Jus in Bello și argumentele solidariste cu privire la intervenția

umanitară: o analiză a intervențiilor în Kosovo și Libia1

Laura Maria Herța

I. Definirea intervenției umanitare: clarificări conceptuale

Intervenția umanitară a devenit treptat una dintre cele mai proeminente probleme ale
politicii mondiale, având parte atât de evaluări pozitive și negative în cadrul relațiilor inter-
statale, cât și de o atenție sporită în domeniul academic.
Definirea intervenției umanitare a constituit, de asemenea, o sarcină crucială și, în prezent,
aceasta se bazează pe cercetare empirică sistematică și un proces temeinic de documentare. Membrii
Școlii Engleze au fost preocupați de societatea internațională a statelor, gradul ridicat de ordine între
state și rolul normelor în reglementarea comportamentului statelor. R. J. Vincent definea intervenția
în lucrarea sa de căpătâi Nonintervention and International Order în felul următor: ,,Activitate
întreprinsă de un stat, un grup dintr-un stat, un grup de state sau o organizație internațională

care intervine coercitiv în afacerile interne ale unui alt stat.”2 Această descriere a acțiunii de
intervenție nu implică în mod necesar complexa problematică morală, legală și politică a
umanitarismului și a responsabilității atașate acestuia; ea explică actul intervenției efectuate de către
o terță parte pe terenul jurisdicției interne a statelor și evidențiază reprezentarea tradițională a

intervenției ca presupunând ,,o breșă coercitivă în zidurile castelului suveranității.” 3

 CICR (Comitetul Internațional al Crucii Roșii) a introdus o explicație apolitică și
nediscriminatorie pentru înțelegerea componentei umanitare a conceptului de intervenție
umanitară, referindu-se la acte ce urmăresc ,,prevenirea și atenuarea suferinței umane”; o
astfel de nuanță a stârnit însă numeroase controverse, întrucât nu există un consens asupra a ceea
ce constituie de fapt suferință umană și deoarece aceasta din urmă are conotații diferite în funcție
de coordonatele spațio-temporale.5
Specialiști precum J. L. Holzgrefe și Allen Buchanan oferă o definiție care include
actul ajutorului umanitar și care menționează în mod clar preocuparea pentru drepturile
omului asociată acestei practici: ,,[Intervenția umanitară] este amenințarea cu utilizarea forței
sau recurgerea efectivă la aceasta dincolo de granițele statale de către un stat (sau grup de
state) cu scopul de a preveni sau de a pune capăt unor încălcări grave la scară largă ale
drepturilor fundamentale ale unor indivizi care nu sunt cetățenii săi, fără permisiunea statului
pe al cărui teritoriu este utilizată forța.”
Nicholas Wheeler și Alex Bellamy fac distincție și între intervenția umanitară non-
consensuală cu apel la forțăși intervenția fără apel la forță, explicând că, pe când cea dintâi
presupune coerciția și încălcarea suveranității, cea de-a doua ,,scoate în evidență activitățile
pașnice ale statelor, organizațiilor internaționale și organizațiilor non-guvernamentale
întreprinse pentru livrarea ajutorului umanitar și pentru facilitarea implicării unei terțe
părți în soluționarea conflictului și în reconstrucția post-conflict.”
În 1992, Boutros Boutros-Ghalia elaborat Agenda pentru Pace și a avertizat comunitatea
internațională cu privire la dinamica și natura tulburărilor intra-statale care amenințau noua ordine
internațională, accentuând nevoia de formulare și concepere a unor mijloace eficiente de negociere a
unor astfel de riscuri;totodată, el a subliniat rolul ONU de agent al transformării în politica
internațională.
În plus, în 1993 Adunarea Generală a ONU a emis o rezoluție care, printre altele, punea
bazele unui Departament pentru probleme umanitare și specifica douăsprezece principii
pentru intervenția umanitară.16

II. Dezbaterea cu privire la intervenția umanitară

1. Intervenția umanitară: obiecţii pluraliste

.Tentativele de corectare a nedreptăților (precum încălcări ale drepturilor omului, tortură,
omoruri în masă sau orice alte atrocități comise împotriva indivizilor) prin recurgerea la
imixtiunea în afacerile interne ale statelor erau contrabalansate de necesitatea de a proteja
o ordine internațională între state care elimina războiul ca mijloc de a soluționa disputele
în cadrul relațiilor inter-statale, având totodată două canoane esențiale: suveranitatea
statală sacrosanctă și regula non-intervenției.

