Curs 1-Merged

Hidraulica construcțiilor – Curs1
Obiectul hidraulicii. Scurt istoric.

Hidraulica - este disciplina care se ocupă cu studiul legilor de echilibru al lichidelor aflate în stare
de repaus sau mişcare, precum și a corpurilor solide cu care acestea vin în contact și aplicarea lor în
rezolvarea multiplelor probleme practice, inginereşti.
Denumirea disciplinei vine de la grecescul hüdro (apa) și aulos (conducta) ceea ce dovedeşte
însuşirea și acumularea cunoştinţelor de hidraulica încă din antichitate.
Toate ramurile de inginerie grupate în hidrotehnică au la baza legile hidraulicii. Din aceste ramuri
amintim:
- alimentari cu apa;
- canalizări;
- hidroamelioraţii;
- maşini hidraulice;
- hidroenergetica;
- porturi și cai navigabile;
- aeronautica, etc.
Hidraulica este o disciplină aplicată, care foloseşte metodele și legile stabilite în Mecanica fluidelor
(componentă a mecanicii mediilor continue), care uneori schematizează excesiv mișcarea reală a fluidelor
pentru obţinerea soluţiilor teoretice.
În multe cazuri aplicarea acestora direct în practică prezintă dificultăți în rezolvarea problemelor
inginereşti. Hidraulica a reușit să înlăture aceste piedici, completând rezultatele teoretice în unele cazuri
greoi exprimate matematic, prin studiu experimental.
Apa, element al naturii, a fost folosită din cele mai vechi timpuri, atât ca element necesar traiului,
cât și ca factor de uşurare a condiţiilor de viață prin:
- transporturi pe apa;
- irigaţii;
- alimentari cu apă etc.
Toate aceste activităţi suprapuse legilor hidraulice sau dezvoltat datorită cerinţelor practicii.
Încă din secolul III î.e.n Arhimede descoperă legea plutirii corpurilor. Bazele teoretice ale
hidraulicii sau cristalizat abia în epoca Renaşterii, când Leonardo da Vincii (1452-1519) rezolva unele
probleme de hidraulică pe baza unor încercări experimentale în lucrarea „ Despre mişcarea și măsurarea
apei”. Contribuţii în dezvoltarea hidraulicii și Mecanicii fluidelor au adus apoi mulţi autori, plecând de la
Galileo Galilei (legile fundamentale de plutire a corpurilor), E. Torricelli (Legea scurgerii prin orificii),
iar în secolul al XVIII după dezvoltarea unui aparat matematic modern, acesta a fost aplicat în domeniul
hidraulicii de către nume cunoscute în istoria ştiinţei moderne cum ar fi: D. Bernoulli, Euler, D’Alambert,
Chezy, etc. Hidraulica a cunoscut o dezvoltare fără precedent în epoca modernă, odată cu apariţia și
perfecţionarea calculatoarelor electronice. Aplicabilitatea rezultatelor hidraulicii este foarte vastă, aceasta
fiind un suport esenţial pentru inginerii din domeniul hidrotehnicii, gospodăririi apelor, îmbunătăţirilor
funciare, ingineriei nautice maritime și fluviale, maşinilor hidraulice etc.
Hidraulica este compusă din două părţi distincte ca mod de abordare a studiului:
- hidrostatica, ce studiază echilibrul lichidelor aflate în stare de repaus şi a corpurilor solide
cu care vin în contact.
1
- hidrodinamica ce studiază echilibrului lichidelor aflate în mişcare și a corpurilor care se

mişcă sau se află în contact.
CAPITOLUL I
PROPRIETATILE FIZICE ALE LICHIDELOR
Din punct de vedere fizic, în natură, corpurile se pot prezenta în trei stări de agregare: solidă, lichidă
și gazoasă. Proprietățile fizice mai importante ale lichidelor sunt: fluiditatea, greutatea specifică sau
volumetrică, densitatea, compresibilitatea, vâscozitatea, dilatația termică, adeziunea, tensiunea
superficială, capilaritatea, absorbția și cavitația.
1.1 - Fluiditatea
Lichidele împreună cu gazele alcătuiesc starea fluidă a materiei. Fluidele se caracterizează prin
mobilitatea extrem de mare a particulelor între ele. Mișcarea are loc aproape fără rezistențe. Această
proprietate se numește fluiditate. Fluiditatea este principala proprietate prin care fluidele fac notă
discordantă față de solide. Spre deosebire de corpurile solide, care își păstrează forma, fluidele pot fi
considerate ca fiind lipsite de rigiditate, ele iau forma vasului în care sunt păstrate. Lichidele se opun însă
variației de volum, în comparație cu gazele care tind să se dilate, fără acțiunea unor forțe exterioare.
1.2 - Greutatea specifică sau volumetrică

Prin greutate specifică sau volumetrică, se înţelege, raportul dintre greutatea unui corp şi volumul
ocupat. Ea este deci, greutatea unităţii de volum şi se notează cu  :
G
 (1.1)
V
Unde:
G - este greutatea corpului
V - volumul lui.
În sistemul tehnic (sau MKfS), greutatea specifică se exprimă în kgf/m3 și mai rar în gf/cm3.
Exprimarea dimensională rezultă din ecuaţia de definiţie:

G   F  F  L3 (1.2)
V  L3
sau în SI:

G   F  M  L 2  T 2 (1.3)
V  L3
Apa curată la temperatura de + 4°C și presiunea atmosferică de 760 mm coloană de mercur are:
kgf N
  1000 3
 9810 3
m m
N
  9810 în Sistemul tehnic de măsura [SI]
m3
Greutatea specifică a apei variază foarte puţin în funcţie de temperatură, presiune şi poziţia
geografică. De exemplu: variaţia greutăţii specifice a apei se menţine 0,4 % pentru temperaturi cuprinse
2
între 0°C și 30°C și creşte până la 4 % când temperatura ajunge la 100°C. De asemenea, la o creştere a
presiunii exercitate asupra apei până la 100 atmosfere, variaţia greutăţii specifice nu depășește 4,65%.
Variația greutăţii specifice datorită poziţiei geografice este și mai mică. În aceste condiţii, practic, variaţia
greutăţii specifice a apei în domeniul ingineresc al construcţiilor se neglijează, deoarece variaţia
temperaturii este în limitele variaţiilor exterioare.
În tabelul 1.1 se dau câteva valori ale greutăţii specifice pentru apa curată la diferite temperaturi și
presiunea egală cu o atmosferă fizică.
Tabelul 1.1.
Temperatura toC 0o 4o 10o 20o 30o 100o
Greutatea specifica
9808.72 9810 9807.35 9792.64 9767.52 9401.707
γ[N/m3]
În tabelul 1.2 se prezintă valorile greutăților specifice pentru câteva lichide și gaze:
Tabelul 1.2.
Fluidul γ[N/m3] to C Fluidul γ[N/m3] toC
Apa distilata 9810 4 Aer uscat 12.684 0

Alcool 7749.9 10 Oxigen 14.155 0
Benzina 6670.8-7259.4 15 Azot 12.272 0
Ulei mineral 8730.9-9025.2 - Hidrogen 0.881 0
Dioxid de
Mercur 133376.76 0 19.394 0
carbon
Dacă lichidul este neomogen greutatea specifică variază de la un punct la altul al volumului V,
pentru determinarea greutăţii specifice în acest caz este nevoie o abordare punctuală.
1.3.- Densitatea
Se numeşte densitate raportul dintre masa unui corp şi volumul său. Ea poate fi definită și ca masa
unităţii de volum și se notează cu  :
M
 (1.4)
V
G
În relaţia 1.4 dacă se înlocuiește masa M  se obține legătura dintre greutatea specifică și
g
densitate:
1 G 
   (1.5)
g V g
sau
  g (1.6)
Exprimarea dimensională în SI :
F  L3
  F  T 2  L 4 (1.7)
L  T 2
3
Iar ca unităţi de măsura se folosesc:

N  s 2 kgf  s 2
,
m4 m4
Apa la temperatura de + 4°C şi presiunea de 760 mm coloană de Hg, la Bucureşti, are densitatea:
N
9810
 m 3  10 N  s
2
  (1.8)
g m m4
9.806 2
s
Din relaţia 1.6 se observa că densitatea este o mărime direct proporțională cu greutatea specifică.
Tabelul 1.3.
Densitatea apei la diferite temperaturi
Densitatea ρ[N·s/m4] 999.82 1000 999.72 998.15 995.11 958.34
1.4.- Compresibilitatea.
În general, orice corp, indiferent de starea lui de agregare, se deformează sub acțiunea unor sarcini
exterioare. Dacă aceste sarcini nu depăşesc o anumită limită, deformaţiile sunt proporţionale cu solicitările.
dV
V-dV
Figura 1.1. Compresibilitatea.

Peste această limită proporționalitatea dintre deformaţii şi sarcini nu mai este valabilă.
Capacitatea corpurilor de a-şi micşora volumul sub acţiunea forţelor de compresiune, se numește
compresibilitate. Acest lucru poate fi demonstrat dacă pe suprafaţa unui lichid, figura1.1, exercităm o
presiune unitară p. Sub acţiunea forţei F = p.A lichidul îşi micşorează volumul. Dacă însă forţa încetează
să mai acţioneze, volumul lichidului revine la valoarea iniţială.
Se constată că între variaţia volumului lichidului dV și variaţia presiunii ce se exercită pe suprafaţa
lui dp există relaţia 1.9:
4
dV     V  dp
Sau (1.9)
dV
    dp
V
unde  este un factor de proporţionalitate şi se numeşte coeficient de compresibilitate cubică,

specific fiecărui lichid. Inversul lui se numeşte modul de elasticitate cubică și se notează cu ε:
1
  (1.10)

Dimensional:
 1 dV 
      L2  F 1 (1.11)
 dp V 
iar,
    1   F  L2 (1.12)
 
Rezultă că modulul de elasticitate este de natura unei presiuni. Plecând de la relaţia 1.9 putem
stabili legătura ce există între β, ε pe de o parte și variația densității  și presiunii „p” pe de altă parte.
Pentru aceasta, ţinând seama că masa lichidului M    V este constantă, prin diferențiere în raport cu
densitatea și volumul, vom obţine:
dM  d  V    dV  0 (1.13)
sau
d dV
 (1.14)
 V
Înlocuind în relaţia 1.9 putem scrie că:
d d 1
   dp sau   dp (1.15)
  
De aici rezultă că:
1 d dp
  dp sau     (1.16)
 dp d
Coeficientul de compresibilitate cubică şi modulul de elasticitate cubică, variază puţin în funcţie

de temperatură, de aceea în multe aplicații practice  și ε se consideră constanţi. Apa este foarte puţin
compresibilă în raport cu gazele, dar de circa 100 ori mai compresibilă decât fierul moale. În practică, apa
poate fi considerată incompresibilă, exceptând acele fenomene unde compresibilitatea joacă un rol
hotărâtor, cum ar fi lovitura de berbec, la conducte sub presiune. În tabelul 1.4 se dau valorile coeficienților
 și ε pentru apă, în funcţie de temperatură.
5
Tabelul 1.4
Valorile coeficientului de compresibilitate cubică β şi ale modulului de elasticitate cubică ε
Temperatura toC 0o 20o 50o
β [m2/N] 5.11x10-10 4.92x10-10 4.74x10-10
ε [N/m2] 19.51x108 20.29x108 21.47x108
1.5.- Vâscozitatea
La lichidele în repaus acţiunile reciproce dintre molecule, conduc la eforturi de compresiune, iar
la lichidele în mişcare, pe lângă eforturile de compresiune iau naştere și rezistenţe tangenţiale care se opun
mişcării.
Proprietatea lichidelor de a dezvolta rezistenţe tangenţiale ce se opun mişcării, se numeşte
vâscozitate. După Newton, rezistenţele tangenţiale ce iau naştere la lichidele în mişcare, se datorează
atracţiei dintre molecule.
Spre deosebire de solide, rezistenţa tangenţială la vâscozitate depinde în foarte mică măsură de
presiune: ea este însă proporţională cu suprafaţa în contact și cu viteza relativă de deplasare a straturilor
lichide între ele.
Datorită viscozităţii, viteza într-un curent de lichid este variabilă atât în plan vertical, cât şi în plan
orizontal. Pentru exemplificare, în figura 1.2, se arată o secţiune verticală în lungul curentului (a), repartiţia
vitezei în plan vertical într-o secţiune curentă transversală curentului (b) şi repartiţia vitezei în plan
orizontal (c).
Figura 1.2. Variaţia vitezei într-un curent de lichid datorită vâscozităţii.

Variaţia vitezei în plan vertical şi orizontal, din exemplul dat, poate fi scoasă în evidenţă dacă
secţionăm curentul de lichid cu două planuri paralele P și P' situate la o distanţă Δz, unul de celălalt.
6
Dacă considerăm numai variaţia vitezei pe verticală, toate particulele cuprinse în planul P au viteza
v, iar cele cuprinse în planul P' au o viteză v + Δv. Conform ipotezei lui Newton, între două suprafeţe de
lichid egale A şi cuprinse în planurile P și P' se dezvoltă o forţă tangenţială T proporţională cu suprafaţa
A, Fig. 1.3:
V
T A (1.17)
z
unde:
 μ coeficient de vâscozitate dinamică;
 A suprafaţa de contact între straturile de lichid
considerate:
V
 variația vitezei de alunecare după
z
normala direcției de scurgere.
Raportând forţa tangenţială T la
suprafaţa A și trecând la limită, vom obţine
rezistenţa tangenţială de vâscozitate:
T dV
  lim sau     (1.18)
A dz
În hidraulica aplicată, uneori se
foloseşte în locul coeficientului de vâscozitate
dinamică μ, un alt coeficient numit de
vâscozitate cinematică ν. Coeficientul de vâscozitate cinematică ν se obţine din relaţia 1.19:

 (1.19)

Dimensional:
   dz 
  F  L2  T (1.20)
 dV 
Iar
       F  L2  T
 L2  T 1 (1.21)
 
4
F T  L
2
La apă, coeficienții de vâscozitate dinamică μ şi cinematică ν , variază foarte puţin cu presiunea,

de aceea, practic efectul ei se neglijează. În tabelul 1.4 se dau valorile lui μ și ν la apa curată în funcţie de
temperatură.
Tabelul 1.4
Valorile coeficienţilor μ şi ν la diferite temperaturi
μ[N·s/m2] 1784.69x106 1565.82x106 1306.45x106 1007.27x106 799.38x106 283.88x106
ν[m2/s] 1794x103 1567x103 1310x103 1011x103 804x103 296x103
7
1.6 Dilatarea termică

Proprietatea corpurilor de modificare a dimensiunile datorită variaţiei temperaturii, se numeşte
dilatare termică. La lichide interesează variaţia volumului, numită dilatare în volum, spre deosebire de
unele corpuri solide la care interesează dilatarea pe anumite direcții - exemplul dilatarea cablurilor
electrice.
Între variaţia volumului şi temperatură se menţine relaţia:
G G
t   (1.22)
Vt Vo (1    t )
- Vo este volumul lichidului la temperatura to ;

- Vt volumul lichidului la temperatura to+Δt;
- α coeficientul de dilatare termică în volum;
- Δt creşterea de temperatură.
Ca o consecinţă a dilatării termice a lichidelor în volum, greutatea specifică γ căt şi densitatea ρ
variază în funcţie de temperatură:
G G
t   (1.23)
Vt Vo (1    t )
si
M M
t   (1.24)
Vt Vo (1    t )
Deoarece greutatea G şi masa lichidului M rămân constante în timpul variaţiei de temperatură,

înlocuind volumul V0  G   0 , respectiv V0  M   0 obținem relațiile 1.25 dintre greutăţile specifice,
respectiv densităţile iniţiale și finale, după creşterea temperaturii Δt.
0 0
t  sau  t  (1.25)
1    t 1    t
În practică, spre deosebire de solide, prin încălzirea lichidelor vom constata mai întâi dilatarea
vaselor (în care ele se păstrează) și apoi a lichidelor. Dilatarea lichidelor raportată la vase se numește
dilatarea aparentă.
Dilatarea reală a lichidelor se compune din dilatarea aparentă și dilatarea vasului. Pe aceste
considerente:
   ' " (1.26)
Unde:
α - este coeficientul de dilatare cubică reală;
α' - coeficientul de dilatare cubică aparentă;
α" - coeficientul de dilatare cubică a vasului.
8
Apa, între 0°C și + 4°C, face excepţie de la legea de dilatare a lichidelor. Ea are un volum minim
la temperatura de + 4°C volumul creşte când temperatura scade către 0°C, respectiv, dacă ea creşte peste
+ 4°C, figura 1.4.
Figura 1.4. Dilatarea termică a apei

Această proprietate a apei are o importanţă deosebită din punct de vedere biologic și tehnic. În
timpul iernii, apa mai rece de + 4°C din râuri, lacuri şi mări se ridică la suprafaţă formând un strat protector,
iar cea mai caldă se lasă la fund, asigurând în acest fel viaţa animalelor acvatica și protecția instalațiilor
de captare.
1.7 Adeziunea
La nivelul de contact între un solid şi un lichid, sau între două lichide imiscibile se dezvoltă forţe
de atracţie moleculară, numite forţe de adeziune. Această proprietate poate fi demonstrată dacă în interiorul
unei mase de lichid în repaus se introduce un disc foarte bine finisat. Imprimând discului o mişcare de
rotaţie, după puţin timp, vom constata că in proximitatea discului, lichidul se pune în mişcare.
1.8 - Tensiunea superficiala și capilaritatea

Studiul fenomenelor ce se produc într-un strat de lichid foarte subţire la nivelul de contact cu un
corp solid, gazos sau lichid, cu care nu se amestecă, a scos în evidenţă existenţa unei stări de tensiune. Ea
depinde numai de natura corpurilor aflate în contact și de temperatura lor. Această stare de tensiune se
numeşte tensiune de suprafaţă sau superficială.
Eforturile de tensiune ce iau naştere se notează cu σ și se exprimă în N/m de contur.
Rezultanta eforturilor de tensiune este o forţă, numită forţă capilară, după denumirea tuburilor -
capilare - în care a fost pusă în evidenţă.
Fenomenele de tensiune superficială sunt neglijabile când masa lichidului şi dimensiunile
suprafeţei de contact sunt mărite, ele au însă o importanţă deosebită dacă una sau ambele dimensiuni sunt
mici sau foarte mici. Exemple grăitoare în acest sens sunt: forma picăturii de apă turnată pe o suprafaţă
metalică încinsă; forma picăturii de mercur; forma suprafeţei de contact cu aerul a unei emulsii, ridicarea
sau coborârea nivelului lichidelor în tuburile capilare.
9
Fenomenele capilare, ca: ridicarea apei în porii pământului de fundaţie și comportarea emulsiilor,
au o importanţă deosebită în practica lucrărilor de construcţii.
În figura 1.5 a şi b se demonstrează proprietatea lichidelor de a circula prin tuburile capilare după
alte principii decât cele cunoscute la vasele comunicante. Într-adevăr dacă într-un vas cu apă introducem
un tub curat din sticlă, având diametrul interior mai mic decât 1 cm, după puţin timp constatăm că nivelul
apei în tub se ridică deasupra celui în vas cu o înălţime h. Acelaşi lucru constatăm dacă introducem tubul
într-un vas cu mercur, numai că în acest caz, nivelul mercurului din tub va fi mai coborât decât cel din vas
cu o înălţime h'.
Ridicarea sau coborârea nivelului lichidelor în tuburile capilare se datorează forţelor capilare, care
acţionează de jos în sus în cazul lichidelor ce adera la pereții tubului, sau de sus în jos la celelalte lichide.
Nivelul lichidului, în tub, se menţine constant numai după ce se realizează echilibrul între forţa
capilară Fc și greutatea sa G, figura 1.5:
Figura 1.5. Fenomene de capilaritate.
FC  G (1.27)
Sau
2   r     r 2   h (1.28)
După simplificare obţinem relaţia stabilită de Borelli:

2
r h   const (1.29)

Sau
4
d h   const (1.30)

Din relaţia 1.30 rezultă că în fenomenele capilare produsul d  h = constant. Această concluzie
prezintă o importanţă deosebită, deoarece în practică, putem limita ridicarea apei prin capilaritate, cu
ajutorul unul strat de pietriş, având diametrul granulelor mare.
În tabelul 1.5 se dau valorile tensiunii superficiale σ în N/m pentru apa la diferite temperaturi.
Tabelul 1.5
10
Valorile tensiunii superficiale σ la diferite temperaturi

σ[N/m] 75.60x10-3 75.01x10-3 74.13x10-3 72.66x10-3 71.09x10-3 58.83x10-3
1.9- Absorbţia și cavitatia

Lichidele în contact cu aerul sau cu un gaz, absorb din acestea o anumită cantitate. Proprietatea
lichidelor de a reţine în masa lor o parte din gazele cu care vin în contact, se numeşte absorbţie. Cantitatea
de gaz absorbit în masa lichidă creşte cu presiunea şi este invers proporţională cu temperatura.
Când însă presiunea scade sau temperatura creşte, o parte din gazul absorbit este pus în libertate.
Apa în contact cu aerul, în condiţii normale de presiune şi temperatură, conţine 2 % aer; adică 20
l aer la 1 m3 apă. Se observă că proporția dintre oxigen și azot la aerul absorbit se schimbă, și anume: în
atmosferă se găsesc 21 % oxigen și 79 % azot, iar în aerul absorbit 34 % oxigen și 66 % azot. [ 33 ].
Proprietatea apei de a absorbi aerul, are o însemnătate deosebită pentru viaţa animalelor acvatice,
precum şi pentru epurarea naturală a cursurilor de apă.
Formarea bulelor de vapori de apa in interiorul unui lichid omogen cauzat de apariția unor stări de
tensiune excesive se numește cavitație. Fenomenul de cavitație este dăunător instalațiilor de ridicarea şi
transportul apei. La ridicare și la schimbările bruște de direcție - în coturi -, scăzând presiunea sub valori
atmosferice normale, din masa de de apă (faza lichida) se degajează un volum de vapori de apa (faza
gazoasa). Amestecul este instabil in apă – vapori de apa produc vibrații în conducte, erodeaza materialele,
produc zgomot si disipeaa energia.
1.10.- Modelul de fluid

Pentru rezolvarea problemelor de hidraulică, se utilizează o serie de metode și schematizări, în
studiul echilibrului fluidelor aflate în stare de repaus sau mişcare.
La problemele de echilibru hidrostatic, în afara ipotezelor continuităţii corpului (mediu continuu),
nu sunt necesare simplificări sau schematizări ale fenomenului real. Uşurinţa rezolvărilor se datorează în
mod deosebit stării de tensiune relativ simpla, care caracterizeaza fluidele în echilibru hidrostatic.
Cu totul altfel se pune problema în studiul echilibrului fluidelor aflate în mişcare, situaţie care
ridică dificultăţi majore în rezolvarea fenomenelor printr-un aparat matematic accesibil.
Ecuaţiile fundamentale ale mişcării fluidelor, deduse pe baza principiilor generale ale mecanicii
mediilor continue, nu sunt suficiente pentru descrierea mișcării unui mediu concret, în acest caz fiind
necesare relaţii complementare între parametri caracteristici mediului respectiv.
O problema dificilă o constituie descrierea și reprezentarea stării de tensiune.
Pentru rezolvarea acestei probleme, sunt necesare cercetări experimentale asupra proprietăţilor
fluidului, reprezentarea acestora sub forma mai multor relaţii complementare care împreună cu ecuaţiile
fundamentale să formeze un sistem complet de ecuaţii.
Astfel sunt concepute o serie de modele de fluid care ţin cont de anumite grupuri (clase) de
fenomene pentru care proprietăţilor exprimate în ecuaţii suplimentare sunt în concordanță cu experiența.
Pentru uşurarea calculelor s-a născut ideea considerării - în prima fază - a unui lichid având
proprietăţile fizice constante, numit fluid perfect (modelul Euler).
11
Prin fluid perfect, se înţelege deci, un fluid ipotetic cu greutatea specifică și densitatea constante,
incompresibil, lipsit de vâscozitate, capilaritate, absorbție, cavitație etc.
Acest model este destul de des utilizat în hidraulică, pe baza lui obținându-se, simplu, o serie de
reprezentări și ecuaţii cu largă aplicabilitate practică, mai ales că există posibilitatea extinderii lor în baza
unor considerente suplimentare și la fluide reale.
Alt model de fluid este cel al fluidului vâscos (modelul Newton) prin care se consideră o stare de
tensiune mai complexă, determinată de vâscozitatea fluidelor. Dar și acest concept de model acoperă un
domeniu foarte restrâns, respectiv al mişcării laminare, fiind necesare și aici considerări complementare
pentru a surprinde efectele reale ce au loc din cauza turbulentei.
Modelul cel mai evoluat este cel al fluidului vâscos și turbulent. A fost posibilă folosirea acestuia
odată cu apariţia tehnicilor moderne de calcul care să acopere volumul de calcul deosebit.
Totuşi reprezentarea turbulentei în mişcarea fluidului nu a ajuns încă în stadiul unui sistem de
ecuaţii complet, fiind necesare și în acest caz, introducerea unor consideraţii suplimentare , rezultatele
finale având un caracter semiempiric.
Având în vedere diversitatea tipurilor de probleme pe care le ridică hidraulica, modul de abordare
printr-un anumit model, trebuie stabilite în funcţie de complexitatea problemei și nivelul de acurateţe cerut
pentru rezultatul final.
În cazurile de tratare mai sumară a problemelor hidraulicii, cel mai accesibil model de abordat este
modelul fluidului ideal (perfect) care oferă ecuaţii fundamentale și care apoi pot fi completate pentru fluide
reale.
12
Hidraulica construcţiilor – Curs2
HIDROSTATICA
2.1. Definirea hidrostaticii. Metode de studiu.
În capitolul 1, s-a arătat că particulele lichide au o mobilitate foarte mare și că datorită acestei
proprietăți, numită fluiditate, ele pot fi păstrate numai în spații mărginite de pereți rigizi, față de care se
pot găsi în mișcare sau în repaus.
Studiul elementelor mișcării precum și studiul echilibrului lichidelor în repaus, formează obiectul
celor două părți principale din hidraulică, hidrodinamica și hidrostatica.
În acest fel, hidrostatica se poate defini ca partea din hidraulică care se ocupă cu studiul echilibrului
lichidelor în repaus și cu studiul echilibrului corpurilor scufundate parțial sau total în acestea.
Problemele principale urmărite în hidrostatica se referă la stabilirea forțelor care acționează asupra
lichidelor în repaus; stabilirea variației presiunii hidrostatice funcție de adâncime și la determinarea
forțelor hidrostatice ca mărime, sens și punct de aplicație ce acționează asupra corpurilor cu care lichidele
vin în contact. Pentru aceasta, ca metodă de studiu, se consideră - în primă fază - lichidul perfect, din care
se izolează un volum elementar cu ajutorul unor planuri de secționare ipotetice, iar concluziile obținute se
corectează ținând seama de variația proprietăților fizice.
Figura 2.1 Natura forțelor ce acționează asupra lichidelor în repaus

