CAPITOLUL I

LEGISLAȚIA UMANITARĂ INTERNAȚIONALĂ

Scopul dreptului internațional a fost descris ca înlocuind războiul printr-un sistem de

coexistență și cooperare pașnică între state (și alte subiecte de drept internațional) bazate pe
instituții, proceduri și reguli de conduită. Eliminarea războiului de către dreptul internațional a fost
un ideal îndrumător al Ligii Națiunilor. Eforturile Ligii de a înlătura războiul „curg într-un veritabil
râu de speranță”1.
De atunci, însă, dreptul internațional a devenit mult mai complex și mai diversificat. Dar
folosirea forței este încă, explicit sau implicit, una dintre preocupările sale majore. În timp ce
încerca să pună în aplicare o interzicere totală a conflictului armat, dreptul internațional modern
nu ignoră faptul că există totuși război. Abordarea sa este atât idealistă, cât și realistă. În cazul în
care interdicția împotriva conflictului armat va fi ignorată, dreptul internațional nu se transformă,
ca atare, și devine ineficient. El are un alt mijloc de a se asigura că respectivul conflict armat nu
duce la o distrugere necontrolată: legea umanitară internațională, al cărei scop este să infuzeze în
cea mai mare măsură posibilă desfășurarea războiului cu etica civilă a vieții.

1.1. Jus ad bellum și jus in bello

Dreptul internațional modern astfel - realist și pragmatic - oferă două tipuri de răspuns la
provocările războiului: un set de reguli cunoscut sub numele de jus ad bellum și altul numit jus in
bello 2. Obiectivul ambelor este limitarea războiului și reducerea suferinței provocate de acesta. Jus
ad bellum - droit à la guerre în limba franceză și în engleză „dreptul de a purta război” - se ocupă
de decizia de a recurge la război. Scopul său este limitarea recurgerii la forța militară. Pe de altă
parte, jus in bello - droit dans la guerre, în limba franceză și în engleză, „legea în război” - se aplică
odată ce jus ad bellum nu a reușit să-și atingă scopul final, ceea ce înseamnă că un conflict armat
este în curs. Se ocupă de comportamentul militar al ostilităților și scopul său este de a umaniza cât
mai mult războiul.
Jus ad bellum a suferit o schimbare revoluționară ca urmare a celui de-al doilea război
mondial. 3 Normele dreptului internațional clasic, rezultate din Pacea de la Westphalia (1648), au
recunoscut dreptul statelor, în virtutea suveranității lor, de a se angaja în război așa cum doresc.
Astfel, jus ad bellum a fost, în esență, un drum liber pentru toți. Anterior, urmând doctrinele
dezvoltate de teologi și filozofi în Evul Mediu, o distincție se făcea între războiul „drept” și
„nedrept” și doar cele dintâi erau considerate legale 4. Cu toate acestea, Carta Organizației

1 P.C. Jessup, “A Half-Century of Efforts to Substitute Law for War” Recueil des cours, Vol. 99 (1960), pp. 3 și urm.
,
2 H -P. Gasser, “International humanitarian law,” in H. Haug (ed.), Humanity for all: The International Red Cross and Red Crescent Movement, Berne/Stuttgart/Vienna, Paul Haupt,
.
1993, pp. 506.
K. Ipsen, “International Law Preventing Armed Conflicts and International Law of Armed Conflict – A
Combined Functional Approach”, in C. Swinarski (ed.), Studies and Essays on International Humanitarian Law and
Red Cross Principles in Honour of Jean Pictet, Geneva/The Hague, CICR/Martinus Nijhoff, 1984, pp. 349 și urm.
3
Vedeți în acest context M. Byrer, War Law – Understanding International Law and Armed Conflict, New York, Grova
Press, 2005; M. Walzer, Arguing about War, New Haven and London, Yale University Press, 2005, pp. 3 și urm.
4
Gânditorul umanist Hugo Grotius a identificat trei cauze „juste” pentru recurgerea la război: legitimă apărare,
recuperarea proprietății și pedepsirea pentru crime. Dar, de asemenea, el, fără echivoc, a limitat circumstanțele în care
recurgerea la război era permisă (De Jure Belli ac Pacis, Second Book, Chapter 1-II, 1625).
Națiunilor Unite, pentru prima dată în istorie, a interzis - ca regulă generală - amenințarea sau
utilizarea forței în relațiile internaționale. Utilizând sistemele juridice interne ca model, autorii
Cartei au acordat Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite un monopol privind
utilizarea corectă a forței la nivel internațional5. În afară de forța militară exercitată sau sancționată
de acel organism, singura acțiune militară a unui stat împotriva unui alt stat considerată legală este
cea care se desfășoară în cadrul legitimei apărări.
Spre deosebire de jus ad bellum, dezvoltarea jus in bello a fost consecventă. 6 De fapt, jus
in bello este una dintre cele mai vechi ramuri ale dreptului internațional. Limitează alegerea
mijloacelor și metodelor de război și protejează persoanele afectate de ostilități. 7 Jus in bello sau
dreptul internațional umanitar este cel mai important corp al dreptului internațional aplicabil în
conflictele armate. Astăzi se aplică nu numai la conflictele armate internaționale, ci și la războaiele
civile (conflicte armate non-internaționale). În decizia sa în cazul Tadic (1995), Tribunalul Penal
Internațional pentru fosta Iugoslavie a oferit această definiție a unui conflict armat:
“Un conflict armat există ori de câte ori se recurge la forța armată între state sau violența
armată prelungită între autoritățile guvernamentale și grupurile armate organizate sau între
astfel de grupuri într-un stat.”8
În timp ce în doctrina oarecum depășită a „războiului just”, drepturile și îndatoririle
beligeranților depindea de întrebarea dacă cauza lor era „dreaptă” sau „nedreaptă„, jus in bello nu
este legat sau dependent de regulile referitoare la inițierea ostilităților. Nu este afectat de o încălcare
a jus ad bellum. Reglementează războiul, indiferent dacă un anumit război este „just”. În cadrul
jus in bello, toate părțile la un conflict au aceleași drepturi și sunt obligate să respecte aceleași
obligații. 9 Regulile de război fac apel la restrângere chiar și atunci când un adversar a comis
atrocități sau când un stat a făcut obiectul unui atac nedrept și, prin urmare, este reticent să se
rețină10. Un motiv pentru separarea strictă a celor două regimuri juridice 11 - jus ad bellum și jus in
bello - este că adesea este dificil să se decidă care folosire a forței este „justă” sau legală și care
este „nedreaptă” sau ilegală. Poate un general, un soldat, un om de stat, un politician sau chiar un
istoric să spună cu certitudine a cărui cauză era legitimă?12 Este, deci, un alt argument - nici viabil,

5 Capitolul VII al Cartei Națiunilor Unite.

6
Așa cum văd tratatele sistematice N. Ronzitti, Diritto Internazionale dei Conflitti Armati, terzo editione, Torino,
Giappichelli editore, 2006; L. C. Green, The Contemporary Law of Armed Conflict, 2nd ed., London, Manchester
University Press, 2000.
7
Pentru o descriere generală a dreptului internațional umanitar, completate de o mulțime de cazuri pertinente,
documente și materiale didactice, consultați: M. Sassòli, A.A. Bouvier and S. Carr, How does law protect in war?,
2nd edition, Geneva, International Committee of the Red Cross, 2006.
8
TPIFI, Prosecutor v. Dusko Tadic, Decizia privind propunerea de apărare pentru recursul interlocutor privind
jurisdicția din 2 octombrie 1995, nr. IT-94-1-AR72, para. 70.
9 M. Sassòli,
„Jus ad Bellum și Jus in Bello - Separarea dintre legalitatea utilizării forței și normele umanitare care trebuie
respectate în luptă: cruciale sau învechite?”, în M. Schmitt and J. Pejic (eds), International Law and Armed Conflict: Exploring the Faultlines,
Leiden/Boston, Nijhoff, 2007, pp. 242-264.
10
L. May, War Crimes and Just Wars, Cambridge, Cambridge University Press, 2007, pp. 2 and 25.
11
M. Sassòli, “Ius ad Bellum and Ius in Bello – Separarea dintre legalitatea folosirii forței și a regulilor umanitare să
fie respectată în război: crudă sau depășită? ", in M. Schmitt and J. Pejic (eds), International Law and Armed Conflict:
Exploring the Faultlines – Essays in Honour of Yoram Dinstein, Martinus Nijhoff, Leiden/Boston, 2007, pp. 241 și
urm; vezi pentru o abordare critică a distincției dintre jus in bello și jus ad bellum I. Shearer, “A Revival of the Just
War Theory?”, in M. Schmitt and J. Pejic (eds), International Law and Armed Conflict: Exploring the Faultlines –
Essays in Honour of Yoram Dinstein, Martinus Nijhoff, Leiden/Boston, 2007, pp. 1 și urm.
12 Vezi
ibid., p. 30: „Dacă este dificil pentru teoreticieni, la mai mulți ani după fapt, de a determina dacă un stat a avut
dreptate să facă un război, nu ne putem aștepta în mod rezonabil ca soldații în timpul războiului să facă o astfel de
determinare. În orice caz, soldații trebuie să respecte ordinele și, în general, au puține opțiuni.”
nici sensibil pentru a face ca aplicabilitatea legii războiului să depindă de justețea cauzei sale. Asta
pentru că ar fi absurd ca să nu spunem nedrept să considerăm protecția victimelor războiului, care
de cele mai multe ori nu au nici un cuvânt de spus în decizia de a recurge la război, depinzând de
decizia lor de a merge la război în sensul că aceasta a fost „justă”. S-ar putea adăuga că extinderea
protecției legii numai la cei care luptă pentru o „cauză bună” ar putea alimenta zelul lor pentru a
lupta și pentru a continua lupta și, astfel, pentru a dovedi că justiția este de partea lor. Un război
nu trebuie să se transforme într-un Gottesurteil, un proces de încercare. Un scriitor englez o dată:
„Cu cât obiectivul este mai ciudat, cu atât mijloacele devin mai drăgălașe”?

1.2. Origini și dezvoltare

Regulile dreptului internațional umanitar aplicabile în prezent sunt în mare parte - dacă nu
exclusiv13 – produsul culturii juridice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea14. În 1859, Henri
Dunant, cetățean elvețian, a asistat la consecințele uneia dintre cele mai sângeroase bătălii ale
secolului, la Solferino, în Italia. Trei ani mai târziu, în lucrarea sa O amintire a lui Solferino, el a
adus la cunoștința publicului larg ceea ce văzuse. Dunant - un turist, așa cum s-a descris el însuși
mai târziu - a străbătut câmpul în care armatele franceze și austriece s-au ciocnit. Șocat de suferința
soldaților răniți care se aflau abandonați pe teren, el a încercat să organizeze sătenii din apropiere
(femei și alți membri ai „societății civile”, așa cum am putea spune astăzi) pentru a-i ajuta. La scurt
timp după aceea, în 1862, Dunant a dat lumii planul său de a proteja soldații răniți și bolnavi. Dar
el nu s-a mulțumit cu filantropia. El a propus ca normele respective să fie codificate într-un tratat
internațional. Ideea lui Dunant se baza pe trei idei principale. Prima a fost convingerea sa în
capacitatea legii de a limita și de a controla violența, o convingere care era în contrast evident cu
atitudinile perioadei. A doua a fost credința lui în valori universale, cum ar fi ideea că, combatanții
inamici care au căzut în mâinile adversarului, ar trebui să fie tratați în conformitate cu aceleași
principii ca personalul militar al propriului personal (regulile tradiționale și obiceiurile de război
au cerut acest lucru numai în sfera culturală proprie, printre creștini sau musulmani, de exemplu).
Al treilea pilon - și un aspect vital al filosofiei personale a lui Dunant - a fost accentul pus pe ființa
umană individuală. Această abordare a implicat un grad fără precedent de intruziune în sfera
sacrosanctă a suveranității statului15. Dunant a fost creatorul Comitetului Internațional al Crucii
Roșii și, într-un fel, unul dintre primii și cei mai puternici precursori ai societății civile moderne.
El a fost înaintea timpului său. Lumea încă de atunci a înțeles, în parte rezultatul revoluției
drepturilor omului în dreptul internațional.

1.2.1. Dreptul de la Haga și Dreptul de la Geneva

În general, trei tipuri de motive au inspirat recunoașterea și aplicarea legii războiului în
istorie. În primul rând, propriul interes bazat pe ideea de reciprocitate: o parte dorește să aibă
propriile forțe protejate de inamic și, prin urmare, este dispusă să acorde aceeași protecție celor ale
inamicului. Există o teamă constantă că încălcările legii de către forțele proprii ar provoca
răzbunare în schimb. În al doilea rând, codurile de onoare ale combatanților: exemple care merită
menționate se găsesc în Europa în Evul Mediu, în India, sub codul Manu și în majoritatea celorlalte

13
Ideile de bază ale dreptului internațional umanitar au fost anticipate și modelate în mod substanțial de către
cercetătorii de drept internațional timpuriu, în special în epoca umanismului și în timpul iluminismului.
14
Vezi D. Schindler, “International humanitarian law: Its remarkable development and its persistent violation”,
Journal of the History of International Law, Vol. 5 (2003), pp. 165 și urm.
15
J. Pictet, Le droit humanitaire et la protection des victimes de la guerre, Leiden, A.W. Sijthoff, 1973.
culturi. Un al treilea motiv pentru recunoașterea și aplicarea legii războiului poate fi atribuit
idealurilor omenirii. Acestea au fost - și încă sunt - ideile care stau la baza dezvoltării dreptului
internațional umanitar.
Dreptul umanitar a constat inițial din două corpuri de legi: „dreptul de la Geneva”(numit
după Convenția originală de la Geneva din 1864, care în cele din urmă s-a dezvoltat în Convențiile
de la Geneva din 1949) și „Dreptul de la Haga” numit după conferințele de pace organizate la Haga
în 1899 și 1907). „Dreptul de la Geneva” se referă la protecția victimelor războiului: soldați răniți
și bolnavi, prizonieri de război și civili, combatanți care se află în luptă. În schimb, regulile care
reglementează mijloacele și metodele de luptă, majoritatea codificate de Conferința de la Haga din
1907, sunt esențiale pentru „Dreptul de la Haga”. A face o distincție clară între „Dreptul de la
Geneva” și Dreptul de la Haga” nu mai este posibilă deoarece Protocoalele adiționale I și II din
1977, care au dezvoltat în continuare și, prin urmare, au integrat cele două corpuri de drept, conțin
prevederi atât pentru protecția victimelor, cât și pentru reglementarea mijloacelor și metodelor de
război.16 Cu toate acestea, distincția este încă comună și, trebuie admisă, are o valoare didactică.

1.2.2. Aspecte specifice

Mulți juriști internaționali consideră dreptul internațional umanitar drept un domeniu de
drept foarte specializat care conține o multitudine de documente juridice și dispoziții formulate în
detaliu într-o limbă care nu este ușor accesibilă (doar Convențiile de la Geneva cuprind peste 400
de articole și numeroase anexe). Dar dreptul internațional umanitar constituie - așa cum a stabilit
Georges Abi-Saab cu mare luciditate17 – un model specific de lege, a cărui semnificație depășește
domeniul dreptului umanitar, cu numeroasele sale reguli. Există, s-ar putea spune, șase aspecte-
cheie ale dreptului internațional umanitar:
- în primul rând, persoana umană are cea mai mare valoare. Persoanele fizice sunt protejate
și asistate atunci când suferă de efectele conflictelor armate. În mod semnificativ, ființele umane
au în mod clar drepturi individuale în conformitate cu dreptul internațional umanitar. În nici un alt
domeniu al dreptului internațional nu a fost ideea exprimată într-un stadiu atât de timpuriu și atât
de clar încât, dincolo de toate considerentele tehnice, punctul de vedere al legii este acela de a servi
individul, în acest caz, victimele conflictelor armate18. Legile și obiceiurile războiului se bazează
pe valori comune - „care ne vorbesc tuturor”19. Se adresează umanității noastre comune.
Recunoaște luptătorul rănit ca ființă umană și cineva care are nevoie de ajutorul nostru, chiar dacă
el sau ea aparține inamicului. Fiecare luptător rănit ar putea - ca raționamentul - să fie propriul
meu tată sau copil sau altă rudă.
- în al doilea rând, în virtutea logicii lor, regulile dreptului internațional umanitar aspiră la

16
Vezi CIJ, Legality of the Threat or Use of Nuclear Weapons, Advisory Opinion of 8 July 1996, CIJ Reports 1996,
para. 75: „Aceste două ramuri ale legii aplicabile în conflictele armate au devenit atât de strâns interdependente încât
se consideră că acestea au format treptat un singur sistem complex, cunoscut astăzi ca drept internațional umanitar.
Dispozițiile Protocoalelor adiționale din 1977 exprimă și atestă unitatea și complexitatea acestei ramuri a dreptului
internațional.”
17
G. Abi-Saab, “The specificities of humanitarian law”, în C. Swinarski (ed.), Studies and Essays on International
Humanitarian Law and Red Cross Principles in Honour of Jean Pictet, Geneva/The Hague, CICR/Martinus Nijhoff,
1984, pp. 265 și urm.
18
Putem găsi această idee în scrierile chiar și celor mai vechi medici internaționali. Încheind lucrarea sa faimoasă, De
Jure Belli ac Pacis, Hugo Grotius preciza: “(…)în urmărirea războiului nu trebuie să fim niciodată furioși până acum,
ca să ne despărțim de natura și dispozițiile oamenilor.” (Third Book, Chapter 25- II, tradus de A. C. Campbell, Londra
1814).
19
R. Higgins, op. cit., p.
universalitate. Acestea sunt aplicabile nu numai în cadrul unei comunități speciale a națiunilor sau
în cadrul altor comunități bazate pe valori comune, ci și pe granițe culturale și geografice și chiar
pe linii de luptă. Este important de menționat că normele dreptului internațional umanitar sunt
norme minime care trebuie respectate în privința unui adversar. Această aspirație la universalitate
este însoțită de aprobarea aproape universală a regulilor DIU: aproape fiecare stat a acceptat
instrumentele-cheie ale acestui corp de lege.
- în al treilea rând, dreptul internațional umanitar s-a dezvoltat într-un sistem de reguli
obiective care s-au îndepărtat de baza contractuală anterioară și este în prezent condus de propriul
său scop intrinsec. Un principiu fundamental este prevăzut în articolul 1 comun celor patru
convenții de la Geneva (articolul 1 comun): prevede că dispozițiile convențiilor trebuie să fie
respectate „în toate circumstanțele”20. Aceasta înseamnă că, în conformitate cu convențiile, statele
sunt obligate să renunțe la reciprocitate și la represalii, ambele fiind de mult timp mijlocul de a
pedepsi încălcările legii. Dar în DIU ambele sunt acum interzise 21.
- în al patrulea rând, aceleași reguli jus in bello se aplică în egală măsură tuturor părților
într-un conflict: alegerea mijloacelor disponibile pentru partea atacată este la fel de limitată ca cea
disponibilă agresorului. Legile războiului impune responsabilități egale față de beligeranții legali
și ilegali.
- în al cincilea rând, regulile dreptului internațional umanitar sunt obligatorii, erga omnes 22,
ceea ce înseamnă că toate statele, chiar și cele neafectate de ostilități, pot protesta împotriva
încălcărilor și pot cere respectarea acestora. Acest principiu fundamental este prevăzut, de
asemenea, în articolul 1 comun, care obligă statele părți „să respecte și să asigure respectarea” a
prevederilor celor patru convenții de la Geneva. Prin urmare, protejarea persoanelor afectate de
război este concepută ca o problemă de interes public în cadrul comunității internaționale23.
- în al șaselea rând, normele de bază ale dreptului internațional umanitar sunt în general
recunoscute ca având un statut peremptoriu, de jus cogens24, în ierarhia normelor din dreptul
internațional. Dreptul internațional umanitar este conceput pentru a face față circumstanțelor
extreme care apar în timpul războiului. Ca și în cazul anumitor norme fundamentale ale drepturilor
omului, cum ar fi interzicerea torturii, normele de bază ale dreptului internațional umanitar nu pot
fi restricționate și nici o derogare de la acestea nu este permisă. Echilibrul dintre principii și limitări
care este inclus în mod explicit în garanțiile sistemelor drepturilor omului este, de asemenea, inclus
în prevederile dreptului internațional umanitar. Regulile dreptului internațional umanitar sunt
absolute.
Ar trebui să fie evident din cele de mai sus că dreptul international umanitar conține unele
dintre cele mai fundamentale norme ale dreptului internațional. Normele sale de bază au prioritate
față de toate celelalte considerente juridice, depășind unele dintre cele mai vechi principii ale