2. Argumente solidariste cu privire la intervenţia umanitară

Conform lui Nicholas Wheeler „intervențiile trebuie să treacă anumite teste pentru a
fi considerate umanitare” și există exigențe cheie ce trebuiesc îndeplinite care „sunt derivate
din tradiția războiului drept”. Astfel, intervenția umanitară trebuie să fie bazată pe: 1) o cauză
dreaptă (sau ceea ce Wheeler preferă „să numească o urgență umanitară supremă, deoarece
surprinde natura excepțională a cazurilor avute în vedere”); 2) „utilizarea forței trebuie să
aibă loc doar în ultimă instanță” 3) „trebuie să respecte criteriul proporționalității”; 4)
„trebuie să existe o probabilitate ridicată ca utilizarea forței să conducă la un rezultat
umanitar pozitiv.”În esență, teoria solidaristă a intervenției umanitare legitime este indisolubil
legată de principiile războiului drept.
După Fernando Tesón, regulile suveranității statale și non-intervenției nu sunt
necondiționate; ele aparțin unei societăți a statelor (și din acest punct de vedere Wheeler îl plasează
pe Fernando Tesón în cadrul „aripii solidariste a Școlii Engleze”) bazate pe o valoare stabilită de
comun acord: protejarea drepturilor omului. Argumentul lui Tesón, (așa cum este el sintetizat de
către Wheeler) este că „guvernele care încalcă masiv drepturile omului își abandonează dreptul
de a fi protejate de regulile suveranității și non-intervenției și, ca urmare a acestui fapt,
celelalte state au dreptul moral.
Cea mai proeminentă discuție legată de intervenția umanitară desfășurată cu apel la
forță este axată pe legalitatea acesteia. De vreme ce am ales să discutăm despre Kosovo în ultima
parte a articolului, ar trebui să menționăm, în acest punct, că acțiunea militară a NATO din 1999 a
fost un caz care a stabilit un precedent și a declanșat numeroase discuții privitoare la:
(i)legalitate, caracterul licit/ilicit, legitimitate/caracterul ilegitim și succes (pe termen scurt/lung)
sau eșec/abuz. Principala premisă din pachetul argumentativ solidarist este că disjuncția dintre
ordinea internațională și justiția internă ar trebui să fie scoasă din uz, cele două neexcluzându-
de reciproc, completată de opinia conform căreia membrii ONU s-au angajat atât să protejeze
drepturile omului, cât și să interzică utilizarea forței. Această ultimă idee este corelată cu o
reexaminare a conceptului suveranității (la care voi reveni).
 O interpretare legală dominantă este legată de Articolul 2(4) al Cartei ONU, care
stipulează că „toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a
recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite.”
Problema nu este neapărat legată de consensul statelor cu privire la ceea ce poate fi privit ca
genocid sau ca act odios, ci de necesitatea unui răspuns imediat din partea comunității internaționale
asociată la rândul său cu paralizia Consiliului de Securitate (ceea ce are ca urmare lipsa unei soluții)
sau cu lentoarea sa în oferirea unui răspuns prompt. În fapt, Kofi Annan a abordat trei probleme-
cheie esențiale în al său Report to The Millennium Assembly of the United Nations din anul 2000:
protejarea celor vulnerabili, abordarea dilemei intervenției și întărirea operațiunilor de pace.
În acest punct se impune o clarificare contextuală, întrucât aceasta ne ajută să înțelegem
cum a fost coagulată responsabilitatea de a proteja (R2P) și cum a atras ea adeziuni.
responsabilitatea de a proteja este bazată pe anumite principii de bază:

A. Suveranitatea statală implică responsabilitatea, iar principala

responsabilitate pentru protejarea propriilor cetățeni îi aparține statului în
sine.
B. Acolo unde o populație suferă grave nedreptăți, ca urmare războaielor
interne, insurgenței, represiunii sau colapsului statal, iar statul în cauză nu
dorește sau nu poate să le pună capăt sau să le prevină, principiul non-
intervenției se înclină în fața responsabilității internaționale de a proteja.

Fundamentele responsabilității de a proteja, ca un principiu călăuzitor pentru

comunitatea internațională a statelor, se regăsesc în:
A. obligațiile inerente asociate conceptului de suveranitate;
B. responsabilitatea Consiliului de Securitate, conform Articolului 2(4) a
Cartei ONU, pentru menținerea păcii și securității internaționale;
C. obligații legale specifice ce decurg din declarații, acorduri și tratate
privind drepturile omului și securitatea umană, din dreptul internațional
umanitar și legile naționale;
D. practica în dezvoltare a statelor, organizațiilor regionale și a Consiliului
de Securitate însuși.
III. Intervenția umanitară și tradiția războiului drept

bellum iustum- Războiul drept avea trei componente:

• jus ad bellum, și anume dreptul de a purta război;
• jus in bello, ce este admisibil în timpul războiului;
• jus post bellum, cum va fi încheiat războiul într-o manieră morală.
jus ad bellum (recurgerea justificată la război) principala ipoteză este că există mai
multe principii care reglementează războiul: cauza dreaptă, autoritatea legitimă, declarația
formală, intenția corectă, probabilitatea succesului(astfel încât „trebuie să existe o șansă
rezonabilă de succes în oprirea sau prevenirea suferinței care a justificat intervenția, fiind
95
improbabil ca urmările acțiunii să fie mai grave decât consecințele inacțiunii” ),
proporționalitatea (referindu-se la faptul că forța întrebuințată trebuie să fie adecvată
scopului inițial moral, just și umanitar, sau, după cum afirmă Raportul CIISS, „scala,
durata și intensitatea intervenției militare planificate trebuie să întrunească minimul
96
necesar pentru a asigura îndeplinirea obiectivului asumat al protecției umane” ), ultima
97
instanță (ultima ratio).
jus in bello (desfășurarea corectă a războiului), principala idee este aceea că
există mai multe reguli pe care combatanții ar trebui să le respecte: discriminarea și
imunitatea non-combatanților care înseamnă că „soldații trebuie să facă distincție
între populația civilă, care, din punct de vedere moral, este imună la atacuri directe
și intenționate și țintele militare, politice și industriale legitime implicate în actele de
încălcare a drepturilor.”98 În principiu, oamenii hors de combat (neimplicați în
luptă) nu ar trebui să sufere sau, mai exact, în război trebuie să fie vizați numai
combatanții inamici și nu civilii care sunt victime nevinovate ale circumstanțelor.
Alte criterii pot fi formulate în următorii termeni: fără arme atroce,
proporționalitate (care înseamnă că „omorurile și distrugerile nejustificatenu sunt
permise și victimele colaterale din rândul civililor trebuie păstrate la un nivel
minimal”99, iar „pagubele nu pot să fie mai mari decât delictele a căror oprire se
încearcă”100), fără represalii (ceea ce însemnă că respectul pentru jus in bello trebuie
menținut chiar și dacă inamicul violează acest principiu fără represiune îndreptată
împotriva propriilor civili.
 jus post bellum “urmărește să reglementeze finalul războaielor și să faciliteze
tranziția de la război la pace.”
. În dezbaterea actuală asupra intervenției umanitare, dublul efect se referă
la admiterea victimelor colaterale (sub forma non-combatanților) atunci când
daunele nu sunt intenționate și „arată că intervenția umanitară care are atât un
efect pozitiv (precum combaterea genocidului) cât și un efect negativ (de tipul
victimelor civile) poate fi admisibilă din punct de vedere moral dacă sunt întrunite
următoarele condiții: efectul pozitiv este intenționat […], efectul negativ este
neintenționat[…], efectul negativ nu este instrumental[…], efectul negativ este
proporțional […]”109 Ultimele două condiții sunt menite să prevină situații în care
civilii părții adverse sunt atacați pentru a slăbi oponentul sau când rezultatele
pozitive sunt depășite de efectele secundare negative.
Raportul Comisiei Internaționale pentru Intervenție și Suveranitate Statală evidențiază
următoarele principii operaționale: „acceptarea limitărilor, a caracterului incremental și gradual
al utilizării forței, obiectivul fiind protecția unei populații, nu înfrângerea unui stat; reguli ale
angajării într-un conflict armat care […] implică o adeziune totală la dreptul umanitar
internațional; acceptarea faptului că protecția forțată nu poate deveni principalul obiectiv;
coordonarea maxim posibilă cu organizațiile umanitare.”

