Ministerul Educației al Republicii Moldova

Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea Relații Internaționale Științe Politice și Administrative
Departamentul Relații Internaționale

Lucru individual

Notiunea și normele dreptului umanitar

Realizat: stud. Anul II, la frecvență redusă, Cemortan Elena

Coordonator: dr.conferințiar Borș Vladimir

Chișinău, 2018
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

Introducere

Dreptul internațional umanitar este una din ramurile importante ale dreptului
internațional public, mai ales în contextul actual cînd metodele și mijloacele de luptă
devin tot mai sofisticate și cu o putere tot mai mare de distrugere. Se poate spune că
războiul devine din ce în ce mai productiv afectînd un număr tot mai mare de bunuri
și persoane, creînd probleme majore care pun în discuție însăși omenirea și viitorul
ei. Folosirea într-un război actual al mijloacelor și metodelor ce sunt cele mai
perfecționate la ora actuală, nu ar duce la nimic altceva decît la autodistrugere.
Lumea contemporană nu mai are de ales între pace și război, ci între pace și
sinucidere. Dreptului internațional umanitar nu este un substitut al păcii el este o
mărturie a rațiunii și a speranței de a stăpîni forța și îndurarea. Pe măsura
perfecționării mijloacelor și metodelor de luptă, devenite tot mai amenințătoare,
dreptul internațional umanitar și-a extins aria de protecție la întreg patrimoniul
spiritual al umanității, la noi categorii de persoane, la mediul ambiant, bineînțeles
fără a neglija domeniul său tradițional stoparea exceselor de violență armată. Pe
masura extinderii sale, prin cuprinderea unor norme de protecție a drepturilor
omului, el tinde să devină un adevarat drept umanitar, asigurînd respectul persoanei
umane. Actualitatea acestei teme sau problematica umanitară este dezbătută în
prezent în seminarii, mese rotunde, lucrări la diferite niveluri etc, de către organizații
internaționale umanitare, societăți academice, personalități științifice, în ideea de a
adapta normele și principiile dreptului internațional umanitar la imperativele lumii
contemporane.

2
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

Dreptul internaţional umanitar- noțiuni generale

Dreptul internaţional umanitar reprezintă un ansamblu de reguli care din

considerente de ordin umanitar caută să limiteze efectele unui conflict armat.
Dreptul internaţional umanitar protejează acele persoane care nu participă sau care
nu mai participă la ostilităţi şi restricţionează mijloacele şi metodele de război. De-
a lungul timpului, regulile referitoare la dreptul conflictelor armate s-au referit în
mod special la aspecte privind protecţia victimelor conflictelor armate şi protecţia
bunurilor culturale în caz de producere a unui conflict armat. Dreptul internaţional
umanitar este de asemenea cunoscut sub denumirea de dreptul războiului sau dreptul
conflictelor armate. Precizăm că problematica războiului, a modului de purtare a
conflictelor armate, a fost abordată încă din antichitate şi a continuat să se reflecte
în lucrările de specialitate ale diferiţilor jurişti (Hugo Grotius, Dreptul războiului şi
păcii), în documentele cu caracter internaţional (Declaraţia de la Petersburg din
1868, primul document internaţional care stabileşte anumite limite de folosire a unor
tipuri de arme), Convenţiile de la Haga din 1899, respectiv 1907, Convenţiile de la
Geneva din 1949, precum şi în eforturile întreprinse de state pe plan intern şi
internaţional de gestionare a problemelor de drept internaţional umanitar şi de
cooperare în acest domeniu. Acest din urmă aspect s-a concretizat în constituirea
unor comisii naţionale de drept internaţional umanitar şi în cooperarea între aceste
organisme şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii.1
Dreptul internaţional umanitar reprezintă ansamblul de reguli de drept
convenţionale şi cutumiare aplicabil relaţiilor între state, precum şi relaţiilor dintre
state şi alte subiecte de drept internaţional şi intern, aplicabil conflictelor armate

1
D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa S.R.L., Bucureşti, 1997;

3
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

interne şi internaţionale şi care tinde, din motive umanitare, spre limitarea efectelor
acestor conflicte.