20
L. Boisson de Chazournes și L. Condorelli, „Articol comun 1 al Convențiilor de la Geneva revizuit: Protejarea
intereselor colective,” International Review of the Red Cross, Vol. 82, No. 837 (2000), pp. 67 și urm.
21
T. Meron, „Umanizarea dreptului umanitar”, American Journal of International Law, Vol. 94 (2000), pp. 247 și urm.
22
J.A. Frowein, „Reacțiile nu au afectat direct statele în cazul încălcării dreptului internațional public”, Recueil des
cours, Vol. 248 (1994), pp. 345 și urm.
23
L. Boisson de Chazournes și L. Condorelli, op. cit., p.54.
24
L. Condorelli, A.-M. La Rosa și S. Scherrer (eds), The United Nations and International Humanitarian Law, Lucrări
ale simpozionului internațional care a avut loc cu prilejul celei de-a 50-a aniversări a Organizației Națiunilor Unite -
Geneva, 19-21 octombrie 1995, Paris, Editions Pedone, 1996. A se vedea și TPIFI, Prosecutor v. Kupreskic, Hotărârea
din 14 ianuarie 2000, cauza nr. IT-95-16-T, par. 520: „(...) cele mai multe norme ale dreptului international umanitar,
în special cele care interzic crimele de război, crimele împotriva umanității și genocidul, sunt, de asemenea, norme
peremptoriale ale dreptului internațional sau jus cogens, adică ale unui caracter nepermis și imperative”.
relațiilor internaționale și încorporând valori universale. De la apariția sa, dreptul international
umanitar a avut un efect progresiv asupra dezvoltării dreptului internațional; de asemenea, a
anticipat apariția individului ca subiect al dreptului internațional. În cadrul dreptului internațional,
unele norme sunt mai importante decât altele; dar toate acestea au prioritate față de prevederile de
bază ale dreptului international umanitar. Prin urmare, ar fi tentant să ne întrebăm dacă fac parte
dintr-un nucleu constituțional în dreptul internațional25. În acest moment, trebuie reamintit faptul
că dreptul international umanitar a contribuit la progrese importante în dreptul internațional. Dar
natura schimbătoare a conflictului ne cere să reconsiderăm din nou și din nou prevederile dreptului
umanitar internațional. Vom menționa acum acum trei dihotomii care stau la baza și modelează
dreptul internațional umanitar și tensiunile din acest corp de lege.

1.3. Trei dihotomii fundamentale

1.3.1. Conflictele armate „internaționale” și „non-internaționale”26

Dreptul internațional umanitar își are originea în războaiele dintre state sau „conflictele
armate internaționale”, mai ales în bătălia de la Solferino, care a fost deja menționată ca locul de
naștere al dreptului internațional umanitar modern. S-a dezvoltat în continuare în urma războaielor
ulterioare - războiul germano-francez din 1870/1, de exemplu, și ambele războaie mondiale.
Totuși, odată cu trecerea timpului, forma conflictelor armate s-a schimbat dramatic. Astăzi, câteva
conflicte armate au un caracter pur internațional și nu mai au loc pe câmpuri de luptă clar
delimitate. Cele mai multe conflicte armate în zilele noastre sunt interne sau hibride -
interne/internaționale - în caracter27. În ciuda acestei dezvoltări, normele privind conflictele armate
internaționale rămân mult mai elaborate decât cele destinate să reglementeze conflictele armate
non-internaționale: ele sunt mai precise și mai sofisticate. Acest dezechilibru este în prezent
corectat într-o măsură semnificativă printr-un studiu amplu realizat de Comitetul Internațional al
Crucii Roșii de a codifica principalele reguli ale dreptului umanitar internațional cutumiar.
Deoarece aceste reguli sunt în general aceleași pentru ambele tipuri de conflicte armate, linia care
le desparte este din ce în ce mai neclară 28.
Aceasta este o evoluție favorabilă. Aceasta înseamnă că victimele conflictelor armate non-
internaționale se pun pentru o mai bună protecție sub imperiul principiilor dreptului internațional
umanitar. Este, de asemenea, o dezvoltare rezonabilă. Este vorba doar de protejarea persoanelor
afectate de ostilități în funcție de caracterul conflictului? Ființele omenești merită aceeași protecție,
indiferent dacă sunt afectate de o bătălie care are loc într-o țară sau în afara granițelor. Acesta este
motivul pentru care Consiliul de Securitate și alte organisme internaționale, atunci când solicită
respectarea dreptului internațional umanitar, nu acordă atenție clasificării juridice a unui conflict 29.
Și acesta este motivul pentru care Tribunalul Internațional Penal pentru fosta Iugoslavie a refuzat

25
Vezi D. Thürer, „Legea umanitară internațională ca nucleu al unei ordini constituționale mondiale minime”, ibid.,
Völkerrecht als Fortschritt und Chance – Grundidee Gerechtigkeit – Band 2, Zurich/Baden-Baden, Dike/Nomos, 2009
, pp. 679 și urm.
26
Pentru mai multe detalii, vezi mai jos Capitolul trei.
27
D. Schindler, „Diferitele tipuri de conflicte armate în conformitate cu Convențiile și protocoalele de la Geneva”,
Recueil des cours, Vol. 163 (1979), pp. 117 și urm.
28
L. Doswald-Beck și J-M. Henckaerts (eds), Customary International Humanitarian Law, Cambridge, Cambridge
University Press, 2005; A. Zimmermann, „Eficacitatea utilizării juridice a violenței militare - aspecte selectate ale
aplicabilității și coerența sistemică a dreptului internațional umanitar”, în Zimmermann / Hobe / Odendahl / Kieninger
/ King / Marauhn / Thorn / Schmalenbach, Moderne Konfliktformen – Humanitäres Völkerrecht und privatrechtliche
Folgen, Heidelberg, C.F. Müller, 2010, pp. 7 și urm.
29
Vezi mai jos Capitolul VI.
să aplice standarde diferitelor tipuri de conflicte 30.
Cu toate acestea, guvernele sunt reticente în a accepta constrângeri în suprimarea
rebeliunilor. Ei doresc să aibă o mână liberă în ceea ce ei consideră o „afacere internă”. Această
atitudine este de înțeles, deși este puțin vizibilă. Am văzut deja cum, în secolul al XIX-lea și în
prima jumătate a celui de-al douăzecilea, când a fost elaborat dreptul internațional umanitar pentru
a reglementa „războaiele internaționale”, comunitatea statelor a acceptat să respecte dispozițiile
sale, indiferent dacă a fost gândită cauza unui actor dacă ar fi ilegitimă sau „nedreaptă”. Această
concepție a dreptului internațional umanitar a fost facilitată de trei perspective. În primul rând,
nimeni nu poate stabili în mod sigur dincolo de întrebare a cărui cauză este legitimă și a cărei cauză
nu este. În al doilea rând, nerespectarea dreptului internațional umanitar și utilizarea forței brute
de către o parte sunt susceptibile de a provoca represalii de cealaltă parte. În al treilea rând, un
sistem juridic bazat pe neutralitate și imparțialitate tinde, prin însăși existența sa, să cauzeze ură,
sentimente de umilire și răzbunare și alte emoții similare. Același raționament ar trebui să se aplice
războaielor interne. Din punctul de vedere al guvernului, o revoltă este întotdeauna ilegitimă. Dar
această atitudine nu poate fi folosită pentru a justifica alegerea mijloacelor și metodelor folosite
împotriva rebelilor. Și nu trebuie să limiteze sfera de protecție acordată în mod obișnuit victimelor
conflictelor armate. Semnificația care a dispărut din această primă dihotomie în legile războiului
trebuie, prin urmare, să fie binevenită.

1.3.2. Combatanți și Non-combatanți

O altă distincție tradițională în dreptul internațional umanitar se poate regăsi și în alte două
dihotomii: între combatanți și non-combatanți și între obiective militare și obiecte civile. Aceste
două distincții există pentru a limita desfășurarea războiului, pentru a proteja civilii și obiectele
civile. Dar realitățile războiului modern înrăutățesc din ce în ce mai mult diferențele pe termen
lung dintre aceste categorii: devine din ce în ce mai dificil să se distingă unul de celălalt. De
exemplu, este doar soldatul care folosește arma un combatant sau ar trebui ca persoana care
operează sistemul informatic relevant, care livrează materiale de război sau informații etc, să intre
în această categorie? Este, după cum vom vedea, una dintre principalele provocări ale dreptului
internațional umanitar contemporan de a arunca mai multă lumină asupra acestei zone de
delimitare a diferitelor tipuri de statut în dreptul umanitar, prin elaborarea de definiții mai clare și
aplicarea acestora în cazul persoanelor și al activităților în condițiile schimbătoare ale războiului
modern.
În multe cazuri, însă, nu există nicio îndoială cu privire la statutul civil al victimelor
războiului. Unul dintre principalele scopuri ale dreptului internațional umanitar modern este
protecția civililor. În războaiele europene din secolul al XIX-lea și în primii ani ai secolului al XX-
lea, majoritatea victimelor erau soldați. Aceasta a început să se schimbe la mijlocul secolului al
XX-lea31. Dispozițiile celei de-a patra Convenții de la Geneva din 1949 au fost un răspuns la
numărul uluitor de decese civile din timpul celui de-al doilea război mondial. Chiar și așa, în cele
mai recente războaie, multe dintre ele cu caracter non-internațional, civilii par să suporte o parte
și mai mare din povara războiului. În unele cazuri, se declară că civilii au reprezentat aproximativ

30 Vezi
R. Kolb, Jus in bello: Le droit international des conflits armés, Basle, Helbing și Lichtenhahn, 2003, pp. 43 și
urm.
31
De exemplu. în timpul celui de-al doilea război mondial: dintr-un total morți estimat, de la 50 de milioane la peste
70 de milioane, civilii uciși au variat de la 40 la 52 de milioane, dintre care 13 până la 20 de milioane de la războaie
și foamete.
90% din totalul deceselor32. Prin urmare, ne putem întreba cum cei care nu participă direct la
ostilități pot fi mai bine protejați. Și ar putea fi rezonabil să ne întrebăm și dacă dreptul internațional
umanitar a eșuat și în prezent nu reușește în misiunea sa de a proteja civilii de cele mai grave
consecințe ale războiului.

1.3.3. Actori și moduri de implementare

În ceea ce privește actorii, trebuie menționat faptul că dreptul internațional umanitar se
aplică, în primul rând, „părților” în conflictele armate, care includ actorii militari nestatali.
Abilitatea de a străpunge „voalul” suveranității și de a ajunge direct la grupuri organizate în
interiorul statelor este unul dintre punctele forte speciale ale dreptului internațional umanitar în
comparație cu legea drepturilor omului. De asemenea, structura instituțională este diferită pentru
cele două sisteme juridice. CICR joacă rolul predominant în dreptul internațional umanitar.
Delegații săi nu sunt doar „lucrători sociali pe câmpul de luptă„, ci troisième combatants (Niklas
Luhmann) sau „al treilea combatant”33. Și este mandatată de comunitatea internațională cu sarcina
de a dezvolta dreptul umanitar internațional și de a monitoriza aplicarea acestuia; este, în acest
scop, recunoscut ca subiect al dreptului internațional sui generis34. CICR este considerată
„gardianul” dreptului internațional umanitar. Cu toate acestea, s-a alăturat și este susținut de un
număr tot mai mare de jucători în domeniu: de exemplu, alte componente ale Mișcării Crucii Roșii
Internaționale și Semilunii Roșii (Societățile Naționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie și
Federația Internațională a Crucii Roșii și Societățile Semilunei Roșii), ONG-uri precum Médecins
Sans Frontières, Oxfam, Amnesty International și Human Rights Watch. Toate aceste organizații
participă, în diverse moduri și în diferite grade, la protejarea și asistarea victimelor războiului.
Funcțiile centrale ale CICR rămân aceleași: monitorizarea condițiilor de detenție și acordarea de
ajutor umanitar victimelor conflictelor armate. Este unul dintre scopurile principale ale CICR și
ale altor actori umanitari de a avea acces la victime. Una dintre provocările cu care se confruntă
astăzi CICR este definirea și realizarea rolului său specific într-un domeniu de creștere și
aglomerare rapidă a actorilor umanitari. 35
Sprijinul pentru punerea în aplicare a dreptului internațional umanitar crește în mod
semnificativ: este asigurat de un cadru juridic care se dezvoltă rapid. În afară de diferitele
mecanisme juridice și disciplinare create în cadrul legislației interne, instituțiile internaționale
precum tribunalele pentru crime de război și instanțele pentru drepturile omului sau instituțiile
similare, precum și o varietate de organe și proceduri politice stabilite în cadrul organizațiilor
internaționale, devin tot mai importante. Am dori să menționăm o metodă specifică pentru a face
ca standardele internaționale de drept umanitar să funcționeze: conceptul de „spațiu umanitar„ este
văzut sub forma unei piramide. Regulile obișnuite ale dreptului umanitar internațional (normele
obișnuite) formează baza piramidei și principiile „independenței”, „imparțialității” și
„neutralității” zidurile sale. Curtea Internațională de Justiție a plasat-o mai formal. În cazul
Nicaragua, aceasta a declarat că actele bazate pe regulile de bază ale dreptului internațional
umanitar (articolul 3 comun) și desfășurate în conformitate cu principiile operative care tocmai au
32
De exemplu. războiul din Vietnam (1959 - 1975): numărul total de victime estimate a fost de 2,5 în timp ce 90%
dintre cei uciși în Vietnamul de Sud erau civili.
33
J.-F. Berger, Fragments of memory – Memories from CICR employees in former Yugoslavia, 1991-2001, Vevey,
l’Aire, 2010.
34
Ch. Dominicé, „Personalitatea juridică internațională a CICR”, în C. Swinarski (ed.), Studies and Essays on
International Humanitarian Law and Red Cross Principles in Honour of Jean Pictet, Geneva / Haga, CICR/ Martinus
Nijhoff, 1984, pp. 663-673.
35
Pentru mai multe detalii, consultați Capitolul șapte.
fost menționate, și anume imparțialitatea și nediscriminarea, nu pot fi caracterizate ca o ingerință
ilegală în afacerile interne ale unui stat36.

***

Permiteți-ne să încheiem acest capitol accentuând importanța conceptului de „supremație

a legii„ și afirmând încă o dată cât de depășite sunt părerile lui Cicero și ale contelui Helmuth von
Moltke, astăzi pe fundalul dezvoltării juridice moderne. Un pasaj dintr-o hotărâre pronunțată de
Curtea Supremă de Justiție a Israelului asupra legalității unei probleme delicate și foarte
controversate a acțiunilor preventive împotriva teroriștilor pune accentul în mod categoric:
„Zicala „Atunci când tunurile urlă, muzele sunt tăcute”, este bine cunoscută. O idee
similară a fost exprimată de Cicero, care a spus: „În timpul războiului legile sunt tăcute”
(inter arma silent leges). Aceste zicale sunt regretabile. Ele nu reflectă nici legea existentă,
nici legea dorită (...) Orice luptă a Statului - împotriva terorismului sau a oricărui alt
dușman - se desfășoară conform regulilor și legilor. Există întotdeauna o lege pe care statul
trebuie să o respecte (...). Într-adevăr, lupta statului împotriva terorismului nu se desfășoară
în afara legii. Ea se desfășoară în interiorul legii, cu instrumente pe care legea le pune la
dispoziția statelor democratice.”37

36
Vezi D. Thürer, „Piramida lui Dunant: Gânduri despre spațiul umanitar ”, International Review of the Red Cross,
Vol. 89, No. 865 (2007).
37
The Public Committee against Torture in Israel [et al.] v. The Government of Israel [et al.], Curtea Supremă de
Justiție a Israelului, Curtea Supremă de Justiție în calitate de Înalta Curte de Justiție, Cazul 769/02, 11 decembrie
2005, paragraful 61.
Tema 3
REGULI DE DESFĂȘURARE A CONFLICTELOR ARMATE

Timp de studiu individual estimat: 4 h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, cursantul:

- Va fi familiarizat cu procedeele prin care se declanșază ostilitățile militare.
- Va cunoaşte tipurile de combatanți precum și mijloacele și metodele de război interzise.
- Va deţine abilităţi de identificare a combatanților ilegali în conflictele armate actuale..

