LEGITIMITATEA FOLOSIRII FORȚEI DE CĂTRE SUA ÎN IRAK

CONFLICTUL DIN ANUL 2003

LEGITIMACY OF US USE FORCE IN IRAQ

THE 2003 CONFLICT

Andreea Alexandra ȘTEFAN

masterand, Universitatea Națională de Apărare “Carol I”
andreea.stefan97@gmail.com

Abstract: În lucrarea de față vom prezenta acțiunea și efectele pe plan internațional produse în urma deciziei
luate de către președintele G.W. Bush de a invada Irakul în anul 2003. Precizez că operațiunea este complexă
prin natura sa multidimensională, sens în care premisele care au condus la această decizie pot fi transpuse prin
prisma mai multor teorii ale relațiilor internaționale, în funcție de optica politică la care ne raportăm.
Problematica folosirii forței armate în diverse conflicte declanșate în perioada post Războiului Rece înglobează
și evenimentul din anul 2003 cu vaste consecințe, fiind un moment de convergență a unor politici ale vidului de
putere american.
Cuvinte cheie: Irak 2003; conflict hibrid; doctrina razboiului drept; jus in bello; jus ad bellum, razboi global
anti-terorist.

Abstract: In this paper we will present the action and effects internationally produced following the decision
taken by President G.W.Bush to invade Iraq in 2003. I specify that the operation is complex by its
multidimensional nature, meaning that the premises that led to this decision can be transposed through the
prism of several theories of international relations, depending on the political perspective to which we refer.
The issue of the use of armed force in various conflicts triggered during the post-Cold War period also includes
the event of 2003 with vast consequences, being a moment of convergence of some policies of the American
power vacuum.
Key words: Irak 2003; hybrid conflict; the doctrine of just war; jus in bello; jus ad bellum; global anti-terrorist
war.

Introducere

Prin prisma clasicei teorii a realismului, considerăm că folosirea forței armate de către
alianța outer-directed dintre Marea Britanie și SUA a generat destabilizarea securității statului
arab cu repercusiuni incomensurabile privind politica sa polimorfă, care manifestă și în
prezent un status quo instabil.
Vom încerca să demonstrăm faptul că însăși natura anarhică a sistemului internațional
propagă ideea de „cuantificare” a securității prin intermediul statului care previne conflicte
printr-un alt conflict. Statele sunt actori internaționali primoridiali, fie inerent agresivi prin
raportare la viziunea realismului ofensator, fie în căutarea propriei siguranțe conform
realismului defensiv, dilema securității având un rol preponderent în predictibilitatea
conduitei statelor aflate, inter alia, într-o cursă polifonică a înarmărilor.
 Realismul concepe interesul statului în termeni de putere, iar supraviețuirea proiectivă
în cadrul unui sistem anarhic este un deziderat - statul caută în mod imuabil atât balansarea și
câștigarea puterii, cât și perfectarea securității în raport cu celelalte state de pe scena
internațională.
Utilizarea puterii pune accentul pe tactici coercitive menite să asigure fie atingerea
unui scop în interes național, fie evitarea unui potențial obstacol, așa cum a fost justificat în
mod previzibil și superficial atacul din Irak. Accentul nu trebuie pus pe motivația
decidentului sau pe predilecțiile sale ideologice, dat fiind faptul că motivele conturează date
psihologice subiective și adeseori deformate.1
Din punct de vedere juridic și moral, intervenţia americană şi prelungirea prezenţei
militare a SUA în zona Golfului nu prezintă o legitimitate inerentă, dar din perspectivă
geostrategică, acţiunile s-ar putea justifica la un anumit nivel de analiză, cel mai probabil
aflat la granița dintre nivelul (inter)statal și cel sistemic.
Pe de altă parte, securitatea internațională posedă un rol esențial, având în vedere că
statele domină o parte din condițiile și factorii politici care concură la vitalitatea securității în
cadrul celorlalte niveluri, căci puterea exprimă atât trăsăturile primordiale ale capacităților
sistemului internațional, cât și motivul fundamental al comportamentului actorilor care își
autoepuizează economia pe termen lung printr-o utilizare disproporționată a capabilităților
militare.2