Rolul dreptului internaţional umanitar

Dreptul internaţional al conflictelor armate, cum mai este denumit dreptul

internaţional umanitar, deşi este un corp de reguli juridice cu o istorie recentă, deţine
rădăcini mult mai vechi. Astfel, chiar în trecutul foarte îndepărtat, unii comandanţi
militari ordonau propriilor trupe să cruţe viaţa soldaţilor capturaţi (de exemplu, în
China antică), pe cea a femeilor, a copiilor ori a altor persoane care nu au participat
la ostilităţi. De asemenea se proceda la schimbul de prizonieri. Iniţial, astfel de
practici erau lăsate, în întregime, la discreţia învingătorului şi se bazau, mai degrabă,
pe considerente de moralitate şi de umanitate Şi astăzi, tratatele internaţionale în
materie folosesc, cu rol completiv, cutuma, fiind bine cunoscute, pentru trimiterile
pe care le fac, în mod explicit, la dreptul cutumiar, formulări de genul „legile şi
obiceiurile războiului, aşa cum sunt recunoscute acestea de naţiunile civilizate” sau
„principiile dreptului internaţional, aşa cum acestea rezultă din cutuma stabilită
între naţiunile civilizate, legile umanităţii şi dictatele conştiinţei publice” [art. 1 alin.
(2) din Protocolul I din 1977]. Cele două direcţii, devenite astăzi cea mai cunoscută
diviziune aplicabilă în materia dreptului internaţional umanitar, au fost conturate
încă din anii 1860.2 Astfel, în anul 1864, la Geneva, se adoptă o convenţie prin care
este vizată protecţia soldaţilor răniţi pe câmpul de luptă. În 1863, şi respectiv 1868,
la Washington, respectiv la Sankt Petersburg, un alt demers, distinct ca şi conţinut,
conduce la adoptarea unui cod, cunoscut sub denumirea de Codul Lieber, respectiv
a unei declaraţii prin care sunt interzise gloanţele explozibile. Cele trei instrumente
menţionate constituie baza pe care se vor clădi şi dezvolta, mai târziu, dreptul de la

2
Stelian Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001;

4
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

Geneva (un corp de reguli juridice reflectat în tratate şi preocupat, cu precădere, de

protecţia persoanelor care au căzut în mâinile adversarului, fie că este vorba de
prizonieri de război ori de populaţia civilă afectată de ostilităţi) şi, respectiv, dreptul
de la Haga (acel corp de reguli juridice prin care combatanţii au încercat să limiteze
mijloacele şi metodele de purtare a războiului). Se poate, aşadar, observa că,
originile dreptului de la Haga, nu sunt, de fapt, la Haga ci la Sankt Petersburg şi
Washington, însă denumirea dreptul de la Haga s-a impus ca urmare a faptului că,
în cadrul Conferinţelor de pace de la Haga din 1899 şi 1907 s-a codificat cea mai
mare parte a regulilor în materie. Unii autori alătură la această distincţie clasică şi o
a treia, respectiv dreptul de la New York, care a început să se contureze, o sută de
ani mai târziu, în perioada 1960-1970, în strânsă legătură cu activitatea şi interesul
pe care Organizaţia Naţiunilor Unite a desfăşurat-o, respectiv l-a manifestat, pentru
implementarea și protejarea drepturilor fundamentale ale omului, în situaţii de
conflict armat. Din cele menţionate mai sus, reiese, cu uşurinţă, şi rolul pe care îl
îndeplinește dreptul internaţional umanitar, respectiv protecţia, prin intermediul
unor reguli acceptate expres de către state, a persoanei fizice în timpul unei situaţii
excepţionale, respectiv aceea de conflict armat. 3Practic, toate regulile, fie că rezultă
din dreptul de la Haga, Geneva sau New York au ca finalitate, în cele din urmă,
protecţia fiinţei umane. Astfel, fie că este vorba despre populaţia civilă, beligeranţi,
prizonieri de război, fie că este vorba de limitarea anumitor arme sau metode de
luptă, raţiunea finală pentru care conduita beligeranţilor este reglementată, atât de
amănunţit şi sub atât de multe aspecte, este protejarea fiinţei umane. O scurtă
analiză a celor trei diviziuni ale dreptului internaţional umanitar evidenţiază şi