Cuprinsul unităţii de studiu

1. Reguli generale de conducere a ostilităţilor
2. Statutul combatanţilor
3. Reguli de angajare a forţei
4. Reguli de folosire a armelor şi a sistemelor de arme
5. Limitele operaţiilor ofensive şi defensive
 1. Reguli generale de conducere a ostilităţilor

Acea parte a dreptului conflictelor armate cunoscută sub numele de dreptul de la Haga
sau de dreptul militar internaţional are ca obiect principal de reglementare regulile de
conducere strategică, operaţională şi tactică a ostilităţilor începând cu declanşarea războiului şi
până la încetarea acţiunilor militare şi încheierea păcii. Ea se ocupă atât de definirea statului
combatanţilor, adică a persoanelor autorizate să participe în mod legal la ostilităţi cât şi a
necombatanţilor, adică a persoanelor care nu participă sau nu mai participă la conflictul armat;
astfel, în timp ce prin combatanţi se înţeleg, în general, membrii forţelor armate, necombatanţii
cuprind în primul rând civilii (definiţi în sens negativ prin faptul că sunt civili cei care nu au
statut de combatant) dar şi persoanele scoase din luptă (răniţi, bolnavi, naufragiaţi, prizonieri
de război). Dreptul constituit în principal din Convenţiile de la Haga are, de asemenea, ca obiect
regimul juridic al mijloacelor şi metodelor de război prin care, după principiul juridic că tot
ceea ce nu este interzis sau limitat expres, poate fi utilizat pentru a combate adversarul în scopul
obţinerii victoriei pe câmpul de luptă.
Adevărul este că prin unificarea în cadrul protocoalelor adiţionale din 1977 a dreptului
de la Haga cu cel de la Geneva, diferenţele dintre dreptul militar internaţional şi cel umanitar
nu mai permit o delimitare clară a regulilor militare de conducere a ostilităţilor de cele de
comportament umanitar; de altfel, această delimitare nu era consistentă şi precisă nici înainte
de 1977 deoarece, reglementând ostilităţile, dreptul de la Haga impunea cu necesitate un anume
comportament al combatanţilor faţă de persoanele protejate şi, pe de altă parte, impunând
respectarea drepturile omului în timp de conflict armat, dreptul de la Geneva conţinea şi norme
militare prin care beligeranţilor li se stabileau îndatoriri precise.
Un exemplu concludent în susţinerea afirmaţiilor de mai sus îl reprezintă codificarea
în cadrul Protocolului 1 a regulilor cutumiare privind definirea obiectivelor militare la care
trebuie să se limiteze strict atacurile concepute în timp de război; conform art. 52, în ceea ce
priveşte bunurile (căci în ceea ee priveşte persoanele obiective militare sunt combatanţii)
obiectivele militare sunt limitate la bunurile care, prin natura lor, prin amplasare, destinaţie sau
utilizare, aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, totală sau parţială,
capturare sau neutralizare în împrejurările date, oferă un avantaj militar precis. În schimb,
bunurile cu caracter civil sunt definite printr-o negaţie, în sensul că reprezintă toate bunurile
care nu sunt obiective militare şi ele nu vor face obiectul nici al atacurilor, nici al represaliilor;
este instituită şi o prezumţie juridică relativă conform căreia, în caz de îndoială, un bun care
este în mod normal afectat unei utilizări civile (lăcaş de cult, locuinţă, şcoală) trebuie considerat
a nu fi utilizat în vederea aducerii unei contribuţii efective la acţiunea militară. Bineînţeles că,
aşa după cum un civil sau o persoană protejată îşi pot pierde statutul protector dacă comit acte
de ostilitate contra combatanţilor, un bun cu caracter civil îşi va pierde imunitatea dacă este
utilizat în acţiunile militare.
Dar Protocolul 1 din 1977 merge şi mai departe cu unificarea dreptului de la Haga cu
cel de la Geneva dispunând măsuri concrete de protecţie specială a unor persoane şi bunuri de
efectele ostilităţilor cum ar fi personalul sanitar şi religios, cel al societăţilor de asistenţă şi
organismelor de protecţie civilă, refugiaţii şi apatrizii, bunurile indispensabile supravieţuirii
populaţiei civile, lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase, mediul natural etc. Mai
mult decât atât el precizează îndatoririle autorităţilor militare de a lua anumite precauţii în
planificarea şi desfăşurarea atacurilor (art.57) şi împotriva efectelor atacului (art.58), astfel
încât şi astăzi, dreptul internaţional al conflictelor armate nu este numai unul umanitar ci şi
unul al conducerii ostilităţilor militare în noile conflicte ale vremurilor pe care le trăim.
 2. Statutul combatanţilor

2.1. Persoane autorizate să comită acte de ostilitate

Deşi sunt „instrumentele” de ducere a războiului, combatanţii se bucură de protecţia
dreptului internaţional umanitar, ei fiind singurele persoane autorizate juridic să comită acte de
ostilitate împotriva adversarilor. Raţiunea acestei protecţii legale constă în faptul că ei pot fi
cel mai uşor victime ale războiului; într-adevăr, prin faptul că se află în centrul luptelor pe care
sunt autorizaţi să le poarte, membrii forţelor armate pot fi ucişi, răniţi sau pot cădea în mâinile
adversarului ce ar putea să se răzbune pe ei fie şi numai trăgându-i la răspundere pentru actele
de război comise. Pe de altă parte, din momentul în care s-a înţeles că războiul este o relaţie de
la stat la stat şi nu de la individ la individ, era necesar ca celor trimişi să lupte pentru patria lor
să li se acorde protecţia legală cuvenită; căci dacă individul se sustrage obligaţiilor sale militare
faţă de statul din care face parte, el se expune sancţiunilor prevăzute în legislaţia naţională care,
de cele mai multe ori, prevede pedepse deosebit de severe pentru sustragerea de la recrutare
sau pentru dezertare ori capitulare. Dilema în care s-ar putea găsi o persoană în astfel de cazuri
a fost rezolvată de dreptul internaţional umanitar prin punerea ei sub protecţia legilor
internaţionale în sensul că toţi combatanţii cu statut legal au competenţa de a comite împotriva
adversarilor în timp dse război acte de violenţă cauzatoare de omoruri şi distrugeri fără a fi traşi
la răspundere pe plan penal. Se ştie că violenţa, omorul sau distrugerea sunt infracţiuni
pedepsite în orice cod penal; în timp de război însă, combatanţii legali sunt abilitaţi de statul
lor să săvârşească, în anumite condiţii, astfel de fapte şi chiar în cazul capturării loe de
adversarul împotriva căruia au acţionat au dreptul la statutul lor de prizonier de război a cărui
esenţă constă în neurmărirea penală pentru actele de violenţă comise.
Prerogativele pe care le au combataţii în timp de război având asemenea consecinţe, au
impus dreptului internaţional umanitar să stabilească cu claritate categoriile de persoane care
pot lua parte în mod legal la ostilităţi şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru
recunoaşterea unui asemenea statut. În mod tradiţional, dreptul cutumiar ca şi Convenţiile de
la Haga din 1907 au stabilit că intră în categoriile de persoane autorizate să participe la ostilităţi,
cele care fac parte din armată ori miliţiile şi copurile de voluntari dacă îndeplineau următoarele
condiţii: să fie recunoscute şi autorizate de guvernul în numele căruia combat; să fie organizate
în mod ierarhic, avâd în fruntea lor un şef responsabil şi să depindă de comandamentul suprem
al armatei; să poarte un semn distinctiv fix şi vizibil de la distanţă; să poarte armele pe faţă şi
să se conformeze în operaţiunile lor legilor şi obiceiurilor războiului.
Astăzi, în definirea generală a art. 43 din Protocolul Adiţional I din 1977, combatanţii
sunt membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict cu excepţia personalului sanitar şi
religios; iar forţele armate ale unei părţi la conflict se compun din toate forţele, toate grupurile
şi toate unităţile armate şi organizate care sunt puse sub comandă care răspunde de conduita
subordonaţilor săi faţă de aceea parte chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau de
o autoritate nerecunoscută de partea adversă, forţele armate trebuie să fie supuse unui regim de
disciplină internă care să asigure respectarea regulilor dreptului umanitar şi sunt constituite şi
organizate de fiecare stat potrivit posibilităţilor şi nevoilor securităţii şi apărării naţionale, ceea
ce înseamnă că fiecare stat îşi determină singur categoriile de persoane aparţinând forţelor
armate, având însă obligaţia de a notifica includerea în forţele armate a unei organizaţii
paramilitare ori a unui seviciu însărcinat cu menţinerea ordinii (deoarece nu în toate statele
astfel de organisme fac parte din forţele armate). Astfel, legea apărării naţionale a României
prevede că forţele apărării se compun din foţele armate(armata, mari unităţi şi unităţi din
subordinea Ministerului de Interne, cele ale serviciilor de informaţii ale statului şi alte
formaţiuni de apărare organizate potrivit legii) şi forţele de protecţie (unităţile şi formaţiunile
de protecţie civilă; formaţiunile voluntare ale Crucii Roşii şi alte formaţiuni ce se vor stabili
prin lege); este evident că doar în forţele armate se găsesc combatanţii iar formaţiunile
Ministerului de Interne şi serviciilor de informaţii incluse trebuie să fie notificate celorlalte
părţi la conflict .
De fapt, în orice armată există atât combatanţi cât şi necombatanţi, fapt reliefat şi în
regulamentele militare antebelice. Combatanţii sunt persoane care pot lua parte direct la
ostilităţi prin participarea, cu o funcţie indispensabilă, la utilizarea unei arme sau a unui sistem
de armament.
Pentru ca statutul lor să fie recunoscut, combatanţii trebuie să se distingă de populaţia
civilă atunci când se angajează într-un atac sau într-o acţiune militară de pregătire a unui atac;
în acest sens, conform art. 44 al Protocolului Adiţional I şi a practicii general acceptate de state,
membrii forţelor armate permanente vor purta uniformă iar combatanţii care nu sunt membrii
ai forţelor armate în uniformă vor avea cel puţin un semn distinctiv vizibil de la distanţă şi vor
purta armele la vedere. Recunoscând că există situaţii în războaiele de eliberare naţională sau
în teritoriile ocupate în care, din cauza caracterului ostilităţilor un combatant (în special
luptătorii de guerilă, partizanii, rezistenţii) nu poate fi deosebit de civilii obişnuiţi, acesta îşi va
păstra statutul de combatant numai dacă poartă armele la vedere pe timpul fiecărei confruntări
militare şi pe timpul în care este expus vederii lor de către adversar atunci când ia parte la o
desfăşurare militară care precede lansarea unui atac la care trebuie să participe; termenul de
„desfăşurare militară” se referă la orice deplasare către punctul de unde va fi lansat un atac. În
afara membrilor forţelor armate, pe langă luptătorii de guerilă menţionaţi mai sus, se mai
bucură de statutul de combatanţi şi locuitorii unui teritoriu care nu a fost încă ocupat care, la
apropierea inamicului recurg spontan la arme pentru a combate trupele de invazie, fără să fi
avut timp să se constituie în forţe armate regulate (aşa numita levée en masse), cu condiţia de
a purta armele la vedere şi de a respecta legile şi obiceiurile războiului (art. 4 A pct. 6 din
Convenţia a III din 1949). Combatanţii pot îndeplinii misiuni şi pe teritoriile controlate de
adversar: este vorba de cercetaşii care culeg informaţii în vederea luării deciziilor militare sau
forţele de comando (speciale) care execută raiduri, acte de sabotaj şi alte atacuri în spatele
liniilor adversarului. În astfel de cazuri, recunoaşterea legalităţii misiunilor depinde de purtarea
propriei uniforme şi respectarea legilor şi obiceiurilor războiului; bineînţeles că cei îmbrăcaţi
în haine civile sau în uniforma adversarului pot fi judecaţi şi condamnaţi.
Necombatanţii sunt persoanele care fac parte din forţele armate dar, în virtutea
reglementărilor naţionale nu au misiuni de luptă; intră în această categorie juriştii, funcţionarii
şi muncitorii, militari şi salariaţi civili ai armatei şi organismelor asimilate armatei. Cu toate că
nu sunt combatanţi, având uniformă militară precum şi dreptul de a purta arme, aceştia
beneficiază toţi şi de statutul de prizonier în caz de capturare. O situaţie specială de drept
umanitar o are personalul militar al serviciului sanitar, religios al forţelor armate, nefiind
combatanţi, în cazul în care ajung în puterea adversarului ei ar trebui să fie returnaţi forţelor
armate. Totuşi, ei pot fi reţinuţi de Puterea deţinătoare pentru a acorda asistenţă prizonierilor
de război; chiar şi în această situaţie ei nu vor fi consideraţi prizonieri dar vor beneficia de
avantajele şi protecţia oferită prizonieri lor pe care îi îngrijesc medical şi îi asistă religios (art.33
din Convenţia a III-a din 1949).
Faptul că în 1949 definirea combatanţilor s-a făcut prin intermediul noţiunii de
prizonier de război, a făcut ca în categoria necombatanţilor care au dreptul la statutul de
prizonier să intre şi persoane care nu fac parte din forţele armate. Este vorba de: persoanele
care urmează forţele armate fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai
echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru
sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea armatei cu condiţia ca ele să fi primit autorizaţia
forţelor armate pe care le întovărăşesc, care le eliberează în acest scop un bilet de identitate
(art. 4 A pct.6 din Convenţia a III-a din 1949); membrii echipajelor, inclusiv comandanţii,
pi!oţii şi elevii marinei comerciale şi aviaţiei civile ale beligeranţilor care nu beneficiază de un
tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziţii de drept internaţional (art. 4.A. pct.5 din
Convenţia a III-a din 1949).
În legătură cu statutul persoanelor autorizate să participe la ostilităţi mai trebuie precizat
că fiecare stat este liber să încadreze sau nu femei în forţele sale armate, statutul de combatant
sau necombatant al acestora fiind determinat de aceleaşi principii ca în cazul bărbaţilor. În
schimb, beligeranţii trebuie să ia toate măsurile posibile pentru ca la ostilităţi să nu ia parte
direct copiii care nu au împlinit 15 ani şi, mai ales, să se abţină de a-i recruta în forţele lor
armate (art.77 din Protocolul 1 şi art.38 din Convenţia asupra drepturilor copilului din 1989).
De asemenea, aşa cum am menţionat deja, combatanţii care cad în mâinile adversarului vor fi
prizonieri de război care nu pot fi traşi la răspundere pentru participarea la acţiuni militare
legale; încălcările dreptului internaţional săvârşite de combatanţi pot fi judecate însă, în
conformitate cu legile interne ale puterii deţinătoare şi ale dreptului internaţional. În cazul în
care există dubii în legătură cu statutul de combatant sau necombatant al unei persoane care a
participat la ostilităţi, art.45 din Protocolul I instituie o prezumţie juridică în favoarea statutului
de prizonier de război până în momentul în care statutul definitiv va fi stabilit de un tribunal
competent. Oricum, un captiv nu va fi pedepsit pentru participarea sa la ostilităţi dacă nu a fost
identificat ca fiind combatant ilegal şi nu va fi pronunţată nici o sentinţă şi nici executată vreo
pedeapsă decât în urma unei condamnări pronunţate de o curte imparţială, legal constituită,
care respectă principiile general recunoscute ale procedurii juridice regulate (art.84 din
Convenţia a III -a din 1949).
În concluzie, un combatant legal este o persoană autorizată să comită acte de ostilitate
împotriva adversarilor săi din forţele armate ale inamicului; el nu este un „Rambo” care
acţionează la întâmplare ci numai pe baza legilor şi obiceiurilor războiului. Statutul său juridic
înseamnă în esenţă că poate să ucidă dar, în acelaşi timp, poate fi ucis de către adversar. Toţi
cei care nu sunt combatanţi sunt necombatanţi, unii dintre aceştia având acces la un element al
statutului juridic de combatant şi anume la dreptul de a fi considerat prizonier de război. Este
posibil ca în viitor statutul actual al combatantului să se schimbe pe măsura modificărilor care
intervin în structura, rolul şi funcţiile forţelor armate în ordinea juridică a mileniului următor.

2.2. Combatanţi ilegali

Înt:-o definiţie generală, este combatant ilegal acela care în timp de conflict armat,
deţinând arme, comite acte de violenţă ilicită împotriva adversarului. Ca atare, combatantul
ilegal nu face parte din forţele armate ale beligeranţilor dar participă la ostilităţi, fapt pentru
care el nu are dreptul la statutul de prizonier de război şi, în consecinţă, el va putea fi judecat
şi condamnat pentru actele sale de către puterea captoare. Dacă, aşa cum am arătat deja, în
concepţia art.44 par. 3 din Protocolul 1, singura condiţie care se cere unui combatant armat este
aceea de a purta armele la vedere, per a contrario, putem considera că un combatant ilegal este
acela care pe durata pregătirii şi ducerii unei acţiuni militare nu poartă armele pe faţă
participând totuşi la acţiuni împotriva adversarului. Într-o definiţie doctrinară, nu poate fi
considerat combatant (şi implicit prizonier de război) spionul, mercenarul şi criminalul de
război.
Spionii sunt persoanele care iau în mod clandestin parte la acţiunile militare, căutând,
sub pretexte înşelătoare sau în mod deliberat clandestin să culeagă informaţii de interes militar
în zona de operaţii a unui beligerant cu intenţia de a le comunica părţi adverse (art.29 din
Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907). Spionii prinşi în flagrant sunt pasibili
de a fi pedepsiţi pentru spionaj, nu fără o judecată prealabilă; totuşi, dacă a ajuns la armata de
care aparţine şi este prins după aceea de către inamic, el trebuie tratat ca prizonier fără a putea
fi tras la răspundere pentru actele anterioare de spionaj. Nu răspund definiţiei de spion militarii
nedeghizaţi care au pătruns în zona de operaţii a armatei inamice în scopul de a culege
informaţii şi nici militarii şi nemilitarii care-şi îndeplinesc pe faţă misiunea, fiind însărcinaţi să
transmită telegrame fie propriei lor armate fie armatei inamice sau indivizii însărcinaţi să
întreţină comunicaţiile între diferitele părţi ale unei armate sau ale unui teritoriu. De asemenea,
potrivit art. 46 din Protocolul I din 1977, care reprezintă sediul materiei, un membru al forţelor
armate ale unui beligerant, care este rezident al unui teritoriu ocupat de adversar şi care culege,
în folosul părţii de care depinde, informaţii de interes militar în acest teritoriu, nu va fi
considerat ca dedându-se unor activităţi de spionaj, în cazul în care, făcând aceasta, nu
acţionează sub pretexte înşelătoare sau într-un mod deliberat clandestin; în plus acest rezident
nu pierde dreptul la statutul de prizonier şi nu poate fi tratat ca spion decât în cazul unic în care
este capturat atunci când se dedă la activităţi de spionaj.
Mercenariatul este o practică veche dar astăzi reprezintă o ameninţare la adresa
stabilităţii internaţionale. În perioada postbelică, mercenarii au găsit în Africa un teren propice
pentru activităţile lor condamnabile, lista ţărilor africane care s-au confruntat cu acest flagel
fiind prea lungă pentru a fi menţionată . În ultimii ani, nici chiar Europa n-a scăpat acestui
fenomen, în conflictul din fosta Iugoslavie fiind semnalaţi mercenari luptând de partea tuturor
beligeranţilor. Acestea au fost motivele pentru care Adunarea Generală a ONU a adoptat mai
multe rezoluţii care au condus în 1989 la elaborarea Convenţiei internaţionale împotriva
recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor. Ea defineşte infracţiunea de
mercenariat, obligând statele să nu angajeze mercenari şi să colaboreze la prevenirea
infracţiunii respective, la judecarea şi deţinerea celor condamnaţi. Există şi iniţiative regionale
în combaterea mercenariatului cum ar fi Convenţia asupra mercenariatului în Africa din 1985.
În dreptul internaţional umanitar, mercenarul este considerat un combatant ilegal care
nu beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de capturare şi poate fi judecat şi
condamnat pentru încălcarea legilor războiului. Protocolul adiţional 1 din 1977 defineşte în art.
47 mercenarul ca fiind persoana care: este special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a
lupta într-un conflict armat; ia parte directă la ostilităţi; participă la ostiiităţi în vederea obţinerii
unui avantaj personal şi îi este efectiv promisă, de o parte la conflict, o remuneraţie superioară
aceleia plătite combatanţilor obişnuiţi; nu este nici resortisant al unui beligerant şi nici rezident
al teritoriului controlat de acesta; nu este membru al forţelor armate ale beligeranţilor; nu a fost
trimisă, de un alt stat decât cele beligerante, în misiune oficială în conflictul respectiv. Această
definiţie evidenţiază caracterul privat al angajamentului mercenarului, participarea directă şi
efectivă la ostilităţi, elementul de extraneitate faţă de teatrul de război ori forţele armate ale
beligeranţilor ca şi motivaţia materială a angajării. Este unanim admis faptul că nu se
încadrează în noţiunea de mercenariat punerea la dispoziţie de trupe de către o ţară aliată sau
prietenă (Divizia spaniolă "Azul" care a luptat alături de germani pe frontul de est sau
contingentele arabe din războaiele antiisraeliene), de o organizaţie internaţională (forţele de
sprijin a păcii) şi nici voluntarii străini înrolaţi în unităţi care fac parte din forţele armate ale
unui stat (Garda elveţiană în Vatican sau Legiunea străină în Franţa) . Deoarece numai
Protocolul adiţional 1 din 1977 reglementează situaţia mercenarului, opinăm că pentru
conflictele armate neinternaţionale sunt aplicabile normele din convenţiile de reprimare a
mercenariatului iar în caz de captură, dispoziţiile art. 3 comun din Convenţiile de la Geneva
din 1949, Protocolul adiţional II şi legislaţia naţională de drepturile omului.
Criminalul de război este un combatant ilegal în sensul că reprezintă o persoană (cu
sau fără statut normal de combatant) care a participat la ostilităţi militare fără a respecta una
din condiţiile fundamentale de acces la statutul de combatant legal şi anume aceea referitoare
la respectarea legilor şi obiceiurilor războiului; este evident că această violare înseamnă
scoaterea de sub protecţia legilor internaţionale, judecarea şi condamnarea autorului încălcări
lor respective. În acest sens, art. 45 par.2 din Protocolul 1 dispune că, dacă o persoană căzută
în mâinile unei părţi adverse nu este deţinută ca prizonier de război şi trebuie să fie judecată
pentru o infracţiune în legătură cu ostilităţile, ea este îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său la
statutul de prizonier în faţa unui tribunal judiciar şi să obţină ca această problemă să fie
soluţionată înainte de a se fi decis asupra infracţiunii; în astfel de situaţii, reprezentanţii Puterii
protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile în cursul cărora această problemă trebuie să fie
rezolvată, în afara cazului excepţional în care aceste dezbateri se desfăşoară cu uşile închise în
interesul securităţii de stat, când Puterea deţinătoare va informa Puterea protectoare despre
aceasta. În acest sens, chiar şi teroriştii, care sunt în mod evident în condiţiile actuale exemplul
cel mai elocvent de criminali de război, trebuie să aibă acces la garanţiile juridice oferite de
DIU, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celor deţinuţi la Guantanamo în Afganistan sau în
Irak.
Fără a fi reglementate de dreptul internaţional umanitar, statutele dezertorilor şi
trădătorilor ridică unele probleme. Conform dreptului intern al statelor, dezertorul este acela
care, având mijloace de a lupta, trece la adversar încetând lupta iar trădătorul este cel care se
pune în slujba unei puteri străine; în fapt, dezertarea se poate combina uneori cu trădarea, având
multe elemente comune. Din perspectiva dreptului umanitar se pune problema dacă în cazul
capturării unui dezertor, acestuia i se poate recunoaşte statutul de prizonier de război sau acela
de civil (în războiul din Golf au existat irakieni capturaţi care au solicitat statutul de civil în
scopul evitării repatrierii la sfârşitul ostilităţilor); sau problema unui combatant capturat care
se constată a fi cetăţean al Puterii deţinătoare pe care a trădat-o şi care s-a angajat în forţele
armate ale adversarului în mod voluntar. Doctrina n-a reuşit să dea un răspuns categoric în
această privinţă, unii autori înclinând să răspundă negativ, în sensul că un astfel de trădător nu
poate beneficia de statutul de prizonier de război iar alţii susţinând, dimpotrivă, că el se bucură
de protecţia legii internaţionale .
Companiile private militare şi de securitate (PMSC – urile) sunt, în zilele noastre,
adesea localizate în zonele de conflict armat. Ele sunt contractate pentru o gamă variată de
servicii de la operaţiuni militare până la protecţia personalului diplomatic. În ultimii ani s-a
observat o creştere în folosire a PMSC – urilor şi odată cu aceasta a crescut şi cererea pentru o
clasificare a obligaţiilor legale pertinente, rezultate din necesitatea şi obligativitatea respectării
dreptului internaţional umanitar.
La data de 17 septembrie 2008, 17 state au ajuns la un acord în privinţa documentului
Montreux, un text ce conţine reguli şi bune practici în legătură cu companiile militare şi de
securitate ce desfăşoară operaţiuni în conflictele armate. Rezultatul unei iniţiative comune din
partea Elveţiei şi a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii(CICR) lansată în 2006, acesta
reaminteşte de obligativitatea respectării dreptului internaţional umanitar de către statele care
angajază astfel de companii şi de personalul PMSC – urilor care participă la diferite tipuri de
conflicte armate.
Partea I clarifică noţiunile de State contractante, State teritoriale şi State gazdă. Pentru
fiecare categorie de State, Partea I prevede obligaţii legale pertinente în conformitate cu dreptul
internaţional umanitar.
Partea a II-a a documentului tratează mai mult aspectele tehnice privind funcţionarea
PMSC – urilor, legat de acordarea licenţelor şi mergând până la asigurarea unui control şi
supravegheri optime, astfel încât numai PMSC – urile care respecte legile şi obiceiurile
umanitare ale războiului să poată oferii servicii pe timpul unui conflict armat.
În prefaţa documentului Montreux, Statele participante invită celelalte State şi
organizaţii internaţionale să comunice susţinerea lor în faţa Departamentului Federal de Afaceri
Externe al Elveţiei.