Baza teoretică

În ce măsură declanșarea războiului contra Irakului reprezintă o încălcare a dreptului

internațional? S-ar fi putut evita dacă SUA și-ar fi oferit disponibilitatea spre cooperare?
Instrument maladiv al unei politici agresive, războiul 3 este definit ca fiind un fenomen social,
apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a umanității și care se va volatiliza în momentul în
care vor înceta cauzele sociale generatoare; fiind o continuare violentă a politicii statelor și
claselor dominante. R. Osgood consideră forța armată ca instrument prim al ordinii și
simultan cea dintâi amenințare la adresa securității colective 4, căci însăși existența posibilității
folosirii forței ar trebui să determine descurajarea sau controlarea sau, in extremis, folosirea
cu rezerve (morale) a acesteia.
Etica războiului poate fi privită prin prisma următoarelor dimensiuni socio-politice:
pacifistă, belicistă sau realistă, precum și teoria războiului drept.
Doctrina războiului drept enunță o serie de condiții: războiul să fie declarat de către
autoritatea legitimă, justa cauză (urgență umanitară extremă neexistentă în cazul bombardării
Irakului?), declarația formală și intenția corectă (care a fost adevărata motivație? codificarea
„binelui general” la nivelul decizional?), probabilitatea succesului in extenso (urmările
acțiunii să nu fie mai grave decât consecințele inacțiunii), proporționalitatea (neîntrunită) și
utlima ratio (forța să fie ultimul mijloc utilizat pentru a repara injustiția fără a extermina

1 H. J. Morgenthau, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Traducere de O. A. Bosoi,
A. A. Dragolea, M. V. Zodian, Prefața de A. Miroiu, Iași, Editura Polirom, 2007, p. 45.
2 A se vedea B. Buzan, Popoarele, statele și teama, București, Editura Cartier, 2000.
3 I. Cloșcă, Conflictele armate și căile soluționării lor, București, Editura Militară, 1982, p. 14.
4 Cf. R. Osgood și R.W.Tucker, Force, Order and Justice, Baltimore, Johns Hopkins University Press, 1967.
adversarul - temperamenta belli, dar SUA nu au recurs, în prealabil, la alte metode de
diminuare a tensiunilor). H. Grotius aserționa faptul că orice război presupune propriile sale
reguli intrinseci printr-o tipologie similară păcii 5, sens în care acțiunea de a invada Irakul este
o măsură utopică de menținere a păcii internaționale prin intermediul războiului (optica
oximoronică)?
Jus in bello este cea de-a doua componentă a teoriei războiului drept, punând accentul
pe posibilitatea și chiar necesitatea de control a utilizării forțelor prin instaurarea și
respectarea unui spațiu moral minimal comun. În acest sens, protejarea civililor și chiar
întreținerea prizonierilor de război sunt aspecte care se alătură efortului care ar trebui să fie
îndreptat cu precădere împotriva țintelor militare nemijlocite (counterforce), și nu împotriva
infrastructurii lato sensu (countervalue targets). O problematică interesantă privește tipologia
armelor și moralitatea utilizării acestora, afirmându-se faptul că unele arme nu ar pot fi
utilizate decât în mod imoral - în acest sens, pe perioada Războiului Rece s-a distins între
armele nucleare tactice („morale”) și cele strategice („imorale”). 6
O direcție importantă în justificarea dreptului la intervenție și în sprijinirea moralității
utilizării violenței sondează esența principiului responsabilității de a proteja, caz în care
intervenția din Irak ar putea fi justificată. Astfel, războiul din Irak a izbucnit pe baza unor
informații secrete conform cărora arabii ar deține arme de distrugere în masă prin legături cu
gruparea teroristă Al-Qaeda și, prin urmare, reprezintă un pericol pentru umanitate. M.
Walzer considera faptul că intervenția umanitară este legitimă când reprezintă un răspuns la
acte care „șochează conștiința morală a umanității” 7. Precizăm faptul că în urma războiului
din Golf, Irakul a primit o serie de sancțiuni din partea Națiunilor Unite, care instituiau atât
embargo-ul, cât și obligația ca toate armele de distrugere în masă să fie anihilate. Invazia
Irakului a avut loc între 20 martie și 1 mai 2003 și a fost urmată de operațiunea Enduring
Freedom. La invazie au participat trupe din SUA, Marea Britanie, Australia și Polonia;
consitutiund Coalition of the Willing. Asumpția că amenințarea cu un război nuclear din
considerente politice ar fi îndreptățită creează un climat internațional reticent în care
americanii vor continua să aibă mai puțină securitate8.

Doctrina razboiului drept

Un argument în sprijinul afirmației că intervenția SUA în Irak nu a fost legitimă, ar fi

reprezentat de faptul că Irakul nu constituie o amenințare suficient de puternică. Statul trebui
sa fie pregătit să înfrunte posibilele amenințări la adresa securității sale teritoriale, astfel încât
deținerea unei tehnologii militare avansate nu poate fi considerată ab initio un potențial risc la
adresa integrității sale. Viabilitatea regimului de securitate înglobează capacitatea statului de
a-și menține poziția, soluția realistă fiind transpusă de balanța de putere9.

