

5
adică prin factori exteriori de amplificare a puterii. În contextul actual, niciun stat de pe
planetă nu poate genera, de unul singur, putere, influenţă şi stabilitate.

Puterea reprezintă realitatea centrală care stă la baza interacţiunii dintre statele ce au
compus şi compun mediul internaţional. Prin urmare, puterea devine elementul fundamental
care determină dinamica sistemului internaţional. Un element dorit de toate statele pentru care
sunt capabile sa recurgă la aproximativ toate metodele posibile doar pentru a îl obţine.

Bibliografie

1. Buşe, Dorel, Centre şi raporturi de putere în relatiile internaţionale în epoca post

Razboi Rece, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2012.
2. Buzan, Barry, Poparele, statele şi teama-o agenda pentru studii de securitate şi
apărare în epoca de după Războiul Rece, Editura Cartier, Chişinău, 2000.
3. Frunzeti, Teodor; Buşe, Dorel, Relaţii Internaţionale, Editura Universităţii Naţionale
de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2010.
4. Frunzeti, Teodor; Zodian, Vladimir (coord.), Lumea 2011, Enciclopedie politică şi
militară (studii strategice şi de securitate), Editura Centrului Tehnic-Editorial al
Armatei, Bucureşti, 2011.
5. Gilpin, Robert, Război şi scimbarea în politica mondială, Editura Scrisul Românesc,
Craiova, 2000.
6. Mearsheimer, John J., Tragedia politicii de forţă.Realismul ofensiv şi lupta pentru
putere, Editura Antet, Bucureşti, 2003.
7. Miroiu, Andrei; Ungureanu, Radu-Sebastian(coord.), Manual de relaţii internaţionale,
Editura Polirom, Bucureşti, 2006.
8. Morgenthau, Hans J., Politica între naţiuni. Lupta pentru putere şi lupta pentru pace,
Editura Polirom, Bucureşti, 2007.
9. Nye, Joseph S., Descifrarea conflictelor internationale, Editura Antet, Bucureşti,
2010.
10. Strange, Susan, State şi pieţe, Editura Institutului European, Iasi, 1997.
11. Tabarcia, Niculae, Echilibrul de putere în secolul XXI – Cazul apărarii antirachetă,
Editura Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, Bucureşti, 2014.
12. Waltz, Kenneth N., Omul, statul şi războiul, Editura Instutului European, Iaşi, 2001.
13. Waltz, Kenneth N., Teoria politicii internaţionale, Editura Polirom , Bucureşti, 2006.
6
14. Wight, Martin, Politica de putere, Editura ARC, Chişinau, 1998.