IV. DE LA KOSOVO LA LIBIA: CÂT DE MULT AU FOST

INTERNALIZATE PRINCIPIILE JUS IN BELLO?

Cazul intervenţiei în Kosovo

În cazul Kosovo vom discuta strategia atacurilor aeriene la care a apelat NATO,
corelând-o cu rigorile dreptului internațional umanitar. Atunci când NATO și-a lansat
campania aeriană, a invocat necesitatea de a salva oameni nevinovați și de a reacționa la
atrocitățile din provincia Kosovo a Republicii Federale Iugoslavia; în esență, a invocat
Rezoluția 1199 a Consiliului de Securitate ONU, emisă în septembrie 1998, care declara: o
îngrijorare acută din cauza „luptelor recente intense din Kosovo” și a „utilizării excesive și
nediscriminatorii a forței de către forțele de securitate sârbe și armata iugoslavă care a avut ca
rezultat numeroase victime civile”, menționând în același timp estimarea Secretarului General
privind „strămutarea a peste 230.000 de persoane din casele lor”; o îngrijorare acută din
pricina „fluxului de refugiați înspre nordul Albaniei, Bosnia și Herțegovina și alte state
europene ca urmare a utilizării forței în Kosovo, precum și a numărului alarmant al
persoanelor dislocate în interiorul Kosovo și în alte zone ale Republicii Federale Iugoslavia” și
adăugând estimarea Înaltului Comisariat pentru Refugiați al Națiunilor Unite conform căreia
existau 50.000 de persoane „fără adăpost sau alte necesități de bază”; reafirmarea „dreptului
tuturor refugiaților și a persoanelor strămutate de a se întoarce în siguranță la casele lor”.În
octombrie 1998, Consiliul Nord-Atlantic a emis ordinele de declanșare a unei campanii

aeriene.115După eșecul negocierilor (Grupul de Contact îl expediase pe Richard Holbrooke la

Belgrad, iar Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa trimisese o misiune de verificare,
dar „după eșecul negocierilor de la Paris […] forțele sârbe au început o nouă campanie de epurare

etnică în Kosovo”116) guvernul britanic a afirmat că

La mijlocul anilor 1990, președintele (Milosević) era principalul jucător în războiul

din Bosnia care a creat în limba noastră oribila expresie „epurare etnică”. Numai
după trei ani de lupte în care un sfert de milion de oameni au fost uciși NATO a
găsit în sfârșit tăria de a apela la forță. Acum putem observa exact același model al
violenței etnice reluat în Kosovo [...] Nu putem permite ca aceeași tragedie să se
repete în Kosovo.117

După Nicholas Wheeler, declarațiile liderilor americani și britanici „indică faptul că avem
de-a face cu un caz unde factorul determinant al utilizării forței a fost convingerea [lor] că acesta era

un război drept.”118 La 24 martie 1999, NATO a lansat atacuri aeriene împotriva Republicii