3
Dr. Ionel Cloşcă. Dr. Ion Suceavă. Dreptul internaţional umanitar, Casa de editură şi presă „Şansa” –
S.R.L. Bucureşti, 1992;

5
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

valorile pe care acest corp de reguli juridice doreşte să le protejeze, în interesul

comunităţii internaţionale, în ansamblul său.

Aspecte generale privind dreptul umanitar

international

Raporturile juridice care trebuie să existe între state pe timp de război şi de pace
a preocupat mereu minţile luminate ale timpurilor. Noţiunea de dreptul războiului
utilizată cu mult în urmă, este înlocuită mai încoace cu aceea de dreptul conflictelor
armate, iar recent cu îmbinarea drept internaţional umanitar. În plan explicativ şi
logic, triada constituie un compartiment, o instituţie a dreptului international public
şi dispune de toate particularităţile acestuia.4 Dreptul internaţional umanitar al
conflictelor armate reprezintă ansamblul normelor de drept internaţional, de sorginte
cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele
survenite în situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional. Or, asemeni
dreptului internaţional public şi dreptul internaţional umanitar e mai mult unul al
coordonării decât unul al subordonării. După alţi parametri însă, dreptul internaţional
umanitar dispune totuşi de un conţinut specific mai variat şi mai complex. Şi anume:
acesta e fără un legislator concret având ca izvor convenţiile sub orice formă: tratate,
contractele organizaţiilor internaţionale ş. a., din care motiv poate fi socotit în fond
relativ anarhic şi slab instituţionalizat. Complexitatea lui se mai datorează şi
abundenţelor de reglementări, şi formulărilor nu întotdeauna clare, şi dificultăţilor
întru calificarea faptelor în baza unei sau altei norme. Dreptul la care ne referim e
consensual, stabilit prin acordul dintre state de unde şi trebuie să fie clar şi nemijlocit
aplicabil în timpul diferendelor militare, dar nicidecum pe durata examinărilor
judiciare de mai apoi. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate poate fi

4
Vasile Crețu – Drept internațional public , Editura fundației "România Mare, București, 1999;

6
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

definit ca ansamblu de norme de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau

convenţională, destinate a reglementa în mod special problemele survenite în
situaţii de conflict armat internaţional şi neinternaţional. Deşi există mai multe
definiţii ale dreptului internaţional umanitar, toate surprind esenţa dreptului
internaţional umanitar ca drept izvorât din imperativele necesităţii militare
confruntate cu nevoia de a proteja victimele conflictelor armate. 5 Conform
definiţiei pe care o propune Beatrice Onica-Jarka, dreptul internaţional umanitar
reprezintă ansamblul de reguli de drept convenţionale şi cutumiare aplicabil
relaţiilor între state, precum şi relaţiilor dintre state şi alte subiecte de drept
internaţional şi intern, aplicabil conflictelor armate interne şi internaţionale şi care
tinde, din motive umanitare, spre limitarea efectelor acestor conflicte. Obiectul
dreptului internaţional umanitar este format din: - relaţiile dintre părţile la un conflict
armat internaţional referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea
mijloacelor şi metodelor de război, la tratamentul victimelor de război şi al
populaţiilor civile; relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara
conflictului armat respectiv; relaţiile dintre părţile la un conflict armat cu caracter
neinternaţional .