Folosind metoda amintită mai sus, se presupune că un vas plin cu lichid a fost secționat după un
plan vertical. Dacă se îndepărtează, cele două părți obținute una de alta, pentru ca lichidul să nu curgă, în
locul planului de secționare va trebui să se introducă doi pereți rigizi capabili să dezvolte niște forte, care
să înlocuiască acțiunea părții de lichid îndepărtată. Rezultă, că în interiorul masei de lichide în echilibru,
asupra particulelor acționează niște forțe interioare de legătura ce se echilibrează două câte două.
Pentru a determina natura forțelor ce acționează asupra particulelor, se izolează cu ajutorul
planurilor de secționare, mai multe volume de lichid, ca în figura 2.1
Echilibrul volumului de lichid izolat în poziția 1 se datorează acțiunii simultane a forțelor interioare
de legătură și greutății proprii, iar echilibrul volumelor de lichid izolate în pozițiile 2, 3 și 4 se datorează
forțelor de legătură, greutății lor, precum și acțiunii unor forțe exterioare cum ar fi reacțiunea pereților și
fundului vasului sau presiunea po ce apasă pe suprafața liberă a lichidului.
Din cele de mai sus se trage concluzia că în interiorul masei lichide există o stare de tensiune și că
echilibrul se datorează acțiunii simultane a mai multor forțe, ce pot fi grupate în:
- forțe interioare Fi sau de legătură;
- forțe masice Fm, cum sunt greutatea și forța centrifugă;
- forțe exterioare Fe, de natura celor dezvoltate de pereții și fundul vasului și a fortei
ce apasă pe suprafața liberă a lichidului.
1
2.2 Presiunea hidrostatică şi proprietățile ei

Dacă se consideră volumele de lichid, izolate ca în figura 2.1, în diferite poziții, astfel încât să
cuprindă întreaga masă fluidă, se constată că peste tot există o stare de eforturi, însă cu intensități diferite.
Starea de eforturi din interiorul lichidelor în repaus, datorită acțiunii forțelor interioare, masice și de
legătură se numește presiune hidrostatică.
Presiunea hidrostatică prezintă o serie de proprietăți independente de poziția punctului considerat,
având intensitatea stării de eforturi în funcție numai de adâncime și de acțiunea forțelor exterioare, astfel:
- eforturile din masa lichidului, datorită presiunii hidrostatice, sunt întotdeauna
eforturi de compresiune;
- în jurul unui punct, din interiorul lichidului, eforturile sunt constante;
- presiunile exterioare exercitate asupra lichidelor se transmit integral și după toate
direcțiile cu aceiași intensitate;
- forțele hidrostatice, ca rezultante a eforturilor din presiunea hidrostatică sunt
normale pe pereții rigizi asupra cărora acționează
- mărimea forțelor hidrostatice este direct proporțională cu suprafața pe care apasă.
Figura 2.2. Presiunea hidrostatică.
Pentru a demonstra că eforturile din interiorul lichidelor în echilibru sunt eforturi de compresiune
se observă că pereții rigizi ce mențin echilibrul lichidelor din partea 1 și a 2 a, figura 2.2, trebuie să dezvolte
forțele F1 și F2 orientate de la exterior spre interior, înseamnă că lichidul apasă asupra pereților cu forțe
Fh1 şi Fh2 egale și de sens contrar cu F1 şi F2. Raportul dintre forțele hidrostatice Fh1= Fh2= F și suprafața
A pe care acționează, când aceasta tinde la zero, reprezintă intensitatea presiunii hidrostatice sau numai
presiunea hidrostatică și se notează cu p. Cu alte cuvinte, numim presiune hidrostatică într-un punct din
interiorul unui lichid, limita raportului dintre forța hidrostatică și suprafață pe care acționează:
𝑝 = lim (2.1)
→
Dacă se izolează un tetraedru, elementar de lichid în echilibru având muchiile egale cu dx, dy, dz,
figura 2.3., asupra lui acționează forțele interioare de legătură Px, Py, Pz, Pn și forța masică F. Echilibrul
2
tetraedrului poate fi scris față de un sistem de axe de coordonate rectangular, ales așa fel încât planul xOy
să fie orizontal, iar axa Oz sa reprezinte verticala locului. În acest caz ecuațiile după direcțiile Ox, Oy și
Oz, daca forța F admite componentele Fx, Fy și Fz se scriu:
Px  Pn  cos  Fx  0
Py  Pn  cos   Fy  0 (2.2)
Pz  Pn  cos  Fz  0
Unde: cos  , cos  și cos  sunt cosinusurile directoare

ale forței Pn față de axele Qx, Oy și Oz. Cum însă forțele
Figura 2.3. Presiunea în jurul unui interioare de legătură Px, Py, Pz și Pn sunt egale cu produsul
punct
dintre presiunile elementare px, py , pz, pn și suprafețele pe care
dy  dz dx  dz dx  dy
acționează , , și dA, iar forța masică elementară f admite componentele fx fy și fz,
2 2 2
ecuațiile 2.2 devin:
dy  dz dx  dy  dz
Px   Pn  dA  cos   f x   0
2 6
dx  dz dx  dy  dz
.Py   Pn  dA  cos   f y   0 (2.3)
2 6
dx  dy dx  dy  dz
Pz   Pn  dA  cos   f z   0
2 6
dy  dz dx  dz dx  dy
Ecuațiile 2.3 pot fi , simplificate, respectiv cu , , , deoarece dA cos ,
2 2 2
dA  cos  și dA  cos  reprezintă chiar proiecția suprafeței AABC pe planurile yOz, xOz şi xOy,
obținându-se:
1
Px  Pn    f x  dx  0
3
1
Py  Pn    f y  dy  0 (2.4)
3
1
Pz  Pn    f z  dz  0
3
Dacă presupunem că muchii la tetraedrului dx, dy și dz tind spre zero şi forțele elementare fx fy și fz
tind către zero, deci:
3
Px  Py  Pz  0 (2.5)
Din egalitățile 2.5 rezultă, că în jurul unui punct dintr-un lichid în echilibru presiunile elementare
p după orice direcție sunt egale.
2.3.- Ecuaţia fundamentală a hidrostaticei în câmpul gravitațional

În continuare, să stabilim, pe cale matematică, legătura ce trebuie să existe între forțele care
acționează asupra lichidelor în echilibru hidrostatic. Pentru aceasta se izolează un volum elementar de
lichid de formă paralelipipedică situat într-un câmp oarecare, figura 2.4, asupra căruia acționează forțele
interioare de legătură şi forțele masice. Volumul elementar de lichid având dimensiunile dx, dy, și dz
dezvoltate în jurul unui punct M stă în echilibru numai dacă forţele elementare interioare p, plus gradientul
lor după direcţiile Ox, Oy, Oz și forţele elementare masice se echilibrează.
Figura 2.4. Ecuația fundamentala a hidrostaticii

Echilibrul acestor forţe după cele 3 axe de coordonate se scrie:
 p 
P  dy  dz   p  dx dy  dz  Fx  0
 x 
 p 
P  dx  dz   p  dy dx  dz  Fy  0 (2.6)
 y 
 p 
P  dx  dy   p  dz dx  dy  Fz  0
 z 
Unde:
4
p p p
derivatele parțiale , si reprezintă gradientul sau variaţia presiunii după axele Ox, Oy și
x y z
Oz atunci când dx = dy = dz = 1.
Dacă se desfac parantezele și se înlocuiesc componentele forțelor masice cu valorile lor:
Fx  f x    dx  dy  dz
Fy  f y    dx  dy  dz (2.7)
Fz  f z    dx  dy  dz
după simplificare cu dx  dy, dy  dz si dx  dz se obține:
p
dx    f x  dx
x
p
dy    f y  dy (2.8)
y
p
dz    f z  dz
z
După adunarea între ele, ecuațiile 2.8, partea întâia a sumei reprezintă diferențiala totală exactă a
presiunii dp, ce poate fi integrată:
p p p
dx  dy  dz  [ f x  dx  f y  dy  f z  dz] (2.9)
x y z
sau
dp  [ f x  dx  f y  dy  f z  dz ] (2.10)
Execuția diferențială 2.10 reprezintă variația presiunii între două puncte M și M' situate la o
distanță ds:
ds  dx  dy  dz (2.11)
În continuare, se poate demonstra că și partea doua a ecuației 2.10 este tot o diferențială totală
exactă. Pentru cursul de față este suficient dacă se observa că pentru dp = 0, cum   0 :
f x  dx  f y  dy  f z  dz  0 (2.12)
Relația 2.12 reprezintă ecuația suprafețelor ce conțin punctele cu aceiași presiune. Locul geometric
al tuturor punctelor având aceiași presiune este numită suprafață izobară.
5
În câmpul gravitațional, asupra particulelor de lichid acționează forțele interioare și de legătură, iar
ca forțe masice acționează numai gravitația. Pentru acest motiv, dacă se menține sistemul de axe în așa fel
încât planul xOy să fie orizontal și axa Oz verticală, componentele forței masice unitare:
f x  0; f y  0; f z  g (2.13)
Ecuația diferențială totală a presiunii 2.10 în câmpul gravitațional, devine:
dp    g  dz    dz (2.14)
Prin integrarea ecuației diferențiale 2.14 se obține ecuația fundamentală a hidrostatici în câmp
gravitațional.
p  p0    z (2.15)
în care:
p este presiunea totală la care se găsește un punct M situat la adâncimea z, pe care apasă o presiune
suplimentară po
 este greutatea specifică a apei.
Din forma ecuației fundamentale a hidrostatici rezulta:
- presiunea absolută într-un punct din lichid este egală cu presiunea ce se exercită pe
suprafața lui, plus presiunea dată de greutatea coloanei lichide de deasupra;
- presiunea este direct proporțională cu adâncimea punctului considerat;
- dacă în relația 2.15 presiunea p = constantă rezultă că și z = h = constant. Dar z =
constant, reprezintă ecuația suprafețelor orizontale. De aici, rezultă că în câmpul
gravitațional suprafețele orizontale conțin punctele de egală presiune, sunt deci niște
suprafețe izobare.
- lichidele imiscibile păstrate în același vas, se așeză în straturi separate de suprafețe
orizontale în ordinea greutății lor specifice, cele mai ușoare spre suprafață, iar cele
mai grele la fundul vasului. Suprafețele de separație dintre lichide fiind orizontale
sunt și izobare.
- în timpul încălzirii, particulele de lichid se dilată micșorându-și greutatea specifică.
Din această cauză se ridică spre suprafață în așa fel încât într-un plan orizontal
oarecare se găsesc numai particule cu aceiași temperatură. Cum însă prin definiție
locul geometric al tuturor punctelor de egală temperatură se numește suprafață
izotermă, care fiind orizontală este în același timp și izobară.
- ecuația fundamentală a presiunii hidrostatice poate fi reprezentată grafic.
2.4.- Calculul și măsurarea presiunii hidrostatice
6
Posibilitatea stabilirii prin calcul a mărimii presiunii hidrostatice și a reprezentării ei grafice,

prezintă mare importanță practică, cu atât mai mult cu cât calculele analitice pot fi verificate cu ușurință
folosind aparate simple, numite piezometre sau manometre.
Pentru aceasta se consideră un vas plin cu lichid - de exemplu apă - și două tuburi având diametrul
interior de cel puțin 1 cm.: un tub liber la ambele capete și al doilea închis la un capăt și liber la celălalt.
Primul tub se racordează la peretele vasului, iar al doilea după ce se umple cu apă se introduce cu capătul
liber în vas, ca în figura 2.5.
Figura2.5. Reprezentarea geometrica a presiunii hidrostatice
Se constată că nivelul liber al apei din cele două tuburi se găsește la cote diferite. Nivelul liber din
primul tub corespunde cu nivelul liber al apei din vas, iar nivelul din tubul al doilea se stabilește la o cota
mult superioară.
În tubul închis la un capăt, apare la partea superioară un volum gol, fără lichid, în care presiunea
este mai mică decât cea atmosferică. Dacă tubul este suficient de înalt, presiunea poate coborî până la zero
p0 = 0, când se obține o denivelare maximă ℎ = .
Presiunea absoluta într-un punct M situat în apă la adâncimea h este egală pe de o parte cu presiunea
dată de greutatea unei coloane de apă având înălțimea ht, iar pe de altă parte de greutatea unei coloane de
apă având înălțimea h, plus presiunea suplimentară hidrostatică ce se exercită pe suprafața liberă a apei pa,
astfel:
pM    ht sau pM    hr  pa (2.16)
Dar,   ht  pM , iar   hr  p r , unde s-a notat cu pt presiunea absoluta într-un punct și pr presiunea
relativă în același punct M. Pentru că presiunea relativă se măsoară cu ajutorul manometrelor sau
piezometrelor, i se mai spune presiune manometrică sau piezometrică, iar înălțimea echivalentă hr poartă
din aceleași motive numele de înălțime manometrică hm sau piezometrică hp
Cu aceste observații, constatăm că am obținut ecuația fundamentală a hidrostatici plecând de la
relațiile geometrice între elementele din figura 2.5.
Tot din figura 2.5 rezultă că presiunea absolută este egală cu greutatea coloanei de lichid de
deasupra punctului considerat, la care se adaugă în mod constant presiunea ce se exercită pe suprafața
liberă pa.
7
Legătura dintre înălțimea piezometrică hp , înălțimea totală ht și adâncimea h a punctului

considerat, precum și presiunea po și pa se poate vedea în figura 2.6.a, 2.6.b și 2.6.c.
Dacă po= pa și ho=ha, presiunea în punctul M
pM    ht    h  pa (2.19)
sau
p M    h p  pa (2.18)
unde rezultă că
hp  h (2.19)
Dacă po <pa presiunea în punctul M

p M  po    h  p a    h p (2.20)
De unde
Pa  P0
hp  h (2.21)

Daca po >pa presiunea în punctul M
p M  po    h  p a    h p (2.22)
P0  Pa
hp  h (2.23)

Figura 2.6. Presiunea în punctul M: a) p0 = pa, b) po < pa şi c) p0> pa

Presiunea hidrostatică relativă sau piezometrică, ca și presiunea absolută, pot fi exprimate în
echivalent coloană de lichid. Aceste observații au stat la baza construcției piezometrelor și manometrelor,
pentru măsurarea presiunilor.
8
Piezometrele sunt formate din tuburi de sticlă libere la ambele capete, cu diametrul interior peste
1 cm și permit măsurarea presiunilor până la 0,1 at. În practică se folosesc piezometre simple și
diferențiale.
Manometrele sunt aparate simple pentru măsurarea presiunilor mai mari de 0,1 at. În practică se
folosesc manometre cu mercur, metalice, cu burduf, cu membrană, cu piston și diferențiale.
Manometrul cu mercur, ca și piezometrele se bazează pe principiul vaselor comunicante, iar
celelalte manometre pe principiul deformării elastice a unui tub metalic, burduf sau membrană.
9
Hidraulica și construcţii hidroedilitare – Curs3
2.5.- Forța hidrostatică exercitată de un lichid pe suprafețe plane și curbe

La începutul capitolului s-a arătat că în interiorul unui lichid, în echilibru hidrostatic, există o stare de
eforturi, numită presiune hidrostatică, a cărei intensitate este în funcție numai de presiunea exterioară p o,
greutatea specifică  și adâncimea h a punctului considerat. De asemenea s-a arătat că presiunea hidrostatică
acționează cu aceiași intensitate și asupra pereților rigizi cu care lichidele vin în contact, fiind perpendiculară
pe suprafața acestora.
Rezultanta presiunilor hidrostatice, care acționează asupra pereților rigizi, se numește forță
hidrostatică.
În acest subcapitol se propune să se determine mărimea, direcția și punctul de aplicație al forțelor
hidrostatice care apasă pe suprafețe plane, având contur regulat sau neregulat și pe suprafețe curbe.
Necesitatea determinării forțelor hidrostatice rezultă deoarece lichidele nu au formă proprie și deci
trebuie păstrate în vase sau rezervoare limitate de pereți rigizi, iar în majoritatea cazurilor aceste forțe
reprezintă sarcina de bază din care rezultă elementele de rezistență ale pereților.
Așa de exemplu, apa pentru asigurarea nevoilor industriale, publice și gospodărești, dintr-o localitate,
se păstrează în rezervoare îngropate, semiîngropate sau aeriene, - numite castele de apa -, iar transportul ei se
face prin conducte. Ipotezele de dimensionare, din punct de vedere al rezistentei, la aceste construcții au
întotdeauna ca încărcări de bază, forțele hidrostatice. Astfel:
a) pentru rezervoarele îngropate Fig. 2.7 se consideră următoarele ipoteze de încărcare:
- rezervor gol solicitat de împingerea pământului P a și împingerea apei freatice;
- rezervorul plin solicitat numai de împingerea apei de la interior spre exterior.
Fig.2.7. Rezervor de apa îngropat
b) pentru castelele de apă, Fig. 2.8, ipotezele de încărcare țin seama de solicitările exterioare, ca: vânt,
zăpadă, variație de temperatură, cutremur și de împingerea apei. Ea devine o încărcare cu pondere mare în
special pentru dimensionarea rezervorului.
c) pentru conductele sub presiune ipoteza de bază la dimensionare se consideră conducta plină,
solicitată de o presiune hidrostatica maximă.
1
Fig.2.8. Castel de apa
2.5.- A - Forța hidrostatică exercitată pe suprafețe plane

Lichidele exercită presiuni, după caz, pe suprafețe plane orizontale, verticale sau cu o înclinare
oarecare față de orizontală. La rândul lor aceste suprafețe pot avea o formă geometrică regulată sau pot fi
limitate de im contur oarecare. În toate cazurile, suma presiunilor hidrostatice admite o rezultantă sau forță
hidrostatică Fh unică, perpendiculară pe suprafață.
Suprafețele plane orizontale în câmpul gravitațional, sunt suprafețe izobare. Rezultă că pe aceste
suprafețe presiunile sunt constante, iar rezultanta lor - forța hidrostatică rezultanta- este egală cu produsul
dintre presiunea p = const. și suprafața totala A:
= ∙ (2.24)
Fig.2.9. Forţa hidrostatica exercitata pe suprafeţe plane orizontale
În practică, forța hidrostatică poate acționa asupra fundului unor rezervoare deschise, când p o = pa, sau
asupra fundului unor rezervoare închise po≠pa, Fig. 2.9
2
Dacă rezervorul este deschis presiunea atmosferică apasă, simultan și cu aceiași intensitate, pe
suprafața libera a lichidului și pe partea exterioară a rezervorului. În acest caz, folosindu-se ecuația
fundamentala a hidrostaticei în câmpul gravitațional pt  po    h , în care po  pa rezultă că presiunea
unitară:
pM  pa    h  pa    h (2.25)
iar forța hidrostatică rezultanta
= ∙ = ℎ (2.26)
Când rezervorul este închis și po≠pa:

p  po    h  p a (2.27)
iar forța hidrostatică rezultanta
F    h  A  ( po  p a ) A (2.28)
Se observă că în ambele cazuri forța hidrostatica rezultanta, dacă se neglijează diferența (p o-pa), este
în funcție numai de presiunea exercitată pe fundul vasului și suprafața acestuia, iar punctul ei de aplicație este
chiar centrul de greutate a suprafeței A.
Fig 2.10. Paradoxul hidrostatic.

În fizică, se exemplifică această proprietate prin paradoxul hidrostatic, Fig. 2.10 și anume: dacă
suprafețele A1=A2=A3=A și vasele se umplu cu lichid până la aceiași înălțime h, forța hidrostatica rezultanta
ce acționează pe aceste suprafețe F1  F 2  F 3 indiferent de forma și volumul vaselor.
Suprafețe plane verticale. Calculul forței hidrostatice rezultante - ca mărime și punct de aplicație - la
suprafețele plane verticale poate fi efectuat prin metoda geometrică sau prin metoda analitică.
Metoda geometrică de calcul se bazează pe proprietatea legii hidrostatice de a putea fi reprezentată
geometric. Ea este comodă numai pentru cazul particular când suprafața plană verticală este dreptunghiulară,
având bazele paralele cu planul de apă și în special, când una din baze este conținută de el. În celelalte cazuri
metoda prezintă greutăți mari și este aproape imposibilă când conturul suprafeței este neregulat.
3
Pentru exemplificarea metodei geometrice se consideră o suprafață plană verticală, supusă presiunii
apei, în două ipoteze:
- baza superioară conținută pe planul de apă;
- baza superioară situată la adâncimea h, sub planul de apă, Fig.2.11.
Fig. 2.11. Forţa hidrostatică exercitată pe suprafeţe plane verticale.
În Fig. 2.11 a, se arată variația presiunii hidrostatice cu adâncimea h, față de nivelul apei și care
formează un triunghi, numit triunghi de presiune. Elementele triunghiului de presiune sunt h și   h iar
suprafața lui:
1
f    h2 (2.29)
2
dimensional:
 f     h 2   F  L1 (2.30)
și reprezintă forța hidrostatică rezultanta, atunci când suprafața verticală are înălțimea egală cu h, iar
lățimea L = 1. Forța F este orizontală și trece prin centrul de greutate a triunghiului de presiune.
Dacă se reprezintă geometric, însumarea triunghiurilor de presiune, pentru o suprafață de lățime L se
obține un solid de presiune, Fig.2.11.b a cărui dimensiuni sunt h,   h și L. Volumul acestui solid de presiune
reprezintă forța hidrostatica rezultanta F care apasă pe suprafața verticală plană considerată. Dimensional:
F   P  L  F (2.31)
Punctul de aplicație a acestei forțe se găsește pe suprafața considerată, în dreptul centrului de greutate
2 1
al solidului de presiune. În cazul nostru z c  h și în lățime la L .
3 2
4
În mod asemănător se tratează problema și în cazul unei suprafețe având baza superioară la adâncimea
h1. În acest caz nu se consideră decât presiunile care apasă nemijlocit pe suprafața considerată, obținând-se
respectiv un trapez de presiune cu bazele   h1 ,  (h1  h2 ) și înălțimea h2 precum și un solid de presiune
corespunzătoare, Fig. 2.11.c. și d.
Suprafețe plane oarecare. împingerea totală din presiune exercitată de un lichid pe o suprafață plană
oarecare, înclinată cu un unghi α față de orizontală, poate fi determinată de asemenea prin două metodei
metoda geometrică și metoda analitică.
Metoda geometrică permite formarea unei imagini clare asupra fenomenului fizic. Ea se poate aplica
cu succes numai în cazul suprafețelor cu un contur regulat. Dar și în acest caz în afară de suprafețele
dreptunghiulare și triunghiulare necesită calcule mai laborioase decât metoda analitică.
Pentru exemplificare s-a ales un dig a cărui taluz, spre apă, are înclinarea α față de orizontală și
înălțimea apei în spatele digului egală cu h, fig. 2.12.a. și b.
Fig. 2.12. Metoda geometrică de determinarea forței hidrostatice rezultante.
Forța hidrostatică unitara ce apasă asupra unui paramentului unui baraj din material local, se obține
înmulțind suprafața diagramei de presiuni cu 1 m, Fig. 2.12.a; astfel:
1
f    h2 (2.29)
2 sin 
p    h - este presiunea maximă la piciorul taluzului;
h
- este latura BD , respectiv înălțimea triunghiului de presiune.
sin 
Forța rezultanta ce acționează asupra digului de lungime DE =L se obține din relația 2.33:
1
F  f L    h2  L (2.33)
2 sin 
5
1
Se observă însă că   h 2  L este chiar volumul corpului ABDEA'B', înmulțit cu γ , numit solid
2 sin 
de presiune.
Punctul de aplicație C al forței hidrostatice rezultante , numit centrul de presiune sau centru de carena,
2 1
în cazul exemplificat se găsește nostru h .respectiv L
3 2
Metoda analitică, se folosește atât în cazul suprafețe lor plane, delimitate de un contur regulat., cât și
în cazurile contururilor oarecare.
Pentru descrierea metodei, se consideră o suprafață oarecare A de pe suprafața înclinata, Fig. 2.13,
situată sub planul de apă. împingerea totală din presiune, va acționa pe suprafața A, în centrul de presiune C.
Sistemul de referința xOyz se alege în așa fel încât suprafața libera a apei să fie coplanara cu planul
xOy, iar planul xOz sa fie vertical. Poziția axei Oy este data de intersecția dintre planul orizontal ce trece prin
suprafața libera a apei si planul în care este conținuta suprafața înclinată. Sistemul se rotește in jurul axei Oy
astfel încât planul z’Oy să devină coplanar cu suprafața A .
Pentru determinarea forței hidrostatice rezultante se împarte suprafața A în fâșii elementare dA paralele
cu axa Oy.
Fig 2.13. Presiunea hidrostatica pe suprafețe plane oarecare
Forța elementară hidrostatică ce apasă pe fâșia dA:

= ∙ = ∙ ∙ (2.34)
Ținând seama că z  z ' sin 

dF    sin   z 'dA (2.35)
prin integrare se obține
F    sin    z 'dA (2.36)
A
6
Deoarece  z 'dA  S
A
y , reprezintă momentul static al suprafeței A în raport cu axa Ox și care se mai
poate scrie: S y  z 'G  A , rezultă că:
F    sin   S y    sin   z ' G  A (2.37)

Unde: z’G este ordonata centrului de greutate a suprafeței A față de axa Oy.
Cum însă z ' G  sin   z G , și   z G  p G rezultă că forța hidrostatica rezultanta:
F    zG  A (2.38)
F  pG  A (2.39)
În concluzie, forța hidrostatica rezultanta F cu care un lichid apasă pe o suprafață plană oarecare A
situată sub planul de apă, este egală cu produsul dintre greutatea lui specifică γ, suprafața A și înălțimea
coloanei de lichid în dreptul centrului de greutate, Același lucru se obține dacă înmulțim presiunea PG din
dreptul centrului de greutate și suprafața A.
Poziția punctului de aplicație al forței hidrostatice rezultante F, numit și centrul de presiune, notat cu
C, se determină folosind ecuația de momente în raport cu axa Oy. Astfel:
F  z 'C   z 'dF (2.40)
A
Prin înlocuirea lui F și dF cu valorile lor, expresiile 2.34 și 2.37, după simplificările posibile se obține:
S y  z 'C   z ' 2 dA (2.41)
A
 z ' dA  I
2
Partea doua a relației 2.41, y reprezintă momentul de inerție al suprafeței A în raport cu axa
A
Oy și care se mai poate scrie:
 z ' dA  I
2
y (2.42)
A
unde: IGy este momentul de inerție al suprafeței A în raport cu o axă ce trece prin centrul de greutate al
suprafeței și este paralelă cu axa Oy, produsul z ' G2  A reprezintă variația momentului de inerție Iy când axa
Oy nu trece prin centrul de greutate al suprafeței A.
Cu observațiile făcute poziția centrului de presiune se determină din relațiile 2.43 sau 2.44:
Iy
 z 'C  (2.43)
Sy
sau
I Gy  z 'G2  A
 z 'C  (2.44)
z 'G  A
7
În concluzie, ordonata centrului de presiune zc este egală cu raportul dintre momentul de inerție și
momentul static al suprafeței oarecare în raport cu axa Oy, unde axa Oy reprezintă dreapta de intersecție dintre
suprafata libera a apei și un plan care conține suprafața oarecare considerată.
Metoda analitică de calcul se poate aplica pentru determinarea intensității și punctului de aplicație al
forței hidrostatice la suprafețele plane oarecare. Ea prezintă mari avantaje și în cazul suprafețelor limitate de
un contur regulat: suprafețe dreptunghiulare, triunghiulare, poligonale cu mai mult de 4 laturi sau circulare.
Mai jos se exemplifică metoda analitică pentru câteva cazuri mai des întâlnite în practica:
- stăvilar plan vertical de formă dreptunghiulară. Fig.2.14.
Se cere să se stabilească forța hidrostatică ce acționează asupra stăvilarului și poziția punctului ei de
aplicație, când înălțimea apei în amonte este egală cu h 1 și h1+h2.
Fig. 2.14. Forța hidrostatică pe suprafețe plane verticale: a, c - vedere din profil şi b, d vedere din fața.
Forța hidrostatică rezultanta ce apasă pe suprafața stăvilarului, A=b·h și ordonata punctului ei de

aplicație C se obține în ambele cazuri folosind relațiile 2.38; 2.43 și 2.44 cu observația că z’ G = zG,. și z’C=zC,
deoarece α=90o și sin α=1
Când h=h1
1 Iy 2
F    zG  A    h 2  b ; zc   h
2 Sy 3
Când h=h1 + h2
1 h Iy 1 h12 h1
F    z G  A    (h2  1 )  b  h1 ; z c     ( h2  )
2 2 S y 12 h1 2
( h2  )
2
În primul caz s-au obținut aceleași rezultate ca și în metoda geometrica, 2.29.