5 H. Grotius, On the Law of War and Peace, trad. din latină A. C. Campbell, Kitchener: Batoche Books, 2001, pp. 18-41.
6 A se vedea P. R. Viotti, M. V. Kauppi, International Relations and World Politics. Security, Economy,
Identity, 4th Ed., Pearson: Upper Saddle River, NJ, 2009.
7 M. Walzer, Just and Unjust Wars. A Moral Argument with Historical Illustration, Ed. a 4 a, NewYork: Basic
Books, 2006, p. 107.
8 R. Barnet, Iluzia securității, în C. R. Beitz și T. Herman, Peace and War, San Francisco, W. H. Freeman,
1973, p. 276.
 O justificare importantă oferită de americani pentru invazia din Irak s-a fondat pe
noema că înlăturarea lui Saddam Hussein ar fi esențială pentru slăbirea mișcării islamice
militante și pentru diminuarea terorismului islamic, dar intervențiile militare în forță ale
americanilor au avut, de facto, un efect opus. Viziunea Pentagonului (care ar deține în Europa
aproximativ 500 de baze militare) constituie premisa operațiunilor militare caracteristice
reminescenței hegemonulului american, însă prea costisitoare pentru a fi exercitată în condiții
de „unipolarism” și determinând un risc de izolare față de restul statelor cu care nu va putea
stabili o legătură de legitimitate.10 Tensiunile sistemice, distribuția capabilităților și accesul la
resurse au resuscitat tradițiile politicii externe ale SUA de după 11 septembrie.
Considerăm necesară și analiza succintă a unei constante în lumea arabă, și anume
existența terorismului, ca factor și fenomen transnațional care a influențat politici și ideologii
de-a lungul secolelor, reprezentând un conflict neregulat. Actorii etatici sunt responsabili, în
principal, de asigurarea unui climat securizant în rândul cetățenilor, dar evoluția fulminantă a
tehnologiei și globalizarea crescândă au determinat diminuarea posibilității de control și
gestiune a statului, instaurând haos și incertitudine în mediul societal. Ca măsură
suplimentară și de actualitate, cooperarea internaţională a reliefat principii de drept
internaţional şi direcții de acţiune colectivă pentru combaterea cu succes a terorismului. 11
Deși în cadrul Adunării Generală a ONU s-a ridicat problema expunerii unui consens
referitor la definirea termenului de „terorism” 12, considerăm faptul că ar exista elemente de
identificare și individualizare a acestui fenomen.
O.N.U. a inclus terorismul printre crimele internaţionale, elaborând instrumente
juridice în vederea adoptării unor măsuri practice de reprimare a terorismului internaţional
prin intermediul convenţiilor internaţionale. De asemenea, Strategia mondială antiteroristă şi
Planul de acţiune al celor 192 de state membre – adoptată în cadrul O.N.U. 13 abordează
global fenomenul, în contextul unei cooperării internaţionale degrevată de componenta
politică: „Convenţia Consiliului Europei privind prevenirea terorismului”; „Convenţia
Consiliului Europei privind descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor care stau la
baza metodologiei privind finanţarea terorismului”.
9 R.-S. Ungureanu, Securitate, suveranitate și instituții internaționale. Crizele din Europa de Sud-Est în anii
`90, Iași,
Editura Polirom, 2010, p. 127.
10 M.V. Antonescu, Doctrina neo-machiavelistă în contextul provocărilor globaliste, Iași, Editura Lumen,
2011, p. 72.
11 E.g. Cooperarea judiciară internaţională.
12 James D. Kiras, Terrorism and globalization în John Baylis, Steve Smith, Patricia Owen (eds.), The
Globalization of World Politics. An Introduction to International Relations, 5th Ed., Oxford: Oxford University
Press., 2011, p. 377.
13 Sens în care menționăm, inter alia, chiar definiția circumstanțiată oferită în plan intern prin Legea nr.
535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului: „Art. 1. Terorismul reprezintă ansamblul de acțiuni
și/sau amenințări care prezintă pericol public și afectează securitatea națională, având următoarele caracteristici:
a) sunt săvârșite premeditat de entități teroriste, motivate de concepții și atitudini extremiste, ostile față de alte
entități, împotriva cărora acționează prin modalități violente și/sau distructive;
b) au ca scop realizarea unor obiective specifice, de natură politică;
c) vizează factori umani și/sau factori materiali din cadrul autorităților și instituțiilor publice, populației civile
sau al oricărui alt segment aparținând acestora;
d) produc stări cu un puternic impact psihologic asupra populației, menit să atragă atenția asupra scopurilor
urmărite”.
 Mai mult decât atât, existența unui război global anti-terorist vizează inclusiv crearea
unei „Reţele Globale de Combatere a Terorismului” prin „campania de contra-insurgenţă a
unei coaliţii de voinţă” realizată prin unirea forțelor și resurselor etatice, cu scopul de a oferi
protecție inclusiv acelor state slabe. În urma identificării unei ameninţări, combaterea
oponenţilor implică un cronotop extins și declanşarea procedurilor prestabilite; izolarea
insurgenţilor de sursele de aprovizionare materială, cât şi de sprijinul și empatia populaţiei 14.
Însă combaterea convingerilor membrilor aparținând acestor grupări nu este numai o
chestiune de aplicare a forţei15, dat fiind faptul că factorii implicați în aceste cauze depășesc
granița noțiunii de putere în sensurile expuse de teoriile relațiilor internaționale, oferind
fenomenului o dimensiune trans-politică și trans-ideologică.