Valorile protejate prin normele dreptului

internaţional umanitar

Coexistenţa paşnică a statelor, menţinerea păcii şi a securităţii colectivităţilor

umane constituie valori importante pentru întreaga comunitate internaţională şi
pentru fiecare dintre membrii săi. În plus, persoana fizică, şi chiar bunurile acesteia,
afectate de ostilităţile dintre state necesită măsuri sporite de protecţie. Preocuparea
pentru protejarea acestor valori s-a impus greu, şi relativ târziu, sub forma unor

5
Ionel Cloșcă - Dreptul Umanitar și noua ordine Internațională – Editura Militară, București, 1978;

7
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

norme juridice, adică reguli de conduită care să creeze obligaţii, nu numai în sarcina
statelor, dar şi în sarcina celor care iau parte la ostilităţi. Modul în care s-a dezvoltat
dreptul internaţional umanitar este unul particular, acesta fiind ramificat, aşa
cum am arătat, în trei direcţii principale: protecţia persoanelor în timpul
ostilităţilor, limitarea mijloacelor de luptă şi, respectiv, implementarea şi
respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Mai simplu spus: dreptul de la
Geneva, dreptul de la Haga şi dreptul de la New York.
Dreptul de la Geneva. La mijlocul secolului al XIX-lea situaţia răniţilor, fie că
aceştia proveneau din rândul populaţiei civile, ori al trupelor militare, personalului
sanitar sau auxiliar, era una precară iar războaiele napoleoniene au pus capăt chiar
unei reguli cutumiare în materie şi anume aceea de a cruţa spitalele adversarului şi a
lăsa neatins personalul medical. În plus, asistenţa medicală acordată răniţilor
rezultaţi în urma ostilităţilor era, de multe ori, lăsată la discreţia locuitorilor din
oraşele/satele în care se purtau bătăliile, era incertă şi efectuată cu mijloace
rudimentare.6

Originile dreptului de la Geneva pot fi identificate, la nivel ideologic, în lucrarea

lui Henry Dunant, O amintire de la Solferino, lucrare în care acesta a formulat
primele principii şi reguli de drept internațional umanitar şi care a servit drept
punct de plecare pentru adoptarea, în anul 1894, a Convenţiei de la Geneva privind
ameliorarea situaţiei răniţilor din forţele armate de campanie. Cele mai
importante prevederi ale Convenţiei sunt cele care stabilesc reguli precum: în
timpul războiului terestru, ambulanţele şi spitalele militare vor fi recunoscute ca
neutre, şi ca atare, respectate şi protejate de către beligeranţi, atâta timp cât ele se
limitează la desfăşurarea activităţii lor specifice, aceea de a acorda asistenţă
medicală răniţilor şi bolnavilor; spitalele nu trebuie să fie atacate iar personalul

6
Beatrice Onica-Jarka, Drept Internaţional Umanitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2010;

8
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

ambulanţelor sanitare nu trebuie să fie luat prizonier; spitalele şi ambulanţele

medicale trebuie să se bucure de aceeaşi neutralitate atunci când se află în misiune;
răniţii şi bolnavii, indiferent de beligerantul căruia îi aparţin, trebuie ridicaţi de pe
câmpul de luptă şi îngrijiţi; în scopul acordării protecției, spitalele și ambulanţele
trebuie marcate cu un semn distinctiv, care trebuie să le facă uşor identificabile.
Aceste reguli au fost perfecţionate şi extinse, ca să acopere şi o categorie aparte de
persoane, şi anume prizonierii de război, în urma Conferinţei de la Geneva din 1929,
când, la iniţiativa Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, a fost adoptată, pentru
categoria susmenţionată, un instrument convenţional distinct. Perfecţionarea
sistemului de la Geneva s-a făcut în anul 1949 prin adoptarea celor 4 Convenţii de
la Geneva care au acoperit următoarele domenii: forţele armate terestre, forţele
armate pe mare, prizonierii de război şi populaţia civilă. Ultima dintre convenţii,
referitoare la populaţia civilă, este destinată să protejeze, în special, două categorii
de civili, respectiv: civilii inamici aflaţi pe teritoriul uneia dintre părţile beligerante
şi locuitorii unui teritoriu aflat sub ocupaţie, în ambele cazuri fiind vorba despre
civili aflaţi într-o situaţie vulnerabilă, respectiv civili sub puterea adversarului.7 În
plus, Convenţiile de la Geneva din 1949 şi-au mai adus o contribuție importantă,
respectiv reglementarea cuprinsă în articolul 3 comun, care permite aplicarea și
respectarea de către state a unui set minim de reguli în cadrul conflictelor armate
fără caracter internaţional.