3. Reguli de angajare a forţei

O temă viu disputată în gândirea şi practica politico-militară a ultimului deceniu este

aceea a utilizării forţei armate în managementul situaţiilor conflictuale, ceea ce a focalizat
atenţia asupra regulilor de angajare (Rules of Engagement - ROE). A intrat în cotidian ca lideri
politici, unii fără pregătire sau instruire militară, să-şi exprime opiniile asupra ROE fie la
diferite întruniri ştiinţifice fie în presă, în special dacă forţele armate ale statului respectiv
participă la operaţiuni multinaţionale militare ori de sprijin a păcii sau chiar la acţiuni de
asistenţă umanitară naţională sau internaţională. Dezbaterile asupra ROE variază în raport de
situaţia concretă, de ţara care utilizează forţa armată, de ameninţările la adresa securităţii
naţionale, dar şi de profilul specialiştilor respectivi; ele sunt alimentate de creşterea continuă a
interesului public şi a mass-media asupra acestui subiect, ceea ce reprezintă un aspect aparte a
aplicării principiului fundamental al controlului civil asupra militarilor într-o societate
democratică. Evenimente interne sau internaţionale demonstrează mereu creşterea rolului
opiniei publice în supravegherea utilizării mijloacelor violenţei armate de către autorităţile
guvernamentale fie că este vorba de forţe armate militare, paramilitare sau de rezervă, fie de
forţe de impunere a ordinii şi legalităţii.
Practic, în zilele noastre, şeful statului, în calitate de comandant suprem, nu mai
conduce direct pe câmpul de luptă forţele armate ale naţiunii şi de aceea nu mai poate lua
decizii personale la faţa locului şi la momentul potrivit pe baza considerentelor politice şi
operaţionale, aşa cum se întâmpla în trecut. El are însă în continuare responsabilitatea utilizării
mijloacelor violenţei armate şi trebuie să dispună de mijloace de a transmite comandanţilor
militari însărcinaţi cu pregătirea şi ducerea diferitelor operaţiuni instrucţiuni şi ordine clare cu
privire la folosirea forţei armate. Ca urmare a procesului de globalizare a informaţiei interesând
opinia publică, desfăşurarea şi consecinţele acţiunilor militare ajung rapid la cunoştinţa întregii
lumi. Liderii politici şi militari sunt obligaţi, de aceea, să manifeste transparenţă în luarea
deciziilor privind acţiunile militare; în cazul. în care acestea au consecinţe catastrofale, ei
trebuie să se justifice, uneori în cadrul unor procese publice, explicaţii de genul "erorii de
război" sau "pierderilor inerente ale războiului" nemaifiind admise cu uşurinţă. Puterea de foc
şi lovire a armamentelor moderne aflate la dispoziţia forţelor armate obligă la un maximum de
precizie în utilizarea lor. Îşi face loc tot mai penetrant tendinţa de a nu se mai accepta ca un
lider politic democrat să poată autoriza oricare organizaţie să folosească forţa pe care el o
consideră necesară pentru obţinerea unui rezultat dorit.
Odată cu modificarea regulilor de utilizare a forţei armate într-o societate democratică,
s-au schimbat şi misiunile armatelor. Chiar dacă apărarea naţiunii rămâne în continuare
atribuţia lor de bază, militarii trebuie să ţină cont de precizările care se fac asupra trăsăturilor
viitoarelor modalităţi de utilizare a violenţei armate şi anume: forţele armate trebuie să fie în
măsură să-şi asume tot mai mult misiuni de menţinere şi impunere a păcii; victoria se va obţine
mai ales la nivel tactic, scopurile strategice vizând crearea condiţiilor durabile de pace cu foştii
adversari; obiectivul final al viitoarelor doctrine militare nu va mai fi distrugerea adversarului
ci eliminarea rezistenţei lui şi, poate, neutralizarea, dezarmarea, pedepsirea acestuia, mergând
până la reconcilierea foştilor inamici; planurile de luptă şi operaţii vor avea tot mai mult în
vedere minimizarea pierderilor, nu numai a celor proprii ci şi ale adversarului; gândirea şi
acţiunea militară s-ar putea să se bazeze tot mai puţin pe categoriile stricte ale artei militare,
chiar şi în detalii va conta din ce în ce mai mult apărarea şi menţinerea vieţii atât la nivel
naţional cât şi la nivel internaţional; flexibilitatea şi multifuncţionalitatea structurilor militare
vor deveni la fel de importante ca şi puterea de foc ori manevra; soldatul secolului XXI va avea
probabil tot mai mult misiunea de a proteja, de a îngriji şi de a ajuta, aducându-şi astfel o
contribuţie efectivă la menţinerea armoniei între toate naţiunile". Toate acestea nu înseamnă
dispariţia pericolelor la adresa comunităţilor umane şi desfiinţarea forţelor armate, ci numai
faptul că militarii ca gestionari ai mijloacelor violenţei fizice, vor trebui să se adapteze la noi
roluri şi misiuni.
În acest context cu totul nou, ROE formulate corect şi precis furnizează comandanţilor
operaţiunilor militare orientări clare şi garanţia că respectarea lor răspunde obiectivelor apărării
naţionale eliminând opţiunile vagi ale liderilor politici. În lipsa ROE, comandanţii nu sunt pe
deplin mulţumiţi de ordinele superioare, ambiguitatea acestora afectând ambiţia de a le
îndeplini din cauză că responsabilitatea politică nu este suficient de clar departajată de
răspunderea juridică a militarilor. Parametrii clari ai ROE, exprimând voinţa autorităţilor
naţionale de conducere a forţelor armate, elimină confuziile la toate nivelurile ierarhiei militare
şi permit comandanţilor operaţiunii să se concentreze asupra îndeplinirii misiunii prin folosirea
forţei, aşa cum s-a precizat la cel mai înalt nivel. Esenţa şi eficienţa ROE se bazează pe faptul
că profesioniştii armelor acţionează pe baza dreptului intern şi internaţional, regulile de
angajare fiind întruchiparea folosirii legale a forţei. De aceea, între premisele fundamentale ale
ROE se numără: capabilităţile operaţionale ale militarilor individuali de a folosi armamentul;
consideraţiile politice şi diplomatice ale guvernului care autorizează folosirea forţei; regulile
juridice naţionale şi internaţionale care guvernează folosirea forţei de către o ţară; aplicarea lor
atât în acţiunile unui stat şi în cadrul coaliţiilor şi alianţelor militare. Acestea sunt
considerentele pentru care liderii politici şi conducătorii militari ca şi consilierii lor juridici
trebuie să-şi asume responsabilitatea elaborării şi punerii în aplicare a regulilor de angajare în
orice situaţie ce presupune folosirea armelor şi sistemelor de arme.
La nivel strategic-operativ, ROE sunt directivele pe care autorităţile publice cu atribuţii
în domeniul militar le pot stabili pentru a delimita circumstanţele şi limitele în cadrul cărora
forţele armate terestre, navale şi aeriene pot angaja acţiuni militare cu alte forţe opuse într-un
anume context politico-diplomatic şi militar, în conformitate cu dreptul intern şi internaţional
aplicabil; în acest cadru, ROE sunt o parte a procesului politic prin care forţele armate se
subordonează voinţei politice şi, în general, nu pot ti mai restrictive decât permite legalitatea.
La nivel operativ-tactic, ROE sunt regulile stabilite de comandant cu privire la folosirea
armelor şi n-ar trebui să cuprindă probleme de doctrină, tactică sau proceduri; deşi trebuie să
fie concordante cu dreptul conflictelor armate, ele nu constituie un cod al legilor şi obiceiurilor
războiului. Teoreticienii afirmă că pot fi elaborate ROE pentru starea de pace (ROE generale)
care ar controla folosirea forţei până în momentul în care se adoptă ROE specifice pentru o
anumită criză. ROE generale permit dreptul la autoapărare şi modalităţile de exercitare a
acestui drept în spaţiul terestru, maritim sau aerian. ROE speciale sunt elaborate în funcţie de
circumstanţe, pentru coni1icte armate, operaţii de alianţă sau coaliţie, acţiuni de apărare a
ordinii constituţionale, operaţiuni de menţinere a păcii ori de asistenţă umanitară; ele nu
limitează dreptul la autoapărare, dar precizează limitele utilizării armelor, atât în ofensivă cât
şi în defensivă, limite derivate din obiectivele apărării naţionale, din strategia, dreptul intern şi
internaţional cu privire la mijloacele şi metodele de război. Pentru diferite arme şi specialităţi
militare pot exista ROE distincte (artilerie, tancuri, rachete, geniu, poliţie etc.).
Elaborarea ROE trebuie să fie rezultatul unui efort de echipă, de la autorităţile politice
superioare până la statele majore de la fiecare nivel de comandă. Pentru a fi cu adevărat eficace,
în special la nivelele tactice inferioare până la soldaţii individuali, ele trebuie să fie scurte şi
clare, să evite folosirea limbajului calificat, să aibă priză la cei cărora li se adresează, să evite
descrierea misiunii propriu-zise şi să fie uşor de înţeles, reamintit, exersat şi aplicat. Experţii
sugerează următoarea metodologie de principiu pentru elaborarea ROE: analizarea ordinului
de avertizare (mobilizare) şi a evaluărilor comandantului asupra operaţiei respective; analizarea
convenţiilor internaţionale şi altor acorduri internaţionale relevante, în special când este
implicată o coaliţie de forţe; stabilirea ROE la cele mai înalte nivele; analiza procedurilor
standard de operare (SOP) şi proiectarea ROE la nivel operaţional şi tactic; analiza planului de
operaţii pentru a determina misiunea, concepţia operaţiei şi misiunile secundare; analizarea
planurilor compartimentelor care implică folosirea forţei (sprijin de foc, minare); analiza
instrucţiunilor de cooperare şi a măsurilor de control; analiza anexelor planului de operaţii
(inclusiv anexa juridică); obţinerea informaţiilor referitoare la adversar, armele şi tacticile
acestuia; determinarea măsurilor adecvate de autoapărare şi a restricţiilor strategice, tactice,
juridice interne şi internaţionale; determinarea situaţiilor în care dreptul intern şi cel
internaţional (în special cel aplicabil în conflicte armate) impun obţinerea aprobării,
coordonării. sau altor măsuri de protecţie înainte de folosirea unor mijloace de luptă, de
selectare a ţintelor. Guvernând folosirea forţei, ROE trebuie să evite rescrierea tacticilor,
măsurilor de siguranţă şi asigurare, strategiei şi doctrinei, legilor interne privind uzul de armă
sau dreptului internaţional; de asemenea, ele trebuie să cuprindă cât mai puţine măsuri de
control, cerinţe de raportare sau proceduri operaţionale pentru a-şi atinge scopul. Ca documente
distincte de conducere a acţiunilor militare, ROE sunt parte a planurilor de operaţii şi a
ordinelor şi, ca atare, ele sunt supuse regimului documentelor secrete, în special pentru ca
inamicul să nu ştie când şi în ce condiţii va fi folosită forţa împotriva sa. Pe de altă parte, se
susţine că poate exista un set de ROE generale nesecrete care asigură atenţionarea asupra
comportamentului ce nu va fi tolerat şi posibilităţii de a utiliza forţa armată în astfel de situaţii.
După elaborarea iniţială, proiectul de ROE se distribuie la eşaloanele operaţionale
pentru a fi analizate şi a se propune perfecţionarea lor; abia după acest moment ele sunt
aprobate şi difuzate la toate structurile interesate pe toate treptele ierarhiei militare până la
combatanţii individuali care utilizează în mod efectiv armele. Programele de instruire militară
sunt de neconceput în afara procesului de elaborare şi aplicare a regulilor de angajare care
solicită un înalt grad de cooperare între autorităţile civile şi militare la nivelul cel mai înalt al
managementului acţiunilor militare. Seminariile cu acest subiect sunt oportunităţi excelente
pentru determinarea rolului fiecărei structuri în creionarea unor reguli de angajare eticace;
jocurile de război şi aplicaţiile de comandament pe hartă la toate nivelurile de comandă permit
dezbaterea, experimentarea şi constatarea viabilităţii ROE din perspectiva standardelor şi
scenariilor anticipate. Se apreciază ca necesară pregătirea ROE pentru crize ce pot fi anticipate
şi instruirea trupelor în acest domeniu, ceea ce pregăteşte forţele armate pentru a face faţă
eventualelor provocări cu care se pot confrunta într-o situaţie operaţională concretă.
Din păcate, în legislaţia militară românească există un vid normativ în această privinţă.
Doar Regulamentul General pentru Conducerea Acţiunilor Militare se referă la identificarea
limitelor acţiunii care vizează obligaţii (ceea ce trebuie să facă unitatea temporal, spaţial şi
acţional) şi restricţii (ceea ce nu are voie să facă unitatea, putând fi politice, diplomatice,
sociale, morale, juridice, religioase, etnice, acţionale); se precizează că în timp ce obligaţiile se
regăsesc în conţinutul planului de acţiune şi al directivei, restricţiile sunt prohibitive şi, de
regulă, nu se includ în conţinutul planului de acţiune . Această prevedere a regulamentului s-
ar putea modifica în viitor într-o atribuţie a statului major de a elabora ROE ca document
distinct care să stabilească limitele utilizării forţei atât prin norme imperative cât şi prohibitive.
O menţiune expresă asupra acestui subiect este făcută pentru prima dată în Doctrina
operaţională a Trupelor de Uscat care în art. 227 arată că participarea trupelor terestre la acţiuni
militare altele decât războiul se execută cu respectarea strictă a regulilor de angajare în acţiuni
militare stabilite de comun acord între toate părţile implicate în misiunea respectivă, inclusiv
cele aflate în conflict ; rămâne un mister de ce ROE nu sunt folosite şi în operaţiile militare
propriu-zise desfăşurate de trupele de uscat. Oricum, această interpretare restrictivă asupra
ROE a fost depăşită prin Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate din 2001 care a preluat
concepţia NATO în domeniu.
În armatele statelor occidentale, regulamentele militare conţin prevederi exprese asupra
regulilor de angajare şi chiar anexe cu exemple de ROE. Aşa este cazul Regulamentului
american FM-100-23 din 1994 sau a celui englez din 1995. O menţiune specială trebuie făcută
şi asupra Regulamentului american FM-27-100 din 1991 referitor la "operaţiuni juridice" în
care se prevede obligaţia şefului compartimentului juridic de a acorda asistenţă în elaborarea
regulilor de angajare în luptă care trebuie să fie în concordanţă cu planul de operaţii, cu regulile
de angajare adoptate de eşaloanele superioare, cu politica naţională şi cu legislaţia internă,
internaţională şi de coaliţie; se specifică faptul că unele operaţii pot necesita variante ele reguli
de angajare în luptă, iar diferite misiuni şi teatre de acţiuni militare pot impune adoptarea unor
ROE specifice. Competenţa consilierilor juridici americani de a participa la procesul elaborării
regulilor de angajare în cadrul comandamentelor operaţionale este potenţată de Manualul
Regulilor de Angajare care, în afara teoriei elaborării, instruirii şi aplicării ROE conţine zeci
de exemple de modalităţi concrete de astfel de reguli pentru toate categoriile de forţe armate şi
mijloace de luptă . În Doctrina NAT0, regulile de angajare furnizează comandanţilor de la toate
nivelele orientările politice şi juridice privind uzul de forţă; ele sunt elaborate de comandanţii
de forţe operaţionale în funcţie de ameninţările concrete şi aprobate de Consiliul Nord Atlantic.
Principiile regulilor de angajare în sistemul NATO sunt folosirea forţei în autoapărare, cu
respectarea raportului dintre proporţionalitate şi necesitatea militară prevăzut de dreptul
internaţional al conflictelor armate şi cu admiterea producerii de pagube colaterale. În concret,
ROE se referă la definirea unor termeni (intenţie şi acţiune ostilă, minimum sau maximum de
forţă, forţă activă şi forţă pasivă, bunuri sau persoane protejate), la persoanele, bunurile şi
zonele de aplicabilitate, la autoritatea care poate ordona utilizarea armelor, arestarea,
încercuirea şi percheziţia, la somaţiile şi avertismentele ce trebuie făcute înainte de deschiderea
focului, la interdicţiile şi obligaţiile în caz de folosire a forţei (mine, gaze etc.).
Constituind elementul esenţial în utilizarea forţei armate în conformitate cu strategia
militară şi cu dreptul conllictelor armate, ROE exprimă funcţia de control politic asupra armatei
într-o societate democratică şi sunt instrumente eficace de conducere a trupelor, de la
comandanţii superiori, până la comandanţii de plutoane, atât în situaţii de criză cât şi în război.
Succesul acţiunilor militare şi protecţia intereselor comunităţii naţionale sau mondiale sunt
indispensabile fără elaborarea şi aplicarea unor ROE adecvate în orice operaţiune. Autorităţile
politice şi militare cu responsabilităţi în domeniul apărării şi securităţii naţionale au obligaţia
de a elabora aceste instrumente pe baza dreptului la autoapărare prevăzut atât în legislaţia
internă a statelor, cât şi în cea internaţională.
Acestea au fost motivele pentru care Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate a
inclus între fundamentele acţiunii întrunite şi o secţiune intitulată "Reguli ale acţiunii întrunite"
care cuprinde reguli de angajare a forţei, regulile de folosire a armelor şi sistemelor de arme şi
reguli de comportament. În ceea ce priveşte regulile de angajare, art. 39 precizează că acestea
se elaborează unitar, de către comandamentul forţei, pentru toate componentele acestuia şi se
transmit prin directive operative, că ele cuprind instrucţiuni concrete şi precise emise de către
autoritatea politică sau militară competentă prin care se precizează conditiile şi limitele folosirii
forţelor armate subordonate în cazul declanşării şi/sau continuării confruntării militare cu alte
forţe; impunând limitări militare, diplomatice şi lega le asupra utilizării fortei, autoritatea care
elaborează ROE trebuie să se asigure că ele nu limitează iraţional sau excesiv câmpul de acţiune
al subordonaţilor şi elimină orice folosire a forţei care ar fi incompatibilă cu obiectivele politice
şi militare urmărite şi cu dreptul internaţional şi naţional. De asemenea, art. 40 al Doctrinei
menţionate dispune că în cazul participării de acţiuni militare în cadrul unor grupuiri
multinaţionale, forţele armate ale României angajate vor fi organizate şi conduse potrivit
regulilor de angajare şi planurilor operaţionale comune convenite pe autorităţile militare
stabilite prin acord; dezvoltând această dispoziţie. Doctrina pentru operaţiile întrunite
multinaţionale conţine opt articole referitoare la ROE în care se stabileşte că acestea sunt
directive emise de autorităţile competente prin care se precizează circumstanţele şi limitele în
cadrul cărora forţele armate vor lupta, fiind diferite la război faţă de operaţiunile altele decât
războiul (art. 123), că în operaţiunile în sprijinul păcii ele au rolul de a restrânge distrugerile şi
de a limita suferintele umane care nu sunt necesare dar şi de a evita discreditarea forţei
multinaţionale angajate (art.124), că fiind o reflectare a dreptului internaţional, a legilor interne
şi a voinţei politice, regulile respective asigură utilizarea forţei proporţional cu ameninţarea
(art. 125), că pentru aceeaşi forţă întrunită multinaţională există un singur set comun de reguli
de angajare (art. 126) care pot fi modificate numai cu aprobarea şi sub autoritatea conducerii
operaţiei (art. 127), că prin regulile stabilite pentru operaţiile în sprijinul păcii nu se pot da
contingentelor obligaţii de a acţiona contrar legilor naţionale mai permisive (art. 128), că la
elaborarea ROE se are în vedere şi dreptul la autoapărare al indivizilor şi unităţilor, ţinându-se
cont de reglementările legale naţionale în domeniu (art. 129) şi că întotdeauna folosirea forţei
trebuie exercitată în concordanţă cu principiile proporţionalităţii, uzului minimal al forţei şi
minimizării distrugerilor inutile sau efectelor colaterale (art. 130).
Amintim şi faptul că proiectul din 2002 al Manualului pentru organizarea de stat major
şi operaţii întrunite ale forţelor armate prevede între anexele Planului de Operatii şi Anexa E-
ROE, document ce va fi întocmit prin conlucrarea dintre toate compartimentele
comandamentului operaţional, în special între secţia operaţii şi compartimentul juridic.