-stăvilar plan vertical de forma triunghiulara, Fig. 2.15
8
Se cere să se stabilească forța hidrostatica rezultanta și ordonata punctului ei de aplicație când în

spatele stăvilarului se reține o înălțime de apă respectiv h1 și h1+ h2.
Fig. 2.15. Forţa hidrostatică pe suprafeţe plane triunghiulare.
Forța hidrostatică totală și poziția centrului de presiune se determină și în acest caz mai comod folosind
formulele generale de calcul.
Când h = h1
1 Iy 1
F    zG  A    h12  b ; hc   h1
6 Sy 2
Când h=h1 + h2
1 h Iy 1 h12 h1
F    zG  A    (h2  1 )  b  h1 ; hc     ( h2  )
2 3 S y 18 h1 3
(h2  )
3
- vana plană circulară verticală, Fig. 2.16.

Mai jos se arată comparativ, calculul forței hidrostatice și al ordonatei centrului de presiune, pentru o
vană plană circulară având diametrul D, așezată în poziție verticala.
9
Fig. 2.15. Forţa hidrostatică pe suprafeţe plane circulare
Când vana este verticală α= 90o
1  D    D2
Ft    z G  A     h2   
6  2 4
1 D2 D
zC    (h2  )
16 D 2
(h2  )
2
Daca vana este înclinată cu un unghi α≠90 o
1  h D    D2
F    z G  A     2   
6  sin  2  4
Iy 1 D2 D
z 'C     (t  )
S y 16 D 2
(t  )
2
 
1 D2 D 
z C  z 'C  sin      (t  )  sin 
16 (t  D ) 2 
 2 
10
2.5- B - Forța hidrostatică exercitata pe suprafețe curbe.

Mai sus, s-a arătat că în cazul suprafețelor plane, forțele elementare din presiune fiind normale pe
suprafață sunt și paralele între ele. Din acest motiv ele admit o rezultantă unică.
În cazul suprafețelor curbe oarecare în spațiu, forțele elementare sunt de asemenea normale pe
elementele de suprafață, însă toate la un loc formează un sistem de forțe neparalele și necoplanare; ele nu
admit o rezultantă unică decât în cazuri particulare.
Rezultă că în cazul general, suma forțelor elementare hidrostatice se poate reduce față de un punct,
la două forțe în spațiu neconcurenta sau la o forță și un moment.
Există însă și suprafețe curbe particulare – suprafețele sferice, cilindrice și conice - la care
presiunile elementare sunt concurente sau se reduc la forțe paralele coplanare. În aceste cazuri, prin
însumare, se obține o rezultantă unica.
În practică, pot fi întâlnite o serie de construcții sau instalații limitate spre apă sau alte lichide, de
suprafețe sferice cilindrice sau conice, de exemplu: diferite vase, rezervoare, conducte, diguri, baraje, etc.
În continuare, se face un studiu asupra împingerilor din presiune pe suprafețe curbe oarecare, la
care suma forțelor elementare dF, nu admite o rezultantă unică; se pot însă, determina componentele ei
fata de un sistem de axe rectangulare Oxyz ales așa fel încât xOy să conțină planul de apă, iar axa Oz să fie
chiar verticala locului. Fig. 2.17.
Dacă din suprafața oarecare A, Fig. 2,17 se desprinde un element dA situat la adâncimea z, forța
elementară dF, normală pe dA este:
Fig. 2.17. Forța hidrostatica ce acționează pe suprafețe curbe în spațiu

dF    z  dA (2.45)
Notând cu αx, αy și αz cosinusurile directoare ale fortelor elementare dF, cu axele de coordonate
Ox, Oy, Oz, componentele forței elementare pe cele trei axe vor fi:
dFx   x  dF
dFy   y  dF (2.46)
dFz   z  dF
1
sau
dFx   x    z  dA
dFy   y    z  dA (2.47)
dFz   z    z  dA
Deoarece,  x dA  dA x ,  y dA  dA y ,  z dA  dA z , sunt chiar proiecțiile elementului de

suprafață dA pe planurile yOz, xOy, respectiv xOz putem scrie că:
dFx    z  dAx
dFy    z  dAy (2.48)
dFz    z  dAz
Prin integrarea acestor ecuații se obțin componentele sumei forțelor elementare pe cele trei axe de
coordonate:
Fx    z  dAx    S x
Ax
Fy    z  dAy    S y (2.49)
Ay
Fz    z  dAz    V
Az
 z  dA ,  z  dA
Ax
x
Ay
y
reprezintă momentele statice ale proiecției suprafeței A planurile yOz și xOz față de
axele Oy respectiv Ox și  z  dA
Az
z  V , volumul de lichid cuprins intre suprafața A și planul de apă, a cărui
secțiune orizontală este Az. Expresia componentelor Fx, Fy , Fz, din relația 2.49 se poate scrie.
Fx    z G x  Ax
F y    z G y  Ay (2.50)
Fz  G
În concluzie, - componentele forțelor hidrostatice Fx și Fy care acționează pe o suprafața curbă
oarecare A, situată sub planul de apă, sunt egale cu produsul dintre greutate specifică a lichidului și
momentele statice ale proiecției suprafeței pe planurile yOz și xOz, în raport cu axele Oy și Ox.
Componenta verticală Fz este egală cu produsul dintre greutatea specifică γ și volumul lichid cuprins între
suprafața curbă A și planul de apa.
Relațiile 2.50, permit să se calculeze componentele Fx și Fy ca produse dintre greutatea specifică γ,
proiecția suprafeței A pe planurile yOz și xOz și adâncimea centrului de greutate a acestor suprafețe, sub
planul de apa zgx și zgy. Componenta Fz este chiar greutatea volumului de apă cuprins între suprafața A și
proiecția ei pe planul de apă Az.
2
Punctele de aplicație ale acestor componente se determină pentru Fx şi Fy ca şi în cazul suprafețelor

plane, cu observația că în relațiile 2.43 sau 2.44 se consideră suprafețele Ax respectiv Ay. Punctul de
aplicație al componentei Fz se găsește, pe suprafața A, obținut prin coborârea unei verticale ce trece prin
centrul de greutate al volumului de lichid de deasupra acestei suprafețe.
În cazul particular, când suma forțelor hidrostatice admite rezultantă unică, mărimea ei se obține
astfel:
F  F x2  F y2  F z2 (2.51)
iar centrul de presiune se găsește la intersecția componentelor Fx, Fy şi Fz.

Mai jos se exemplifică cele demonstrate prin 3 aplicații: suprafețe cilindrice orizontale, suprafețe
cilindrice verticale și conducte de presiune.
Suprafețe cilindrice orizontale. Fig. 2.18 : un stăvilar format dintr-un sfert de cilindru în spatele
căruia se reține o înălțime de h = R.
Fig. 2.18. Stăvilar cilindric.
Fiind vorba de o suprafață particulara, suma forțelor din presiune admite o rezultantă unică:
F  F x2  F z2 , deoarece Fy=0
Pentru calculul componentelor forței hidrostatice se folosesc relațiile 2.50; astfel:

R 1
F x    z G x  A x     R  L     R2  L
2 2
Poziția centrului de presiune a componentei Fx se determina cu ajutorul relației 2.43,cunoscută de

la forțele hidrostatice exercitate pe suprafețe plane:
3
2
1 R
L  R3     R  L
I y 12 2 2
zC    R
Sy R 3
RL
2
Unde: Iy și Sy se referă la proiecția suprafeței A pe planul yOz, notată Ax  R  L

Componenta verticală:
1
F z    V      R 2  L
4
iar poziția centrului de presiune după direcția Oz este dată de centrul de greutate al sfertului de
cilindru:
xC  0,6002 R  cos; deoarece OG  0,6002 R
În sens longitudinal atât componentele Fx și Fz cât şi rezultanta lor F se găsesc într-un plan vertical
L
situat la distanța de origine.
2
Înclinarea rezultantei față de verticala se obține din relația:
1
Fx 12
  R2  L
2
tg   
Fz 1 
   R  L
2
Dacă sfertul de cilindru ar reține apă până la aceiași cotă, însă la interior, rezultatele ar fi aceleași
cu observația că Fx și Fy își vor schimba semnul devenind pozitive. Însă, în ambele cazuri rezultanta
forțelor hidrostatice F trece prin axa de revoluție a cilindrului din care face parte stăvilarul studiat.
Suprafețe cilindrice verticale, Fig. 2.19: exemplu: un stăvilar format dintr-un sfert de cilindru de
rază R, care reține în spate apă pe o înălțime H ca în Fig. 2.19. Forța hidrostatică totală ca și componentele
Fx și Fy se găsesc într-un plan orizontal situat la adâncimea zc.
4
Fig. 2.19. Suprafețe cilindrice verticale
1
Componentele Fx și Fy sunt egale Fx  Fy    z G  Ax      H 2  L iar Pz=0 dearece Az=0.
x
2
2
1 H 
LH3   RH
I y 12  2 2
zC    H
Sy H 3
RH
2
, R
Distanța OC măsurată pe rază este egală cu .
2
În cazul când stăvilarul reține apa la interior, componentele Fx și Fy îşi schimbă semnele, căpătând
semnul pozitiv şi odată cu ele și forța hidrostatică totală. Ca o concluzie generală, se poate spune că
presiunile pe suprafețele cilindrice admit o rezultantă unică ce trece întotdeauna prin axa de revoluție.
- Tot ca un caz particular poate fi considerată presiunea unui lichid pe peretele unei conducte Fig.
2.20.
Dacă o conductă cu diametrul d este supusă unei presiuni p, pereții ei vor fi solicitați de o forță de
întindere T Această forța, poate fi determinată dacă se scrie echilibru dintre suma proiecțiilor presiunilor
p pe o direcție perpendiculară pe planul de secționare a conductei, ca în Fig. 2.20.b.
5
Fig. 2.20 Presiunea lichidelor în conducte
Astfel:
2T  p  d  L
În același timp, ținând seama că în peretele conductei de grosime  și lungime L apare un efort
de întindere  se poate scrie ca:
T  σ  δ  L sau 2σ  δ  L  p  d  L
Considerând  adm rezultă grosimea peretelui:
pd
 (2.51)
2 adm
În proiectare se alege o grosime t =  + a unde a este o grosime suplimentară pentru asigurarea

conductei în timpul transportului și împotriva uzurii din coroziune.
2.6.- Principiul lui Arhimede și plutirea corpurilor.

Principiul lui Arhimede. Un corp cufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forță
ascensională Fas. egală cu greutatea volumului de lichid dislocuit.
Dacă se consideră un cilindru cu secțiunea A și înălțimea h, cufundat într-un lichid, ca în Fig. 2.21
alăturată, asupra lui acționează pe verticală forțele F1, F2 și greutatea G.
Forța F1    h1  A , fiind îndreptată de sus în jos tinde să cufunde cilindrul.
Forța F 2    h 2  A acționează pe baza inferioară a cilindru lui și este îndreptată de jos în sus ținând
să-l ridice la suprafață.
Diferența dintre forțele F1 și F2 se numește forță ascensionala. Ea se notează Fas și este egală ca
mărime cu greutatea volumului de lichid dislocuit
Fas  F2  F1    A(h2  h1)    h A (2.52)
s
au
Fas   V (2.53)
6
Fig. 2.21. Plutirea corpurilor
În funcție de mărimea forței ascensionale față de greutatea corpului cufundat în lichid se pot întâlni
3 stării:
- G > Fas. - corpul se cufundă;
- G = Fas. - corpul plutește în stare scufundată;
- G < Fas. corpul plutește parțial afară din lichid.
Stabilitatea plutirii în adâncime.
În cazul plutirii corpului în masa lichidă, G = Fas, se întâlnesc 3 stări de echilibru:
- echilibru stabil, când centrul său de greutate se găsește sub centrul de carenă;
- echilibru nestabil, când centrul de greutate se găsește deasupra centrului de carenă;
- echilibru indiferent, când centrul de greutate al corpului coincide cu centrul de carenă.
Prin centrul de carenă se înțelege, centrul de greutate al volumului de lichid dezlocuit. El nu
coincide cu centrul de greutate al corpului plutitor decât dacă acesta este masiv şi omogen și complet
cufundat în lichid.
În Fig.2.22 a,b,c se pot vedea cele trei stări de plutire în adâncime
7
Fig. 2.22 Plutirea corpurilor cufundate în echilibru: a) stabil; b) instabil; c)indiferent.

Daca forța ascensionala Fas > G, corpul se ridică la suprafață, reducând volumul de lichid dezlocuit
și în mod corespunzător Fas. Ridicarea corpului continua pana când cele două forţe se echilibrează.
Dacă forța ascensională redusă este egală cu greutatea corpului Fas = G, se stabilește echilibrul.
Corpul se găsește în stare parțial scufundata.
Proprietatea corpurilor de a pluti parțial scufundat precum și de a-și restabili poziția de echilibru
dacă încetează forțele exterioare (vânt, valuri, ciocniri etc.) are o importantă deosebită pentru navigație.
La corpurile în stare de plutire (bărci, șalupe, nave, chesoane etc.), deosebim, Fig. 2.23:
Fig 2.23. Plutirea corpurilor la suprafață: elemente caracteristice
- pescajul: adâncimea până la care vasul se cufundă în apă. Această adâncime este variabilă
în funcție de încărcare și deci există un pescaj minim, corespunzător vasului gol şi un pescaj
maxim, corespunzător vasului plin;
- aria de plutire, rezultă din intersecția planului de plutire, cu corpul vasului;
- volumul de carenă sau volumul de apă dezlocuit;
- centrul de carenă sau centrul de greutate al volumului dezlocuit, notat cu C;
- centrul de greutate al vasului G;
- axa verticală de plutire sau axa verticală de simetrie;
8
- baricentru O, punctul de intersecție dintre axa de plutire și aria de plutire;

- axa de înclinare, rezultată din intersecția ariei de plutire și un plan vertical ce conține toate
axele de plutire;
- metacentrul M, punctul în care prelungirea forței ascensionale Fas întâlnește axa de plutire;
- distanța metacentrică MG .
Condiția esențială pentru ca un vas să aibă stabilitate în plutire este dată de poziția metacentrului.
Astfel, când metacentru se găsește deasupra centrului de greutate, vasul are stabilitate bună, când coincide
cu el, vasul plutește în orice poziție. Dacă metacentrul se găsește sub centrul de greutate, vasul plutește
nestabil
Aplicații ale plutirii corpurilor întâlnim în toate domeniile de activitate, dintre care amintim:
- reglarea debitelor, cu ajutorul plutitorilor;
- transportul diferitelor materiale de construcție prin plutire directă, prin târâre (exemplu:
transportul buștenilor, construcția digurilor de pământ prin hidromecanizare, excavații şi
transportul materialului rezultat etc.);
- transportul materialelor cu ajutorul vaselor navigabile și altele.
9
Capitolul III
INTRODUCERE IN STUDIUL MIŞCĂRII LICHIDELOR

3.1.- Definirea mişcării. Metode de studiu.
La începutul cap. II s-a arătat că lichidele pot fi în repaus dacă eforturile interioare, ce iau naştere pe
suprafaţa particulelor, se echilibrează două câte două şi că la particulele în contact cu pereţii vasului,
echilibrarea se face cu participarea recţiunilor acestora. Dacă însă echilibru se strică datorită unei cauze
exterioarei cum ar fi îndepărtarea parţială sau totală a unui perete, lichidul se pune în mişcare. Fiecare particulă
se deplasează din poziţia iniţială și descrie o traiectorie proprie cu o anumită viteză şi acceleraţie.
Mişcarea lichidelor se produce datorită diferitelor forţe ce pot acţiona separat sau la un loc, cum ar fi:
forţele gravitaţionale, de vâscozitate, forţa centrifugă, presiunea atmosferică, o presiune oarecare etc. Forţele
de gravitaţie, de vâscozitate şi forţa centrifugă, sunt forţe clasice, deoarece depind de masa lichidului, iar
forţele din presiune sunt forţe exterioare. Aşadar, mişcarea lichidelor se datorează forţelor masice și a forţelor
exterioare.
Indiferent însă de forţele care o produc, mişcarea lichidelor constituie un fenomen complex. Pentru
studiul mişcării se foloseşte metoda teoretică şi metoda experimentală. De cele mai multe ori o metodă
completează pe cealaltă,
Metoda teoretică constă în cercetarea fenomenelor hidraulice cu ajutorul teoremelor din mecanică și a
unui aparat matematic corespunzător. Cum însă, în cele mai multe cazuri este dificil să se analizeze fenomenul
scurgerii în întreaga lui complexitate, se obişnuieşte să se neglijeze în prima fază anumite aspecte. Astfel, se
presupune, după caz, că lichidul este un mediu continuu și omogen, sau că este incompresibil fără vâscozitate
etc.
După terminarea studiului se corectează rezultatele, introducând proprietăţile lichidelor neglijate, fie
tot teoretic, fie pe cale experimentală.
Metoda experimentală se foloseşte, în general, pentru corectarea rezultatelor obţinute pe cale teoretică,
sau pentru studiul fenomenelor complexe în condiţii de laborator. În acest scop, se creează modele sau
machete reduse la o anumită scară faţă de fenomenul din natură.
În studiul fenomenelor din natură pe modele un rol deosebit de important îl are teoria similitudinii
hidraulice, care permite să se tragă concluzii corespunzătoare după rezultatele de laborator.
La studierea mişcării lichidelor se folosesc două sisteme de variabile: Lagrange și Euler.
Sistemul Lagrange în care se analizează mişcarea particulelor de lichid de-a lungul traiectoriilor
parcurse faţă de un sistem de axe de coordonate fix Oxyz.
În acest fel, poziţiile consecutive ale unei particule depind de poziţia iniţială și de timp:
x  F1 a, b, c, t 
y  F2 a, b, c, t  (3.1)
z  F3 a, b, c, t 
În care: a, b, c, sunt coordonatele particulei la timpul t0 și x, y, z coordonatele aceleaşi particule însă

după scurgerea unui timp t.
Componentele vitezei u, v, w pe axele Ox, Oy, Oz, se obţin prin derivarea parţială a funcţiilor x, y, z în
raport cu timpul.
În acelaşi mod se obţin componentele acceleraţiei ax, ay și az prin derivarea parţiala a funcţiilor u, v w
tot în raport cu timpul.
Se poate scrie:
x F1
u   f1 a, b, c, t 
t t
y F2
v   f 2 a, b, c, t  (3.2)
t t
z F3
w   f 3 a, b, c, t 
t t
u v w
ax  ; ay  ; az  ; (3.3)
t t t
Sistemul Euler. consideră un punct fix în spaţiu de coordonate x, y, z faţă de un sistem de axe Oxyz și
studiază elementele mișcării tuturor particulelor ce trec prin acest punct în intervalul de timp t. În acest caz,
componentele vitezei u, v, w sunt funcţie de coordonatele punctului fix x, y, z și de timp.
u  f1 x, y, z, t 
v  f 2 x, y, z, t  (3.4)
w  f 3 x, y, z, t 
Componentele acceleraţiei ax, ay și az se obţin prin derivarea totală a funcţiilor u, v, w:

du dv dw
ax  ; ay  ; az  ; (3.5)
dt dt dt
iar elementele traiectoriei particulei de lichid, prin integrarea ecuaţiilor:
dx  u  dt; dy  v  dt; dz  w  dt; (3.6)

Constantele din integrare reprezintă chiar coordonatele inițiale ale traiectoriei ca în sistemul Lagrange.
Rezultatele obţinute sunt aceleaşi indiferent de sistemul de variabile folosit . Intre sistemul Lagrange
şi sistemul Euler exista o relaţie de trecere, deoarece cele două sisteme de axe folosite sunt paralele.
În aplicaţiile tehnica se foloseşte sistemul de ecuaţii Euler, deoarece spre deosebire de sistemul
Lagrange, introduce o serie de simplificări de calcul.
3.2. - Elementele caracteristice mişcării lichidelor

Elementele caracteristice mişcării lichidelor.
Fig. 3.1. Linia de curent

Se numește linie de curent curba care uneşte toate punctele consecutive prin care trece o particulă de
lichid în mişcare, într-un interval de timp t.
Aceasta curbă este tangentă în fiecare punct la vectorul viteză.
Tub de curent. fir de curent, curent de lichid, Fig. 3.2.
Totalitatea liniilor de curent ce trece printr-o curba închisă C formează un tub de curent. Tubul de
curent are o lungime nedefinită iar secţiunea transversală este foarte mică. Lichidul care trece prin acest tub
de curent se comportă ca și când s-ar scurge printr-un tub real fără să traverseze pereţii.
Dacă secţiunea tubului se reduce foarte mult, rezultă un fir de curent.
Firul de curent este un fir material; format dintr-o succesiune de particule care la un moment dat au
aceiaşi traiectorie.
Spre deosebire de liniile de curent, care reprezintă o noţiune geometrică, firul de curent este un fix
material.
Fig. 3.2. Tub de curent.

Curentul de lichid este masă fluidă în mişcare delimitată de o suprafaţă tubulară.
El este format dintr-o infinitate de fire de curent.
Curentul de lichid are o suprafaţă vie obţinută prin secţionare cu un plan perpendicular pe firele de
curent.
Flux, debit, viteză medie. Daca în masa unui lichid în mişcare se consideră o suprafaţă A limitata de o
curba închisă C, cantitatea de fluid ce trece prin această suprafaţă măsurată volumetric, în unitatea de timp, se
numeşte flux. Printr-o suprafaţă elementară va trece, în unitatea de timp un flux elementar.
În hidraulica fluxul poartă şi numele de debit. El se notează cu Q și se exprimă în m3/s sau l/s.
Q   v  dA (3.7)
A
unde: v este viteza firelor de curent, variabilă în interiorul suprafeţei A.

Viteza medie este raportul dintre debitul Q şi secţiunea de scurgere
Q
Vmed  (3.8)
A
Forma și caracteristicile hidraulice ale secţiunii transversale.

Prin secţionarea unui curent de lichid, cu un plan normal pe direcţia de scurgere, se obţine secţiunea
transversală a curentului numită și secţiunea vie. Această secţiune poate avea diferite forme. Dintre acestea
cele mai des întâlnite în practică sunt: circulare, dreptunghiulare, trapezoidale, ovoidale, clopot, albii naturale
etc. Fig. 3.3.
Fig. 3.3 Secţiunile curenţilor de lichid des întâlnite în practică.

Alegerea formei secţiunii transversale se face funcţie de o serie de criterii tehnico - economice.
Indiferent însă de formă, la toate secţiunile transversale se deosebesc următoarele elemente hidraulice
principale:
 aria sau secţiunea vie A(m2);
 perimetrul udat P(m);
 raza hidraulică R(m);
 adâncimea maximă a curentului h(m);
 lăţimea maximă B(m),
Aria vie sau secţiunea udată este partea din secţiunea transversală ocupată efectiv de lichid la un
moment dat. Ea se notează cu A și se exprimă în m2 ,
Perimetrul udat se notează cu P şi reprezintă lungimea totală udată din perimetrul secţiunii
transversale.
Raza hidraulică notată cu R este raportul dintre aria vie și perimetrul udat.
A
R (3.9)
P
Adâncimea maximă a curentului de lichid se măsoară de la suprafaţa apei până la punctul cel mai de
jos al secţiunii udate.
Lăţimea maximă B, reprezintă lăţimea maximă a secţiunii udate.
Forma axei longitudinale si caracteristicile hidraulice ale secţiunii longitudinale.
Dacă se consideră curentul de lichid concentrat pe o axă. longitudinală de simetrie, curba obţinută se
numeşte axa longitudinală a curentului. În plan orizontal ea poate avea o formă oarecare sau poate fi formată
dintr-o succesiune de aliniamente racordate intre ele prin curbe sau prin schimbări bruşce de direcţie. În plan
vertical situaţia este asemănătoare, ca formă. Spre deosebire insă, de forma axei curentului în plan orizontal
și care influenţează asupra regimului de scurgere, forma axei longitudinale în plan vertical are o deosebită
importanta. Pentru stabilirea elementelor hidraulice în sens longitudinal se secţionează curentul de lichid cu
un plan vertical de-a lungul axei longitudinale. În acest fel se obține secţiunea longitudinală sau profilul
longitudinal al curentului, Fig. 3.4.
Fig. 3.4. Profil longitudinal prin curent.

Din profilul longitudinal al curentului se constată legătura strânsă dintre panta fundului it1>it2 panta
hidraulică a curentului i1>i2 şi adâncimea lui h1 < h2. Se observă de asemenea direcţia de scurgere.
Natura pereţilor.
Pereţii albiilor naturale, a canalelor și conductelor, care limitează un curent de lichid, pot fi netezi sau
rugoşi. Pereţii netezi permit o scurgere uşoară, în timp ce pereţii rugoşi dau naştere unor fenomene
suplimentare, care îngreunează scurgerea. Rezultă natura pereţilor influenţează scurgerea lichidelor.
Spre deosebire de tuburile de curent care sunt limitate de pereţi ipotetici, curenţii de lichid sunt limitaţi
de pereţi reali netezi sau rugoşi. lungimea unui curent este mult mai mare decât dimensiunile lui transversale.
Clasificarea mişcării curenţilor de lichid poate fi făcută după:
a) natura suprafeţei de contact pe contur;
b) variaţia elementelor mişcării;
c) regimul de scurgere.
a) După natura suprafeţei de contact pe contur putem avea: vână de curent, curent cu nivel liber, curent
sub presiune.
Vână de curent, se numeşte curentul de lichid a cărui suprafaţă exterioară sau de contur, se găseşte în
contact cu un gaz sau alt lichid.
Exemple de vâne de curent pot fi: jeturile de apă de la furtunul de incendiu, vâna ce se formează după
trecerea lichidului printr-un orificiu, lama deversată ce se obţine la trecerea apei peste un deversor etc. Fig.
3.5.
Fig. 3.5. Vână de curent

Curent cu nivel liber este acel curent, care pe contur, la partea superioară este în contact cu aerul
atmosferic, iar în rest cu pereţi rigizi. În Fig.3.6.a, b, c se exemplifică curenţii ce se scurg prin albii naturale,
canale deschise şi canale închise.
Fig. 3.6. Curenţi de lichid cu nivel liber.