Dreptul de la Haga. Aşa cum am precizat şi mai devreme, denumirea dreptul de la

Haga s-a impus ca urmare a faptului că principalele instrumente convenţionale în
materia interzicerii anumitor tipuri de arme şi metode de luptă au fost adoptate în
timpul Conferinţelor de pace de la Haga, din anii 1899 şi 1907. Cu toate acestea,
„începuturile” dreptului de la Haga sunt „localizate” la Washington şi, respectiv, la

7
Irina Grigore Rădulescu, lector univ. Univ. Ecologică din Bucureşti, Drept Umanitar;

9
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

Sankt Petersburg. În anul 1863 la Washington, ca urmare a războiului civil

desfăşurat între anii 1861-1865, preşedintele SUA a promulgat ordinul intitulat:
instrucţiuni pentru guvernarea armatelor terestre ale Statelor Unite, un ansamblu de
reguli de drept intern, destinat a se aplica, strict, în cazul războiului civil menţionat.
Aceste instrucţiuni sunt numite, deseori, în doctrina de drept internaţional umanitar,
Codul Lieber, după numele celui care le-a redactat, avocatul internaţionalist Francis
Lieber şi au constituit o sursă importantă de inspiraţie pentru reglementările
ulterioare, cu caracter internaţional. Codul conţinea reguli care vizau, în principal şi
de o manieră foarte generală, modul în care trebuie conduse ostilităţile în aşa fel
încât, anumite categorii de persoane, precum civilii sau prizonierii de război, să fie
protejate sau să fie afectate cât mai puţin. Cinci ani mai târziu, în 1868, la Sankt
Petersburg, se adoptă Declaraţia cu privire la renunțarea pe timp de război la
folosirea proiectilelor explozibile cu o greutate mai mică de 400 de grame.
Declaraţia se deosebeşte de Codul Lieber, sub cel puţin două aspecte. In primul
rând, constituie un instrument de drept internaţional şi nu unul de drept intern, iar
în al doilea rând, are un obiect foarte precis de reglementare, respectiv proiectilele
explozibile cu o greutate mai mică de 400 de grame. Raţiunea care a stat la baza
adoptării actului şi, respectiv, la interzicerea acestor arme a fost aceea că, astfel de
proiectile cauzau suferinţe şi răni mult mai grave, decât ar fi fost necesar pentru
scoaterea adversarului din luptă.8 Declaraţia este importantă şi prin faptul că statele
au înţeles, faţă de progresele pe care le realizează tehnica din industria
armamentului, să proiecteze şi în viitor obligaţia lor de a concilia necesităţile
războiului cu legile umanităţii, indiferent de tipul de armă care ar putea fi la un
moment dat în discuţie. Cele două documente au constituit o bază suficient de solidă

8
Cristinel Murzea, Laura Cismaru, Drept International Umanitar Ed. Universitatii Transilvania Brasov,
2007;

10
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

pentru ca în timpul Conferinţelor de pace din 1899 şi 1907, să se codifice materia

legilor şi cutumelor războiului terestru, să interzică recent apărutele gloanţe dum-
dum9, folosirea otrăvii, a armelor otrăvite, ori a anumitor tipuri de gaze, să fie
formulată clauza Martens, să se interzică bombardarea oraşelor neapărate, lansarea
de bombe din baloane şi alte asemenea, ori să se instituie regula privind direcţionarea
atacurilor numai împotriva obiectivelor militare şi cu excluderea obiectivelor civile
etc. O altă valoare importantă, protejată prin normele dreptului de la Haga,
este proprietatea culturală. Adoptarea, în anul 1954, a Convenţiei de la Haga
privind protecţia proprietăţii culturale în timpul conflictelor armate, constituie una
dintre realizările importante produse după cel de al Doilea Război Mondial.
Proprietatea culturală a fost adusă, astfel, în sfera valorilor protejate prin normele
dreptului internaţional umanitar.