4. Reguli de folosire a armelor şi a sistemelor de arme

Statutul de combatant implică utilizarea legală a diferitelor arme şi metode de utilizare

a acestora. Dreptul de la Haga poate fi rezumat ca fiind constituit din regulile care limitează
desfăşurarea ostilităţilor militare rationae personae (cine poate fi supus atacului), rationae
materie (ce obiective pot constitui ţinta atacului) şi rationae conditionis (care sunt armele şi
metodele de război permise). Iar regulamentele militare de luptă prevăd că succesul în acţiune
este condiţionat, între altele de starea tehnică şi de întreţinere a armamentului şi tehnicii din
înzestrare, de cunoaşterea şi folosirea cu maxim randament a acestora de către fiecare
combatant, de folosirea mijloacelor improvizate sau altor resurse locale, de folosirea iscusită a
manevrei; combatanţii trebuie să ştie să lupte în condiţiile cele mai complexe, chiar în situaţia
întrebuinţării armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare, în raioane contaminate
radioactiv, chimic şi biologic, cu baraje şi fugase incendiare, cu incendii şi distrugeri. Deci,
între combatanţi şi mijloacele lor de luptă există o relatie sinergetică în sensul că persoanele
autorizate să participe la ostilităţi îşi îndeplinesc misiunile primite de la statul lor numai prin
intermediul mijloacelor şi metodelor de război.
Tot aşa cum reglementează statutul combatantului, dreptul internaţional aplicabil în
conflictele armate face distincţia între metodele şi mijloacele de război licite, care pot fi
utilizate de către beligeranţi şi cele ilicite, care sunt interzise. Această idee era exprimată în
perioada interbelică, într-un manual de drept international public, pentru uzul ofiţerilor armatei
române prin utilizarea unor legi ale războiului: Legea I-a - războiul se duce numai cu forţele
organizate ale beligerantilor activi; Legea a II-a- războiul legitimează actele dictate de
necesitate dar respinge rigorile inutile şi mijloacele barbare; Legea a III-a - lupta trebuie să fie
loială, şiretenia fiind permisă dar perfidia nu . Este evident deci că beligeranţii trebuie să
cunoască şi să respecte regimul juridic internaţional al mijloacelor şi metodelor de război. În
ceea ce priveşte regimul juridic al armelor, sistemelor de arme şi munitii, acesta îşi are sursa
atât în dreptul internaţional general cât şi în dreptul conflictelor armate; în vreme ce primul este
preocupat de producerea, deţinerea, experimentarea, limitarea, vânzarea-cumpărarea
mijloacelor de război în timp de pace, cel de-al doilea reglementează problematica armelor şi
metodelor de luptă în timp de conflict armat, în sensul interzicerii şi limitării utilizării acestora
când nu sunt în concordanţă cu singurul scop legitim al războiului şi anume acela de a slăbi
forţele militare ale adversarului.
Deşi au existat întotdeauna încercări de limitare a dreptului discreţionar al statelor de a
utiliza mijloace şi metode de război, până în secolul al XIX-lea se consideră, în general, că
libertatea statelor în alegerea acestora era neîngrădită. Justificarea acestei concepţii se făcea
prin teoria "raţiunii războiului" (scopul războiului are prioritate faţă de dreptul războiului) prin
teoria "stării de necesitate" (dreptul războiului nu se mai aplică în cazul în care salvarea statului
nu mai este posibilă decât prin violarea dreptului războiului, deci prin recurgerea la orice
metode şi mijloace de război) sau prin teoria "necesităţii militare" (se permite pe timpul
războiului tot ceea ce e necesar scopului - deci un fel de scopul scuză mijloacele). Teoriile
respective sunt astăzi respinse atât de dreptul convenţional cât şi de practica statelor sau
jurisprudenţa internaţională. De altfel, dintotdeauna au existat limitări al armelor şi metodelor
de război. Hugo Grotius, în capitolele referitoare la ceea ce este îngăduit într-un război, amintea
vorbele lui Seneca (a ucide o mulţime de oameni fără alegere este lucrarea incendiului şi a
ruinei) şi arată că dreptul ginţilor permite duşmanului să-l vatăme pe duşman numai în anumite
limite fiind interzisă uciderea inamicului prin otravă sau perfidie deoarece datoria omului
cinstit e să nu înceapă războiul decât în silă şi să nu-l împingă bucuros până la ultimele sale
urmări . Ilegalitatea anumitor mijloace şi metode de război s-a realizat în raport cu efectele lor
distructive, cu persoanele împotriva cărora sunt îndreptate şi locurile şi bunurile vizate. Pe
această bază, s-au conturat, în decurs cu timpul, patru principii de acţiune a) părţile la un
conflict armat n-au drept nelimitat în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor şi metodelor de
război; b) utilizarea acestora trebuie să se facă întotdeauna prin discriminarea netă dintre
obiectivele militare şi populaţia ori bunurile civile astfel încât atacurile să nu fie îndreptate
decât împotriva primelor; c) să se limiteze pe cât posibil suferinţele pe care le-ar putea îndura
combatanţii şi proporţiile distrugerilor; d) să existe între combatanţi posibilitatea unei minime
încrederi în ceea ce priveşte statutul juridic al persoanelor şi bunurilor afate sub protecţia
dreptului umanitar.
Principiul limitării dreptului de utilizare a metodelor şi mijloacelor de luptă a fost
enunţat pentru prima oară în dreptul convenţional în primele conferinţe de pace de la Haga din
1899 şi 1907; el a fost înscris în art. 22 al Convenţiei cu privire la legile şi obiceiurile războiului
terestru în următoarea formulare: "beligeranţii nu au un drept nelimitat în privinţa mijloacelor
de a vătăma pe inamic". După enunţarea convenţională, acest principiu a fost reafirmat în
diferite alte instrumente internaţionale, pentru ca în art. 35 al Protocolului 1 din 1977 să ajungă
la următoarea redactare: "În orice conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege metodele
sau mijloacele de război nu este nelimitat"; în continuare, Protocolul indică metodele şi
mijloacele de război prohibite. Acest principiu exprimă dreptul în vigoare şi nu are nici o
excepţie, nici prin folosirea represaliilor şi nici prin invocarea necesităţii militare el nu poate fi
restrâns sau anulat. Inspirate din raţiuni umanitare, cele patru principii sus menţionate sunt
axate pe ideea că războiul este o problemă interstatală. De aceea, statul trebuie să pună la
dispoziţia combatanţilor numai metodele şi mijloacele de război care au ca scop slăbirea
forţelor armate adversare, interzicându-le pe acelea care: a) au efecte nediscriminante adică nu
fac distincţie între obiectivele militare şi civile; b) au efecte extinse, grave şi durabile asupra
mediului natural; c) produc rău superfluu; d) împiedică minima loialitate între combatanţi
privind protecţia ce trebuie acordată unor categorii speciale de persoane şi bunuri. Din punct
de vedere juridic, mijloacele şi metodele de război se află într-un rapot de intercondiţionare cu
scopul urmărit de părţile la un conflict şi cu mijloacele materiale de care acestea dispun pentru
desfăşurarea acţiunilor militare. De altfel, experţii Conferinţei pentru reafirmarea şi dezvoltarea
dreptului internaţional umanitar din 1974-1977 au preferat expresia "mijloace şi metode de
război" în locul celei propuse iniţial de "mijloace şi metode de luptă" deoarece prima este mai
cuprinzătoare incluzând-o pe cea de-a doua. Noţiunea "mijloace de război" defineşte armele şi
sistemele de arme prin care se exercită materialinente violenţa împotriva inamicului iar
conceptul de "metode de război" indică procedeele şi strategiile utilizate în caz de conflict
armat pentru a realiza scopurile acţiunilor militare prin punerea în valoare a efectelor armelor
combinate cu mişcarea şi surpriza.
Prin faptul că dreptul conflictelor armate interzice şi limitează utilizarea unor anumite
arme şi metode de război, acestea se diferenţiază în mijloace şi metode de război legale şi
ilegale. Criteriile după care se face această diferenţiere sunt: a) producerea de suferinţe şi
distrugeri inutile; b) producerea de efecte nediscriminante; c) producerea de daune mediului
natural şi d) buna credinţă a adversarului că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde
protecţia prevăzută de dreptul umanitar.
Ca urmare a acestor criterii sunt interzise a fi utilizate într-un conflict armat metodele
şi mijloacele de război care produc rău superfluu (crude şi barbare), au efecte nediscriminante,
produc daune intense, grave şi durabile mediului natural ori sunt perfide, adică înşeală buna
credinţă a adversarului în legătură cu statutul de protecţie legal. Mijloacele şi metodele de
război care nu se includ în aceste patru categorii sunt considerate ca fiind admise, legitime.
Competenţa de reglementare în acest domeniu aparţine statelor.
În principiu combatanţii trebuie să folosească mijloacele de luptă puse la dispoziţia
forţelor armate şi metodele de luptă prevăzute în regulamentele militare; ei trebuie însă să
cunoască mijloacele şi metodele de luptă interzise prin convenţii speciale pentru a nu cădea
sub incidenţa sancţiunilor disciplinare sau penale. Precizăm şi faptul că anumite mijloace şi
metode de război se pot încadra în mai multe categorii interzise; de exemplu, armele nucleare,
atacarea lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase, bombardarea câmpurilor
petroliere pot produce, în acelaşi timp, efecte nediscriminante, rău supertluu şi daune grave
mediului natural; încadrarea lor în una sau alta din categoriile de arme şi metode interzise ţine
mai degrabă de nevoi de sistematizare didactică. Regulile de legitimare a armelor se aplică şi
în procesul de inventare a acestora. Art. 36 din Protocolul 1 obligă statele ca în procesul de
cercetare, punere la punct, achiziţionare sau adoptare a unei noi arme, a unor noi mijloace sau
a unor noi metode de luptă, să determine ca nu cumva întrebuinţarea acestora să fie interzisă în
anumite împrejurări sau în toate împrejurările de către regulile de drept internaţional.
În domeniul interzicerii sau limitării armelor se aplică în primul rând regula generală
de prohibiţie bazată pe efectele armelor care produc rău inutil sau superfluu sau care au efecte
nediscriminante. Această regulă generală poate apare ca imposibilă în ochii profanilor dar ea
îşi are originea în Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 care arată că scopul suficient al
războiului (scoaterea în afara luptei a celui mai mare număr de oameni) ar fi depăşit prin
folosirea de arme care ar agrava în mod inutil suferinţele oamenilor scoşi în afara luptei sau ar
face moartea lor inevitabilă; fără a fi într-o evidentă superioritate redacţională, regulile
fundamentale prevăzute de art. 35 din Protocolul 1 din 1977 interzic întrebuinţarea armelor,
proiectilelor şi materialelor ca şi a metodelor de luptă de natură să provoace suferinţe inutile.
Există însă şi arme special desemnate ca fiind interzise. Au existat chiar conferinţe
internaţionale speciale care s-au ocupat de limitarea şi interzicerea unor arme, cum ar fi aceea
prin care s-a elaborat Convenţia ONU din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării
anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau ca
lovind fără discriminare; cele 3 protocoale ale Convenţiei (mine, schije nelocalizabile, arme
incendiare) au fost completate în 1996 (mine, arme laser). Opinăm că, la fel ca în dreptul penal,
unde principiul nullum crimen sine lege obligă la desemnarea precisă a faptelor de pericol
social care sunt interzise, la fel, în dreptul conflictelor armate sunt de fapt interzise doar speciile
de arme asupra cărora statele s-au pus de acord prin intermediul unor convenţii speciale. Este
vorba de:
1. proiectilele explozibile sau încărcate cu materii fulminante sau inflamabile cu o
greutate mai mică de 400 de grame (Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868);
2. gloanţele care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc, zise şi gloanţe dum-
dum, după denumirea arsenalului de lângă Calcutta unde armata britanică le fabrica (Declaraţia
de la Haga din 1899); există însă dovezi că britanicii le-au folosit până la ratificarea Declaraţiei
din 1907, contra indienilor rebeli şi a burilor; de asemenea, se pare că ele au fost folosite în
războaiele balcanice de greci, turci şi bulgari, în primul război mondial de către germani şi în
Maroc şi Războiul civil de către spanioli în perioada interbelică;
3. gazele asfixiante, toxice sau similare şi alte arme chimice (Declaraţia de la Haga din
1899, Protocolul de la Geneva din 1925 şi Convenţia asupra armelor chimice din 1993);
interdicţia a fost încălcată de către Germania, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman în primul
război mondial (începând cu 1915), de Italia în contlictul etiopian în 1935-1936 şi numai
ocazional de Japonia contra Chinei între 1937-1942, de Polonia şi Germania între 1939-1942,
de SUA în Coreea în 1951-1952, de Republica Arabă Unită în Yemen în 1963-¬1967, de SUA
şi forţele saigoneze în Vietnam între 1969 şi 1975 (doar sub formă de defoliante şi gaz iritant),
de forţele portugheze în războaiele coloniale din Guineea Bissau şi Angola în 1968 şi 1970, de
URSS în Afghanistan şi de Vietnam în Laos şi Campuchia la începutul anilor '80, de Irak în
războiul cu Iran; între 1983-1988 ca şi în reprimarea unor revolte interne;
4. otrava şi armele otrăvitoare (act. 23 din Regulamentul Convenţiei de la Haga din
1907 şi Tratatele de pace de la sfârşitul primului război mondial); ca mijloc de război, ele au
fost folosite de Germania în primul război mondial prin otrăvirea fântânilor din Franţa,
otrăvirea alimentelor şi lansarea de bomboane otrăvite din avion;
5. minele şi torpilele submarine (Convenţia a VIII-a de la Haga din 1907); au fost
totuşi utilizate de SUA în Vietnam în 1972 şi în Nicaragua în 1983 şi de Iran în Golful Persic;
6. aruncătoarele de flăcări şi armele incendiare (Tratatele de pace de la încheierea
primului război mondial şi Protocolul al III-lea al Convenţiei de la Geneva din 1980);
7. armele bacteriologice (Protocolul de la Geneva din 1925 şi Convenţia din 1972 cu
privire la interzicerea perfecţionării producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice) sau
a toxinelor şi asupra distrugerii lor; violarea acestei prohibiţii a fost rară, existând informaţii
despre tentative în acest sens ale Japoniei în cel de-al doilea război mondial, ale SUA în Coreea
şi în Asia, ale Irakului în ultimele două decenii ale secolului trecut;
8. tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare (Convenţia Naţiunilor Unite
din 1976 asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau în orice
alte scopuri ostile);
9. proiectilele cu schije nelocalizabile cu raze X în corpul uman (Protocolul I al
Convenţiei ONU din 1980);
10. minele şi capcanele terestre (Protocolul II al Convenţiei ONU din 1980, completat
în 1996 şi Convenţia asupra interzicerii folosirii, stocării, producerii şi transferului minelor
antipersonal precum şi distrugerea lor, de la Ottawa din 1977); se apreciază că minele,
capcanele (mine-surpriză) şi alte dispozitive au devenit un flagel al războiului contemporan
datorită costului lor scăzut (arma săracilor) şi posibilităţilor simple de utilizare ceea ce a făcut
ca de la începutul celui de-al doilea război mondial să fie plasate pe teatrele de operaţiuni
militare aproximativ 400.000.000 de mine terestre din care cel puţin 60 de milioane în ultimii
15 ani, de multe ori la întâmplare, fără un plan prestabilit care să permită deminarea după
încetarea războiului ;
11. armele laser care provoacă orbirea (Protocolul IV din 1996 la Convenţia ONU
din 1980); este pentru prima dată din 1868 când o armă este interzisă înainte de a fi utilizată pe
câmpul de luptă şi care demonstrează încă o dată dinamismul reglementărilor speciale ale
mijloacelor de război;
12. resturile explozive de război - sunt reglementate de Protocolul V1 adiţional la
Convenţia de la Geneva din 1980, adoptat la Geneva la 28 noiembrie 2003.
Acest protocol se aplică în cazul resturilor explozive de război ce se găsesc în zona de
uscat, incluzând apele interne, a înaltelor părţi contractante2.
„Resturi explozive de război existente” înseamnă muniţie neexplodată şi abandonată
care a existat înainte de intrarea în vigoare a acestui protocol pentru înalta parte contractantă
pe teritoriul căreia acestea există3.