Curentul de lichid sub presiune, se deosebeşte de curentul cu nivel liber prin aceia că întreaga suprafaţă
de contur este în contact cu pereţi rigizi. Scurgerea lichidelor prin conducte sau galerii cu secţiunea plină
construiesc exemple de curenţi sub presiune Fig. 3.7.
Fig. 3.7.Curenţi de lichid sub presiune.

b) După variația elementelor mişcării, curenţii de lichid se pot găsi în mişcare permanentă sau
staţionară şi nepermanentă sau nestaţionară.
În mișcarea permanentă, debitul curentului de lichid rămâne constant în timp, iar într-un punct fix
viteza și vectorul viteză sunt constante. Funcţie însă de variaţia secţiunii, vitezei şi vectorului viteză de-a
lungul curentului, mişcarea permanentă poate fi: uniformă, variată și gradual variată, ca în Fig.3.8.
Fig.3.8 Clasificarea curenţilor după elementele
Mişcarea curentului este:

 uniformă atunci când de-a lungul lui viteza rămâne constantă ca mărime și direcție v = const.
și v = const.;
 uniform variată sau gradual variată dacă numai una din cele doua mărimi variază, însă după o
lege lineară și variată atunci când v și v variază.
În mişcarea nepermanentă sau nestaţionară debitul curentului de lichid variază în timp. Din aceasta
cauză şi viteza într-un punct fix, variază ca mărime și direcţie
c. Clasificarea mişcării curenţilor de lichid după regimul de scurgere.
Mișcarea curenților de lichid prin conducte sau canale este strâns legata de variaţia vitezei. Astfel, s-a
observat ca daca viteza curentului este mica și pereţii conductelor sau canalelor sunt netezi, particulele de
lichide se mişca ordonat, iar traiectoriile parcurse sunt paralele intre ele. Daca insa viteza creste peste o
anumita limita, mişcarea particulelor se face dezordonat, iar firele de curent se încrucişează.
Determinarea vitezei critice a fost făcută pentru prima dată de către Reynolds cu ajutorul unui aparat
simplu, ce-i poarta numele.
Aparatul se compune din două vase de sticlă terminate cu câte un tub de asemenea de sticlă, aşezate
ca în Fig. 3.9. Vasul mare se umple cu apă iar cel mic cu un lichid colorat. Viteza de scurgere a apei prin tubul
principal se reglează cu ajutorul robinetului R. Odată cu scurgerea apei din vasul mare prin tubul principal de
sticlă trece și un fir de lichid colorat.
Dacă viteza apei nu depăşeşte viteza critică scurgerea particulelor se face după traiectorii paralele, iar
firul de lichid colorat va fi rectiliniu. Pentru viteze superioare vitezei critice scurgerea se face dezordonat,
firele de curent se încrucişează, iar firul colorat capătă o formă sinuoasă sau se dispersează în masa lichida.
Ţinând seama de observaţiile făcute mai sus mişcarea curenţilor de lichid se clasifică, după regimul
de scurgere în:
- mişcare în regim laminar, când v<vcr;
- mişcare în regim turbulent când v>vcr.
Fig. 3.9. Aparat pentru determinarea vitezei critice.
Din studiile efectuate, rezultă ca regimul de scurgere este influentat de viteză, de vâscozitatea
cinematică a lichidului şi de mărimea diametrului tubului sau de raza hidraulică. De aceea pentru determinarea
regimului de scurgere s-a introdus un criteriu unic care cuprinde cele 3 caracteristici. Acest criteriu presupune
determinarea numarului lui Reynolds, se notează cu Re și se poate scrie:
vR
Re  (3.10)

în care:
- Re - este numărul lui Reynolds;

- v- viteza medie de scurgere a curentului;
- R - raza hidraulică;
- ν - vâscozitatea cinematică.
Numărul Reynolds este adimensional.
1
Re    v  R   T 1  L2
2
(3.11)
   T L
Folosind numărul lui Reynolds pentru stabilirea regimului de scurgere, dacă:

- Re<Recr - mişcarea este laminară

- Re >Recr - mişcarea devine turbulentă.
Recr corespunde vitezei critice vcr el are valori medii determinate experimental după expresia 3.10
pentru conducte cilindrice Re.cr= 575, iar pentru canale deschise Re.cr =300.
În cazul conductelor cilindrice, dacă se foloseşte expresia 3.11, valoarea lui Recr devine:
d
v
Re.cr  4  575

vd
4 R e .cr   2300

3.3- Ecuaţiile diferenţiale ale mişcării lichidelor - Ecuaţiile lui Euler.

Mai sus, s-a arătat că mişcarea lichidelor se datorează acţiunii simultane a unor forţe interioare de
legătură, forţelor masice și a forţelor exterioare. Legătura dintre aceste forţe şi elementele mişcării lichidului
au fost stabilite prima date de către Leonard Euler, prin ecuaţiile care ii poartă numele. La baza acestor ecuaţii
stă legea mişcării lui Newton, care arată că produsul dintre masa lichidului şi acceleraţie este în totdeauna
egal cu suma forţelor exterioare
ma  Fe (3.12)
Pentru demonstrarea ecuaţiilor diferenţiale Euler, se izolează din masa lichidă în mişcare un volum
elementar de lichid de formă paralelipipedică A B C D A' B' C' D', având dimensiunile dx, dy și dz, Fig. 3.10.
Se alege apoi un sistem cartezian de axe de coordonate fix, faţă de care se raportează atât forţele care
acţionează asupra volumului elementar, cât și elementele mişcării produse de aceste forţe.
Ecuaţiile diferenţiale ale mişcării lichidelor se obţin scriind egalitatea dintre produsul masei lichide cu
acceleraţia și suma forţelor exterioare după aceiaşi direcţie, astfel:
  dx  dy  dz  u  Fx    dx  dy  dz   p  dy  dz   p  p dx dy  dz
t  x 
  dx  dy  dz  v  Fy    dx  dy  dz   p  dx  dz   p  p dy dx  dz (3.13)

t  y 
  dx  dy  dz  w  Fz    dx  dy  dz   p  dx  dy   p  p dz dx  dy
t  z 
După desfacerea parantezelor şi efectuarea operaţiunilor și simplificând cu masa = ,
obţinem:
du 1 p 1 p du
 Fx   Fx 
dt  x  x dt
dv 1 p 1 p dv
 Fy  sau  Fy  (3.14)
dt  y  y dt
dw 1 p 1 p dw
 Fz   Fz 
dt  z  z dt
Dacă înmulţim fiecare termen al ecuaţiilor 3.14 respectiv cu dx, dy și dz şi apoi le adunăm, rezultă :
1  p p p   du dv dw 
 dx  dy  dz   Fx  dx  Fy  dy  Fz  dz    dx   dy   dz 
  x y z   dt dt dt 
sau (3.15)
1 p 
 dp  dt   Fx  dx  Fy  dy  Fz  dz  u  du  v  dv  w  dw
 t 
Cum însă u, v şi w reprezintă componentele vectorului viteză U după axele de coordonate, rezultă că
relaţia 3.15 poate fi scrisă sub forma:
1 p 
 dp  dt   Fx  dx  Fy  dy  Fz  dz  U  dU (3.16)
 t 
Când mişcarea este permanentă presiunea rămâne constantă în timp și deci  p dt  0 , iar relația 3.16
t
devine:
1
dp  Fx  dx  Fy  dy  Fz  dz  U  dU (3.17)

În câmpul gravitaţional, componentele forţei masice după direcţiile Ox și Oy sunt nule, iar ecuaţia
diferenţiala a mişcării lichidelor se reduce la forma:
1
dp  Fz  dz U  dU (3.18)

sau ținând seama că F z  g și înmulțind cu  :
dp    g  dz    U  dU (3.19)
Această ecuaţie, alături de ecuaţia de continuitate şi ecuaţia lui Bernoulli, dau caracterul ştiinţific al
hidrodinamicii. Ele permit să se rezolve o serie de probleme complexe de scurgerea lichidelor.
3.4 Ecuaţia de continuitate a mişcării permanente

În sensul cel mai larg, ecuaţia de continuitate este forma de prezentare pe cale analitica a unui principiu
universal valabil – principiul conservării materiei. La lichide exprimarea analitica a acestui principiu este cu
atât mai fidela fenomenului fizic, cu cat se ştie ca lichidele formează un mediu continuu, fără goluri.
Pentru demonstrarea ecuaţiei de

continuitate se izolează din masa de lichid un
volum elementar de forma paralelipipedica
având dimensiunile dx, dy, dz, raportat la un
sistem rectangular de axe de coordonate, ca în
Fig. 3.11.
Considerând mişcarea acestui element –
pentru simplificare numai după direcţia Ox- se
constata ca intr-un foarte scurt timp dt fata
paralelipipedului ABCD se deplasează cu o
viteza u, în timp ce fata opusa cu o viteza
u
u dx . Aceasta înseamnă ca în timpul dt prin
x
fata ABCD iese o masa de lichid   u  dt dy  dz 
și ca prin fata opusa A’B’C’D’ iese o masa de
 u 
lichid   u  dx dtdy  dz  . Diferenţa dintre
 x 
masa de lichid ce intra și iese prin cele doua fete
paralele se datorează faptului ca în timpul
mişcării lichidul suferă unele variaţii de volum.
Cum insa mişcarea volumului elementar se produce după o direcţie oarecare și volumul de lichid
suferă deformaţii după toate direcţiile, intre masele de lichid ce intra prin cele trei fete ABCD, BCB’C’,
ABA’B’ și masele de lichid ce ies prin suprafeţele opuse , existând o diferenţa data de relaţiile:
 u     u 
  u  dt dy  dz     u  dx dt dy  dz    dx  dy  dz  dt
 x  x
 v     v 
  v  dt dx  dz     v  dy dt dx  dz    dx  dy  dz  dt (3.20)
 y  y
 w     w 
  w  dt dx  dy     w  dz dt dx  dy    dx  dy  dz  dt
 z  z
Partea doua a relaţiei 3.20 reprezintă variaţia mesei de lichid din interiorul paralelipipedului elementar
în timpul dt și poate fi exprimata după însumarea celor trei termeni:
d     u     v     w  
 dx  dy  dz  dt      dx  dy  dz (3.21)
dt  x y z 
Sau trecând totul în partea întâia:
d   u    v   w
   0 (3.22)
dt x y z
Relaţia 3.22 reprezintă ecuaţia diferenţiala de continuitate stabilita de Euler. Ea arata ca intre diferenţa
mesei de lichid ce intra prin suprafețele elementare dy  dz , dx  dz si dx  dy  și care iese prin suprafeţele
opuse lor și variaţia masei de lichide, cuprinsa în volumul dx  dy  dz trebuie sa existe întotdeauna egalitate.
d
În caz particular când lichidul este incompresibil  =const și  0 , ecuația diferenţiala de
dt
continuitate devine:
 u v w 
   0 (3.23)
 x y z 
sau
u v w
  0 (3.24)
x y z
Ecuaţia de continuitate, scrisa în sistem Euler, pentru un fir de curent, capătă o forma finita foarte
simpla:
q  u1  a1  u2  a2  u3  a3  un  an (3.25)
În care : q este debitul de lichid ce trece prin secţiunile firului de curent;
a1, a2 , a3  an sunt secțiunile transversale ale firului de curent
u1,u2 ,u3 un sunt vitezele punctiforme de trecere a lichidului prin diferitelor secțiuni
ale firului de curent
În cazul curenţilor de lichid viteza vi într-o secțiune oarecare Ai  a , variază de la un punct la altul.
i
Din acest motiv în ecuaţia de continuitate se considera o viteza medie:
Q  v1  A1  v2  A2  v3  A3  vn  An  const. (3.26)
Relaţia 3.26 reprezintă ecuaţia de continuitate în mişcarea permanenta pentru un curent de lichid. Ea

arata ca debitul Q  qi ce trece prin secţiunile Ai cu vitezele medii vi este constant. De aici rezulta ca:
v1 A2 v 2 A3 v A

v 2 A1
; 
v 3 A2
sau n 1  n
vn An 1
(3.27)
Ceea ce înseamnă în cazul scurgerii permanente vitezele de scurgere sunt întotdeauna invers
proporţionale cu secţiunile.
3.5 - Ecuaţia lui Bernoulli
Daniel Bernoulli (1700 - 1783) cunoscut cercetător în domeniul fizicii şi matematicilor, a stabilit
ecuaţia ce-i poartă numele plecând de la echivalenţa dintre lucrul mecanic consumat și variaţia energiei
cinetice la un lichid în mişcare permanentă. Ea permite studiul mişcării lichidelor și rezolvarea directă a unor
probleme practice, cum sunt: scurgerea prin orificii, peste deversori, scurgerea prin conducte forţate şi prin
albii deschise etc.
Ecuaţia lui Bernoulli poate fi stabilită și plecând de la ecuaţia diferenţială a mişcării permanente a
lichidelor în câmpul gravitaţional.
dp     g  dz    U  dU (3.28)
Care după integrare și ordonarea termenilor devine
u2 p
  z  const. (3.29)
2g 
Pentru raportarea ecuaţiei 3.23 şl 3.29 faţă de un plan de comparaţie, aşa cum se vede mai jos, a fost
nevoie să se schimbe semnul pozitiv al axei Ox și odată cu el şi al componentei forţei masice după această
direcţie. Această schimbare este necesară deoarece în ecuaţiile Euler se consideră drept plan de origină pentru
adâncimi, suprafaţa liberă a apei, iar în ecuaţia lui Bernoulli o suprafaţă orizontală oarecare, situată sub nivelul
curentului de lichid ce se studiază.
a) Ecuaţia lui Bernoulli pentru un fir elementar de lichid perfect.
Ecuaţia lui Bernoulli pentru un fir elementar, se determină folosind echivalenţa dintre lucru mecanic
consumat și variaţia energiei cinetice, aşa cum a fost ea demonstrată da autor. Pentru aceasta se consideră un
fir elementar de lichid perfect având secţiunea
a variabilă însă suficient de mică pentru a putea
considera viteza și presiunea constante în
secţiune. Dacă din firul de curent se desprinde
un volum de lichid cuprins la timpul t între
secţiunile a0 și a1, la (t + dt) volumul
considerat se va găsi într-o altă poziţie limitat
secţiunile a'0 şi a'1 Fig. 3.12.
Mişcarea fiind permanentă, volumul
lichidului considerat rămâne acelaşi şi conform
legii continuităţii se poate scrie:
u0  a0  u1  a1 (3.30)
Sau înmulţit cu dt :
u0  dt a0  u1  dt a1
Cum insa u0  dt  ds0 și u 1  dt  ds 1

înseamnă ca:
a0  ds0  a1  ds1 (3.31)
Fizic, aceasta relaţie arata ca volumele parcurse de suprafeţele a0 și a1 sunt egale deoarece
a0  ds0  dV0 și a 1  ds 1  dV 1
Rezulta ca și greutăţile acestor volume sunt egale:

m0  g  m1  g  m g (3.32)
Din punct de vedere al mişcării, între secţiunile a’0 şi a1, viteza şi masa lichidului au rămas
neschimbate. Volumul total considerat se comportă ca și când volumul elementar dV0  a0 u0 ar fi trecut din
poziţia z în z1, iar viteza ar fi variat între u0 și u1.
Conform principiului conservării energiei, enunţat mai sus, variaţia energiei cinetice este egală cu
suma dintre lucru mecanic efectuat de forţele de presiune (Lp) şi al forţei masice (Lm) ; deplasarea acestora
fiind dso, ds1 şi respectiv z0 - z1. Deci :
1
2
 
m u 12  u 02  L p  L m (3.33)
Ţinând seama de sensul de mişcare și de mărimea forţelor de presiune, lucrul mecanic efectuat de ele
va fi:
Lp  p0  a0  ds0  p1  a1  ds1
Insa a0  ds0  a1  ds1  dV , iar:

Lp   p0  p1   dV (3.34)
Sau înlocuind pe dV  ( m  g )  
m g
Lp   p0  p1   (3.34)

m g
La ce priveşte lucrul mecanic efectuat de greutatea volumului elementar dV egal cu se poate

presupune ca punctul de aplicaţie a acestei forte, coincide cu punctul de aplicaţie al forţei de presiune p0 a0 ,
respectiv p1  a1 . Forţa m  g acţioneaza pe verticala, iar deplasarea după direcţia ei este z0-z1; astfel:
Lm  m gz0  z1  (3.35)
Înlocuind în relaţia 3.33 se obţine:
1
2
  mg
m u12  u02   p0  p1   m  g z0  z1 

După împărţirea cu m  g și ordonarea termenilor se ajunge la ecuaţia lui Bernoulli pentru un fir de
curent:
u02 p0 u2 p
  z0  1  1  z1. (3.36)
2g  2g 
Sau în general:
u2 p
  z  const . (3.37)
2g 
Aceasta ecuaţie poate fi reprezentata geometric și interpretata energetic.
Reprezentarea geometrică. Pentru reprezentarea geometrică a ecuaţiei lui Bernoulli se consideră un fir
de curent de lichid perfect, în mişcare permanentă, având secţiunea vie variabilă, ca în Fig3.13.
Fig. 3.13. Reprezentarea geometrică a ecuaţiei lui Bernoulli.

Dacă în secţiunile vii 1 - 1 și 2 - 2 , obţinute prin secţionarea firului de curent, se introduc câte două
tuburi piezometrice libere la ambele capete, dintre care unul drept și celălalt cotit la 90° se observă că nivelul
lichidului în tuburi este diferit.
p1 p2
În tuburile drepte lichidul se va ridica până la înălțimile hp1  respectiv hp2  reprezentând
 
înălțimea totală piezometrică a secţiunii considerate. În acest fel se poate reprezenta presiunea pi în orice punct
al firului de curent.
Spre deosebire însă de tuburile drepte în care lichidul se ridică diferit, în tuburile curbate lichidul se
ridică până la acelaşi nivel faţă de un plan orizontal de comparaţie.
Observaţii identice se pot face considerând o secţiune vie ce se deplasează de-a lungul firului de curent
și în care se menţine la nivelul centrului de simetrie (axului firului) câte un tub drept și celălalt curbat.
Presupunând lichidul concentrat în centrul de simetrie al secţiunilor vii, succesiunea acestor puncte
de-a lungul firului de curent, formează axul firului de curent.
Curba care uneşte nivelele până la care se ridică lichidul în tubul drept, atunci când secţiunea vie se
deplasează, se numeşte linia piezometrică, iar planul orizontal care conţine nivelele succesive din tuburile
cotite, plan de sarcină hidrodinamică.
Cu aceste observaţii pot fi identificaţi toţi termenii ecuaţiei lui Bernoulli. Astfel într-o secţiune vie
curenta:
- diferenţa de nivel dintre axul firului de curent și un plan orizontal de comparaţie, Z, este o lungime
și reprezintă termenul al treilea din ecuaţiei;
pi
- diferenţa de nivel dintre linia piezometrică şi axul firului de curent hpi  este tot o lungime și

reprezintă termenul al doilea din ecuaţie;
- scăzând din cota planului de sarcină hidrodinamică, cota liniei piezometrice, se obţine termenul al
u2
treilea reprezentat prin .
2g
Suma acestor termeni, pentru un fir elementar de lichid perfect, este constantă și se notează H. Ea este
reprezentată geometric ca diferenţă dintre cota planului de sarcină hidrodinamică și planul de comparaţie.
u2 p
 z H (3.38)
2g 
Interpretarea energetica. Înmulţind fiecare din termenii ecuaţiei lui Bernoulli cu mg se obţine
interpretarea energetica:
u2 p
mg  mg  mgz  mg  H
2g 
În care:
u2
mg reprezintă energia cinetica;
2g
p
mg energia elastica de presiune;

mgz energia potențială de poziție;
mg  H energia potențială totala a particulei de masa m în mişcare.
Liniile caracteristice din reprezentarea geometrica capătă în acest sens alte semnificaţii. Fig. 3.14.
Când m  g  1 , ecuația lui Bernoulli devine:

u2 p
 z H (3.39)
2g 
Insa în acest caz, termenii ecuaţiei:
u2
reprezintă energia cinetica specifica firului de curent în mișcare;
2g
p
energia specifica elastica de presiune;

z energia specifica de poziţie;
H energia specifica potenţiala totala.
Ecuaţia 3.39 poate fi considerata ca un caz particular al legii conservării energiei în natura.
În concluzie, o particula de lichid perfect situata la înălţimea H fata de un plan de comparaţie , poseda
energie potenţiala totala egala cu aceasta înălţime înmulţită cu greutatea sa:
Ep  m g  H (3.40)
În cădere, particula transforma energia potenţiala Ep în energie cinetica, energie de presiune și de

poziţie.
u2
Daca se notează cu hu  rezulta ca:
2g
u  2g  hu (3.41)
Recunoaştem, în aceasta formula legea căderii corpurilor în vid – Toricelli- Înălţimea h u se numeşte
înălţime cinetica și reprezintă înălţimea de la care ar trebui sa cada particula de masa m în vid pentru a atinge
viteza u.
b) Ecuaţia lui Bernoulli pentru un fir elementar de lichid real

În demonstrarea ecuaţiei pentru un fir elementar de lichid perfect s-a presupus că mişcarea de-a lungul
unui fir de curent nu întâmpină rezistenţe.
În realitate, lichidele sunt vâscoase şi compresibile, iar datorită variaţiei vitezei de la un fir de curent
la altul, o parte din energia potenţială se consumă prin frecare.
Astfel dacă se notează cu H energia specifică potenţială totală şi cu H0, H1, H2, suma energiilor
reversibile din secţiunile 0 - 0, 1 - 1 şi 2 - 2 se constată ca H0= H iar H0> H1> H2, Fig. 3.15 sau
H  H0  H1  h1'  H2  h2'
În general:
H  H 0 si H 0  H i  hi' (3.42)
sau
ui2 pi
H0    zi  hi' (3.43)
2g 
Fig. 3.15. Ecuaţia Bernoulli pentru un fir elementar de lichid real

Diferenţa hi dintre energia specifică potenţială în secţiunea iniţiala şi energia specifică a lichidului într-
o secţiune oarecare i, reprezintă energia specifica pierdută.
h1'  H0  H1 , h2'  H0  H 2 sau hi'  H0  Hi
Ecuaţia lui Bernoulli arată schimburile de energie ce au loc între două secţiuni oarecare ale unui fir de
curent:
u12 p1 u2 p
  z1  h1'  2  2  z 2  h2'  const. (3.44)
2g  2g 
În concluzie, energia specifică potenţială totală H a unui fir de curent de lichid real, se transformă în
u2 p1
timpul mişcării în energii reversibile, cinetice de presiune și de poziţie z, precum și într-o energie
2g 
specifică ireversibilă h', numită energie pierdută.
c) Ecuaţia lui Bernoulli pentru un curent de lichid real
Metoda de studiu, folosită pentru determinarea ecuaţiei lui Bernoulli, în care s-a considerat mai întâi
un model de lichid perfect a fost necesară pentru o înţelegere mai bună a tuturor formelor de energie posedate
de un lichid în mişcare. Cum însă în hidraulica aplicată interesează schimburile de energie ce au loc la nivelul
unui curent de lichid real ei în mai mică măsură la nivelul unui fir de curent, mai jos se particularizează ecuaţia
pentru acest caz
Fig. 3.16. Ecuaţia lui Bernoulli pentru un curent de lichid real

Pentru aceasta se consideră un curent de lichid limitat în sens longitudinal între secţiunile A1 și A2, Fig.
3.16.
Dacă mişcarea curentului de lichid este permanenta și uniformă sau gradual variată, viteza u într-o
p
secţiune oarecare, variază cu poziţia z, însă așa fel ca  z  const

Pentru simplificarea calculelor se presupune că întreaga materia este concurata în axul curentului de
lichid şi că ea se deplasează cu o viteza medie v.
În aceste condiţii, energia specifică cinetică a curentului este dată de relaţia:
 u12 u 22 u 32 u 2  1 v 2
     n   (3.45)
 2g 2g 2g 2g  n 2g
în care; u1 , u2 , u3 ...un sunt vitezele punctiforme ale firelor de curent ce alcătuiesc curentul de lichid la
trecerea prin secţiunea considerată, v viteza medie și α un coeficient de echivalare, numit coeficientul lui
Coriollis.
Cu aceste observaţii ecuaţia lui Bernoulli pentru un curent de lichid real, devine
v 2 p
  z  hr  H (3.46)
2g 
la care; hr, este suma pierderilor de energie a curentului, datorită frecărilor interioare între firele de
curent și intre acestea cu pereţii solizi, care îl limitează.
Practic, valoarea coeficientului α variază între 1.00 ... 1.10 şi în cazuri cu totul particulare poate depăşi
2.
În mod curent:
α= 1.04 la canale trapezoidale și parabolice, când raportul dintre viteza curentului la suprafaţă şi la
fund este cuprins între 1.0 ...1.5 ;
α =l.03 ...1.10 la conducte de secţiune circulară cu scurgere în regim turbulent.
Ecuaţia lui Bernoulli pentru un curent de lichid real se aplică în foarte multe cazuri de scurgere a
lichidelor. Dintre acestea amintesc:
- scurgerea lichidelor prin orificii;
- scurgerea lichidelor prin conducte cu nivel liber sau sub presiune;
- scurgerea lichidelor prin canale;
- presiunea hidrodinamică;
- venturimetru;
- puterea curentului în secţiune etc.
Deoarece o parte din aceste aplicaţii vor fi reluate în capitole speciale, mai jos se exemplifică numai
presiunea hidrodinamică, venturimetru şi puterea curentului de lichid în secţiune.
Presiunea hidrodinamica - Dacă într-un curent de lichid se introduce un corp de dimensiuni nedefinite,
ca în Fig. 3.17, energia potenţială specifică din secţiunea 0-0 situata în amonte de secţiunea 1-1, se va
transforma intr-o energie echivalentă.
Pentru aceasta, se scrie ecuaţia lui Bernoulli în cele două
secţiuni 0-0 și 1-1:
 0 v02 p0 1v12 p1
  z0    z1  H
2g  2g 
Considerând planul de comparaţie aşa fel încât z0=z1=0,
ecuaţia devine:
 0 v02 p0 1v12 p1
  