Federale Iugoslavia.Secretarul General NATO Javier Solana a susținut că alianța militară a

acționat din cauză că toate alternativele diplomatice eșuaseră, în vreme ce președintele Clinton
evidenția faptul că „interesele SUA de a preveni potențiala extindere a războiului în cazul
neluării măsurilor necesare, precum și preocupările umanitare au împins aliații să acționeze”,
iar primul ministru britanic Tony Blair accentua „necesitatea de a proteja cetățenii albanezi-

kosovari și argumenta că alegerea era între a face ceva și a nu face nimic.”119 Campania

aeriană de 78 de zile a fost intens controversată și a fost denumită „război umanitar” sau
„război aerian împotriva Belgradului” la vremea respectivă. În ciuda faptului că viza
protejarea civililor, bombardamentul a exacerbat inițial problemele umanitare. Epurarea
etnică s-a intensificat în Kosovo. Înainte de bombardament, UNHCR [Înaltul Comisariat pentru
refugiați al Națiunilor Unite] estima că existau peste 410.00 de etnici albanezi strămutați intern
ca urmare a operațiunilor sârbe și încă 90.000 peste graniță. În câteva zile, erau deja 750.000 de
refugiați în Albania și Macedonia, la care se adăugau 250.000 de persoane strămutate intern
aflate la graniță. UNHCR pregătise planuri de rezervă pentru 100.000 de refugiați și a fost rapid

copleșit.120

Conform altor analize, „rezultatul umanitar pe termen scurt a fost unul negativ”,
deoarece „atacurile aeriene nu au salvat vieți și au cauzat între 600 și 5000 de victime în
rândul armatei sârbe, 400-600 decese ale civililor sârbi și un număr necunoscut (probabil mai
mic) de morți în rândul civililor de etnie albaneză.”121 Alte voci sunt și mai critice:

Intervenția în sine a eșuat în scopul său de a preveni o catastrofă umanitară.

Forțele sârbe au răspuns bombardamentelor intensificând dramatic atacurile
asupra populației albaneze din Kosovo. Execuțiile aveau loc ca mijloace de
„eliminare a rezistenței și demonstrare a costurilor rămânerii în Kosovo [...]
Forțele lui Milosevićau alungat mai mult de 1,3 milioane de kosovari din casele
lor, dintre care în jur de 740.000 au mers înspre statele învecinate Macedonia și
Albania. Aproximativ 10.000 au fost uciși.
În cazul Kosovo epurarea etnică, inițial considerată cauză dreaptă pentru
intervenție, s-a intensificat și a ajuns să fie facilitată de strategia de bombardament a
NATO.
principiu operațional cheie --„acceptarea limitărilor, a caracterului incremental și
gradual al utilizării forței, obiectivul fiind protecția unei populații, nu înfrângerea unui stat”;
în acest caz, după cum susțin Wheeler și Bellamy, a fost „prea mult, prea repede.”123 De
asemenea, după cum afirmă Weiss și Hubert, „campania de bombardament a fost un exemplu
de manual al teoriei escaladării și al tacticii militare cu risc scăzut bazată pe înaltă
tehnologie” și chiar dacă țintele inițiale erau militare [...] după o lună bombardamentul s-a
extins la obiective cu un dublu rol, inclusiv rețele mass media și de alimentare cu energie.
Războiul a pătruns, de asemenea, în teritoriul Republicii Federale Iugoslavia, incluzând
bombardarea Belgradului. Mulți observatori sunt de părere că distrugerea infrastructurii Serbiei –
spre exemplu, 70% dintre poduri și 100% din capacitatea de rafinare – și amenințarea cu forțele
de teren au pus capăt războiului.124
 În cazul Kosovo a existat o inabilitate clară de a pune capăt atrocităților pe calea
aerului. În principiu, în încercarea de a reconcilia presiunea internă pentru menajarea
trupelor militare (și utilizarea, în consecință, a atacurilor aeriene) și prevenirea unui
dezastru umanitar, cea mai bună soluție ar fi îmbinarea trupelor terestre cu campania
aeriană. Wheeler a afirmat că evenimentele din Kosovo „reclamau nu doar forța aeriană ci și o
implicare majoră a trupelor terestre”.