1 Ratificat de România prin Legea nr. 307/2007, M. Of. 794/19.11.2007.

2 Art 1. alin. 2 din Protocolul V
3 Ibidem art 2. alin. 5.
 Fiecare înaltă parte contractantă şi parte la un conflict armat vor purta responsabilităţile
cu privire la toate resturile explozive de război ce se găsesc pe teritoriul aflat sub controlul lor4.
După încetarea ostilităţilor active şi cât de curând fezabil, fiecare înaltă parte contractantă şi
parte la un conflict armat vor marca şi vor asana, vor înlătura sau vor distruge resturile
explozive de război din zonele afectate aflate sub controlul lor5.
Înaltele părţi contractante şi părţile la un conflict armat vor lua toate măsurile de
precauţie, pe teritoriul afectat de resturi explozive de război aflat sub controlul lor, pentru a
proteja populaţia civilă, indivizii civili şi obiectivele civile de riscurile şi efectele generate de
resturile explozive de război. Măsurile de precauţie fezabile sunt acele măsuri de precauţie care
sunt practic realizabile sau practic posibile, având în vedere toate, circumstanţele de moment,
incluzând consideraţiile de natură umanitară şi militară. Aceste măsuri de precauţie pot include
avertizări, educaţia populaţiei civile în privinţa riscului, marcarea, împrejmuirea şi
monitorizarea teritoriului afectat de resturi explozive de război6.
Dincolo de aceste arme interzise prin convenţii speciale există şi o categorie de mijloace
de război care nu sunt reglementate în mod special. Literatura de specialitate include în această
categorie armele radiologice, cele cu fulgere luminoase ş.a. Un caz aparte îl reprezintă armele
nucleare. Potrivit unor Rezoluţii ale Adunării Generale a ONU, utilizarea armelor nucleare ar
fi o crimă împotriva umanităţii; dar valoarea juridică a acestor rezoluţii este precară dar avem
în vedere faptul că ele au fost votate în principal de statele socialiste şi cele ale lumii a treia în
timp ce statele occidentale şi-au rezervat dreptul de a recurge la arma nucleară în exercitarea
drepturilor lor la autoapărare. Teza occidentală conform căreia arma nucleară ar putea fi
utilizată se fondează pe caracterul vag al dreptului existent în materie, pe absenţa oricărei reguli
speciale de interzicere a armei nucleare (rezoluţiile ONU nefiind opozabile statelor accidentale
care întotdeauna s-au pronunţat împotriva lor), pe practica statelor în materie de dezarmare
nucleară (există doar tratate de neproliferare nucleară, care nici ele nu sunt obligatorii pentru
state ca Iran, Israel, R.D.P. Coreeană, India şi Pakistan) şi de dreptul de a utiliza forţa în caz de
legitimă apărare, de represalii sau în stare de necesitate; în fapt, aceste argumente nu rezistă
unei analize serioase. Totuşi, nici chiar Curtea Internaţională de Justiţie nu s-a putut pronunţa
tranşant asupra acestei probleme: în avizul consultativ cerut de Adunarea Generală, ea a estimat
că nu poate totuşi să concluzioneze în mod definitiv că ameninţarea sau folosirea de arme
nucleare ar fi licită sau ilicită într-o împrejurare extremă de legitimă apărare, în care ar fi pusă
în pericol însăşi supravieţuirea unui stat . Rămâne deci în continuare deasupra omenirii această
sabie a lui Damocles care nu poate fi "umanizată", sub forma bombei cu neutroni sau a armelor
radiologice deoarece, chiar dacă acestea nu mai au decât un singur efect al armei nucleare
clasice (care avea 3 efecte, şocul exploziei, emisia de căldură şi emisia de radiaţie), efectul
radioactiv produce şi rău sugerfluu, atacă şi nediscriminant şi provoacă daune iremediabile
mediului natural . Iată tot atâtea motive pentru ca umanitatea să insiste în continuare să
ilegalizeze arma nucleară, proces care în final trebuie să continue cu distrugerea acestui arsenal
sinucigaş. Măsurile concrete în acest sens ar trebui luate încă de pe acum dacă avem în vedere
previziunile conform cărora distrugerea arsenalului de arme chimice decisă prin Convenţia din
1993 nu va putea fi realizată decât într-o perioadă de timp mult mai mare decât aceea care a
fost necesară pentru producerea lor; un astfel de proces se dovedeşte a fi deosebit de complicat
în condiţiile în care pericolul atacului cu arme de distrugere în masă se menţine şi în actualitate,
războiul declanşat la 20 martie 2003 având ca obiectiv dezarmarea Irakului de astfel de arme.
Între metodele de război limitate sau interzise de-a lungul timpului, fie prin reguli
cutumiare, fie prin dispoziţii convenţionale se numără:
1. Perfidia, ca ansamblu al actelor care fac apel, cu intenţia de înşelare, la buna credinţă

4 Ibidem art 3. alin. 1.

5Ibidem art 3. alin. 2.
6 Art 5. din Protocolul V.
a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde
protecţia prevăzută în regulile dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate (e o regulă
foarte veche, Hugo Grotius menţionând-o încă din antichitate iar sursa ei convenţională fiind
art. 23 din Regulamentul de la Haga din 1907, art. 53 din Convenţia I-a din 1949, art. 45 din
Convenţia a II-a din 1949 şi art. 37-39 şi 85 din Protocolul I din 1977); exemplele de perfide
date de Protocolul din 1977 (simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea steagului de
parlamentar sau simularea predării; simularea unei incapacităţi datorate rănilor sau bolii;
simularea posedării statutului de civil sau de necombatant; simularea posedării unui statut
protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor Unite, ale statelor neutre altor
state nebeligerante ori organizaţii protectoare precum şi ale adversarului) implică şi regula că
stratagemele de război, ca acte care au scopul să inducă în eroare un adversar sau să-l facă să
comită imprudenţe dar care nu încalcă nici o regulă de drept internaţional aplicabil în
conflictele armate deoarece, nefăcând apel la buna credinţă a adversarului în ceea ce priveşte
protecţia prevăzută de acest drept nu sunt perfide, toate aceste specii de acte de şiretenie
(viclenie) sunt permise (spre exemplu, folosirea camuflajelor, a momelilor, a operaţiunilor
simulate şi a informaţiilor false);
2. Refuzul de a lua prizonieri (art. 23 din Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga
din 1907 şi art. 40 din Protocolul adiţional I); ca atare, este interzis de a se ordona să nu existe
supravieţuitori, de a ameninţa cu aceasta adversarul sau de a conduce ostilităţile în funcţie de
această decizie, chiar dacă astfel de ordine au fost date, cum a fost cazul celui emis de Hitler la
18 octombrie 1942 conform căruia nimeni nu va fi cruţat;
3. Înrolarea forţată a resortisanţilor părţii adverse (art. 23 din Regulamentul Convenţiei
a IV-a de la Haga din 1907, art. 130 din Convenţia a II-a de la Geneva şi art. 147 din Convenţia
a IV -a);
4. Distrugerile de bunuri protejate fără necesitate militară prevăzute de art. 33 din
Convenţia a I-a de la Geneva, art. 49, 53 şi 54 ale Convenţiei a IV-a din 1949, art. 4 şi 11 din
Convenţia de la Haga din 1954, art. 2 al 3 din Convenţia a IX-a de la Haga din 1907. art. 54 şi
62 din Protocolul adiţional I ş.a.;
5. Actele sau ameninţările al căror obiect principal este de a răspândi teroarea în
populaţia civilă (art. 51.2 din Protocolul 1) indiferent dacă efectul a fost atins sau nu; ceea ce
contează la această metodă de război este intenţia expresă de a teroriza civilii cu distrugerea
totală dar nu este aplicabilă în cazul atacării unui obiectiv militar legitim;
6. Atacurile nediscriminante, indiferent de forma lor, terestră, bombardament aerian sau
naval ori de armele folosite (proiectile, bombe, rachete, torpile etc.); art. 51 par 4 şi 5 din
Protocolul I din 1977 desemnează sfera atacurilor fără discriminare (atacuri care nu sunt
îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat, cele în care se folosesc metode şi
mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat şi acelea
în care se folosesc metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate după
prescrierile Protocolului) la acelea care sunt capabile să lovească fără deosebire obiectivele
militare şi bunuri/persoane civile, dând două exemple de tipuri de atacuri care vor fi, între altele
considerate ca efectuate fără discriminare (a - atacurile prin bombardament, oricare ar fi
mijloacele sau metodele utilizate, care tratează ca un obiectiv militar unic un anumit număr de
obiective militare net distanţate, situate într-un oraş, sat sau în orice zonă conţinând orice
concentraţie analogă de persoane/bunuri civile şi b - atacurile de la care se poate aştepta să
cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti la populaţia civilă, rănirea de persoane civile,
pagube bunurilor civile sau o combinaţie a acestor pierderi şi pagube care ar fi excesive în
raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat);
7. Represaliile armate, ca metodă de obligare a adversarului de a respecta legile
războiului dar prin încălcarea acestora; avându-şi originea în antica lege a talionului şi fiind
multă vreme admise de dreptul războiului, astăzi represaliile împotriva persoanelor şi bunurilor
aflate sub protecţie sunt interzise în mod neechivoc prin diferite clauze prohibitive ale
convenţiilor internaţionale : art. 46 din Convenţia I-a din 1949; art. 47 din Convenţia a II-a; art.
13 al.3 din Convenţia III-a; art. 33 al.3 din Convenţia a IV -a; art. 20 (răniţi şi bolnavi, serviciul
sanitar), art. 52 al.1 (bunuri civile), art. 53 (bunuri culturale), art. 54 al.4 (bunuri indispensabile
supravieţuirii populaţiei), art. 51 al.6 (populaţia civilă), art. 55 al.2 (mediul natural), art. 56 al.5
(lucrări şi instalaţii conţinând forţe periculoase) din Protocolul I din 1977.
Este evident că încălcarea regulilor regimului juridic al mijloacelor şi metodelor de
război reprezintă încălcări grave ale convenţiilor speciale care prohibesc sau limitează
utilizarea unora dintre ele de către combatanţi. De altfel aceste interdicţii şi limitări se
completează cu autorizarea de a utiliza anumite arme fiindcă altfel războiul n-ar mai exista.
Regimul juridic al mijloacelor şi metodelor de război este o tentativă de a echilibra necesitatea
militară cu principiile umanitare, cu alte cuvinte o încercare de "umanizare" a conflictului
armat. Încă în 1877, într-un tratat de dreptul ginţilor se scria că e necesar ca războiul să fie
uman iar pentru ca să rămână uman, războiul trebuie să fie savant, rapid, şi astfel, mai puţin
barbar . Este însă evident că regimul actual al mijloacelor şi metodelor de război rămâne
cantonat la armele războiului de tip industrial (nu informaţional) şi trebuie să aşteptăm să
vedem cum va răspunde dreptul internaţional umanitar acestei provocări. Oricum, afectând
existenţa umană în ceea ce are ca fundamental, viaţa, libertatea, integritatea fizică şi psihică,
mijloacele şi metodele de război utilizate în ostilităţile militare demonstrează de fiecare dată
că în pofida încercării de a duce un război curat, cu respectarea formelor sale legale, ele rămân
până la urmă nişte fapte murdare, de o murdărie absolută pentru specia umană. Recentul război
din Irak, cu tot caracterul lui asimetric, confirmă cel puţin parţial consideraţiile anterioare.

5. Limitele operaţiilor ofensive şi defensive

În afara limitărilor realizate prin regimul juridic al mijloacelor şi metodelor de război,

dreptul operaţional instituie şi limitări ale operaţiilor ofensive şi defensive desfăşurate de către
beligeranţi şi impune acestora luarea unor măsuri de precauţie în pregătirea şi ducerea
acţiunilor militare. Astfel, în ceea ce priveşte persoanele (limitări "rationae personae"), prin
dispoziţiile diferitelor instrumente internaţionale (Declaraţia de la Sankt Petcrsburg din 1868,
Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907, Convenţia de la Haga din 1954,
Protocolul I din 1977) forţelor armate aflate în ofensivă li se interzice de a ataca: persoanele
civile; persoanele scoase din luptă şi persoanele destinate serviciului medical şi religios
destinate asistenţei victimelor războiului, în acelaşi timp, cel care se află în defensivă are
obligaţia negativă de a nu utiliza necombatanţii pentru a proteja obiectivele militare aliate în
dispozitivul de apărare sau a favoriza operaţiile sale defensive prin prezenţa civilului precum
şi o obligaţie pozitivă de a se strădui să îndepărteze civilii şi bunurile civile din dispozitivul
apărării ori de a nu plasa obiective militare în proximitatea zonelor foarte populate. Din punct
de vedere spaţial aceste limitări se referă la toate componentele teatrului de război (terestru,
maritim, aerian) iar din punctul de vedere material sunt interzise orice acte de ostilitate
împotriva persoanelor protejate. Există însă şi excepţii de la regula neatacării civililor şi anume
când aceştia participă direct la ostilităţi (art. 51 al. 3 din Protocolul I), când se expun singuri
atacului apropiindu-se de obiective militare şi când pierderile civile sunt provocate incidental
fără a fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat. Bineînţeles că această
apreciere este subiectivă dacă ne gândim că la Hiroşima şi Nagasaki (care aveau obiective
militare importante) au murit 275.000 de civili, la Dresda (important nod feroviar) au fost
100.000 de victime între 13-15 februarie 1945 iar în bombardamentul Beyrutului pe timpul
intervenţiei israeliene din 1982 au pierit 29.506 oameni din care doar 1100 combatanţi (raport
1:28); conform unor informaţii neoficiale, Războiul din Golf s-a soldat cu 35-45.000 de civili
şi 85-115.000 combatanţi decedaţi, americanii recunoscând că numai 7% din bombe aveau
dispozitive de teleghidare de precizie.
De asemenea, în ceea ce priveşte bunurile (limitări "rationae materiae"), forţelor armate
aflate în atac li se interzice de a lovi: bunurile cu caracter civil; localităţile neapărate; zonele
neutralizate şi demilitarizate; zonele şi localităţile sanitare şi de securitate; stabilimentele şi
unităţile sanitare, fixe şi mobile; organismele de protecţie civilă; bunurile culturale şi lăcaşurile
de cult; bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile; mediul natural; lucrări şi
instalaţii conţinând forţe periculoase. În ceea ce-l priveşte pe cel aflat în apărare, acesta are
obligaţia generală negativă de a nu utiliza bunurile protejate în scopuri militare deoarece astfel
fie comite un act de perfidie, fie le face să-şi piardă imunitatea; lui îi revin şi obligaţii speciale
cum ar fi aceea de a pregăti din timp de pace salvarea bunurilor culturale şi a nu le utiliza la
război în scopuri ostile, de a nu amplasa obiective militare în proximitatea lucrărilor conţinând
forţe periculoase, de a nu utiliza bunuri sanitare pentru a pune obiective militare la adăpost de
atacuri ci de a le amplasa la distanţă de dispozitivul de apărare astfel încât să nu fie pericol. Şi
în acest domeniu de limitare regulile se aplică oricărei operaţiuni terestre, aeriene sau navale.
În sfârşit, acţiunile ofensive şi defensive ale beligeranţilor sunt limitate de dreptul
operaţional prin intermediul măsurilor de precauţie prevăzute în art. 57 şi 58 ale Protocolului I
din 1977 pentru asigurarea protecţiei populaţiei civile, persoanelor civile şi bunurilor cu
caracter civil. Şi în acest domeniu, obligaţiile atacatorului şi apărătorului sunt diferite, în timp
ce atacatorul este obligat să ia măsurile de precauţie prevăzute (art. 57 - precauţii în atac),
apărătorul va lua astfel de măsuri doar în măsura în care acesta este practic posibil (art. 58 -
precauţii împotriva efectelor atacurilor); această diferenţiere de tratament este rezonabilă prin
faptul că în timp ce atacatorul are iniţiativa luptei, apărătorul este condiţionat în acţiunile lui
de ceea ce face cel care atacă, acesta fiind şi motivul pentru care există o disproporţie între
obligaţiile în ofensivă şi defensivă. Astfel, conducerea operaţiilor militare defensive implică în
mod concret doar evitarea amplasării de obiective militare în interiorul sau în apropierea
zonelor dens populate "precum şi îndepărtarea populaţiei şi bunurilor civile supuse autorităţii
apărătorului din vecinătatea obiectivelor militare. În schimb, în conducerea operaţiilor ofensive
trebuie avută permanent în vedere grija următoarelor măsuri de precauţie:
a) în pregătirea şi deciderea actului trebuie respectat strict principiul discriminării,
verificându-se ca obiectivele de atacat să nu fie persoane/bunuri protejate ci numai obiective
militare, alegându-se mijloacele şi metodele de atac pentru evitarea sau reducerea la minimum
a pierderilor şi pagubelor civile care ar putea fi cauzate incidental şi abţinându-se de la lansarea
unui atac de la care s-ar putea aştepta că va cauza incidental pierderi şi pagube civile care ar fi
excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat;
b) anularea sau întreruperea atacului atunci când reiese că obiectivul său nu este militar
sau dacă ar cauza incidental pierderi şi pagube excesive;
c) lansarea unui avertisment, în timp util şi prin mijloace eficace, atunci când
circumstanţele o permit, în cazul atacurilor care pot afecta populaţia civilă;
d) alegerea obiectivului pentru care se poate aştepta ca atacul să prezinte pericolul cel
mai mic pentru persoanele/bunurile civile, în cazul când este posibilă alegerea între mai multe
obiective militare pentru a obţine un avantaj militar echivalent.
Având în vedere unele exprimări susceptibile de a fi înţelese în mod diferit (pierderi şi
pagube excesive, avantajul militar), textul respectiv a ţinut să precizeze că nici o dispoziţie a
art. 57 nu poate fi, interpretată ca autorizând atacurile împotriva populaţiei civile, persoanelor
civile sau bunurilor cu caracter civil; de asemenea, se menţionează că măsurile de precauţie
respective se iau şi în conducerea operaţiunilor militare pe mare şi în aer. Să mai notăm şi faptul
că, dincolo de diferenţele menţionate între operaţiile ofensive şi defensive, în concepţia
Protocolului I din 1977 prin expresia "atacuri" se înţeleg actele de violenţă împotriva
adversarului, indiferent dacă aceste acte sunt ofensive sau defensive. Oricum, în selectarea
cursului optim al acţiunii militare, unul din criteriile de comparare a viabilităţii acestora trebuie
să fie şi respectarea dreptului conflictelor armate, aşa cum prevede art. 331 din A.N.-2/1998.