2g  2g 
Dar în secţiunea 1-1 viteza v1=0, aşa ca:
p1  p0  0 v02 v02 0 v02
 sau p1  p0      
 2g 2g 2
v02
Rezulta ca presiunea p1>p0, iar p1  p0    
2
Variaţia presiunii, în acest caz se numeşte presiune dinamica sau de stagnare și se notează cu pd.
În cazul apei:
 1000 kgf  s 2
   102 ;  1
g 9.81 m4
kgf
p1  p 0  p d  51v 02 (3.47)
m2
Venturimetru - este un aparat cu ajutorul căruia se

determină debitul ce trece printr-o conductă sub presiune.
El este format în principal prin două trunchiuri de con unite
la bazele mici , la care se ataşează două tuburi piezometrice
ca în Fig. 3.18.
Folosind ecuaţia de continuitate, debitul scurs prin

conductă:
Q  v 1  A1  v 2  A 2
p1 p2
Observând căi A1>A2, v1 < v2 și  pentru
 
determinarea debitului scurs se folosesc două tuburi
piezometrice. Diferenţa dintre nivelele lichidului în cele
două tuburi permite stabilirea vitezelor de trecere a
lichidului prin secţiunile 1 - 1 și 2 - 2. Pentru aceasta se scrie
ecuaţia lui Bernoulli, în secţiunile caracteristice ale aparatului 1-1 şi 2 - 2.
 1v12 p1 v22 p2
   deoarece z1  z 2  0
2g  2g 
Sau
p1  p2 v22  v12

 2g
Scoţând factor comun pe v22 :

2
p1  p 2 v  v
2 2
 v12 A 
 2
1  1
 în care se înlocuiește raportul 2   2 
 2 g  v 2
2  v2  A1 
Obţinându-se:
v 22   A2  
2
p1  p 2
 1    
 2 g   A1  
 
Respectiv:
1 2g
v2   v   p1  p2  (3.48)
A 
2 
1   2 
 A1 
Unde: v este coeficient de corecţie care tine seama de pierderile de sarcina în aparat. El variază intre
0.92...0.99 în funcţie de numărul lui Reynolds.
Din ecuaţia de continuitate debitul scurs prin conducta va fi:
Q  v 2  A2 (3.49)
Capitolul IV
REIZISTENTE HIDRAULICE SI PIERDERI DE SARCINA IN MISCAREA PERMANENTA
4.1- Rezistente hidraulice

Din studiul ecuaţiei lui Bernoulli pentru un curent de lichid real reiese, că energia potenţiala specifică
totală a curentului variază de la o secţiune la alta. Această variaţie se datorează consumării unei parţi din energie
pentru învingerea unor rezistenţe, nuntite rezistente hidraulice.
Rezistentele hidraulice ce iau naştere în masa lichidă aflată în mişcare, reflectă de fapt, procesul de
transformare a energiei potenţiale în energie calorică datorită ciocnirilor neelastice a particulelor de lichid.
Analizând de aproape fenomenul, constatăm că în timpul mişcării, particulele aflate pe fire de curent vecine se
deplasează cu viteze diferite. Datorită diferenţei de viteză, la nivelul în contact între ele apar frecări, iar pentru
învingerea lor este nevoie să se consume o parte din energia potenţiala. Frecări asemănătoare se produc și între
particulele situate pe firele de curent marginale şi pereții rigizi care limitează curentul de lichid.
Rezultă, că în timpul mişcării, curenţii de lichid întâmpină o serie de rezistenţe, iar pentru învingerea lor
se consumă o anumită cantitate de energie. Această energie se numeşte energie pierdută, deoarece spre deosebire
de celelalte forme de energie din ecuaţia lui Bernoulli ea este neverosimila.
Diferitele forme de rezistenţe hidraulice, amintite pot fi grupate în: rezistenţe hidraulice liniare sau
distribuite și rezistențe hidraulice locale.
a) Rezistentele hidraulice liniare sau distribuite, au primit aceasta denumire deoarece se dezvoltă de-a
lungul curentului de lichid şi în mod uniform. Ele cuprind frecările ce iau naştere de-a lungul curentului datorită
diferenţei de viteză de la un fir la altul, precum şi frecările dintre particule le marginale cu pereţii rigizi.
Mărimea rezistenţelor hidraulice liniare sau distribuite la un curent de lichid, depinde de:
- variaţia vitezelor în secţiune;
- vâscozitatea lichidului;
- natura pereţilor rigizi;
- mărimea suprafeţelor udate;
- lungimea curentului.
Deoarece în mişcarea permanentă, factorii amintiţi variază foarte puţin de-a lungul curentului de lichid
sau pe porţiunile unde ei variază foarte puţin, putem să raportăm suma rezistentelor liniare la unitatea de lungime
sau la unitatea de suprafaţă de contact pe contur. Astfel, dacă notăm cu forţa de frecare dezvoltată pe o lungime
unitate de curent, raportată la unitatea de suprafaţă de contact pe contur, putem scrie că:
T 0  P  L (4.1)
Unde
T - forţa totală de frecare ce se dezvoltă de-a lungul curentului;
 0 - este forța de frecare dezvoltată pe unitatea de suprafață de contact pe contur;
P - este perimetrul udat;
L - lungimea curentului de lichid.
1
Lucru mecanic rezistent, ce se opune mişcării, rezultă din înmulţirea forţei totale de frecare cu viteza
medie v de deplasarea curentului:
T  v  0  P  L  v (4.2)
b) Rezistentele hidraulice locale, se datorează unor obstacole introduse în interiorul masei de lichid sau
discontinuităţii pereţilor rigizi. În cazurile practice rezistențele locale se produc la schimbarea bruscă a secţiuni,
intercalarea de vane, robinete, ramificaţii, coturi etc.
În zona obstacolului din masa lichidă, spre amonte și spre aval, se creează o mişcare haotică, firele de
curent se încrucişează iar particulele lichide se ciocnesc neelastic, dând naştere unor rezistenţe locale ce se opun
mişcării.
Mărimea rezistentelor locale depinde de:
- natura obstacolului;
- mărimea variaţiei vitezelor în zonă;
- vâscozitatea lichidului etc.
Stabilirea mărimii rezistenţelor hidraulice pe cale analitică este posibilă numai în cazuri particulare,
deoarece fenomenul este extrem de complex.
c) Repartiţia vitezelor în secţiunile transversale ale unui curent în mişcare uniformă este în funcţie, de
aceiaşi factori de care depind și rezistențele hidraulice. Dintre aceştia variaţia vitezei de la un fir de curent la altul
are o importanţă deosebită.
Variaţia vitezei de la un fir de curent la altul, este însă strâns legată de regimul de scurgere. Astfel în
regimul de scurgere laminar când firele de curent sunt paralele între ele, variaţia vitezei este foarte mare, în timp
ce în regimul de scurgere turbulent variaţia aparentă a vitezei este mult mai mică. Pentru aceasta este suficient să
amintim că în regimul de scurgere laminar variaţia vitezei în secţiune, de la un fir la altul apare în mărime naturală,
pe când variaţia vitezei din regimul de scurgere turbulent apare numai proiectată. În acest ultim caz firele de
curent se încrucişează continuu, vectorul vitezei suprapunându-se cu direcţia generală de scurgere numai
accidental.
Rezultă că repartiţia vitezelor într-o secţiune transversală este specifica regimului de scurgere.
În regimul de scurgere laminar (Re < Recr) repartiţia vitezelor în secţiune se exemplifică în Fig. 4.1.
Fig. 4.1. Repartizarea vitezei în regim laminar: a) la conducte ; b) la canale deschise.

Se observă că datorită mişcării laminare în care firele de curent sunt paralele între ele și nu se intersectează
în nici un punct, repartiţia vitezelor este specifică; la nivelul de contact cu pereţii rigizi viteza este egală cu zero
u = 0, iar în axul curentului capătă valoarea maximă u = umax . Trecerea de la viteza minimă la cea maximă se
face după o curbă ce poate fi asimilată cu o dreaptă. În aceste condiţii viteza medie a curentului capătă expresia:
2
u max
vm  (4.3)
2
În regimul de scurgere turbulent (Re > Recr) repartiția vitezei în secţiune diferă foarte mult de repartiţia în
regim laminar. Cauza acestei diferenţe rezidă în mişcarea haotică specifică regimului turbulent. Firele de curent
se întretaie între ele în întreaga masă lichidă, dând naştere unei uniformizări a vitezelor u. Excepţie, de la tendinţa
de uniformizare fac firele de curent foarte aproape de pereţii rigizi, unde pe o grosime δ se menţine o mişcare
asemănătoare cu cea din regimul laminar.
Repartiţia vitezelor în secţiune la un curent în mişcare turbulentă se exemplifică în Fig. 4.2
Din figură rezultă ca variaţia vitezei este foarte mare în apropiere de pereţii rigizi, până la o distanţă δ de
ei și mică în rest. Stratul de lichid de grosime δ în interiorul căruia au loc variaţii mari de viteză se numeşte strat
sau film laminar.
Grosimea filmului laminar δ este foarte mică și se calculează de la caz la caz cu ajutorul unor formule
30  D
empirice. La conductele netede   unde  este un coeficient de pierdere de sarcina și D diametrul
Re  
conductei.
Fig. 4.2. Repartizarea vitezei în secţiune în regim turbulent: a) la conducte ; b) la canale.
În concluzie, variaţia vitezelor este diferită în regimul laminar de cel turbulent, Astfel:
- in regim laminar, viteza în secțiune transversala variază foarte mult de la un punct la altul. Ea este
însă constantă în timp, ca mărime și direcţie;
- în regim turbulent, viteza variază foarte mult în interiorul filmului laminar şi puţin în rest. Viteza
variază însă în timp atât ca mărime cât și ca sens, dând naştere unei mişcări pulsatorii. Din această
cauză diagrama de variaţie a vitezelor într-o secţiune reprezintă de fapt variaţia vitezelor medii .
4.2- Pierderi de sarcină în mişcare permanentă.

Din cele relatate mai sus reiese ca rezistenţele hidraulice ce iau naştere în masa de lichid în mişcare se
opun mişcării şi că pentru a le învinge trebuie să se consume o parte din energia curentului de lichid. Cantitatea
de energie consumată pentru învingerea rezistenţelor hidraulice, se numeşte energie pierduta. Când energia
pierduta se exprimă în coloană echivalentă de apă, se mai numeşte şi pierdere de sarcină. Spre deosebire de
celelalte forme de energie din ecuaţia lui Bernoulli pierderea de sarcină este ireversibilă.
Pierderile de sarcină, după cum sunt folosite pentru învingerea rezistenţelor distribuite sau locale, se
grupează în: pierderi de sarcină distribuite sau liniare și pierderi de sarcină locale.
3
a) Pierderi de sarcină liniare. Determinarea mărimii pierderi lor de sarcină lineara poate fi efectuată
pe:
- cale directă,
- cale indirectă
- folosind formulele empirice.
Pe cale directă determinarea pierderilor de sarcină distribuite la o conductă de lungime L şi diametru d,
poate fi efectuată în laborator cu ajutorul a două tuburi piezometrice ca în Fig. 4.3.
Fig. 4.3. Determinarea pe cale directă a pierderilor de sarcină lineare.
Dacă prin conductă circulă apă, nivelul apei în cele două tuburi piezometrice va fi diferit. Diferenţa de
nivel a apei între cele două tuburi, reprezintă chiar pierderea de sarcină pe diferența dintre secțiunile 1-1 şi 2 - 2.
Acest lucru poate fi demonstrat dacă scriem ecuația lui Bernoulli în cele două secţiunii
H1  H 2  hd sau hd  H1  H 2 (4.4)
Daca înlocuim H 1 și H 2 cu termeni corespunzători ţinând seama de formele de energie conţinute de
curentul de apa ce trece prin conducte
 1  v12 p1    2  v22 p2 
hd     z1      z2  (4.5)
 2g    2g  
Deoarece debitul Q1 ce trece prin secţiunea 1-1 este egal cu Q2 diametrul conductei fiind constant
înseamnă ca și vitezele de trecere prin aceste secţiuni vor fi egale, iar expresia lui h d devine:
p  p 
hd   1  z1    2  z2  (4.6)
   
Când axul conductei, în zona de studiu, este orizontala z1=z2, iar :
4
 p  p2 
hd   1  (4.7)
  
 
Rezultă, că pierderea de sarcină lineară la o conductă orizontală este egală cu diferenţa de presiune în
secţiunile 1 - 1 şi 2 - 2, presiune ce poate fi măsurată cu ajutorul unor tuburi piezometrice.
Acelaşi lucru poate fi demonstrat în cazul canalelor deschise având secţiunea, panta fundului și rugozitatea
constante; unde v1 = v2 și P1 = P2 , iar:
hd  z1  z2 (4.8)
Pierderea de sarcină liniară raportată la lungimea conductei se numeşte pantă hidraulică sau pierdere de
sarcină specifică
hd
i (4.9)
L
De unde, cunoscând panta hidraulică şi lungimea unei conducte se poate determina pierderea de sarcină
distribuită totală.
hd  i  L (4.10)
Pe cale indirecta pierderea de sarcină distribuită poate fi de terminată din egalarea lucrului mecanic
rezistent cu cantitatea de energie consumată pentru învingerea lui. Astfel:
T  v  hd    A  v (4.11)
Cum lucru mecanic rezistent T  v   0  P  L  v rezultă că:
 0  P  L  v  hd    A  v (4.12)
sau
 0 hd A
  (4.13)
 L P
Expresia 4.13 reprezintă chiar ecuaţia generală a lichidelor vâscoase în mişcare uniformă.
hd A
Deoarece  i şi  R , expresia 4.13 mai poate fi scrisă:
L P
0
 i  R sau  0  i  R   (4.14)

Din relaţiile 4.14 şi 4.15 poate fi scoasă panta hidraulică:
0
i (4.15)
 R
Rezultă, că dacă se cunosc elementele geometrice L, d, ale unei conducte şi forța de frecare  0 pe unitate
de suprafaţă de contur, pierderea de sarcină distribuită totală poate fi determinată pe cale indirectă folosind
relaţiile 4.16:
5
0
hd  i  L  L (4.16)
 R
Din formula 4.16 reiese că hd este în funcție de elementele geometrice și hidraulice ale curentului de apă:
L, R,  0 ,  ,v etc. influența vitezei v și a rugozității n fiind cuprinsă în mărimea  0 .
Folosirea formulelor empirice pentru determinarea pierderilor de sarcina distribuite a căpătat o extindere
foarte mare în cazurile practice. Acest lucru se explică prin faptul că un calcul exact, plecând de la ecuaţiile
generale ale mişcării lichidelor, conduce în majoritatea cazurilor la sisteme de ecuaţii diferenţiale extrem de
complicate. De aceia se folosesc în rezolvarea problemelor practice, formule empirice, care au o bază
experimentală.
Formulele empirice folosite curent poartă numele cercetători lor care le-au propus, dintre care amintim;
formula lui Darcy, Chezy, Sevelev, formula generală de calculul debitului în mişcarea permanentă și uniformă.
Formula lui Darcy permite să se calculeze panta hidraulică, dacă se cunoaşte: raza hidraulică R; viteza v;
acceleraţia gravitaţiei g și coeficientul de pierdere de sarcină  , numit şi coeficientul lui Darcy. Astfel:
 v2
i (4.17)
R 2g
d
În cazul scurgerii prin conducte, când R  şi dacă notăm 4   ' , formula lui Darcy devine:
4
 v2
i  (4.18)
d 2g
Formula lui Chezy este echivalentă cu cea propusă de Darcy însă în locul coeficientului  ,se introduce
coeficientul lui Chezy C:
v2
i (4.19)
C2  R
Intre coeficienții C,  ,  ' și g există legătură
1 ' 
  (4.20)
C 2
2g 8  g
sau
8 g
C (4.21)

Pentru calculul pierderilor de sarcină distribuite se poate folosi una din relaţiile 4.17, 4.13, 4.19 ştiind
că:
hd  i  L (4.22)
F.A. Sevelev introduce în calculul pierderilor de sarcină distribuite noţiunea de rezistentă specifică s 0 și
rezistenţă totală s. În acest fel pierderea de sarcină distribuită sau liniară:
hd  s0  L  Q 2 sau hd  s  Q 2 (4.23)
6
Dacă însă, mişcarea se face în zona de trecere de la scurgerea în regim laminar, la cea în regim turbulent
expresia 4.23 și 4.24 capătă o corecţie δ = 1.00 ...1.41 la conductele metalice şi δ = 0.855...1,308 la conductele
din azbociment.
Formula generală a debitului în mişcarea permanentă și uniformă permite determinarea pantei hidraulice
i în funcţie de secţiunea de scurgere A, coeficientul lui Chezy C, raza hidraulică R şi debitul scurs Q; astfel din:
Q  AC  R i (4.25)
se poate scoate panta hidraulică
Q2
i (4.26)
A2  C 2  R
Sau notând cu k  A  C  R și k 2  A2  C 2  R
Q2
i (4.27)
k2
unde: k este un coeficient de debit şi reprezintă chiar debitul scurs când panta hidraulică este egală cu
unitatea i=1. Din acest motiv se mai numeşte şi debitul modul. Dimensional K se exprimă în m3/s sau l/s la fel cu
debitul Q.
În concluzie, pentru calculul pierderilor de sarcină distribuite se pot folosi formulele amintite mai sus,
urmând să fie stabiliţi de la caz la caz coeficienţii respectivi, ţinând seama de agentul de transport (conductă sau
canal) precum și de elementele geometrice și hidraulice ale acestuia.
b) Pierderi de sarcina locală. Determinarea mărimii pierderilor de sarcină locale, datorită unui obstacol
exterior sau discontinuităţii pereţilor rigizi întâmpină greutăţi mult mai mari decât la stabilirea pierderilor de
sarcină lineare datorită complexităţii fenomenului. Din aceasta cauză mărimea acestor pierderi de sarcina
determină în practică numai cu ajutorul formulelor empirice.
Formula generală de calcul se scrie sub forma:
v2
hl   (4.28)
2g
unde:
hl - este pierderea de sarcină locală;
 - coeficientul de pierdere de sarcină locală;
v- viteza medie a curentului de apă în aval de obstacol.
Uneori în locul pierderilor de sarcină locală se consideră o pierdere de sarcină distribuită echivalentă.
Pentru aceasta se consideră o lungime fictivă L' de conductă care dă aceleaşi pierderi de sarcină.
Stabilirea coeficientului de pierdere de sarcină locală sau a lungimii fictive echivalente L' se face pentru
fiecare caz în parte.
4.3 - Calculul pierderilor de sarcină în conducte
7
a) Pierderi de sarcina distribuite sau liniare. În cazul conductelor sub presiune calculul pierderilor de
sarcină distribuite capătă o importanţă deosebită. El poate fi efectuat ca ajutorul uneia din formulele amintite mai
sus.
Când se folosește formula lui Darcy pentru calculul lui hd dificultatea constă în determinarea mărimii
coeficientului de pierdere de sarcină  , deoarece factorii de care depinde influenţează diferit când numărul
Reynolds variază:
Daca Re<Recr=2320 scurgerea prin conducta se va face în regim laminar, iar:
  f1 Re  (4.29)
si
hd  k1  v (4.30)
unde: k1 este o constantă şi v viteza medie a curentului,
Pentru 2320<Recr=300000 scurgerea se face într-un regim de trecere de la regimul laminar la cel turbulent,
în care:
 
  f 2  Re ,  (4.31)
 r
Iar:
hd  k2  v n (4.32)

unde : - se numește rugozitate relativă şi repezită raportul dintre dimensiunea maximă a proeminenţilor
r
din interior și raza r a conductei; k2 este o constantă; iar n = l,75...2,0.
Se observă că în zona de trecere coeficientul  depinde de numărul Reynolds şi de vâscozitatea relativă.
Pierderile de sarcină distribuite hd sunt în acest caz funcţie de o constantă k2 şi viteza vn la o putere n <2,
Pentru Re>300000 scurgerea prin conducte se face în regim turbulent, iar coeficientul  depinde numai

de vâscozitatea relativă . În a cest caz:
r
 
  f3   (4.33)
r
și
hd  k3  v 2 (4.34)
Deoarece pierderea de sarcină distribuita hd, în cazul al treilea depinde de o constantă k3 şi viteze v la
pătrat, scurgerii i se mai spune şi în regim pătratic.
Calculul coeficientului λ
În mişcarea laminara coeficientul de pierdere de sarcina distribuita λ se calculează cu ajutorul relaţiei:
8
64
 (4.35)
Re
vd
Cum numărul lui Reynolds Re  , în care v este viteza medie în conducta, d diametrul si v coeficientul

de vâscozitate cinematica, rezulta pierderea de sarcina distribuita:
 v2 32 
hd   L   v  L  K1  v  L (4.36)
d 2g g d2
În care:
32 
K1  (4.37)
g d2
Obţinându-se în acest fel o relaţie ce cuprinde viteza la puterea întâia.
În mişcare de trecere de la regim laminar la regim turbulent, când 2320<Re<300000, valorile  după
diferiți autori se dau mai jos:
0.3164
 N. Blasius(4.38)
4  Re
1
 P.A. Kanatov(4.39)
1.8 lg Re  1.52
0.25
 100 1.46 
  0.10   A.D. Altsulia(4.40)
 Re d 
În formula propusa de Altsulia Δ reprezintă un coeficient de rugozitate echivalent, iar d diametrul
conductei.
În mişcare turbulenta sau pătratica, Re>300000, se folosesc de asemeni mai multe formule empirice:
1 r
 1.75  2 lg (4.41)
 
Formula propusa de Nicuradze
- r reprezintă raza conductei,
- ε rugozitatea absoluta.
F.A. Sevelev recomanda pentru alimentările cu apa sa se folosească mai multe formule, în funcție de
materialul conductei și felul lor de îmbinare [19]:
- pentru conducte noi din otel îmbinate prin sudura (ε=0.011mm)
0.226
0.0159  0.684 
  0.226 1   (4.42)
d  v 
- pentru conducte noi din otel îmbinate prin mufe (ε=0.011mm)
0 . 226
0 . 0135  0 . 684 
  0 . 226 1   (4.43)
d  v 
- pentru conducte noi din fonta îmbinate prin mufe (ε=0.020mm)
9
0.284
0.0144  2.36 
  0.284 1   (4.44)
d  v 
- P.G. Kiselev recomanda [19] sa se folosească pentru diferite stări ale conductelor valorile lui  din
tabelul 4.1.
Tabelul 4.1.
Valoarea coeficientului 
λ
Diametrul Secţiunea Conducte curate Conducte în stare buna Conducte murdare
n=0.011 n=0.0125 n=0.0143
1 1 1
=90 =80 =70
n n n
d A 0.0154 0.0195 0.0254
 3  3  3
mm m2 d d d
75 0.00442 0.036 0.0462 0.06
100 0.00785 0.033 0.0419 0.055
125 0.01227 0.031 0.039 0.051
150 0.01767 0.029 0.0366 0.048
175 0.02405 0.027 0.0348 0.045
200 0.03142 0.026 0.0333 0.043
225 0.03976 0.025 0.0321 0.042
250 0.04909 0.024 0.0309 0.04
300 0.07068 0.023 0.0291 0.038
350 0.06921 0.022 0.0277 0.036
400 0.12566 0.021 0.0264 0.034
450 0.15904 0.020 0.0254 0.033
500 0.19635 0.019 0.0245 0.033
Daca se folosește formula propusa de Chezy, în calculul pierderilor de sarcina distribuite, dificultatea
consta în determinarea coeficientului C și rugozității n. Dintre formulele mai des întâlnite în practica transportului
apei prin conducte și canale când mișcarea se face în regim turbulent și mai ales în zona pătratica, amintim
87
C după Bazin (4.45)

1
R
În care: R(m) este raza hidraulica și γ coeficientul de rugozitate, dat în tabelul 4.2. [19]:
Tabelul 4.2.
Valorile coeficientului de rugozitatea γ după Bazin
Nr. Crt. Natura pereţilor γ
1 Pereți foarte netezi, scânduri geluite, tencuiala de ciment sclivisit 0.06
Pereţi netezi, scânduri negeluite, zidărie de cărămida, conducte de
2 beton și de fonta 0.16
Pereţi rugoşi, zidărie de piatra bruta, lucrata îngrijit, beton turnat
3 îngrijit netencuit 0.46
10
Zidărie de piatra bruta lucrata neîngrijit pereu de bolovani, canal în

4 stanca nebetonat, pietriș cu nisip 0.85
5 Canale de pământ cu oarecare vegetaţie, pietriş mijlociu 1.30
6 Albii naturale de pământ cu rezistente mari, pietriş mare 1.75
1
1 6
C R după Manning (4.46)
n
În care “n” este un coeficient de rugozitate și R raza hidraulica.
1
1 5
C R după Forcheimer (4.47)
n
1
C  R y după Pavlovschi (4.48)
n
În care :
y  2.5 n  0.13  0.75 R  n  0.10  (4.49)
Formula lui Pavlovschi a căpătat o dezvoltare mai mare datorita câmpului ei larg de aplicare. În tabelul
4.3 se dau valorile coeficientului n, iar în tabelul 4.4, valorile coeficientului C calculat cu formula lui Pavlovschi.
[19].
Tabelul 4.3
Valorile coeficientului n - după N. Pavlovschi
Nr.crt Natura pereţilor n
Suprafeţe acoperite cu email sau smalţ; scânduri geluite ca multă îngrijire şi
1 0,009
îmbinate bine
2 Scânduri geluite, tencuiala din ciment sclivisită 0,010
Tencuială din ciment. Conducte noi din ceramică; ţevi din fontă și fier aşezate și
3 0,011
Îmbinate corect
Scânduri negeluite, bine îmbinate; conducte de apă în condiţii normale, fără
4 0,012
încrustații vizibile, conducte de scurgere foarte curate, beton foarte neted
Zidărie de piatră cioplită; zidărie din cărămidă foarte bună; conducte de canalizare
5 0,013
în condiţii normale; conduc te de apă, puţin murdare
Conducte murdare de alimentare și canalizare; zidărie din cărămidă în condiţii
6 0,014
mijlocii; canale de beton în condiţii mijlocii
Zidărie brută din cărămidă; zidărie din piatră necioplită executată bine; conducte
7 0,015
foarte murdare; foi de cort pe grinzi de lama
Zidărie obişnuită din moloane în stare satisfăcătoare, zidărie veche, betoane
8 0,017
neîngrijit turnate.
Canale acoperite cu un strat gros şi stabil de mal; canale 1oss compact acoperite cu
9 0,018
o peliculă de nămol, în condiţii foarte bune
Zidărie grosieră de piatra; pavaje din bolovanii canale în stâncă executate bine;
10 0,020
canale în loess compact acoperite cu un strat de nămol în condiţii noroaie
Pavaje din piatră mare, necioplită; canale în stâncă cu suprafaţă prelucrată
11 mediocru; canale în argilă, compactă, canale în loess, pietriş sau pământ acoperite 0,0225
cu o peliculă discontinuă de nămol.
Canale mari de pământ, în condiţii mijlocii de întreţinere, râuri şi pâraie în condiţii
12 0,025
favorabile curate și fără vegetaţie importantă.
11
13 Canale mari în pământ, în condiţii proaste de întreţinere sau mici în condiţii medii 0,0275
Canale și râuri, în condiţii relativ rele, având maluri prăbuşite sau parţial acoperite
14 0,030
cu ierburi şi bolovani
Canale şi râuri, în condiţii foarte rele de întreţinere având fundul acoperit în mare
15 0,035
parte cu bolovani sau plante acvatice.
16 Canale și râuri în condiţii excepţional de rele 0,040
Tabelul 4.4
Valorile coeficientului C - după N. Pavlovski
R n
0.011 0.013 0.017 0.020 0.025 0.030 0.035 0.040
0.05 61.30 48.70 33.20 26.10 18.60 13.90 10.90 8.70
0.06 62.80 50.10 34.40 27.20 19.50 14.70 11.50 9.30
0.07 64.10 51.30 35.50 28.20 20.40 15.50 12.20 9.90
0.08 65.20 52.40 36.40 29.00 21.10 16.10 12.80 10.30
0.10 67.20 54.30 38.10 30.60 22.40 17.30 13.80 11.20
0.12 68.80 55.80 39.50 32.60 23.50 18.30 14.70 12.10
0.14 70.30 57.20 40.70 33.00 24.50 19.10 15.40 12.80
0.16 71.50 58.40 41.80 34.00 25.40 19.90 16.10 13.40
0.18 72.60 59.50 42.70 34.80 26.20 20.60 16.80 14.00
0.20 73.70 60.40 43.60 35.70 26.90 21.30 17.40 14.50
0.22 74.60 61.30 44.40 36.40 27.60 21.90 17.90 15.00
0.24 75.50 62.10 45.20 37.10 28.30 22.50 18.50 15.50
0.26 76.30 62.90 45.90 37.80 28.80 23.00 18.90 16.00
0.28 77.00 63.60 46.50 38.40 29.40 23.50 19.40 16.40
0.30 77.70 64.30 47.20 39.00 29.90 24.00 19.90 16.80
0.35 79.30 65.80 48.60 40.30 31.10 25.10 20.90 17.80
0.40 80.70 67.10 49.80 41.50 32.20 26.00 21.80 18.60
0.45 82.00 68.40 50.90 42.50 33.10 26.90 22.60 19.40
0.50 83.10 69.50 51.90 43.50 34.00 27.80 23.40 20.10
0.55 84.10 70.40 52.80 44.40 34.80 28.50 24.00 20.70
0.60 85.30 71.40 53.70 45.20 35.50 29.20 24.70 21.30
0.65 86.00 72.20 54.40 45.90 36.20 29.80 25.30 21.90
0.70 86.80 73.00 55.20 46.60 36.90 30.40 25.80 22.40
0.80 88.30 74.50 56.20 47.90 38.00 31.50 26.80 23.40
0.90 89.40 75.50 57.50 48.80 38.90 32.30 27.60 24.10
1.00 90.90 76.90 58.80 50.00 40.00 33.30 28.60 25.00
1.10 92.00 78.00 59.80 50.90 40.90 34.10 29.30 25.70
1.20 93.10 79.00 60.70 51.80 41.60 34.80 30.00 26.30
1.30 94.00 79.90 61.50 52.50 42.20 35.50 30.60 26.90
1.50 95.70 81.50 62.90 53.90 43.60 36.70 31.70 28.00
1.70 97.30 82.90 64.30 55.10 44.70 37.70 32.70 28.90
2.00 99.30 84.80 65.90 56.60 46.00 38.90 33.80 30.00
2.50 102.10 87.30 68.10 58.70 47.90 40.60 35.40 31.50
3.00 104.40 89.40 69.80 60.30 49.30 41.90 36.10 32.50
12
3.50 106.40 91.10 71.30 61.50 50.30 42.80 37.40 33.30