---element cheie al jus in belloși ridică o întrebare adecvată: „Din moment ce trecerea
testului proporționalității este un criteriu definitoriu al unei intervenții umanitare legitime, a
depășit nivelul de forță la care a apelat Alianța răul pe care a fost concepută să-l prevină și să-l
corecteze?” De asemenea, James Pattison a arătat că „utilizarea bombelor cu dispersie de către
NATO și încrederea în bombardamentele aeriene a slăbit (poate chiar fatal) acreditarea umanitară a
intervenției sale. În aceste condiții, se impune o concordanță între mijloace și rezultate: forțele de
intervenție ar trebui să utilizeze mijloace umanitare atunci când încearcă să obțină rezultate
umanitare.”129La vremea respectivă, numeroase voci au criticat refuzul NATO de a angaja forțe
terestre; Înaltul Comisar al Națiunilor Unite pentru Drepturile Omului (Mary Robinson) se
întreba „dacă NATO a avut suficiente scrupule în alegerea țintelor” și Nicholas Wheeler
susținea că „insistența [încăpățânată]asupra campaniei aeriene reflecta în opinia ei o lipsă a
curajului moral din partea guvernelor NATO de a-și pune personalul în pericol în scopul
apărării valorilor pentru care pretindeau că luptă.”

NATO ar fi putut reduce riscul victimelor în rândul civililor dacă ar fi cerut

piloților săi să zboare la joasă altitudine, întrucât aceasta ar fi îmbunătățit
capacitatea lor de a distinge țintele. Reticența NATO de a bombarda de la
joasă altitudine reflecta îngrijorarea nu doar pentru siguranța propriului
echipaj aerian, ci și pentru pierderea aeronavelor și, prin aceasta, a
sustenabilității campaniei aeriene.

Intervenţia în Libia
 Tensiunile violente din Libia au apărut ca o fațetă a ceea ce mai târziu a devenit
cunoscut ca Primăvara Arabă, și anume o contestare puternică a regimurilor, tulburări civile și
mișcarea revoluționară ce s-a extins în Orientul Mijlociu și nordul Africii la începutul anului
2011. În cazul Libiei, protestatarii s-au mobilizat împotriva Colonelului Gaddafi, care, sprijinit
fiind de către cercul său de apropiați și utilizând forța militară împotriva rebelilor, a reacționat
în mod brutal în încercarea sa de a reprima insurgența; în consecință, situația s-a deteriorat
dramatic.
Prin urmare, statele membre ONU au inițiat acțiunea militară pe 19 martie sub
coordonarea SUA, iar obiectivul operațional cheie a fost determinarea forțelor lui Gaddafi
să părăsească orașul Benghazi. Un alt element cheie al intervenției a fost axat pe
următoarea logică umanitară: crearea unei zone de interdicţie a traficului aerian (no fly
zone) și protejarea civililor, autorizând statele membre ONU să utilizeze „toate măsurile
necesare” în acest scop.

Interesul nostru conduce înspre jus in bello

Conform NATO, „eforturile sale au mers dincolo de exigențele dreptului
internațional umanitar” (conform unui Raport al Human Rights Watch) și aserțiunea sa
este că „nicio țintă nu a fost aprobată sau atacată dacă aveam vreun motiv să credem că
civilii vor fi în pericol.”
NATO a prezentat pașii pe care a spus că i-a luat pentru protejarea civililor,
concluzionând că metodele NATO de țintire și atac au fost „atât de bine concepute și
cu succes implementate pentru a preveni victimele civile pe cât era omenește și tehnic
posibil.”