SUBIECTE DEZBATERE SEMINAR

1. Care sunt mijloacele juridice de avertizarea adversarului?

2. Care sunt categoriile de combatanți reglementate de dreptul internațional umanitar?

3. Care sunt combatanții ilegali?

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 3

▪ Ion Dragoman (coord.) Manual de drept internațional umanitar pentru forțele de ordine
și siguranță publică, Editura Sitech, Craiova 2011;
▪ David Ungureanu, Dreptul internațional umanitar aplicabil în noile tipuri de conflicte
armate, , Editura Sitech, Craiova 2013;
▪ Ion Dragoman, David Ungureanu Tratat de drept internațional umanitar, editura
Universul Juridic, București 2018.
 Tema 4
MIȘCAREA INTERNAȚIONALĂ DE CRUCE ROȘIE ȘI
SEMILUNĂ ROȘIE ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR

Timp de studiu individual estimat: 6 h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- Va fi familiarizat cu componentele Mișcării Internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie.
- Va cunoaşte modul locul şi rolul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în sistemul dreptului
umanitar.
- Va deţine abilităţi de identificare a modului de acțiune în diferite situații al CICR.

Cuprinsul unităţii de studiu

1. Mişcarea internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

2. Locul şi rolul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în sistemul dreptului umanitar
3. Acţiunile Comitetului internaţional al Crucii Roşii în timp de pace
4. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în situaţii de conflict armat
David Ungureanu Drept internațional umanitar 2

1. Mişcarea internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

1.1. Apariţia şi evoluţia Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie

Istoria Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie începe în Nordul Italiei, în
Lombardia, la 24 iunie 1859, când negustorul elveţian Henry Dunant, care-l căuta pe împăratul Franţei,
Napoleon al III-lea pentru a-i concesiona nişte mori, s-a trezit în mijlocul unei violente bătălii între francezi
şi italieni, pe de o parte, şi austrieci, pe de altă parte, care, într-o singură noapte, a făcut peste 40.000 de
victime – morţi şi mai ales răniţi. Groaznicele orori la care a asistat le-a descris într-o emoţionantă lucrare –
Un souvenir de Solferino (O amintire de la Solferino)1, care a trezit un amplu ecou internaţional în toate
păturile societăţii omeneşti, de la şefi de stat şi guvern şi oameni de cultură până la simplul cetăţean. Soluţia
propusă de Dunant în această lucrare era aceea de a pregăti încă din timp de pace salvatori voluntari care să
se bucure de neutralitate chiar şi pe câmpul de luptă2.
Primul om care a sesizat însemnătatea mesajului lui Dunant a fost avocatul genovez Gustave
Moynier, preşedintele “Societăţii pentru utilitate publică”, care l-a invitat să vorbească despre lucrarea sa
celorlalţi membri ai societăţii. În cursul întrevederii s-a constituit o comisie din care, alături de Dunant şi
Moynier, mai făceau parte generalul Guillaume-Henry Dufour, precum şi doctorii Louis Appia şi Theodore
Maunoire, toţi cetăţeni genovezi. Comisia s-a întrunit pentru prima oară la 17 februarie 1863 şi s-a intitulat
“Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor”, cunoscut sub denumirea de “Comitetul celor Cinci” care
avea ca preşedinte pe generalul Dufour şi secretar pe Dunant. În 1880, Comitetul celor Cinci va lua
denumirea de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, pe care o păstrează şi astăzi. Astfel ia fiinţă prima
componentă a Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie3.
În octombrie 1863, la iniţiativa „Comitetului celor Cinci”, experţi din 16 ţări se reunesc la Geneva şi
adoptă un număr de zece rezoluţii în care definesc competenţele şi funcţiile “Comitetului de ajutorare a
răniţilor”4 care, conform dorinţei lui Dunant, trebuia să ia fiinţă în fiecare ţară.
Aceste rezoluţii devin actul de naştere al Crucii Roşii Internaţionale. Foarte curând, iniţiativa celor
cinci ia caracterul unei mişcări: ia fiinţă un număr din ce în ce mai mare de Societăţi Naţionale de Cruce
Roşie, fapt ce a impus fondarea la Paris, la 6 mai 1919, la iniţiativa Crucii Roşii din S.U.A., a Ligii
Societăţilor de Cruce Roşie5.
Crucea Roşie internaţională funcţionează pe baza unui Statut adoptat în 1928 de Conferinţa
internaţională de la Haga şi revizuit în 1952 şi 19866.
Actul de naştere al emblemei Crucii Roşii îl reprezintă art. 7 al Convenţiei de la Geneva din 22
august 1864, care adoptă pentru prima dată crucea roşie pe fond alb, ca semn unic de protecţie pentru
spitale, ambulanţe şi personalul de îngrijire pe câmpurile de luptă.
În semn de omagiu pentru Confederaţia Helvetică, patria lui Henry Dunant, emblema Crucii Roşii
este alcătuită prin inversarea culorilor drapelului elveţian.
Deşi semnul respectiv nu are nici o semnificaţie religioasă, mai multe state musulmane au văzut în
aceasta o referire la creştinătate, astfel că, în 1876, în timpul războiului din Orient (ruso-turc), Societatea
otomană de ajutorare a răniţilor, a înlocuit-o cu o semilună roşie, pe fond alb. Mai multe state islamice l-au
urmat exemplul, „semiluna roşie” primind, la rândul ei, recunoaşterea oficială, împreună cu “leul şi soarele
roşu”, emblemă adoptată de către Iran, la acea vreme.7
Două sunt însemnele având valoare egală de protecţie: Crucea Roşie şi Semiluna Roşie pe fond alb,
pe care, din 1982, le-a adoptat ca însemn oficial şi Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

1
Lucrarea a apărut în 1862 fiind tipărită pe cheltuiala autorului; ea a fost publicată în limba română la Editura Militară, în 1990.
2
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.432.
3
Idem.
4
Manuel de la Croix-Rouge Internationale, Deuxième édition, Genève, Juillet 1983, p. 563-564.
5
Liga şi-a schimbat denumirea în Federaţia Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, în 1991.
6
Vezi textul Statutului în Manuel de la Croix-Rouge internationale, p. 423-429.
7
Din anul 1980, Iranul a renunţat de bunăvoie la folosirea semnului „leul şi soarele roşu”, pentru a adopta tot „semiluna roşie”.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Ungureanu Drept internațional umanitar 3

Protocolul adiţional III la Convenţiile de la Geneva din 12 august 19491 recunoaşte un semn
distinctiv adiţional, pe lângă semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva, cu aceleaşi scopuri.
Semnele distinctive au acelaşi statut. Acest nou semn distinctiv este format dintr-un cadru roşu, în formă de
pătrat aşezat în colţ, pe un fundal alb.
Emblema Crucii Roşii poate avea, cu ocazia folosirii sale, un rol protector şi un rol indicator.
Fiecare stat parte la Convenţiile de la Geneva din 1949 şi la Protocoalele adiţionale la acestea, are
obligaţia de a lua măsuri corespunzătoare pentru a preveni şi reprima, în orice ocazie, folosirea abuzivă a
emblemei Crucii Roşii.
Dând urmare Rezoluţiei XII a celei de a XXIV-a Conferinţe internaţionale a Crucii Roşii şi
Rezoluţiei VI a Consiliului Delegaţilor din 1989, în 1991, la Conferinţa de la Budapesta, a fost adoptat un
nou Regulament privind folosirea emblemei de către societăţile naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

1.2. Structura Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

A) Principalele organe ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie
1) Conferinţa internaţională a Crucii Roşii este “cea mai înaltă autoritate deliberantă”2 a Mişcării.
Conferinţa se compune din delegaţia Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie legalmente
recunoscute, precum şi din delegaţii ale Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi ale Ligii Societăţilor de
Cruce Roşie3.
Competenţa Conferinţei internaţionale:
a. are puterea de a lua decizii în limitele statutului, de a face recomandări şi de a emite rezoluţii;
b. are misiunea de a asigura unitatea eforturilor Societăţilor naţionale, Comitetului Internaţional şi
Ligii;
c. poate atribui mandate Comitetului Internaţional şi să formuleze propuneri referitoare la
Convenţiile umanitare şi la alte convenţii internaţionale care se referă la Crucea Roşie;
d. poate revizui şi interpreta propriul Statut şi Regulament;
e. nu poate să se ocupe de probleme de ordin politic şi nici să organizeze dezbateri cu caracter
politic4.
Conferinţa se reuneşte, de regulă, o dată la patru ani, la iniţiativa Comitetului Central, al unei
societăţi naţionale sau se convoacă de către Comitetul Internaţional sau de către Ligă.
2) Un alt organ creat la nivelul Mişcării Internaţionale este Consiliul Delegaţilor. Potrivit art. 4 par. 2
din Statut, Consiliul este compus din delegaţii ale societăţilor naţionale legal recunoscute, din delegaţi ai
Comitetului Internaţional şi ai Ligii şi are următoarele atribuţii:
 de a se reuni înainte de deschiderea Conferinţei internaţionale pentru a face propuneri pentru
posturile de preşedinte, vicepreşedinte, secretar general şi secretari generali adjuncţi;
 să se pronunţe şi, în caz de nevoie, să statueze asupra propunerilor şi problemelor care îi sunt
trimise de Conferinţă sau de Comisia permanentă. Preşedinţia Conferinţei, cea a Consiliului delegaţilor şi
cea a Consiliului Guvernatorilor sunt asumate, de regulă, de trei persoane diferite.
3) Consiliul Guvernatorilor care, din 1976, poartă denumirea de Adunare Generală, se reuneşte în
intervalul dintre două Conferinţe internaţionale, în acelaşi timp şi în acelaşi loc cu Consiliul delegaţilor.
4) Comisia permanentă a Crucii Roşii Internaţionale, este un organ compus din nouă membri dintre
care:
 cinci aleşi, cu titlu personal, de Conferinţa internaţională a Crucii Roşii pentru o perioadă care
durează până la încheierea conferinţei următoare;

1
Adoptat la 8 decembrie 2005 şi intrat în vigoare la 14 ianuarie 2007.
2
Articolul 1, par. 2 din Statut.
3
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p. 433.
4
Articolul 2 din Statut.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Ungureanu Drept internațional umanitar 4

 doi reprezentanţi ai Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, din care unul îndeplineşte funcţia
de preşedinte;
 doi reprezentanţi ai Ligii Societăţilor de Cruce Roşie, printre care preşedintele Consiliului
Guvernatorilor.
Comisia poate să coopteze cu titlu consultativ un reprezentant al Societăţilor naţionale.
Comisia are mandat să stabilească ordinea de zi şi programul provizoriu şi să pregătească Conferinţa
Internaţională, fixând data şi locul acesteia. În intervalul dintre sesiunile Conferinţei, Comisia permanentă
soluţionează eventualele contestaţii care pot apărea din interpretarea şi aplicarea Statutului, precum şi
problemele ce-i pot fi supuse de C.I.C.R. şi Ligă referitoare la divergenţele ce ar putea surveni între ele.
Între sesiunile Conferinţei, Comisia permanentă este mandatată să asigure coordonarea şi armonizarea
eforturilor C.I.C.R. şi Ligii1.
Sediul Comisiei permanente este la Geneva.

B) Principiile fundamentale ale Crucii Roşii

În 1965, cea de a XX-a Conferinţă internaţională a Crucii Roşii de la Viena, a proclamat următoarele
şapte principii fundamentale: umanitate, imparţialitate, neutralitate, independenţă, voluntariat, unitate şi
universalitate.
a. Umanitate
Acest principiu ocupă un loc central în doctrina Crucii Roşii Internaţionale şi toate celelalte principii
gravitează în jurul lui. În virtutea acestui principiu, C.I.C.R. are datoria de a se strădui să prevină şi să
uşureze în toate împrejurările suferinţele umane, să protejeze viaţa şi sănătatea şi să facă să fie respectată
persoana umană; să favorizeze înţelegerea reciprocă, prietenia, cooperarea şi o pace durabilă între toate
popoarele.
Principiul umanităţii conferă drepturi şi impune obligaţii părţilor implicate într-un conflict armat,
precum şi statelor terţe şi organismelor internaţionale. Statul implicat într-un conflict armat are datoria de a
agrea acţiunile de ajutorare cu caracter umanitar şi imparţial menite a acorda asistenţa necesară supravieţuirii
populaţiei civile, precum hrana şi asistenţa medicală. Asistenţa umanitară, aşa cum este ea reglementată în
Convenţiile de la Geneva, este guvernată de două criterii: a) trebuie acordată pe criterii de necesitate, fără
nici o discriminare; b) să nu poată contribui în nici un fel la efortul militar. În nici o împrejurare, acţiunea
umanitară nu poate fi coercitivă.2
b. Imparţialitate
Acest principiu postulează absenţa oricărei distincţii pe criterii de naţionalitate, rasă, religie, de
condiţie socială sau de apartenenţă politică. El se aplică numai în ajutorarea indivizilor în măsura
suferinţelor lor, acordând prioritate celor mai urgente cazuri şi necesităţi.
c. Neutralitate
Principiul neutralităţii impune abţinerea de a lua parte la ostilităţi şi, în orice împrejurare, la
controverse de ordin politic, rasial, religios sau filosofic.
Neutralitatea C.I.C.R. se manifestă în trei planuri, şi anume:
a) în acţiunea de caritate: nu este ţinut să respecte o neutralitate în repartizarea ajutoarelor;
ajutoarele se adresează oamenilor în suferinţă şi nu statelor;
b) în calitatea sa de intermediar neutru între părţile beligerante: să ia iniţiativa şi să negocieze cu
ambele părţi toate angajamentele, să contribuie la ameliorarea situaţiei victimelor de război, să beneficieze
de încrederea părţilor beligerante;
c) să vegheze la aplicarea Convenţiilor de la Geneva: să asigure protecţia persoanelor aflate pe
teritoriul şi sub puterea adversarului.
d. Independenţă

1
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p. 435.
2
Cornelio Sommaruga, Acţiune militară şi acţiune umanitară: incompatibilitate sau complementaritate?, “R.R.D.U.”, nr. 4/1997, p. 4.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Ungureanu Drept internațional umanitar 5

Principiul independenţei are două conotaţii: una pe plan intern, alta în acţiunea internaţională.
Pe plan intern, Societăţile naţionale de Cruce Roşie sunt supuse legilor naţionale şi, în acţiunile lor
umanitare, sunt auxiliare ale puterii publice. Cu toate acestea, ele îşi conservă o autonomie care le permite să
acţioneze în conformitate cu principiile Crucii Roşii.
Pe plan internaţional, atât Statutul Mişcării internaţionale, cât şi Convenţiile de la Geneva definesc
foarte clar funcţiile şi competenţele C.I.C.R., astfel încât în operaţiunile de pe teren el trebuie să-şi
coordoneze acţiunile într-un spirit de complementaritate.
Mandatul permanent atribuit C.I.C.R. prin Convenţiile de la Geneva conferă acestuia dreptul de a
face propuneri guvernelor; dreptul de iniţiativă umanitară.
e. Voluntariat
Crucea Roşie internaţională este o instituţie de ajutor voluntar şi dezinteresat. În această calitate
C.I.C.R. secondează serviciile publice prin acţiuni de voluntariat care sunt rezultanta practică a unor
împrejurări neprevăzute. Potrivit mandatului său, C.I.C.R. coordonează şi activitatea altor organisme de
ajutor umanitar voluntar pentru cei pe care nimeni nu-i ajută.
f. Unitate
Principiu potrivit căruia într-o ţară nu poate exista decât o singură Societate de Cruce Roşie, care
trebuie să fie deschisă tuturor şi să-şi extindă acţiunea umanitară la întreg teritoriul.
g. Universalitate
Potrivit acestui principiu, Crucea Roşie este o instituţie universală, în cadrul căreia toate Societăţile
naţionale au drepturi egale şi datoria de a se întrajutora.

C) Componentele structurii Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Mişcarea internaţională de Cruce Roşie şi de Semilună Roşie are următoarea structură:
1) Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.);
2) Liga (Federaţia) Internaţională a Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie;
3) Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

1) Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.)

Potrivit articolului II din Statut1 “Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este constituit conform
articolelor 60 şi următoarele ale Codului Civil al Elveţiei. El are personalitate juridică.” C.I.C.R. îşi
îndeplineşte sarcinile ce-i sunt recunoscute de Convenţiile de la Geneva şi acţionează în special în caz de
război, război civil sau tulburări interne şi se străduieşte în orice timp să asigure protecţia şi asistenţa
victimelor militare şi civile din conflictele menţionate şi acţionează în direcţia perfecţionării şi difuzării
Convenţiilor de la Geneva; întreţine relaţii cu societăţile naţionale ale Crucii Roşii, cu autorităţile
guvernamentale şi cu toate instituţiile naţionale şi internaţionale cu care consideră util.

2) Liga (Federaţia) Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Ideea creării Ligii Societăţilor de Cruce Roşie îi aparţine preşedintelui Comitetului de război al
Crucii Roşii Americane, Henry Pomeroy Davison, care va fi ales şi primul preşedinte al noii organizaţii.
La data de 5 mai 1919, societăţile naţionale de Cruce Roşie din S.U.A., Franţa, Marea Britanie, Italia,
Japonia reunite la Paris, pun bazele unei organizaţii internaţionale neguvernamentale, fără caracter politic, rasial sau
religios – Liga Societăţilor de Cruce Roşie. Printre primele 19 societăţi care se alătură Ligii se numără şi Crucea
Roşie Română, care va adera la 3 iulie acelaşi an.
Liga şi-a fixat iniţial sediul la Paris, iar, din 1940, la Geneva.
Din anul 1983, şi-a completat numele, devenind Liga Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie, iar în 1991 şi-a luat denumirea de Federaţie.