4.00 108.10 92.60 72.50 62.50 51.20 43.60 38.10 33.90
5.00 111.10 95.10 74.20 64.10 52.40 44.60 38.90 34.60
1
Nota: pentru calcule aproximative se poate folosi formula lui Pavlovschi redusa, cu y  .
6
Daca se foloseşte formula generala a debitului în mişcarea uniforma:
Q  AC R i (4.50)
Si se notează cu K elementele secţiunii de scurgere.
K  A  C R (4.51)
În care recunoaștem: secţiunea A: coeficientul lui Chezy C; raza hidraulica R și panta hidraulica I. Panta
hidraulica poate fi determinata din relaţia:
Q2
i (4.52)
K2
Unde: Q se exprima în m3/s și caracteristica de debit K de asemeni în m3/s.
Valorile caracteristicii de debit sau modul K (l/s) pentru principalele diametre sunt calculate în tabelul
4.5.[19].
Tabelul 4.5
1
Valorile lui K (l/s) calculate cu y  după Pavlovschi
6
Conducte în conducte
Conducte curate
Diametrul Secţiunea stare buna murdare
n=0.011 n=0.0125 n=0.0143
1 1 1
=90 =80 =70
d A n n n
K  AC R K  AC R K  AC R
mm m2 l/s l/s l/s
1 2 3 4 5
50 0.00196 9.62 8.46 7.48
75 0.00442 28.37 24.94 21.83
100 0.00785 61.11 53.72 47.01
125 0.01227 110.80 97.40 85.23
150 0.01767 180.20 158.40 138.60
175 0.02405 271.80 238.90 209.00
200 0.03142 388.00 341.10 298.50
225 0.03976 531.20 467.00 408.60
250 0.04909 703.50 618.50 541.20
300 0.07068 1144.00 1006.00 880.00
350 0.09621 1726.00 1517.00 1327.00
400 0.12566 2464.00 2166.00 1895.00
450 0.15904 3373.00 2965.00 2595.00
500 0.19635 4467.00 3927.00 3436.00
13
600 0.28274 7264.00 6386.00 5587.00

700 0.38465 10960.00 9632.00 8428.00
750 0.44179 13170.00 11580.00 10130.00
800 0.50266 15640.00 13750.00 12030.00
900 0.63617 21420.00 18830.00 16470.00
1000 0.78540 28360.00 24930.00 21820.00
Formulele propuse de F.A. Sevelev [35] datorita comodităţii ce oferă în calculul pierderilor de sarcina au
capătat în ultima vreme o folosire tot mai larga. Elementul nu introdus de Sevelev consta în exprimarea pierderii
de sarcina hd în funcţie de rezistenta specific s0 sau rezistenta totala s a conductei.
hd  i  L  s0  L  Q 2  s  Q 2 (4.53)
Unde:
i  s0  Q 2 (4.54)
Pentru conducte metalice în zona de trecere de la regimul laminar la cel turbulent F.A. Sevelev recomanda
sa se folosească formula:
0.3
 0.867  1
s0  0.001481    0. 3 (4.55)
 v  d
Iar în zona pătratică:
1
s0  0.001736  (4.56)
d 5.3
Mărimea rezistentei specifice s0 în domeniul pătratic poate fi calculata pentru o serie de sortimente de
conducta. Astfel în tabelul 4.6 se dau valorile rezistentei s0 pentru conducte de fonta și în tabelul 4.7 pentru
conducte de otel.
Tabelul 4.6.
Valorile rezistentei specifice s0 pentru conducte din fonta – dupa N.N. Abramov
Diametrul s0 Diametrul s0
d (pentru Q în m3/s) d (pentru Q în m3/s)
mm s/m2 mm s/m2
50 15190.000 400 0.22320
75 1709.000 450 0.11950
100 365.300 500 0.06839
125 110.800 600 0.02602
150 41.850 700 0.01150
200 9.029 750 0.00797
250 2.752 800 0.00566
300 1.025 900 0.00303
350 0.453 1000 0.00174
Tabelul 4.7.
Valorile rezistentei specifice s0 pentru conducte din otel – după N.N. Abramov
14
3
d (pentru Q în m /s) d (pentru Q în m3/s)
mm s/m2 mm s/m2
50 11080 300 0.9392
80 1168 350 0.4078
100 267.4 400 0.2062
125 103.2 450 0.1089
150 44.95 500 0.0622
175 18.96 600 0.02384
200 9.273 700 0.0115
225 4.822 800 0.005665
250 2.583 900 0.003034
1000 0.001048
La valorile vitezei v  1.2 m/s rezistenta specifica poate fi folosita direct cum rezulta din tabelul 4.6 și 4.7.
La viteze de 0.2<v<1.2 m/s, rezistentele specifice s0 trebuie corectate cu u coeficient δ ce se poate scoate
din tabelul 4.8.
Tabelul 4.8.
Valorile coeficientului de corecţie δ pentru 0.2<v<1.2 m/s
V(m/s) 0.20 0.25 0.30 0.35 0.40 0.45 0.50 0.55 0.60
δ 1.41 1.33 1.28 1.24 1.20 1.18 1.15 1.13 1.12
V(m/s) 0.65 0.70 0.75 0.80 0.85 0.90 1,00 1.10 1.20
δ 1.10 1.09 1.07 1.06 1.05 1.04 1.03 1.02 1,00
Rezulta ca pentru v>1.20m/s panta hidraulica se calculează cu relaţia:

i  s0    Q 2 (4.57)
Calculul pantei hidraulice i în cazul conductelor de azbociment se face tot cu ajutorul rezistentei specifice
s0 și a unui coeficient de corecție δA, în care:
  3.51   1
0.19
s0  0.000911    (4.58)
  v   d 5.19
În tabelul 4.9 se dau valorile lui s0 calculate după aceasta formula, la principalele sortimente de tuburi din
azbociment corespunzător lui v=1 m/s.
Tabelul 4.9
Valorile lui s0 pentru tuburi de azbociment
d (pentru Q în m3/s) d (pentru Q în m3/s)
mm s/m2 mm s/m2
50 6851 235 2.227
75 835.3 279 0.914
100 187.7 322 0.4342
119 76.08 368 0.2171
141 31.55 456 0.0714
15
189 6.898
În tabelul 4.10 se dau valorile coeficientului de corelaţie δA pentru tuburile de azbociment. În felul acesta:
i  s0   A  Q 2 (4.59)
Tabelul 4.10
Valorile coeficientului de corecţie δA pentru tuburile de azbociment după N.N. Abramov
v v v
[m/s]
δA [m/s]
δA [m/s]
δA
0.2 1.308 0.9 1.016 2.1 0.905
0.25 1.257 0.95 1.007 2.2 0.9
0.3 1.217 1 1 2.3 0.895
0.35 1.187 1.1 0.986 2.4 0.891
0.4 1.158 1.2 0.974 2.5 0.887
0.45 1.135 1.3 0.963 2.6 0.883
0.5 1.115 1.4 0.953 2.7 0.88
0.55 1.098 1.5 0.944 2.8 0.876
0.6 1.082 1.6 0.936 2.9 0.872
0.65 1.069 1.7 0.928 3 0.868
0.7 1.056 1.8 0.922 3.2 0.864
0.75 1.045 1.9 0.916 3.4 0.85
0.8 1.034 2 0.91 3.6 0.855
0.85 1.025
b) Pierderi de sarcina locale. În ce priveşte calculul pierderilor de sarcina locale la conducte, am văzut ca
datorita complexităţii fenomenului, se recomanda folosirea formule empirice. [37]:
v2
hl   (4.60)
2g
Mărimea coeficientului de pierdere locala se alege în funcţie de condiţiile în care are loc pierderea de
sarcina respectiva. Astfel pentru:
- Intrarea în conducta, dintr-un rezervor cu dimensiuni mari, se dau valorile din Fig. 4.4.
Fig. 4.4. Intrare în conducta
16
- Schimbarea brusca a secțiunii, de la diametrul d1 la d2, respective de la secțiunea A1 la A2: lărgire brusca
2
A 
   2  1 ;
 A1 
b) îngustare brusca
 A2 
  0.51  .
 A1 
Fig.4.5. Schimbarea brusca a secțiunii conductelor.
Schimbarea direcţiei, cu un unghi α: a) cot brusc; b)cot curb; c)cot curb la 90 o, Fig. 4.6
Fig.4.6. Schimbare direcției conductelor
Ramificații, cu curgerea apei de-a lungul ramurilor principale și secundare, după diferite direcții, Fig.4.7.
17
Fig. 4.7 Ramificații
Con de trecere: a) de la un diametru mic la un diametru mare; b) de la un diametru mare, la un diametru

mic. Fig. 4.8
Fig. 4.8 Conuri de trecere
Vana de închidere: a) Vana plana; b) vana cilindrica-canea; c)vana fluture, Fig. 4.9.
Fig. 4.9 Vane de închidere
18
Sorb – coeficientul de pierdere de sarcina se considera în raport cu diametrul conductei de aspiraţie, Fig.
4.10.
Fig. 4.10 Sorb

În cazul când de-a lungul unei conducte se găsesc montate diferite armaturi calculul pierderilor de sarcini
locala poate fi efectuat și daca se însumează mai întâi coeficienţii de pierdere de sarcina corespunzători:
v2
h1   i (4.61)
2g
Unde:
 i 1   2  3    n (4.62)
19
Intoducere in hidraulica
subterana
Introducere
• In ingineriea geotehnica prezenta apei este una din cele mai
importante variabile care influenteaza calitatea pamanturilor.
• Este necesara cunoasterea cantitatilor de apa ce se scurg in unitatea
de timp
• Baraje din materiale locale
• Lucrari de epuismente
• Lucrari de captare a apelor din subteran
• Lucrari de hidroeamelioratii
Permeabilitatea
• Permeabilitatea este definita ca fiind proprietatea pământurilor de a
permite scurgerea fluidelor prin pori.
Permeabilitatea
• Permeabilitatea influenteaza tasarile pamanturilor saturate supuse la
incarcari
• Proiectarea barajelor este influentata de permeabilitatea materialelor
disponibile
• Stabilitatea taluzelor si a versantilor este influentata de
permeabilitatea pamanturilor
• Filtrele sunt proiectate in functie de acest coeficient
Henry Philibert Gaspard Darcy
• Nascut in Dijon, Franta in 10 iunie 1803
• face studiile la Scoala franceza de poduri si drumuri din Paris
• Se intoarce la Dijon unde proiecteaza o serie de aductiuni de apa de
suprafata (12.7 km de apeducte si 28 km retele de distribuite a apei)
• !! Imbunatateste tehnica proiectarii conductelor sub presiune luand in
calcul pierderile de presiune distribuite (relatia Darcy-Weisbach(Julius
Weisbach 1845))si este primul care scrie despre existenta stratului
limita
• !!in 1856 intreprinde o serie de experimente pe filtre din nisip
Darcy
• 1856
v  ki
• v- viteza medie;
• k- coeficientul de permeabilitate;
• i – panta hidraulica (gradientul hidraulic).
• Coeficientul de permeabilitate (coeficientul de conductivitate hidraulica)

are unitatea de măsura a vitezei si reprezintă o măsura a rezistentei la
înaintare întâmpinata de fluid prin terenul pe care il parcurge
Permeabilitatea
K g Kg
k 
 
în care s-au notat :
• k coeficientul de conductivitate hidraulica (m/s)
• K permeabilitatea intrinsecă (m2),
• ρ densitatea apei (kg/m3),
• μ vâscozitatea absolută (dinamică) a fluidului (kg/m s),
• ν vâscozitatea cinematica a fluidului (m2/s),
• g = 9,81 m/s2, acceleraţia gravitaţională.
Panta hidraulica
v 2 p
H  z
2g 
p
h

H h z
H  H A  H B  hA  z A   hB  z B 
Viteza aparenta
• Viteza darcyana sau aparenta rezulta din ecuatia lui Darcy
= =
=
=
Domeniul de valabilitate pentru relatia Darcy
• Relaţia lui Darcy este valabila in cazul in care curgerea apei corespunde
domeniului laminar de mişcare.
vd
Re 
Re- numărul Reynolds;

v - viteza medie;
d – dimensiunea granulei;
 - vâscozitatea cinematica a apei
• Domeniul laminar de mişcare corespunde unor numere Reynolds cuprinse
intre 2-9 după unii autori acest domeniu se prelungeşte pana la valori ale
numărului Reynolds egal cu 60.
Domeniul de valabilitate pentru relatia Darcy
• Relaţia lui Darcy este valabila in cazul in care:
• Curgerea permanenta, continua si stationara
• Mediul poros este saturat
• Volumul porilor nu se schimba ca urmare a curgerii
Determinarea lui K – valori orientative
(A. Stanciu si I. Lungu (2006)
roci moi sau pământuri
Tipul pământului k [cm/s] Descriere calitativa
Petriş curat 1 mare
Nisip mare curat 1-10-2 medie
Nisip mediu 10-2-5x10-3 medie
Nisip fin 5x10-2-10-3 medie la mica
Nisip prăfos 2x10-2-10-4 mica
nisip fin (U=2..5) 6x10-3-10-4 slaba
Nisip de dune 0.1-0.3 mare
Loess 10-3-10-4 medie
praf 5x10-4-10-5 mica
Argila <10-6 mica
(A. Stanciu si I. Lungu (2006)
roci tari sau stâncoase
tip roca k [m/s]

Calcite (0.01-1) x 10-7
Gresii (0.1-1) x10-9
Granite intacte (0.01-1) x10-9
Granite degradate (0.1-1) x10-5
Granite (in situ) (0.1-1) x10-4
Şisturi fisurate (1-3) x10-4
STAS – 1913/6 – 76
Tipul pământului k [cm/s]

Pietriş bolovăniş 10-10-1
Nisip, nisip cu pietriş 10-1-10-3
Nisip fin, prafos, praf argilor, loess 10-3-10-7
Argila nisipoasa, prafoasa, praf
argilelor 10-5-10-8
argila, argila grasa 10-7-10-13
Determinarea lui K
METODE EMPIRICE
d
• Formula lui Hazen pentru nisipuri omogene cu 60  5
d10
k  C   d10 (m/zi)
2
unde:
d60 reprezintă diametrul granulelor corespunzător procentului de 60%
din curba granulometrică (mm),
d10, diametrul granulelor corespunzător procentului de 10% din curba
granulometrică (mm),
C este un coeficient adimensional ce ţine cont de conţinutul de argilă
(pentru nisip curat C = 100...120, iar pentru nisip cu argilă C = 80...100),
τ=0,70+0,30∙t
Determinarea lui K
METODE EMPIRICE
Determinarea lui K
METODE EMPIRICE
Determinarea lui Ksat
In laborator
• Permeametru cu gradient constant
Determinarea lui Ksat
In laborator
• Permeametru cu gradient variabil
Determinarea lui K
In laborator
• Permeametru cu gradient variabil
Determinarea lui K
In in situ
• Metoda Hooghoudt
Determinarea lui K
In in situ
Determinarea lui K
In in situ
Determinarea lui K
In in situ
Determinarea lui K
In in situ
Determinarea lui K
In in situ
Exploatarea apei din aqvifere
Puturi forate
Put perfect cu nivel liber (obisnuite)
Puturi forate
Put imperfect cu nivel liber
Puturi forate
Put perfect artezian (obisnuite)
Puturi forate
Put imperfect artezian
Puturi forate
Puturi forate
Fronturi de captare
Drenuri
• Dren orizontal perfect
Drenuri
• Dren orizontal imperfect
Drenuri
• Dren orizontal perfect
=
2
+ +
= =
2 2
Pamant Panta medie Io

Pamanturi foare 0.003…0.006
permeabile
Nisipuri grauntoase pana la 0.006…0.020
nisipuri marunte
Nisipuri fine pana la 0.20…0.05
nisipuri argiloase
153
Capitolul IX
MĂSCAREA SUB'E,RANE
9. l.— Clasificarea mișcării apelor subterane
Apa subterană, ca sursă de

alimentare pentru acoperirea nevoi—
lor Gospodărești șl industriale — ale centrelor populate — d avut în Istoria
dezvoltării Bocietățli, un rol deosebit. Din acest puncť
de vedere, epa subte-•
rană ar putea fl conăderată ca orice altă gubgtan}ă minerală utilă, de care ge
deosebește înBă, prin aceia că este În mișcare continuă
În pămînt sub acțiunea
gravitației.
Prin apă subterană se înțelege numai apa liberă șl cir—
culă În pătnînt prin fisurilerocilor gau prin spațiile libere dintre granulele
solide ale mediului poros,
numit strat permeabil. Aceasta, spre deosebire de
alte forme gub care se poate găsi apă în pămînt, ca: apă legată chimic, apă ad—
sorbită higroscopică gau peliculară, apă capilară 31 sub formă de vapori.
Apa legată chimic este apa rețin tă de unele substanțe cris—
tallne în alcătuirea moleculelor.
Apa adBorbită este legată de particulele solide gub acțiunea
forțelor moleculare. Ea fornează în durul particulelor, pelicule de apă adsorbi—
tă higroscopică Cînd reținerea se face Ia o presiune mai mare de 50 at. , sau
pă adsorbită peliculară dacă presiunea de reținere eote sub 50 at. Însă
re de at. Apa adgorbită, nuałltă În general, apă de higroscopicitate Înghe&.
ță Între — 78 0C și — 4 0 C și ge evaporă Ia + 105 0C.
Apa capilară ascultă de legile și nu constituie
o sursă de apă decît pentru vegetație.
In capitolul de față, se studiază mișcarea apei subterane cu
nivel liber sau sub preB1une, prin straturi permeabile, precum și posib111tăț1—
Ie de captarea el cu ajutorul puțurilor și drenurilor. Tot în aceBt capitol, ae
analizează Si mișcarea apei În straturile permeabile, provenită de Ia puțurile
absorbante și infiltrația apei prin dieu.ri.
Claglîicarea mișcării apei subterane poate îi făcută din nai
puncte de vedere, astfel t
după d.irecția generală de scurgere, apa poate piscul a pe o—
rizontală, prin straturi subterane cu nivel liber, cantonate Ia diferite adîn,-
sau pe verticală prin fisurile rocilor și straturi subterane gub pregżu—
ne;
— după regiml de scurgere, taișcarea apei poate îi laminară
gau turbulentă;
— iar după variația elementelor mișcării, în timp, apa se
poate găsi în mișcarea permanentă uniformă sau neuniformă și în tnișcare neper—
manentă.
Faptul că mișcarea apelor subterane, admite criterii de
comne cu mișcarea curenților de lichid, arată că Între acestea există
asemănări; exemplu: scurgerea în regin laminar și turbulent, gau scurgerea cu
nivel liber sub presiune.
Intre mișcarea apelor gubterane șl mișcarea curenților de Ii—
— 154 —
ch.îd, în senerd, există șl mari deoseblrl în ce priveștet mediul de scurgere,

variația vitezel șl vectorului viteză, variația secț1un11 reale de scurgere,
dientul de presiune șl gradientul hidraulic etc.
Apa gubterană circulă prin strete permeabile de pătnînt,
te din granule Bolide, între care se găsesc goluri continue avînd secțiuni șl dl—
lecții variabile gau din roci compacte îlguzate șl uneori din roci care prezintă
fenomene de carst. Dacă Ia baza BtratuIu1 permeabil se săsește un strat Itnperme+.
apa este obligată Bă circule deasupra acostula, fortnînd un strat acviîer.
Stratele acvifere Sînt cantonate Ia diferite adîncim±, unde
se pot găB1 cu nivel Ilber sau gub presiune. Prianal strat acvifer cu nivel liber,
În contact cu infiltrațiile din precipitații și apele de supraîață,poartă numele
de strat freatic.
Nnînd seama de mediul de scurgere, rezultă că, viteza redă și
vectorul viteză, variază foarte mult de Ia un punct Ia eltul; de aceia năs-
cut ideia Introducerii noțiunii de viteză aparentă v , înțelegînd prin aceasta
raportul dintre debitul scurs Q și secțiunea totală considerată — goluri plus
plinuri norałdă pe direc ția generală a mișcării
f 9.1)
a
In mișcarea laminară, viteza aparentă este dată de legea Iul

Dărcyt
(9.2)
undet K este un coeficient de filtrație, de natura unei viteze, iar I panta hi—
draulică a curentului subteran.
Coeficientul de filtrație K poate Îi determinat pe cale de
borator, d.lrect pe teren Bau folosind Îormle empirice. SI variază în funcție
de natura ałedîului poros, temperatură, ția de circulație prin strat și
genitatea Iui.
După A. Hazent
K = C • de (0,70 + 0,03 T) [424 hl (9.3)
în care; este diametrul efectiv ai granulelor rocii percaeabile expriałat în
— tetnpez•atureapei subterane, În grade Celsius;

c — un coeficient care variază în raport cu porozitatea rocilt
C = 400 + 40 a, iar a reprezintă diferența dintre porozitătea ro—
cil în procente, stabilită experiałentd și porozitatea linimă de
26 ă.
După SIIchter — Zamarint
K 496 M • de (1 + 0,033? m) 424 h ( 9.4)
În caret M este un coeficient în funcție de porozitatea rocii, a cărui

ste dată În tabelul 9,1, iar temperatura apei În grade
CelBiuB.
- 156-
Voluanal porilor
unde: p — este porozitatea (p ă) , vîscozltatea dinamică
Volurłul total
sau absolută, T — greutatea volumetrică a stratului permeabil, c — un coeîlclent
ce după Pavlovskl variază Ia nisipuri între 50 și 60.
Gradientul panta hidraulică, d.informula Iui
Dărcy, este raportul dintre diferența nivelelor statice,în două puncte ale cu—
rentu1uI subteran și distanța dintre ele t
1 2 (9,8)
In practică, se întîlnește șl noțiunea de gradient de presiune

și care este egal cu raportul dintre diferența presiunilor în două puncte axe cu—
rentului subteran și distanța dintre ele:
1 2
Expresia
analitică a gradientului hidraulic sau pantei hidrau—
lice și a vitezei aparente de circulație, Ia un curent de apă subterană cu nivel
liber, poate fi dedusă cu ajutorul Fig. 9.1. In adevăr, dacă se consideră o osec—
țiune verticală de—a lungul curentului
subteran, ce curge printr—un strat per—
meabil , curba c reprezintă suprafața
STRAT PERMEAiiŁ. 11beră a apei În sens longitudinal, ia2
panta hidraulică Între punctele A șl B t
c. 1
z.
Notînd coordonatele punctului A cu