Amnesty International a declarat că unii dintre delegații săi „au vizitat mai multe
locații ale atacurilor aeriene NATO [...] unde fuseseră raportate victime civile” și ulterior a
documentat un total de 55 de civili ale căror nume erau cunoscute, inclusiv 16 copii și 14 femei,
care au fost uciși în atacuri aeriene în Tripoli (5), Zlitan (3), Majer (34) Sirte (9) și Brega (4).
Douăzeci de alți civili ar fi fost uciși în atacuri NATO în Brega (2), Surman (13) și Bani Walid (5)
conform relatărilor experților ONU, ale ONG-urilor internaționale și ale jurnaliștilor care au
desfășurat, de asemenea, investigații la locurile faptelor.

Forțele NATO „au lansat mii de atacuri aeriene asupra obiectivelor

guvernamentale în timpul conflictului, dintre care unele au ucis civili”, susține o
investigație a Human Rights Watch, iar „numărul deceselor civile părea a fi mult mai
scăzut decât pretindea guvernul Gaddafi, dar mai ridicat decât cel recunoscut de către
NATO.”
Amnesty International afirmă de asemenea că „o mulțime de civili au fost uciși în
case particulare din zone rezidențiale și rurale unde Amnesty International, experți ai ONU,
alte ONG-uri internaționale și jurnaliștii nu descoperiseră dovezi ale unor obiective militare în
locațiile atacurilor la momentul acestora din urmă.”
Conform tuturor dovezilor indicate, metodele NATO de alegere a țintelor și de desfășurare a
atacurilor au fost concepute de așa manieră încât să corecteze erorile din 1999. Susținem că această
scurtă analiză comparativă a celor două intervenții furnizează destule date pentru a sprijini ideea unei
preocupări crescânde pentru jus in bello în timpul intervenției militare.

V. Concluzii
Punctul nostru de vedere este că pledoaria solidaristă pentru intervenția umanitară a
dobândit o considerabilă consistență în ultimii ani și este convingerea noastră că norma
responsabilității de a proteja este un punct de reper. În legătură cu interdicțiile ce izvorăsc din
Articolul 2(4) al Cartei ONU, susținem că în perioada imediat următoare celui de-Al Doilea Război
Mondial (cu imagini terifiante ale victimelor Holocaustului și cu memoria recentă a atât de multor
victime nevinovate), autorii Cartei nu au încercat doar să interzică războiul inter-statal, (sau să
prevină un alt război total), ci s-au axat și pe tentativa de a evita în viitor atacuri masive asupra
anumitor segmente ale populației, de la familia civilă până la umanitate în general. Prin urmare,
nu urmărim strict litera prevederilor articolului și susținem argumentul solidarist conform căruia
acesta doar reglementează utilizarea forței: nici nu o interzice complet, nici nu o expune abuzurilor.
Un raționament constructivist în literatura din domeniul relațiilor internaționale ar putea fi clădit
pornind de la următoarea ipoteză: normele sunt construite, la fel și concepte precum drepturile
omului, intervenția umanitară, dreptul/datoria/responsabilitatea de a interveni sau proteja,
suveranitatea și așa mai departe. Dacă ele nu sunt date, nu sunt împietrite, ci sunt create prin
interacțiunea statelor, deliberările internaționale și practicile din politica mondială, rezultă că ele sunt
predispuse la a fi revizuite, (re)interpretate, alterate sau întărite. Cu privire la măsura în care există
printre state o internalizare a principiilor jus in bello(care este apoi materializată în acțiunile lor),
susținem că intervenția din Libia a încercat să acorde mai multă atenție securității umane decât
cea din Kosovo. Aceasta nu înseamnă că ea nu este puternic controversată; mai curând, susținem
că există o preocupare crescândă pentru victimele colaterale. Chiar și faptul că factorii de decizie
și comandanții sunt dedicați protecției civililor și gata să își dovedească respectul pentru aceasta
înseamnă că o evoluție pozitivă este în curs la începutul secolului al XXI-lea.