Concluzii

În opinia noastră, conflictul din Irak reprezintă un moment semnificativ în istoria

relațiilor internaționale, având rolul de a sugera importanța unei legături organice între
politicile statale, bazate pe cooperare și armonizarea intereselor, sens în care observăm
efectele absenței unei culturi comune în cazul expus. Globalizarea prefigurează și
expansiunea fenomenelor teroriste, iar emanciparea tehnologică și amenințările de natură
virtuală sau cibernetică sunt elemente ce necesită reglementări complexe și consens la nivelul
societății internaționale.
Instituirea unui sistem eficace de securitate și înlăturarea mijloacelor materiale
„imorale” de exercitare a forței constituie o garanție împotriva agresiunii care ar trebui să
conducă la menținerea păcii transnaționale. Pretextul menținerii securității ca urmare a
„descoperirii” faptului că Irakul ar deține respectivele arme configurează ermetic și o
motivație intrinsecă absconsă la nivelul politicii americane, care ar putea avea conexiuni cu
alte interese...

Bibliografie

1. Antonescu, Mădălina Virginia – Doctrina neo-machiavelistă în contextul provocărilor

globaliste (Romanian Edition), Iași, Editura Lumen, 2011
2. Andrei, Miroiu, Radu-Sebastian, Ungureanu (coord), Daniel Biró, Lucian-Dumitru
Dîrdală, Olivia Toderean, Ionuț Apahideanu, Simona Soare, Stanislav Secrieru, Manual
de relații internaționale, Editura Polirom, 2006
3. Beitz, Charles R. și T. Herman – Peace and War, San Francisco, W. H. Freeman, 1973
4. Buzan, Barry – Popoarele, statele și teama, București, Editura Cartier, 2000
5. Cloșca, Ionel – Conflictele armate și căile soluționării lor, București, Editura Militară,
1982
6. Grotius, Hugo – On the Law of War and Peace, trad. din latină A. C. Campbell,
Kitchener: Batoche Books, 2001
7. Kiras, James D. – Terrorism and globalization în John Baylis, Steve Smith, Patricia
Owen (eds.), The Globalization of World Politics. An Introduction to International
Relations, 5th Ed., Oxford: Oxford University Press., 2011
14 J. D. Kiras, op. cit., pp. 184-189.
15 6A se vedea campaniile prelungite din Irak, Afganistan.
8. Lieberfeld, Daniel – Theories of conflict and the Iraq war, International Journal of Peace
Studies, vol. 10, no. 2, Autumn/Winter, 2005
9. Morgenthau, Hans J. – Politics among Nations: The Struggle for Power and Peace,
Third Edition, Revised and Reset, Alfred A. Knopf, Inc., New York, 1964
Morgenthau, Hans J. – Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace,
Traducere de Oana Andreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, Mihai Vladimir Zodian,
Prefața de Andrei Miroiu, Iași, Editura Polirom, 2007
10. Osgood, Robert și Robert W.Tucker – Force, Order and Justice, Baltimore, Johns
Hopkins University Press, 1967
11. Ungureanu, Radu-Sebastian – Securitate, suveranitate și instituții internaționale. Crizele
din Europa de Sud-Est în anii `90, Iași, Editura Polirom, 2010
12. Viotti Paul R., Kauppi Mark V. – International Relations and World Politics. Security,
Economy, Identity, 4th Ed., Pearson: Upper Saddle River, NJ, 2009
13. Waltz, Kenneth – Theory of International Politics, Chicago Addison
14. Walzer, Michael – Just and Unjust Wars. A Moral Argument with Historical Illustration,
Ed. a 4 a, NewYork: Basic Books, 2006
15. Wendt, Alexander, Teoria socială a politicii internaționale, Iași, Editura Polirom, 2011
16. Wight, Martin – Politica de putere, Editura Arc, Chişinău, 1998
17. Zimmern, Alfred Eckhard – The Greck Commonwealth, Oxford, 1924