(x,z) și ale Iul B cu (x+ Ax; z — A z)
STRATIMPERME4BU Be observă că panta hidraulicăț
Fig. 9.1. Determinarea expresiei pantei

hidraulice.
Satanul minus provine de Ia observația că pentru o creștere a Iui x o
descreștere pentru z.
La 1imită, c înd x o șl iar:
— gradientul hidraulic
dp
— gradientul de presiune I = — — = _
dB
(9.11)
Viteza aparentă de circulație a apoi subterane În
Ianî—
nart fiind v = K I, după Înlocuirea Iui I devine t
dz
dB (9.12)
- 159-
112 . K h2. K
2
Relația 9,21, reprezintă ecuația generală a n1șoăr11

nente În nedil poroase.
In această ecuație decă șl E BO egalează ou zero ge Obține
ecuația generală a nișcĂr11 permanente a apel subterane În Btrate permeabila.
9.4.— Miqcarea ąpeâ șubteĘąąe cătĘę Aę ęgpțąțę
Drenurile Sînt dispozitive orizontde de captare a apel din

straturi acvifera cu nivel liber Bau sub presiune.' Sie pot Îi perfecte Cînd Bînt
așezate pe roca Itapertneabllăde Ia baza stratului acvlîar, Imperfecte Cînd ge
Găsesc Ia o anumită Înălțime deasupra el.
en c b • Cel nai slaplu tip
de dren perfect este galeria de drenare deschisă Debitul infiltrat în
galerie pe o lungime totală L este ț
a (9.22)
sau cînă lungoea drenului este egală cu

unitateat
q = 2. • v -2z • K. 1 (9.25)
Pentru atabîllrea capacității

nulul și formei curbei de
depresiune, Be consideră, pentru
nunei infiltrația printr—un pecete ax
STRAT Tot în aceet BCOP ae înlocuieș—
te hidxaulic I cu va10bxea ga
anditică.
Debitul prin peretele
Ieriel, datorită legii continuității.
9.3. Galerie de drenare perfectă
este cu oare trece printr—o
În Btrat freatic.
x de acesta și avînd diaengiunîle Â = L
secțiune verticală situată Ia digte.nța
= z oînd L = Iî
(9,24)
o, x = x și a ăo,
Sepacînô variabilele șl integrînd între x
z = z ge obțineț
(9.25)
2
(9.26)
160
Rolația 9.26 reprozlntă ecuația curbel de doprooluno. Dacă 1î—

do întesrare oînt X o, x = X și z = z = h; z rolațla 9.26 devlnot
de unde:
(9,28)
Debitul Înfiltrat În Galerie prin ambli pereți, cînd lungimea L / 1 aste;
2 2
( 9.29)
Drenuri imperfecte
În Gțratqr:L cu nivel liber. Circulația apei
către drenurile imperfecte este asemănătoare În zona 1 și 2 cu ășcarea spre dre—
nurile pcr2ecte, iar În zona 3 cu caișcarea apre drenurile ifnperfecte,
Ia straturi
acvifere sub presiune avînd grosimea
a. Debitul captat în acest caz după
Numerovt
2
(9.30)
In care X este lățimea zonei de in—
fluență a drenajului, Fig. 9.4.
Fig. 9.4. Galerie de
drenare imperfectă În strat
acvifer cu nivel liber.
Drenuri perfecte în strațuĘI ącvițere gub presiune. Dacă congi—

aerăm drenul coborîț pînă Ia stratul
permeabil, ca în Fig. 905, notînd cu L
lățimea zonei de influență a drenului,
cu a grosimea stratului
gub presiune,
s denivelarea apei În dren și cu b lă—
ținea Iui, debitul Infiltrat:
STRAT
(9,31)
Prin integrarea expresiei 9.31 ge
ob ține
x (9,32)
Fig. 905. Dren perfect în straturi. Constanta de integrare o BO
deteralnă
acvîîere gub presiune. Ia limită îăcînâ pe z = I-I
și X = X;
a
- 161-
Ecuația curbel echivalente
de depregiuno, prln agemĂnaro cu
scurgerea prin stratur cu nivel liber, devine:
z
(9.33)
iah debitul drenuli.liImperfect pe unitatea de lungime
2 Kag 2 Kag
( 9.54)
9.5. MiFa.rea apei sybterane către de ?uburi

absorbante.
Puțurile
de captare Sînt dispozitive verticale cu ajutorul că—
rora se poate capta
apa din straturile acvifere cu nivel libey sau sub
presiune.
La fel ca și drenurile, puțurile de captare pot fi
perfecte sau imperfecte.
Riturile de captare
perfecte în straturi acvifere cu nivel Ii—
Debitul de apă captată
și ecuația curbei de •presiune, pot; fi deduse îolo—
sind Fig. 9.6. Dacă considerăm o suprafață •-căavînd raza egală cu x și-
înălțimea egală cu z; prin această suprdață de infiltrație trece spre puț un de—
bit Q egal cu debitul pompata
(9.35)
separarea variabilelor
și igtegrarea ecuației diferenția—
Ie 9•36
2r
( 9• 56,
între lidte2e z = ZI și z = z
respectiv x = XI și x = ge ob—
ține ecuația curbei de depx•egîune
a pînzei hidrodinaaŃce către puț:
sau
Fig. 9.6. Puț perfect în strat cu nivel 2

liber.
Pentru = r, și ze = H, Iar ecuația
9.3? Be ecrlet
(9.38)
da unde:
- 162
R(H2 — h 2 )
(9039)
Trecerea de Ia logaritmii natural I Ie zeolma11

du—ge prin Înmlțlrea cu o congtantă egală cu 2,3.
Raza de Influență R poate fi determinată pe teren pe cale ez-
perimentală gau Btabilltă cu adutorul formulelor emplrięe.
După P.P.Cugach1n (9,40)
După V.S.11in (9.41)
unde
este raza de influență a puțului În
este grosimea totală a stratului de apă, În m;
diferența de nivel între nivelul hidrostatic În Btrat șl
nivelul apel în
coeficientul de Infiltrație, În m/B.
panta medie a curbel de depresiunedeterminatăexperimen—
tal, a cărei valoare pentru diferite roci ge dă în tab+-
Tabela 9.1
Valorile pantei medii I
R o ca
1
Rocă foarte permeabilă
0,003 — 0,006
Nisipuri grăunțoase până Ia nisipuri mărunte
0,006 —0,020
Nisipuri fine pînă Ia nisipuri argiloase . .
o 02 —0,05
Rocă subargiloagă
0,05 —0,10
Rocă axgIIoagă . . . . . . . . . . . . . . . 0,10 —0,15
Argilă grasă . . . . . . . . . . . . . . . .
0,15 — 0,20
Determin#pea de pe teren. Be face Ou
adutoru.lpuțurilor de pompare Incadrate În rețeaua de Studiu anintită a
rIIor de observație așezate Ia 15 20 de
Pouăxila experitnontale se execută În toate foradelo O.' studiu
pentru cel puțin trepte de pompare Q. 2Q și Durata pompăril este
4 ore după obținerea debitului constant, Iar variația nivelului maxim, du—
rata totală minimă fiind do Io ore.
Rezultatele pompării șl a măsurătorilor concomitente de
Ie tologeao pentru determinarea coeficientului de E, după relațiile:
q(ln - In
INSr.
(12.1)
- 202-
pentru Btraturlle ou n1ve1 liber șl
q( l n 1 2 — I n
(12,2)
2 • a(Bł- 82)
pentru straturile de apă gub presiune.
Notațiile folosite în expreallle 12.1 șl 12.2 Sînt explicato

în fisurile 12.8 a șl 12.8 b, în oare recunoaștent HC m) stratului de
pă, q(ë/B, ë/zl) debitul ponpat, BI , 82 (n) denivelările În Rițuri,
tanțele Nțurllor de obBervaț1e de puțul ď pompare șl a — Btratulul
apă gub presiune.
FORAJE FMAI
CENTRA
O-/ /
'MVEZU
4
MVEZUZAPE/ W STRAT
DEaĄzA
STRAT
â). STRATDE APA cumva UBER b). STRAT APA PRESIUNE
12.8. Deterdnarea coeficientului de Nitrare E.
Deblțtu alnin stratuțu* de apă cercetat:
(în n3/g.n) (12.3)
LunŔneą liniei de cąpțąre. Be obține Împărțind debitul

totd necesar, Ia debitul pe unltatee dă lungineł
(1204)
Formala 12.4 ge referă Ia liniile de captare perpendiculare pe direcția de

gere a curentului subteran, recomandate în toate cazurile podb11e. Cînd Înaă
linia de captare face au direcția do Bourgero un ungŃKś 900, lunginea L
Bin
X
yqmăm4 necesare n, ae obține đaoă Înpă.rțlă debitul
total necesar, Ia debitul de exploatare unul
(buc) (12,5)
Atunci oîna Sînt neceaare mal mite debitul de mloataro q.x șl •
tanța Între trebuie Bă fie deternlnate țlnînd geana de influența reol —
'Fooă.
DIBtanțe Între Rițurile de nică adînolme în gtratele ou nIv01
liber Între 50, 75, 100, 150 n. , Între națurIIe de adînolme În
Straturi Alb presiune este de cel Nț1n 200 n.
Pęb*tul âe a Bițurllor din straturi de apă ou ni—
vel liber Bau din Etraăxrl Alb predune poate fl detern.lnatpe cale oa
În 12.9 a, b șl pe cale analitică corespunzător denivelării optlne.
-Xdh.va
c,
a) STRATACVIFER CU NIVELUBER bl STRATACVIFER51/8 PRESIUNE
12.9. Stabilirea debitului și den1veIăr11 optime Ia
Denivelarea optimă ge găsește Ia Intersecția cu-rbelCI , obțl—

nută prin pompări experimentale, gau din formulele generde ele debitelor (cap.
X. U.tscarea apelor subterane), Btab111te pe cale anditlcă cu curba C? repre
eddeibi-lltate, În ce privește Infiltrarea apel în
Debitul de exploatare decurgînd din de adm,iBźbi—
Iltateg
— pentru straturile de apă cu nivel libar
qex = 2 • r' • V (În 23/8.) (12.6)

Unde solitare
Mișcări nepermanente
Undele solitare apar la apariția unei perturbații in curentul de apa cu nivel liber. Pot sa
apară de exemplu la coborârea sau ridicarea unei stavile intr-un canal.
Se considera o unda solitara cu înălțime dh, ce se deplasează de la dreapta spre
stânga, ca in figura 1.
Daca se considera ca unda este plana (având loc intr-un canal cu adâncime mica si
lățime finita), pentru a analiza fenomenul in condiții staționare se vor scrie ecuațiile de
conservare a masei si momentului, pentru unda solitara unitara:
Curent in
repaus
Unda
stationara
Figura 1. Unde solitare.
Din ecuația de continuitate exprimam debitul:

𝑄 = 𝑣𝐴 (1)
Considerând canalul cu lățime unitara ecuația de continuitate (1) poate fi scrisa sub
forma:
𝑐 ∙ ℎ ∙ 1 = (𝑐 − 𝑣 )(ℎ + 𝑑ℎ) ∙ 1 (2)
c - este celeritatea (viteza de propagare a undei calatoare);
v - este viteza medie a apei;
h - adâncimea apei in canal;
dh - înălțimea undei solitare raportata la nivelul apei in canal.
Desfăcând parantezele ecuația (1) devine:
𝑐ℎ = 𝑐ℎ + 𝑐𝑑ℎ − 𝑣 ℎ − 𝑣 𝑑ℎ (3)
Operând simplificările:
0 = 𝑐𝑑ℎ − 𝑣 (ℎ + 𝑑ℎ) (4)
𝑣 =𝑐 (5)
( )
Conservarea momentului pentru un curent cu nivel liber statuează ca forța hidrostatica

rezultanta este egala cu produsul intre fluxul de masa si variația vitezei. In partea
stânga scriem suma scalara intre forțele de contact ce acționează asupra volumului
de apa analizat. Aceste forte sunt forte hidrostatice rezultante ce acționează pe
suprafețe plane, verticale, dreptunghiulare, cu lățimea unitara si înălțimea h, respectiv
ℎ + 𝑑ℎ. In partea dreapta a ecuației de conservare a impulsului avem fluxul de masa,
produsul intre masa si viteza scris sub forma:
𝛾(ℎ − (ℎ + 𝑑ℎ) ) = 𝜌𝑐ℎ((𝑐 − 𝑣 ) − 𝑐) (6)
Exprimam viteza de deplasare a apei:
𝑣 = (1 − ) (7)
Egalând relațiile (5) si (7) se obține
𝑐 = 𝑔ℎ(1 + )(1 + ) (8)
Daca se considera ca adâncimea undei calatoare este mica in raport cu adâncimea

apei in canal, atunci se poate neglija termenul al doilea din fiecare paranteza, pentru
ca
𝑑ℎ
→0
ℎ
Rezulta relația de calcul a celerității pentru secțiuni dreptunghiulare la care raportul
intre adâncimea apei si înălțimea undei solitare poate fi neglijata:
𝑐= 𝑔ℎ (9)
Aceasta forma a relației pentru celeritate poate fi folosita is pentru secțiuni oarecare
folosind adâncimea medie a curentului, egala cu raportul intre aria vie si lățimea
măsurata la oglinda apei:
ℎ= (9)
Se definește numărul Froude ca fiind raportul intre celeritate si viteza medie a apei:
𝐹𝑟 = = (10)
Undele solitare produse punctiform se vor propaga înspre amonte doar in condițiile
in care viteza curentului este mai mica decât celeritatea, deci când numărul Froude
este subunitar, adică mișcarea este lenta
Figura 2. Propagarea undelor din surse punctiforme. Mișcare lenta. Fr<1
Undele solitare produse punctiform se vor propaga doar inspre aval atunci cand
viteza curentului este mai mare decât celeritatea, deci când numărul Froude este
supraunitar, adică mișcarea este rapida:
sursa
Figura 3. Propagarea undelor din surse punctiforme. Mișcare rapida. Fr>1
Forma acestor unde propagate înspre amonte sau aval poate fi determinata
geometric:
𝑐∆𝑡 𝑐 𝑔ℎ 1
𝑠𝑖𝑛𝛼 = = = =
𝑣∆𝑡 𝑣 𝑣 𝐹𝑟
)
In cazul mișcării uniforme, component forțelor masice pe direcția mișcării este egalată de
forțele de frecare generate de rugozitatea si vâscozitate. Ca răspuns la acest
comportament, adâncimea apei si viteza rămân constante dea lungul mișcării, linia
energetica linia piezometrica si linia terenului rămân paralele
𝑣
2𝑔
Figura 1. Mișcării uniforme
Ca urmare a prezentei unor structuri hidrotehnice (stavile, deversoare etc.) in curentul de

apa, ca urmare a variație rugozității, dimensiunilor canalului etc., local, componentele
masice, ies din situația de echilibru si ca răspuns imediat linia energetica si linia
piezometrica vor avea gradient diferit de gradientul liniei terenului.
stavila
salt hidraulic
schimbare de panta
deversor
Figura 2. Influenta structurilor hidrotehnice. Mișcării gradual variate

Astfel viteza si adâncimea medie vor varia dea lungul mișcării.
𝑣
2𝑔
Figura 1. Mișcării gradual variate
Rezolvarea ecuației pentru mișcării gradual variate permite estimarea nivelului apei dea
lungul secțiunii perturbate
Cota suprafeței libere a apei este o funcție ce tine cont de poziția planului de referința si
de înălțimea piezometrica i
+ z = Z(x) (1)
Sarcina hidraulica se obține adăugând acestei cote component cinetica:
H=Z+ = z+h+ (2)
Sarcina hidraulica este egala cu cota terenului la care se adaugă energia specifica a
curentului:
H=z+E (3)
Energia specifica este sarcina hidraulica raportata la cota talvegului:
E=h+ (4)
Diferențiind ecuația (2) se obține:
= + (5)
In care primul termen este panta hidraulica
= −i (6)
Al doilea termen este panta terenului
= −i (7)
Rezultând gradientul energiei specific dea lungul mișcării:
=i −i (8)
Daca mișcarea este uniforma diferența intre panta hidraulica si panta terenului fiind 0
rezulta ca energia specifica este contanta in lungul mișcării
In cazul mișcării gradual variate ≠0
Rescriem funcția E conform ecuației (4) pentru a rescrie intr-o forma convenabila:
E=h+ (9)
Din ecuația de continuitate rezulta ca viteza medie este egala cu raportul dintre debit si
aria vie:
v= (10)
Înlocuind (10) in (4) obținem:
E=h+ (11)
Diferențiind relația (11) dea lungul axei mișcării se obține:
= − (12)
Adică se împarte aria vie in fâșii infinit mici dA cu grosime dh si lățimea b se obține
dA = bdh (13)
Se definește adâncimea medie a curentului ca fiind raportul intre aria vie si lățimea la
suprafața libera a apei:
h= (14)
Înlocuind in (12) relațiile (13) si (14) se obține:
= 1− = 1− = (1 − Fr ) (15)
Înlocuind expresia derivatei energiei specific in relația (8) cu forma ei (15) se obține
gradientul adâncimii apei in lungul axei de mișcare:
= (15)
Mișcare rapid variata. Saltul hidraulic
Mișcarea rapid variata apare la schimbări abrupte ale adâncimii apei pe distante scurte.
Ia naștere in secțiunile in care apare un dezechilibru intre forțele masice si cele de frecare
cauzat de prezenta unei structuri hidrotehnice, sau in cazul unei schimbări bruște de
panta.
La schimbarea rapida a adâncimii apare un nivel ridicat al turbulentelor in curenții de apa

cu nivel liber, liniile de curent nu pot fi considerate paralele, ipotezele din ecuația lui
Bernoulli nu sunt valabile.
Figura 1. Salt hidraulic

Saltul hidraulic este trecerea brusca din mișcarea rapida (Fr>1) in mișcare lenta (Fr<1).
Fenomenul apare la impunerea acestor adâncimi conjugate de condițiile din amonte si
aval. (Amonte avem o stavila coborâta intr-un canal in care mișcarea este lenta)
Saltul hidraulic este însoți de pierderi de sarcina semnificative pe o distanta scurta. In
cazul albiilor natural saltul hidraulic este căutat datorita lungimilor reduse de albie ce
trebuie protejata in vederea creșterilor de energie cauzate de diverse structuri hidraulice
(baraje, deversoare sau stavile)
De-a lungul satului hidraulic este valabila conservarea masei, e satisfăcut principiul II al
mecanicii
Pentru a găsi legătura intre adâncimea amonte si adâncimea aval de producerea saltului
hidraulic se considera următoarele ipoteze simplificatoare:
 Viteza este uniforma in secțiunea amonte si aval
 Distanta relative mica intre secțiuni face ca diferențele de cota amonte aval sa fie
neglijabile
In condițiile in care masa este conservata, fluidul este incompresibil si secțiunea este
nedeformabila sub acțiunea diferențelor de presiune ce apar in lungul mișcării, putem
aplica ecuația de continuitate:
v= (1)
Scriem principiul II al mecanicii:

F = ma (2)
F rezultanta forțelor
M masa volumului de apa
a accelerația
Forțele ce contact ce trebuie aplicate pentru a înlocui apa amonte si aval de sectorul izolat sunt
hidrostatice si acționează pe secțiunile dreptunghiulare la intrare respective ieșire:
( ) ( )
F = F − F = p A − p A = z γA − z γA = γ bh − bh = γb −
(3)
PG este presiunea hidrostatica
A aria vie: A = bh
zG adâncimea pana la centrul de greutate al secțiunii dreptunghiulare cu adâncimea h si
lățimea b: z =
Masa este egala cu produsul intre densitate si volumul de apa cuprins intre secțiunea 1 si 2:
m = ρV (4)
Accelerația este egala cu raportul intre variația vitezei pe timp:
( )
𝑎= (5)
Definim debitul unitar sau debitul specific q: raportul intre debit si lățimea secțiunii
dreptunghiulare, respectiv de:
q= (6)
Aplicând in partea dreapta a relației (2) relațiile (1),(4) si (5) obținem:
( )
𝑚𝑎 = = ρ(v − v ) = ρQ(v − v ) = ρQ − = ρQ − =
ρQ − (7)
Relația (2) devine:

( ) ( )
γb − = ρQ − (8)
greutatea specifica este egala cu produsul intre densitate si accelerația gravitațională:
γ = gρ (9)
2ρq b 1 1 2q 1 1 2q
h −h = − = − = (h − h )
γb h h g h h gh h
2q
(h + h )(h − h ) = (h − h )
gh h
(h + h )h h = (10)
Împărțim relația (10) cu h1:
h h 2q
+ − =0
h h gh
Sau:
h h q 1
+ −2 =0
h h h gh
+ −2 =0 (11)
Având in vedere ca Fr = = rezulta :
+ + −2Fr = 0 (12)
Notam cu 𝑥 = rezultand ecuatia de gradul 2:
𝑥 + x + −2Fr = 0 a cărei soluție unica este:
h −1 + 1 + 8Fr
𝑥 = =
h 2
𝑥 = = nu este o solutie posibila a ecuației noastre pentru ca adâncimile sunt

definite pe domeniul pozitiv iar soluția x2 este negative.
Adâncimea aval de saltul hidraulic poate fi exprimata in funcție de adâncimea sa conjugata din
amonte:
h = (−1 + 1 + 8Fr ) (13)
Daca se cunosc condițiile de mișcare amonte de salt relația (13) devine:
h = (−1 + 1 + 8Fr ) (13)
Pierderea de sarcina hidraulica in saltul hidraulic poate fi calculata:
H1 − H2 = h + −h − =ℎ −ℎ + − = (14)
Pentru ca pierderea de sarcina este definita pozitiv, saltul hidraulic este posibil doar daca
adâncimea aval e mai mare decât adâncimea amonte, respectiv daca mișcarea trece din rapida in
mișcare lenta.
Energia specifica
Cota suprafeței libere a unui curent de apa este egala cu cota terenului plus
adâncimea apei Z = z + h, sarcina hidraulica fiind egala cu aceasta cota la care se
adaugă termenul cinetic H = Z +
h
z
Figura 1. Curent cu nivel liber
Definim energia specifica a unui curent cu nivel liber egala cu sarcina hidraulica
raportata la cota terenului. Planul de referința, cu energie potențială nula se alege la
nivelul talvegului. (Talveg= cea mai mica cota a terenului într-o secțiune transversală
)
E = 0+h+ =h+ (1)
Pentru a găsi analogia in mecanica corpului solid, energia specifica este echivalenta
cu energia unui corp solid in mișcare pe un plan inclinat, planul de referința fiind chiar
superfața de lunecare.
Energia specifica in secțiuni dreptunghiulare sau secțiuni largi.
Definim secțiunea transversală sau secțiunea vie ca fiind „larga”, daca adâncimea
curentului poate fi considerata egala cu adâncimea medie (raportul intre aria vie si
lățimea la suprafața libera a apei ), sau raza hidraulica este egala cu adâncimea medie
a apei.
Astfel relația (1) poate fi scrisa:
E = h+ =h+ (2)
Energia specifica este o funcție de h, iar pentru secțiuni dreptunghiulare cu lățime

unitara relația (2) devine:
E(h) = f (h) + f (h) (3)
Cu:
f (h) = h – reprezintă componenta potențiala a energiei specifice
f (h) = – reprezintă componenta cinetică a energiei specifice.

Reprezentarea grafica a energiei specifice este prezentata in figura 2
𝑓 (ℎ) =
2𝑔ℎ
𝑞
Figura 2. Energia specifica.
Aceiași energie specifica poate fi obținuta pentru adâncimi diferite: la adâncimi mari
energia specifica este dominata de componenta potențială, la adâncimi mici energia
specifica este dominata de componenta cinetica.
h
Fr<1
hcr
Fr>1
Emin E
Figura 3. Energia specifica minima
Se observa ca energia minima pentru un debit specific q nu este egala cu 0.

Pentru a obține minimul punem condiția ca derivata energie specifice in raport cu
variabila h sa fie numai:
=1+ =1− (4)
Atunci când energia are valoarea minima rezulta ca derivata este egala cu 0:
Se obține ecuația:
=1 (5)
dh
Figura 4. Curent cu nivel liber. Secțiune oarecare.
Daca se împarte aria vie in fâșii infinit mici dA cu lățimea b si grosimea dh: dA = Bdh
Se înlocuiește in relația (5):
B=1 (6)
Pentru secțiuni oarecare ecuația (6) se rezolva prin încercări sau grafo-analitic.
Pentru secțiuni dreptunghiulare, cu lățimea unitara, relația (6) capătă următoarea
forma:
q
1=1
gh
Rezulta ca adâncimea pentru care se obține soluția unica pentru energia specifica
(care ia valoarea minima pentru care transportul debitului q este posibil) este:
ℎ= (7)
Daca analizam relația (6) înlocuind valoarea debitului din ecuația de continuitate v =
si notând raportul intre aria vie si lățimea la suprafața libera a apei cu adâncimea
medie a curentului h = obtinem: = 1, adica 𝐹 = 1
Deci atunci când energia este minima, numărul froude este unitar, regimul fiind critic.
Deci putem nota adâncimea pentru care e obține energia minima cu hcr si o vom
numi adâncime critica.
ℎ = (8)
Daca adâncime curentului este mai mare decât adâncimea critica mișcarea este
lenta (Fr<1) si daca adâncimea curentului este mai mica de cat adâncimea critica
mișcarea este rapida (Fr>1).(vezi figura 5).
Calculam valoarea energiei minime folosind relațiile (1) si (8).
E =h + =h + =h + (q /𝑔 ) = h + = (9)
E
h2
Fr<1
hcr
Fr>1
h1
Emin E
Figura 5. Energia specifica. Adâncime critica
Daca transformam relația (2) pentru apune in evidenta funcția care descrie debitul
unitar pentru secțiuni dreptunghiulare obținem E = h + =h+ , sau:
q = 2gh (E − h) = 2g(Eh − h ) (10)

Trasam q in funcție de adâncimea curentului de apa (figura 6)si observam ca funcția
are o valoare maxima pentru care derivata funcției este nula:
d
(q ) = 2g(2Eh − 3h ) = 0
dh
deci:
E= h (11)
Energia aere valoare egala cu doua treimi din adâncimea apei doar daca acea
adâncime este critica. Debitul maxim transportat se obține pentru adâncimea
critica
Fr<1
hcr
Fr>1
Qmax
Figura 6. Debit specific. Valoarea critica=valoarea maxima

1) Să se calculeze forța hidrostatică și adâncimea pana la centrul de carenă
pentru un element structural plan, vertical asupra căruia acționează apa, în
cazul în care suprafața este:
a) dreptunghiulară;
b) triunghiulară;
c) circulară;
N
B=2.00m; H=4.00m; γapa =9810
m3
;
Figura 1. Secțiune verticala

`Rezolvare:
a) suprafața dreptunghiulara
ZG
Zc
G
H
C
Figura 1.1 Vedere. Secțiune dreptunghiulara verticala
Centrul de greutate al secțiunii dreptunghiulare „G” este la intersecția

diagonalelor. Adâncimea pana la punctul „G” este:
H
zG = =2.00m
2
Rezultanta forțelor hidrostatice pe suprafața dreptunghiulara este egala cu
produsul intre presiunea hidrostatica in centrul de greutate si aria suprafeței:
H γapa ∙B∙H2
F = P ∙A=zG ∙γapa ∙A= ∙γapa ∙B∙H=
2 2
N
9810 ∙2.00m∙(4.00m)2
F= m3 =156960N
2
Punctul de aplicație al forței hidrostatice se notează cu litera „C” si se numește
centru de carena. Adâncimea pana la punctul de carena este egala cu raportul intre
momentul de inerție si momentul static calculat pentru suprafața de calcul in raport cu
axa ”y” ce este conținuta de suprafața libera a apei responsabila de producerea forței
hidrostatice:
B∙H 3
Iy +zG 2 ∙A 2H
zC = = 12 =
Sy zG ∙A 3
2 4.00m
zC = =2.67m
3
b) suprafața triunghiulara
Figura 1.2 Vedere. Secțiune triunghiulara verticala
Pentru suprafața triunghiulara din figura de mai sus centrul de greutate este
situat la adâncimea :
2𝐻
𝑧 = = 2.67𝑚
3
Presiunea hidrostatica in punctul „G” se calculează înmulțind greutatea
specifica a apei cu adâncimea punctului „G””
2𝐻 𝐵∙𝐻 𝛾 ∙𝐵∙𝐻
𝐹 =𝑃 ∙𝐴 =𝑧 ∙𝛾 ∙𝐴= ∙𝛾 ∙ =
3 2 3
𝑁
9810 ∙ 2.00𝑚 ∙ (4.00𝑚)
𝐹= 𝑚 = 104640𝑁
3
Adâncimea pana la centrul de carena sau de presiune este:
𝐵∙𝐻
𝐼 +𝑧 ∙𝐴 3𝐻
𝑧 = = 36 =
𝑆 𝑧 ∙𝐴 4
2.00𝑚 ∙ (4.00𝑚) 2 ∙ 4.00𝑚 2.00𝑚 ∙ 4.00𝑚