Dreptul de la New York. Această a treia direcţie de protecţie vizată de normele

dreptului internaţional umanitar este una a cărei existenţă este strâns legată de
activitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite în materia drepturilor omului, s-a conturat
relativ recent şi nu este menţionată decât de o parte a doctrinei de specialitate. În
ciuda faptului că unul dintre scopurile principale ale ONU îl constituie, conform
Cartei, prevenirea războiului, iniţial organizaţia nu a fost, deloc, preocupată de
problema dreptului aplicabil în timpul conflictelor armate. Însă, odată cu
încheierea celui de al Doilea Război Mondial, şi în strânsă legătură cu specificul
acestuia, au existat două probleme, care au constituit obiectiv de interes pentru
aceasta, respectiv: răspunderea individuală pentru crimele de război şi aspectele
legale pe care le-a pus problema utilizării bombei atomice, în atacurile de la
Nagasaki şi Hiroshima. Ambele probleme au o legătură cu dreptul conflictelor

9
Gloanţele dum-dum sunt gloanţele care se dilată sau se turtesc la impactul cu corpul uman şi cauzează
suferinţe grave şi inutile;

11
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

armate sau dreptul internaţional umanitar, astfel că tangenţial ating probleme

specifice acestei ramuri, îndreptăţind o parte a doctrinei să vorbească despre dreptul
de la New York. Cele două probleme menţionate s-au găsit repede pe masa Adunării
Generale a ONU şi au constituit doar punctul de plecare în activitatea organizaţiei
din materia dreptului internaţional umanitar, prin intermediul dreptului
internaţional al drepturilor omului. În anul 1946, Adunarea Generală a ONU, prin
Rezoluţia nr. 95 (I), referindu-se la „Principiile de la Nürnberg”, reafirmă, practic, o
serie dintre regulile juridice şi principiile formulate în Carta Tribunalului Militar
Internaţional de la Nürnberg, respectiv: principiul răspunderii penale individuale
pentru crime împotriva păcii, crime de război şi crime împotriva umanităţii;
principiul potrivit căruia poziţia oficială a unei persoane nu este o cauză de
excludere sau de diminuare a răspunderii penale individuale ori principiul potrivit
căruia ordinul superiorului nu înlătură răspunderea celui care a săvârşit fapta şi
nici nu constituie o cauză de reducere a pedepsei. Apoi, în problema utilizării
armelor nucleare, Adunarea Generală a adoptat două rezoluţii prin care a înfiinţat
Comisia Energiei Atomice şi, respectiv, a declarat că utilizarea armelor nucleare este
ilegală, din mai multe puncte de vedere. 10Demersurile ONU în această direcţie au
continuat în anii următori, fiind adoptate o serie de rezoluţii cu impact asupra
dreptului internaţional umanitar, precum cele care au vizat problemele juridice
apărute în procesul de decolonizare, a războaielor de eliberare naţională, în privinţa
mişcărilor de eliberare naţională, ori a luptătorilor de guerilă, precum şi cu privire la
interzicerea anumitor arme de distrugere în masă, precum armele chimice sau
bacteriologice.11

10
Rezoluţia AG a ONU nr. 1 (I) din 24 ianuarie 1946;
11
Rezoluţia AG a ONU nr. 1653 (XVI) din 24 noiembrie 1961;

12
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

Concluzie

Dreptul international umanitar , creație recentă a omenirii a apărut ca necesitate a