+ ∙
𝑧 = 36 3 2 = 3.00𝑚
2 ∙ 4.00𝑚 2.00𝑚 ∙ 4.00𝑚
∙
3 2
c) pentru o suprafața circulara
Centrul de greutate coincide cu centrul cercului:
𝐻
𝑧 = = 2𝑚
2
Modulul rezultatei este egal cu:
𝐻 𝜋∙𝐻 𝛾 ∙𝜋∙𝐻
𝐹 =𝑃 ∙𝐴=𝑧 ∙𝛾 ∙𝐴= ∙𝛾 ∙ =
2 4 8
𝑁
9810 ∙ 𝜋 ∙ (4.00𝑚)
𝐹= 𝑚 = 246550𝑁
8
Adâncimea centrului de aplicație al forței hidrostatice rezultante este egal cu:
𝜋∙𝐻
𝐼 + 𝑧 ∙ 𝐴 5𝐻
𝑧 = = 64 =
𝑆 𝑧 ∙𝐴 8
𝜋 ∙ (4.00𝑚) 𝜋 ∙ (4.00𝑚)
+ (2.00𝑚) ∙
𝑧 = 64 4 = 2.50𝑚
𝜋 ∙ (4.00𝑚)
2𝑚 ∙
4
2) Să se calculeze forța hidrostatică și adâncimea la centrul de carenă pentru
stavila plană verticală în cazul în care suprafața ei este de forma:
d) dreptunghiulară;
e) triunghiulară;
f) circulară;
Figura 2. Secțiune verticala
H=4.00m; h=1.00m; b=1.00m;

Rezolvare:
a) secțiune dreptunghiulara
Figura 2.1 Vedere. Secțiune dreptunghiulara verticala
Centrul de greutate este la intersecția diagonalelor, adâncimea pana la acesta

necesara in calculul presiunii hidrostatice este:
h
zG =H- =3.50m
2
Rezultanta forțelor hidrostatice pe suprafața stavilei se calculează cu relația:
h
F=PG ∙A=zG ∙γapa ∙A= H- ∙γapa ∙b∙h
2
N
F=3.50m∙9810 ∙1.00m∙1.00m=34340N
m3
Adâncimea pana la centrul de presiune „C”:
b∙h3
Iy +zG 2 ∙A
zC = = 12
Sy zG ∙A
1.00m∙(1.00m)3
+(3.50m)2 ∙1.00m∙1.00m
zC = 12 =3.52m
3.50m∙1.00m∙1.00m
b) suprafața triunghiulara:
h
zG =H- =3.67m
3
ℎ b∙h
F=PG ∙A=zg ∙γapa ∙A= 𝐻 − ∙γapa ∙
3 2
N
F=3.67m∙9810 ∙0.50m2 =18000N
m3
b∙h3
Iy +zG 2 ∙A
zC = = 36
Sy zG ∙A
1.00m∙(1.00m)3 1.00m∙1.00m
+(3.67m)2 ∙
zC = 36 2 =3.68m
1.00m∙1.00m
3.67m∙
2
c) secțiune circulara:
Figura 2.3 Vedere. Secțiune circulara verticala
h
zG =H- =3.5m
2
h π∙h2
F=PG ∙A=zG ∙γapa ∙A= H- ∙γapa ∙
2 4
N π∙(1.00m)2
F=9810 ∙3.50m∙ =26970N
m3 4
π∙h4
Iy +zG 2 ∙A
zC = = 64
Sy zG ∙A
π∙(1.00m)4 π∙(1.00m)2
+(3.50m)2 ∙
zC = 64 4 =3.51m
π∙(1.00m)2
3.50m∙
4
3) Să se calculeze rezultanta forțelor hidrostatice, care acționează pe peretele
plan vertical încărcat din acțiunea mecanica a apei ca în figură.
H=4.00m; h=3.00m; b=1.00m;
Figura 3. Perete plan vertical deversat. Vedere amonte
Rezolvare:
Pentru suprafața peretelui din amonte:
H
zG1 = +1m=3m
2
H
F1 =PG1 ∙A1 =zG1 ∙γapa ∙A1 = +1m ∙γapa ∙b∙H
2
N
F1 =3.00m∙9810 ∙1.00m∙4.00m=117720N
m3
b∙H3
Iy1 +zG1 2 ∙A1
zC1 = = 12
Sy1 zG1 ∙A1
1.00m∙(4.00m)3
+(3.00m)2 ∙1.00m∙4.00m
zC1 = 12 =3.44m
3.00m∙1.00m∙4.00m
Figura 3.1 Perete plan vertical deversat. Vedere aval
Pentru suprafața peretelui din aval:
h
zG2 = =1.50m
2
h
F2 =PG2 ∙A 2 =zG2 ∙γapa ∙A2 = ∙γ ∙b∙h
2 apa
N
F2 =1.50m∙9810 ∙1.00m∙3.00m=44150N
m3
b∙h3
Iy2 +zG2 2 ∙A2
zC2 = = 12
Sy2 zG2 ∙A2
1.00m∙(3.00m)3
+(1.50m)2 ∙1.00m∙3.00m
zC2 = 12 =2.00m
1.50m∙1.00m∙3.00m
Rezultanta fortelor hidrostatice F1 si F2 este:
F=F1 -F2
F=117.72kN-44.15kN=73.57kN
Figura 3.2. Forțele hidrostatice
Aplicând teorema lui Varignon si ținând cont de sensul pozitiv ales rezultă :
F∙x=F1 ∙b1 -F2 ∙b2

F rezultanta fortelor hidrostatice
F1 , F2 fortele hidrostatice rezultante ce actioneaza asupra pereteloi din
amonte, respectiv din aval;
x, b1, b2 Bratele fortelor F, F1 si F2.
F1 ∙b1 -F2 ∙b2
x=
F
in care :
brațul forței F1 este:
b1 =H+1.00m-zC1
b1 =4.00m+1.00m-3.44m=1.56m
brațul forței F2 este:

b2 =h-zC2 =3.00m-2.00m=1m
117.72kN∙1.56m-44.15kN∙1.00m
x= =1.896m
73.57kN
4) Să se calculeze forța orizontală, ce trebuie aplicată la baza unei clapete
articulate in punctul A. Știind ca articulația este situata la adâncimea „H” si
clapeta este dreptunghiulara, verticala si are dimensiunile „h” si „b”
Figura 4. Clapeta articulata.
H=4.00m; h=2.00m; b=1.00m;
Adâncimea pana la centrul de greutate al clapetei este:
h
zG =H+ =5.00m
2
Rezultanta forțelor hidrostatice ce acționează pe clapeta plana este:
h
F=PG ∙A=zG ∙γapa ∙A= H+ ∙γapa ∙b∙h
2
N
F=5.00m∙9810 ∙1.00m∙2.00m=9810N
m3
Adâncimea pana la centrul de carena este:
b∙h3
Iy +zG 2 ∙A
zC = = 12
Sy zG ∙A
1.00m∙(2.00m)3
+(5.00m)2 ∙1.00m∙2.00m
zC = 12 =5.07m
5.00m∙1.00m∙2.00m
Se scrie condiția de echilibru in articulația „A”
MA =0
F∙(zC -H)-P∙h=0
F∙(zC -H)
=P
h
Rezulta forța minima de aplicat la baza clapetei pentru ca ea sa rămână in
poziția închis:
98.1kN∙(5.07m-4.00m)
P= =52.48kN
2.00m
5) Să se calculeze forța minimă orizontală ce trebuie aplicata la partea de jos a

unei stavile articulate în centrul de greutate astfel încât ea sa rămână in
echilibru.
Figura 5. Clapeta articulata in centrul de greutate
H=20m; h=4m; b=1m;
Se cunoaște adâncimea pana la centrul de greutate al stavilei plane

dreptunghiulare
zG =H=20m
Rezultanta forțelor hidrostatice ce acționează asupra superfeței

dreptunghiulare, verticale este:
F=PG ∙A=zG ∙γapa ∙A=H∙γapa ∙b∙h
N
F=20.00m∙9810 ∙1.00m∙4.00m=784800N
m3
Adâncimea pana la punctul de aplicație al forței hidrostatice rezultante este
egala cu raportul intre momentul de inerție si momentul static calculate in raport cu
axa „y”, conținuta de suprafața libera a apei ce încarcă superfața:
b∙h3
Iy +zG 2 ∙A
zC = = 12
Sy zG ∙A
1.00m∙(4.00m)3
+(20.00m)2 ∙1.00m∙4.00m
zC = 12 =20.067m
20.00m∙1.00m∙4.00m
Pentru ca stavila sa rămână in poziția verticală se pune condiția ca momentele
de rotire date de cele doua forte sa fie egale:
MG =0
h
F∙(zC -H)-P∙ =0
2
2∙F∙(zC -H)
=P
h
Rezulta forța minima ce trebuie aplicată pentru a tine stavila in echilibru:
2∙784.8kN∙(20.067m-20.00m)
P= =26.29kN
4m
6) Care este nivelul maxim la care se poate ridica apa în lac fără deschiderea
clapetei. Clapeta este articulata la nivelul centrului de greutate si este blocata
rotirea in senul invers acelor de ceasornic
h=2.00m; b=2.00m;
Stavila se deschide când rezultanta forțelor F acționează deasupra punctului

B, când 𝒛𝑪 < 0.2𝑚
b∙h3
zC = 12
(H+1)∙h∙b
2.00m∙2.00m3
0.2m= 12
(H+1)∙2.00m∙2.00m
1
0.6m=
(H+1)
1-0.6m
H= =0.667m
0.6m
1. Sa se calculeze presiunea hidrostatica si absoluta pe in punctele 1 si 2 situate
într-un lac de cumulare știind ca adâncimea lacului este de 40 de metri si presiunea
atmosferica este normala, punctul 1 este situat pe fundul lacului si punctul 2 la 20 de
metri adâncime. Presiunea atmosferica normala este 1 atmosfera fizica si greutatea
specifica a apei este 𝛾 = 9810
Figura 1.1
Rezolvare:
 pentru punctul 1:
Adâncimea punctului 1 este ℎ = 20𝑚. Presiunea hidrostatica sau presiunea
relativa in punctul 1 este:
N N
P =γ ∙ h = 9810 ∙ 20m = 196200
m m
Presiunea absoluta in punctul 1 se obține considerând presiunea atmosferica
normala presiune de referința la suprafața libera a apei din lac. Transformând
presiune atmosferica din atmosfere fizice in se obține
𝑁
𝑃𝑎𝑡 = 101325
𝑚2
P =P +γ ∙h =P +P
N N N
𝐏𝟏𝐚𝐛𝐬 = 101325 + 9810 ∙ 20m = 297525
m m m
 pentru punctul 2:
adâncimea punctului 2 este ℎ = 40𝑚
.
N N
𝐏𝟐𝐡𝐢𝐝𝐫 = γ ∙ h = 9810 ∙ 40m = 392400
m m
𝐏𝟐𝐚𝐛𝐬 = P + γ ∙h =P +P
𝑁 𝑁 𝑁
𝑷𝒂𝒃𝒔
𝟐 = 101325 + 9810 ∙ 40𝑚 = 493725
𝑚 𝑚 𝑚
2. Să se calculeze presiunea pe fundul unui vas închis cu apă cunoscând

presiunea aerului de la partea superioara .
1 Plan de referinta
Figura 1.2
Scriem ecuația fundamentala a hidrostaticii:

𝑃 +𝛾 𝑧 =𝑃 +𝛾 ∙𝑧
Raportat la planul de referința ales ecuația fundamentala devine:
P +γ 0=P +γ ∙2
Presiunea in punctul 2 este egala cu presiunea aerului închis la partea superioara a
bazinului închis:
P = P = 50kPa
Presiunea pe fundul vasului poate fi determinata cu relația:
𝐏𝟏 = P + γ ∙ h
N N N
𝐏𝟏 = 50000 + 9810 ∙ 2m = 69620
m m m
3. Să se calculeze presiunea în punctul B cunoscând valoarea presiunii absolute
în punctul A, PAabs=98 kPa. Ce diferențe se obțin dacă se i-a în calcul greutatea
specifică a aerului.
Plan de referinta
Figura 1.3
Rezolvare:
γ ℃ = 11.8 ,γ ℃
= 9790 ,P = 98kP , h = 5.00m , h =
2.00m , h = 3.00m
Scriem legea fundamentala a hidrostaticii intre punctele A si C:

𝐏𝐂 + z γ ℃ = P + z γ ℃ (3.1)
z = 0m
z = 5.00m
Scriem legea fundamentala a hidrostaticii intre punctele D si C:
𝐏𝐂 + z γ ℃ = P + z γ ℃ (3.2)
z = 0m
z = 5.00 − 3.00 = 2.00m
Scriem legea fundamentala a hidrostaticii intre punctele A si C:
𝐏𝐃 + z γ ℃ = P + z γ ℃ (3.3)
z = 2.00m
z = 5.00m
Din ecuațiile (3.1)-(3.3) obținem presiunea in punctul B
𝐏𝐁 = P + γ ℃ ∙ h − γ ℃ ∙ h − γ ℃ ∙ h
N N N N
𝐏𝐁 = 98000 + 11.8 ∙ 5m − 9790 ∙ (5 − 3)m − 11.8 ∙ 3m
m m m m
N
𝐏𝐁 = 78440
m
Calculul presiuni în punctul B, neglijând greutatea specifică a aerului:

Din ecuațiile (3.1) si (3.3) rezulta ca 𝑷𝑪 = 𝑃 , 𝑷𝑫 = 𝑃
Rezulta astfel:
𝐏𝐁 = P − γ ∙ h
N N N
𝐏𝐁 = 98000 − 9790 ∙ (5 − 3)m = 78420
m m m
4. Dacă presiunea atmosferică este normală și temperatura este de +20°C, să se

calculeze greutatea specifică a uleiului de măsline, știind că presiunea absolută pe
fundul vasului este de 231,3kPa.
Figura 1.4
Rezolvare:
℃
γ = 8,71 ,γ = 9,79 ,γ = 133,4 , h = 1,50m , h = 2,50m ,
h = 2,90m , h = 0,40m , P = 101325 ,P = 231,3
Pentru a calcula presiunea absoluta pe fundul vasului se aduna la presiunea

atmosferica presiunile hidrostatice generate de fiecare strat in parte:
P =P +γ ∙ h + γ ℃ ∙ h + 𝛄𝐔𝐦𝐚𝐬 ∙ h + γ ∙ h
Înlocuind cu datele problemei, rezulta o ecuație de gradul I cu necunoscuta
fiind greutatea specifica a uleiului de măsline:
kN kN kN kN
231,3 = 101,3 + 8,71 ∙ 1,50m + 9,79 ∙ 2,50m + 𝛄𝐔𝐦𝐚𝐬 ∙ 2,90m
m m m m
kN
+ 133,4 0,40m
m
Rezulta greutatea specifica a uleiului de măsline:
kN N kN kN kN
231,3 − 101325 − 8,71 ∙ 1,5m − 9,79 ∙ 2,50m − 133,4 ∙ 0,40m
𝛄𝐔𝐦𝐚𝐬 = m m m m m
2,90m
kN
𝛄𝐔𝐦𝐚𝐬 = 13,47
m
5. Să se calculeze nivelul la care se va ridica apa în piezometrul închis.
Figura 1.5
Rezolvare:
γ = 9,81 , , z = 2m , P = 35kPa
P +γ ∙z = P +γ ∙ 𝐳𝟐
kN kN kN kN
35 + 9,81 ∙ 2m = 0 + 9,81 ∙ 𝐳𝟐
m m m m
kN kN
35 + 9,81 ∙ 2m
𝐳𝟐 = m m
kN
9,81
m
𝐳𝟐 = 5,57m
6. Să se calculeze denivelarea indicată de un manometru cu mercur, conectat la
un bazin, ce conține aer, ulei și apă.
Figura 1.6
Rezolvare:
℃
γ = 8,03 ,γ = 9,79 ,γ = 133,4 ,P = 30kPa
P =P +γ ∙z
P =P +γ ∙z
P =P +γ ∙z
P =P +P
P =P +P +γ ∙z
P =P +P +γ ∙z +γ ∙z
P +γ ∙ 𝐳𝟏 = P +P +γ ∙z +γ ∙z
P +P −P +γ ∙z +γ ∙z
𝐳𝟏 =
γ
kN kN kN
30 + 8,03 ∙ 3m + 9,79 ∙ 3m
𝐳𝟏 = m m m = 0,63m
kN
133,4
m
7. Într-un tub cu diametrul de 10mm cu mercur se adaugă 12ml de apă. Să
se calculeze noua stare de echilibru.
Figura 1.7
Rezolvare:
γ = 9,81 ,γ = 133,4 , d = 10mm , V = 12ml
12ml = 12 ∙ 10 mm
Aflăm necunoscuta h din ecuația de volum pentru cilindru
π∙d 4∙V
V= ∙ 𝐡 => 𝐡 =
4 π∙d
4 ∙ 12 ∙ 10 mm
𝐡= = 152,79mm
π ∙ 10 mm
P =P +γ ∙h+γ ∙L
P =P +γ ∙ (240 − L)
Egalăm cele două ecuații și aflăm necunoscuta L
P +γ ∙ (240 − 𝐋) = P + γ ∙h+γ ∙𝐋
γ ∙ 240 − γ ∙𝐋=γ ∙h+γ ∙𝐋
γ ∙ 240 − γ ∙h= 2∙γ ∙𝐋
γ ∙ 240 − γ ∙h
=𝐋
2γ
kN kN
133,4 ∙ 0,24m − 9,81 ∙ 0,153m
m m =𝐋
kN
2 ∙ 133,4
m
L = 0,11437m = 114,37mm
8. Manometrul atașat la o conductă cu apă indică valorile din figura alăturată. Să
se calculeze presiunea în punctul A.
Figura 1.8 Plan de referinta
Rezolvare:
γ = 9,81 ,γ = 133,4
P + γ ∙ z = 𝐏𝟐 + γ ∙ z
𝐏𝟐 = P + γ ∙ (z − z )
𝐏𝐀 + γ ∙ z = P + γ ∙ z
𝐏𝐀 = P + γ ∙ (z − z )
Înlocuim în cea de-a doua ecuație și aflăm necunoscuta 𝑷𝑨
𝐏𝐀 = P + γ ∙ (z − z ) + γ ∙ (z − z )
P = 0kPa
kN kN
𝐏𝐀 = 133,4 ∙ 0,30m − 9,81 ∙ 1,20m
m m
kN
𝐏𝐀 = 28,25
m
9. Un piezometru diferențial atașat la o conductă de apă înregistrează o diferența
de presiune la trecerea curentului de apa printr-o îngustare . Cunoscând denivelarea
indicata de coloana de mercur din piezometru, să se determine diferența de presiune.
Figura 1.9 Plan de referinta
Rezolvare:
γ = 9810 , γ = 133400
Scriem legea fundamentala a hidrostaticii intre straturile de separare dintre apa
si mercur la nivelul piezometrului diferențial:
P +γ ∙z =P +γ ∙z
P − P = γ ∙ (z − z ) (1)
Scriem legea fundamentala a hidrostaticii intre stratul de separare dintre apa si
mercur din stânga piezometrului diferențial si axul curentului de apa amonte de
orificiu:
P +γ ∙z =P +γ ∙z
P = P + γ ∙ (z − z )
Scriem legea fundamentala a hidrostaticii intre stratul de separare situat intre
apa si mercur din dreapta piezometrului diferențial si axul curentului aval de
orificiu:
P +γ ∙z =P +γ ∙z
P = P + γ ∙ (z − z )
Obținem un sistem de trei ecuații cu patru necunoscute, pe care-l vom rezolva
in cele ce urmează
𝐏𝟏 = 𝐏𝐀 + γ ∙ (z − z )
(−)
𝐏𝟐 = 𝐏𝐀 + γ ∙ (z − z )
𝐏𝟏 − 𝐏𝟐 = 𝐏𝐀 − 𝐏𝐁 + γ ∙ (z − z ) − γ ∙ (z − z )
𝐏𝟏 − 𝐏𝟐 = 𝐏𝐀 − 𝐏𝐁 + γ ∙ (z − z ) (𝟐)
𝐏𝟏 − 𝐏𝟐 = γ ∙ (z − z ) (𝟏)
=>
𝐏𝟏 − 𝐏𝟐 = 𝐏𝐀 − 𝐏𝐁 + γ ∙ (z − z ) (𝟐)
𝐏𝐀 − 𝐏𝐁 + γ ∙ (z − z ) = γ ∙ (z − z )
∆𝐏 = γ ∙ (z − z ) − γ ∙ (z − z )
Exprimam P − P = ∆P si obținem soluția prolemei:
N N
∆𝐏 = 133400 ∙ 0,01m − 98100 ∙ 0,01m
m m
N
∆𝐏 = 1240
m
10. Să se calculeze valoarea lui H, dacă pentru instalația din figura alăturată,
diferența de presiune înregistrata intre punctele A si B este egală cu 97,4kPa. Apa din
conducta din stânga este separata de mercurul din conducta din dreapta de o porțiune
de ulei.
Plan de referinta
Figura 1.10
Rezolvare:
γ = 8110 ,γ = 133400 ,γ = 9810
Scriem legea fundamentala a hidrostaticii intre punctul A si stratul de

separare intre apa si ulei nota cu 1
P +γ ∙z =P +γ ∙z
P = P + γ ∙ (z − z )
P = P − γ ∙ H (1)
Scriem legea fundamentala a hidrostaticii intre punctul straturile de separare
intre apa si ulei , respectiv intre ulei si mercur
P +γ ∙z =P +γ ∙z
P =P +γ ∙ (z − z )
P =P −γ ∙ 0,17m (2)
În ecuația (2) înlocuim necunoscuta P cu ecuația (1)

𝐏𝟐 = P − γ ∙ H − γ ∙ 0,17m (𝟐)
𝐏𝟐 + γ ∙ z = P + γ ∙ z
𝐏𝟐 = P + γ ∙ (z − z )
𝐏𝟐 = P − γ ∙ (0,34m + H + 0,17m) (𝟑)
Egalăm cele două ecuații (2),(3) și aflăm necunoscuta H
P −γ ∙𝐇 −γ ∙ 0,17m = P − γ ∙ (0,34m + 𝐇 + 0,17m)
γ ∙H−γ ∙ H = (P − P ) − γ ∙ (0,34m + 0,17m) + γ ∙ 0,17m
∆P − γ ∙ (0,34m + 0,17m) + γ ∙ 0,17m

H =
γ −γ
N N N
97400 − 133400 ∙ (0,34m + 0,17m) + 8110 ∙ 0,17m
H = m m m
N N
133400 − 9810
m m
Diferența de nivel căutata "H” este:
H = 0,25m

Curs 1-Merged

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs 1-Merged

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Hidraulica construcțiilor – Curs1

Obiectul hidraulicii. Scurt istoric.

- hidrodinamica ce studiază echilibrului lichidelor aflate în mişcare și a corpurilor care se

1.2 - Greutatea specifică sau volumetrică

Fluidul γ[N/m3] to C Fluidul γ[N/m3] toC

Apa distilata 9810 4 Aer uscat 12.684 0

Iar ca unităţi de măsura se folosesc:

Densitatea ρ[N·s/m4] 999.82 1000 999.72 998.15 995.11 958.34

Figura 1.1. Compresibilitatea.

unde  este un factor de proporţionalitate şi se numeşte coeficient de compresibilitate cubică,

Înlocuind în relaţia 1.9 putem scrie că:

Coeficientul de compresibilitate cubică şi modulul de elasticitate cubică, variază puţin în funcţie

β [m2/N] 5.11x10-10 4.92x10-10 4.74x10-10

ε [N/m2] 19.51x108 20.29x108 21.47x108

Figura 1.2. Variaţia vitezei într-un curent de lichid datorită vâscozităţii.

La apă, coeficienții de vâscozitate dinamică μ şi cinematică ν , variază foarte puţin cu presiunea,

μ[N·s/m2] 1784.69x106 1565.82x106 1306.45x106 1007.27x106 799.38x106 283.88x106

ν[m2/s] 1794x103 1567x103 1310x103 1011x103 804x103 296x103

1.6 Dilatarea termică

- Vo este volumul lichidului la temperatura to ;

Deoarece greutatea G şi masa lichidului M rămân constante în timpul variaţiei de temperatură,

Figura 1.4. Dilatarea termică a apei

1.8 - Tensiunea superficiala și capilaritatea

Figura 1.5. Fenomene de capilaritate.

După simplificare obţinem relaţia stabilită de Borelli:

Valorile tensiunii superficiale σ la diferite temperaturi

σ[N/m] 75.60x10-3 75.01x10-3 74.13x10-3 72.66x10-3 71.09x10-3 58.83x10-3

1.9- Absorbţia și cavitatia

1.10.- Modelul de fluid

2.1. Definirea hidrostaticii. Metode de studiu.

Figura 2.1 Natura forțelor ce acționează asupra lichidelor în repaus

2.2 Presiunea hidrostatică şi proprietățile ei

Figura 2.2. Presiunea hidrostatică.

Unde: cos  , cos  și cos  sunt cosinusurile directoare

2.3.- Ecuaţia fundamentală a hidrostaticei în câmpul gravitațional

Figura 2.4. Ecuația fundamentala a hidrostaticii

Ecuația diferențială totală a presiunii 2.10 în câmpul gravitațional, devine:

2.4.- Calculul și măsurarea presiunii hidrostatice

Posibilitatea stabilirii prin calcul a mărimii presiunii hidrostatice și a reprezentării ei grafice,

Figura2.5. Reprezentarea geometrica a presiunii hidrostatice

Legătura dintre înălțimea piezometrică hp , înălțimea totală ht și adâncimea h a punctului

Dacă po <pa presiunea în punctul M

Figura 2.6. Presiunea în punctul M: a) p0 = pa, b) po < pa şi c) p0> pa

2.5.- Forța hidrostatică exercitată de un lichid pe suprafețe plane și curbe

Fig.2.7. Rezervor de apa îngropat

Fig.2.8. Castel de apa

2.5.- A - Forța hidrostatică exercitată pe suprafețe plane

Fig.2.9. Forţa hidrostatica exercitata pe suprafeţe plane orizontale

iar forța hidrostatică rezultanta

Când rezervorul este închis și po≠pa:

Fig 2.10. Paradoxul hidrostatic.

Fig. 2.11. Forţa hidrostatică exercitată pe suprafeţe plane verticale.

Fig. 2.12. Metoda geometrică de determinarea forței hidrostatice rezultante.

p    h - este presiunea maximă la piciorul taluzului;

Fig 2.13. Presiunea hidrostatica pe suprafețe plane oarecare

Forța elementară hidrostatică ce apasă pe fâșia dA:

Ținând seama că z  z ' sin 

poate scrie: S y  z 'G  A , rezultă că:

F    sin   S y    sin   z ' G  A (2.37)

Forța hidrostatică rezultanta ce apasă pe suprafața stăvilarului, A=b·h și ordonata punctului ei de

În primul caz s-au obținut aceleași rezultate ca și în metoda geometrica, 2.29.

Se cere să se stabilească forța hidrostatica rezultanta și ordonata punctului ei de aplicație când în

Fig. 2.15. Forţa hidrostatică pe suprafeţe plane triunghiulare.