limitării efectelor distructive ale conflictelor armate, din rațiuni umanitare. Sunt
notorii marile suferințe pe care le generează războiul în rîndul populației și pagubele
imense pe care le produce. Dreptul international umanitar, creat ca un ansamblu de
norme juridice integrante în sistemul dreptului international contemporan, se dorește
a fi un attenuator al acestor suferințe și pierderi care depășesc necesitățile militare.
De la apariţia statelor, omenirea a fost preocupată să limiteze prin diferite modalităţi
rigorile războiului şi să protejeze victimele acestuia. Dacă la început, în primele
comunităţi, domnea cel mai adesea legea junglei, cu timpul, popoarele au încercat
să stabilească anumite reguli de comportament, atât cu privire la metodele şi
mijloacele de luptă cât şi cu privire la atenuarea suferinţelor şi protecţia victimelor.
Totuşi în perioada antică nu putem vorbi despre anumite reguli cu caracter umanitar
aplicabile în situaţii de conflict. În antichitate războiul purta frecvent caracter total,
învinşii fiind exterminaţi sau luaţi în sclavie. În Roma Antică, Legea celor XII Table
declară expres: totul este permis în lupta contra inamicului.

Principalul scop al dreptului internaţional umanitar îl constituie nu interzicerea

conflictului armat sau adoptarea unor reguli care ar transforma războiul într-o
imposibilitate, el trebuie să se împace cu situaţia existentă, asigurând însă ca
consecinţele diferendului armat să nu depăşească limitele determinate de necesitatea
militară. Evoluţia dreptului internaţional umanitar a fost influenţată de concepţii
religioase şi de idei filosofice. Actualele norme convenţionale de purtare a

13
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

războiului îşi au originea în primele norme cutumiare de drept internaţional, evoluţia

acestora este adesea sinuoasă şi contradictorie.

Până la Revoluția franceză din 1789, războiul a fost realizat de către armate cu
un număr mic de soldați profesioniști. Războiul a avut ca scop cucerirea de teritorii
sau modificarea echilibrului de putere. Războaiele purtate între secolele al XVII-lea
şi al XIX-lea au fost războaie de mică anvergură . Participarea directă a fost limitată
la armatele profesioniste; războaiele nu au atras națiunile beligerante în război.
Începutul dreptului internaţional umanitar modern datează de la bătălia de la
Solferino, o luptă dramatică în nordul Italiei între forţele franceze, italiene și
austriece în 1859. Un martor la măcel, omul de afaceri din Geneva Henry Dunant ,a
fost îngrozit de violența luptelor şi de soarta gravă a răniților abandonaţi pe câmpul
de luptă. La Geneva, Dunant a publicat o carte în 1862, O Amintire de la Solferino
în care a evocat toate ororile luptei şi a încercat să găsească remedii pentru suferința
la care fusese martor. El a propus constituirea Comitetului Internațional de Crucea
Roșie, organism umanitar consolidat juridic de o convenție pentru acordarea de
protecție juridică soldaților răniţi în război.

14
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

Bibliografie

1. D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa S.R.L.,

Bucureşti, 1997;

2. Stelian Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001;

3. Dr. Ionel Cloşcă. Dr. Ion Suceavă. Dreptul internaţional umanitar, Casa de
editură şi presă „Şansa” – S.R.L. Bucureşti, 1992;

4. Vasile Crețu – Drept internațional public , Editura fundației "România

Mare, București, 1999;

5. Ionel Cloșcă - Dreptul Umanitar și noua ordine Internațională – Editura

Militară, București, 1978;

6. Beatrice Onica-Jarka, Drept Internaţional Umanitar, Editura Universul

Juridic, Bucureşti 2010;

7. Irina Grigore Rădulescu, lector univ. Univ. Ecologică din Bucureşti, Drept
Umanitar;

8. Rezoluţia AG a ONU nr. 1 (I) din 24 ianuarie 1946;

9. Rezoluţia AG a ONU nr. 1653 (XVI) din 24 noiembrie 1961;
10. Cristinel Murzea, Laura Cismaru, Drept International Umanitar Ed.
Universitatii Transilvania Brasov, 2007;

15
 Noțiunea și normele dreptului umanitar

Cuprins

Introducere.................................................................................. 2
Dreptul internaţional umanitar- noțiuni generale ........................ 3
Rolul dreptului internaţional umanitar ........................................ 4
Aspecte generale privind dreptul umanitar international ............ 6
Valorile protejate prin normele dreptului internaţional umanitar 7
Concluzie .................................................................................. 13
Bibliografie ............................................................................... 15

16