1
Statutul C.I.C.R. a fost adoptat la 21 iunie 1973 şi a fost înlocuit cu un nou Statut, adoptat de Adunarea generală a C.I.C.R. în şedinţa din 24
iunie 1998, intrat în vigoare la 24 iulie 1998. V. textul în “R.R.D.U.”, NR.1(25), 1999, p.28-29.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Ungureanu Drept internațional umanitar 6

Federaţia are o structură complexă, cuprinzând o Adunare Generală, un Consiliu Executiv, comisii statutare
şi un secretariat.1 Adunarea Generală, condusă de preşedintele Federaţiei, este cea mai înaltă autoritate şi reuneşte la
fiecare doi ani reprezentanţii societăţilor naţionale membre ale federaţiei, pentru a decide asupra politicii generale a
organizaţiei.
Consiliul Executiv, preia rolul de organ de decizie al Adunării Generale în intervalul dintre sesiunile
acesteia.
Comisiile statutare, sunt organe permanente ale Federaţiei, cu un rol consultativ pe lângă Adunare şi
Consiliu, ocupându-se de probleme precise de o importanţă deosebită pentru funcţiile şi obiectivele organizaţiei.
Secretariatul, constituie centrul operaţional al Federaţiei. El pune în aplicare hotărârile luate de către
organele directoare. Este condus de un secretar general numit de Adunarea Generală la propunerea Consiliului
Executiv. Secretariatul este un factor permanent de legătură cu societăţile naţionale, fiind purtătorul lor de cuvânt pe
plan internaţional.
Liga (Federaţia) acţionează prompt şi fără discriminare, numai în afara situaţiilor şi zonelor de conflict.
Primul său obiectiv concret, imediat după înfiinţare, l-a constituit ameliorarea stării de sănătate a populaţiilor civile
greu încercate în anii războiului.
În virtutea art.4 al Statutului său2, această organizaţie internaţională are ca obiectiv central de activitate “să
inspire, să încurajeze, să faciliteze şi să facă să progreseze în orice timp şi sub toate formele sale , acţiunea
umanitară a societăţilor naţionale.”
Ea luptă împotriva foametei şi a malnutriţiei, a bolilor endemice, împotriva SIDA şi a discriminării celor
infectaţi cu virusul HIV, promovează donarea benevolă de sânge, contribuie la pregătirea şi organizarea
formaţiunilor voluntare de acordare a primului ajutor şi dotează societăţile naţionale cu echipamentul necesar unor
astfel de intervenţii umanitare. Federaţia, numără în prezent 178 de societăţi naţionale, cu peste 200 milioane de
voluntari.
Întreţine relaţii privilegiate cu C.I.C.R. în scopul de a-şi coordona şi armoniza activităţile pe care le
desfăşoară în favoarea celor aflaţi în suferinţă.
Derulează programe sociale de educaţie şi informare de cele mai multe ori în colaborare cu alte organisme
internaţionale: Organizaţia Mondială a Sănătăţii /O.M.S.), U.N.I.C.E.F., F.A.O., P.N.U.D., Consiliul Europei,
Uniunea Europeană.

3) Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Create iniţial pentru a îngriji, alături de serviciile sanitare, soldaţii răniţi sau bolnavi, Societăţile Naţionale
de Cruce Roşie desfăşoară, în prezent, activităţi multiple, atât pe timp de pace, cât şi în timp de război.
Societăţile naţionale, având calitatea de entităţi auxiliare pe lângă guvernele lor, au ca principală sarcină în
timp de război aceea de a veni în ajutorul populaţiei civile afectate şi, acolo unde este cazul, de a sprijini serviciile
medicale militare.
Lupta împotriva bolilor infantile, educaţia sanitară pentru populaţie, campaniile de vaccinare în masă,
colectarea de sânge de la donatori, lupta împotriva deşertificării, asanarea apelor, formarea de cadre medico-sociale
reprezintă tot atâtea programe lansate de Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, pentru a răspunde
nevilor actuale de creştere a bunăstării şi nivelului de sănătate.
Afluxul refugiaţilor, precum şi al persoanelor care solicită azil, de la începutul anilor ’80, a necesitat eforturi
sporite din partea organismelor umanitare. În acest scop, un rol important l-au avut Societăţile Naţionale, care, în
numeroase cazuri, au oferit ajutoare materiale refugiaţilor, precum şi servicii de asistenţă socială la faţa locului, atât
în ţările de tranzit cât şi în cele în care persoanele respective urmau să se stabilească.
Conform Statutului Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semiluna Roşie, pentru a fi recunoscută de
către C.I.C.R., o societate naţională de Cruce Roşie şi Semiluna Roşie, trebuie să întrunească următoarele condiţii:
să se constituie pe teritoriul unui stat independent în care este în vigoare Convenţia de la Geneva privind

1
La Ligue des Societés de la Croix Rouge et du Croissant Rouge, Cahier D, ediţia a II-a.
2
Intrat în vigoare la 12 octombrie 1977.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Ungureanu Drept internațional umanitar 7

ameliorarea condiţiei răniţilor şi bolnavilor din armatele în campanie; să fie singura societate naţională in această
ţară; să fie corespunzător recunoscută de către regimul legitim al ţării, ca societate de ajutor voluntar auxiliar al
autorităţilor publice în domeniul umanităţii; să aibă statut autonom; să folosească denumirea şi emblema de Cruce
Roşie sau Semilună Roşie, în conformitate cu Convenţiile de la Geneva; să-şi extindă activităţile pe între teritoriul
statului; să-şi recruteze membrii voluntari şi personalul fără deosebire de rasă, sex, categorie socială, religie sau
opinii politice; să adere la Statutul Mişcării; să respecte principiile Mişcării şi să se conducă în activitatea sa după
principiile dreptului internaţional umanitar.

* Societatea Naţională de Cruce Roşie din România

Prin Decretul nr.1744 din 4 iulie 18761, s-a înfiinţat Societatea Română de Cruce Roşie, care a fost
recunoscută oficial de C.I.C.R. la data de 23 august 1876.
De-a lungul istoriei sale, Crucea Roşie Română a participat cu personal voluntar specializat, cu mijloace
proprii de transport, la alinarea suferinţelor militarilor răniţi şi bolnavi în timpul războiului de independenţă şi în
timpul celor două războaie mondiale ale secolului XX. De asemenea, a venit în sprijinul refugiaţilor şi populaţiei
civile afectate ca urmare a acestor războaie.
Crucea Roşie Română a jucat un rol substanţial în ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei afectate de
mari calamităţi, cum au fost: cutremurul din 1940, seceta din 1946, inundaţiile catastrofale din anii ’70, cutremurul
din 4 martie 1977, inundaţiile din 1991 etc.
Societatea Română de Cruce Roşie a stabilit o serie de obiective pentru implementarea dreptului
internaţional umanitar. Dintre acestea pot fi menţionate următoarele: aderarea la instrumentele de drept internaţional
umanitar; introducerea şi adaptarea legislaţiei naţionale la prevederile instrumentelor internaţionale în acest
domeniu; protecţia emblemelor; diseminarea dreptului internaţional umanitar; angajarea de consilieri juridici şi de
alte persoane calificate în forţele armate; crearea unui Comitet naţional pentru probleme de drept internaţional
umanitar.
În acest context, poate fi menţionat faptul că, Societatea Română de Cruce Roşie, a organizat toate
pregătirile necesare în vederea aderării României la Convenţiile de la Geneva din 1949 şi la Protocoalele adiţionale
din 1977 (aceste documente internaţionale au fost ratificate de România prin Decretul nr. 183/21 mai 1954 şi
respectiv Decretul nr. 224/11 mai 1990).
În anul 1977, Societatea Română de Cruce Roşie a organizat şi găzduit, la Bucureşti, cea de a XXIII-a
Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii, forumul suprem al Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie. Evenimentul rămâne în istoria Crucii Roşii prin adoptarea unei rezoluţii care stabileşte misiunea
fundamentală a Mişcării.
La data de 29 decembrie 1995 a fost adoptată Legea Societăţii Naţionale de Cruce Roşie nr. 139 (publicată
în Monitorul Oficial nr. 303/30 decembrie 1995), modificată şi completată cu Legea nr. 524/2004(publicată în
Monitorul Oficial nr. 1123 din 29.11.2004) care stipulează că aceasta este o persoană juridică de drept public,
autonomă, neguvernamentală, apolitică şi fără scop patrimonial, desfăşurând activităţi cu caracter umanitar, ca
organizaţie de ajutor voluntar, auxiliară autorităţilor publice.
Societatea Română de Cruce Roşie, acţionează în orice împrejurare, în scopul prevenirii şi alinării
suferinţelor oamenilor, fără nici o deosebire în ceea ce priveşte naţionalitatea, rasa, religia, sexul, apartenenţa
militară, socială şi politică.
Printre principalele atribuţii, prevăzute de art.11 al Legii nr.139/1995, pot fi enumerate următoarele: să
acţioneze în caz de conflict armat, în toate domeniile prevăzute de Convenţiile de la Geneva din 1949 şi în favoarea
tuturor celor în suferinţă, atât persoane civile cât şi militare, să organizeze şi să participe la acţiuni internaţionale de
ajutorare a victimelor, indiferent de cauzele şi natura dezastrelor; în colaborare cu autorităţile, să desfăşoare
activităţi de căutări de persoane şi pentru restabilirea contactelor familiare, întrerupte din diferite motive etc.
La data de 28 martie 1996, Adunarea generală extraordinară, a adoptat “Statutul Societăţii Naţionale de
Cruce Roşie din România”. Acest Statut a fost modificat la data de 26 noiembrie 2002. Strategia de dezvoltare are

1
Publicat în “Monitorul Oastei” nr.28 din 18 septembrie 1876.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Ungureanu Drept internațional umanitar 8

ca obiective principale crearea condiţiilor care să asigure o mai bună funcţionare a S.N.C.R.R., diversificarea
serviciilor sale umanitare, creşterea contribuţiei Crucii Roşii Române, în domeniul umanitar în general şi la
difuzarea dreptului internaţional umanitar, în special creşterea rolului său în cadrul Mişcării Internaţionale de Cruce
Roşie şi Semilună Roşie.
În conformitate cu Acordul de la Sevilla privind acţiunile internaţionale ale componentelor Mişcării
Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Societatea Română de Cruce Roşie, participă la acţiuni de
solidaritate şi dezvoltă relaţii de colaborare cu C.I.C.R., Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi
Semilună Roşie, precum şi cu alte societăţi naţionale de Cruce Roşie sau Semilună Roşie.

2. Locul şi rolul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în sistemul dreptului umanitar

Rolul C.I.C.R. este definit în articolul 4 din Statut.:

a) de a promova şi de a difuza principiile fundamentale ale Mişcării;
b) de a recunoaşte orice Societate Naţională de Cruce Roşie nou creată sau reconstituită;
c) de a acţiona pentru aplicarea fidelă a dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate şi
de a primi sesizările privind violările invocate ale acestui drept;
d) de a asigura protecţie victimelor militare şi civile ale conflictelor armate şi ale consecinţelor lor directe;
e) de a asigura funcţionarea Agenţiei Centrale de Cercetări prevăzută de Convenţiile de la Geneva;
f) de a lucra la înţelegerea şi la difuzarea dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate şi
de a pregăti eventualele dezvoltări.

În ceea ce priveşte structura sa, C.I.C.R. este compus dintr-un număr de 15 la 25 de membri recrutaţi prin
cooptare, pentru un mandat de patru ani, reînnoibil, dintre cetăţeni elveţieni. Organul suprem este Adunarea care
este compusă din membrii C.I.C.R. şi are misiunea de a exercita îndrumarea supremă a instituţiei, de a adopta
doctrina şi obiectivele ei generale. Organul colegial însărcinat cu conducerea treburilor este Consiliul Adunării,
compus din cinci membri aleşi de Adunare. El exercită supravegherea directă a administraţiei C.I.C.R. Preşedinţia
este cea care îşi asumă prima responsabilitatea pentru relaţiile externe ale instituţiei. Mandatul preşedintelui este de
patru ani, putând fi reînnoit. În prezent, funcţia de preşedinte este deţinută de dl. Jakob Kellenberger. Direcţia este
organul colegial însărcinat cu gestionarea afacerilor în baza hotărârii Adunării, Consiliului executiv şi ale
preşedintelui. Atribuţiile şi compunerea Direcţiei sunt stabilite printr-un Regulament1.
Structura, funcţiile şi competenţele recunoscute C.I.C.R. conferă acestuia un statut sui generis în ordinea
juridică internaţională. Stricto sensu, C.I.C.R. este o persoană juridică de drept public elveţiană. A fost creat în baza
dreptului elveţian, îşi are sediul pe teritoriul acestuia, iar membrii săi sunt, toţi, cetăţeni elveţieni. Totodată, C.I.C.R.
are personalitate internaţională, recunoscută prin norme de drept internaţional, astfel: a) are dreptul de a întreţine cu
statele şi organizaţiile internaţionale relaţii oficiale şi de a încheia tratate cu acestea; b) prin Convenţiile de la
Geneva i se recunosc o serie de drepturi şi obligaţii şi capacitatea de a le exercita pe plan internaţional2.
Personalitatea juridică internaţională a C.I.C.R. are un caracter particular, astfel:
- ca instituţie cu caracter naţional, Naţiunile Unite îi recunosc personalitatea juridică internaţională;
- prin Convenţiile de la Geneva i s-a recunoscut personalitatea juridică internaţională cu vocaţie de
universalitate, adică dreptul de a exercita competenţele conferite prin aceste instrumente.
Prin Rezoluţia nr. 456 din 16 octombrie 1990, i s-a atribuit statutul de observator, la Naţiunile Unite.

1
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.437.
2
Idem

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Ungureanu Drept internațional umanitar 9

3. Acţiunile Comitetului internaţional al Crucii Roşii în timp de pace

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este implicat direct în toate cele trei faze – de dezvoltare, de aplicare
şi de difuzare – ale dreptului internaţional umanitar.

3.1. C.I.C.R. – promotorul dreptului internaţional umanitar

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este iniţiatorul şi promotorul dreptului internaţional umanitar. Prima
acţiune întreprinsă de C.I.C.R. a fost realizată la Conferinţa de la Geneva din august 1864, unde cei cinci membri
fondatori ai C.I.C.R. au supus delegaţiilor a 12 state prezente, un text redactat de ei, care a devenit astfel prima
Convenţie umanitară cu caracter de universalitate.1 De acum înainte, răniţii şi bolnavii vor fi adunaţi şi îngrijiţi,
indiferent de naţiunea căreia îi aparţin, iar ambulanţele, spitalele militare şi personalul sanitar vor fi recunoscute ca
neutre şi vor fi protejate şi respectate de părţile beligerante2.
Acest prim început a fost de bun augur pentru instituţia nou creată. Ea s-a pus permanent în slujba
idealurilor umanitare şi a iniţiat permanent proiecte de convenţii internaţionale, prin care a extins protecţia şi
asistenţa umanitară la noi şi noi categorii de victime de război, în funcţie de pericolele care apăreau. În cadrul
conferinţelor internaţionale ale Crucii Roşii au fost adoptate programe de acţiune, au fost organizate cursuri de
pregătire, seminarii şi mese rotunde în care au fost abordate cele mai stringente probleme umanitare.

3.2. Rolul C.I.C.R. în aplicarea dreptului internaţional umanitar

Potrivit articolului 4, litera c) din Statutul său, C.I.C.R. are rolul “de a-şi asuma sarcinile care-i sunt
recunoscute prin Convenţiile de la Geneva, de a acţiona în vederea aplicării fidele a acestor Convenţii…”
Preocuparea C.I.C.R. de punere în aplicare a dreptului internaţional umanitar datează de multă vreme, ea
fiind înscrisă pe ordinea de zi a Conferinţelor Internaţionale ale Crucii Roşii.
La cea de a XXVI-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii ţinută în decembrie 1995, C.I.C.R. a anunţat
crearea unei noi structuri în cadrul Diviziei juridice, Serviciile de consultanţă în dreptul internaţional, destinate să
furnizeze guvernelor consultaţii juridice de specialitate în aplicarea dreptului umanitar.
Serviciile de consultanţă funcţionează atât la cererea guvernelor, cât şi din proprie iniţiativă. Ele furnizează
asistenţă tehnică în următoarele domenii:
- al promovării Convenţiilor de drept umanitar;
- al traducerilor Convenţiilor de la Geneva şi a Protocoalelor lor adiţionale în limbile naţionale;
- al încorporării dreptului internaţional umanitar în dreptul naţional;
- al adoptării de legi penale necesare pentru a asigura reprimarea crimelor de război;
- al adoptării de legi care să garanteze respectarea emblemei;
- al integrării învăţământului de drept umanitar în programele oficiale.
În cadrul Serviciilor de consultanţă, a fost creat un Centru de documentare deschis tuturor statelor.

3.3. Difuzarea dreptului internaţional umanitar şi a principiilor Crucii Roşii

Termenul de “difuzare”, pe care dicţionarele lingvistice îl definesc ca răspândire, propagare, a dobândit în
limbajul de specialitate conotaţii mult mai largi, înglobând, de asemenea, ideea de învăţare, pregătire, cunoaştere.
Convenţiile de Geneva din 1949, Protocoalele lor adiţionale din 19773, alte convenţii internaţionale şi
rezoluţii pertinente ale Adunării Generale a Naţiunilor Unite, au recomandat statelor să instruiască forţele armate,
poliţia şi populaţia civilă cu dispoziţiile acestora şi să adopte măsuri eficace în acest sens.
Astfel spre exemplu, referiri detaliate se regăsesc în Rezoluţia nr.21 adoptată de Conferinţa pentru
reafirmarea şi dezvoltarea dreptului umanitar aplicabil în conflictele armate (1974-1977) intitulată “Difuzarea
dreptului internaţional pentru a fi pus în practică în conflictele armate”.

1
Care poartă denumirea de Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie.
2
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.444.
3
Vezi, C.I./47; C.II/48; C.III/127; C.IV/144, P. I/83 şi P.II/19.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Ungureanu Drept internațional umanitar 10

Pe plan internaţional, rolul principal de difuzare a dreptului umanitar revine Comitetului Internaţional al
Crucii Roşii. Acest rol este prevăzut în Statutul său, precum şi într-o serie de rezoluţii adoptate cu diverse prilejuri.
Programe detaliate de difuzare a dreptului internaţional umanitar au fost elaborate la Conferinţele
Internaţionale ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
Începând din anul 1977, Conferinţele internaţionale ale Crucii Roşii au adoptat programe şi planuri de
acţiune ale Crucii Roşii, vizând printre alte domenii şi pe cel al difuzării dreptului internaţional umanitar, pentru
perioade de câte patru ani. Astfel, Conferinţa de la Geneva din 1986, a adoptat cel de-al treilea program de acţiune
pentru perioada 1987-1990, care prevedea printre altele şi difuzarea dreptului internaţional umanitar.
Obiectivele propuse privind difuzarea vizau următoarele medii: forţele armate, responsabilii
guvernamentali, mediile academice, cercurile medicale, mass-media, tânăra generaţie, publicul larg.
C.I.C.R. este responsabil cu difuzarea dreptului umanitar în forţele armate, autorităţile guvernamentale,
universităţi, personal medical, mass-media, organizaţii internaţionale etc., el pregăteşte documentare şi materiale de
difuzare, organizează seminarii şi stagii de formare cu concursul instituţiilor specializate, precum şi cu Institutul
Internaţional de Drept Umanitar de la San Remo. Încurajează studiul dreptului umanitar în universităţi, în special în
facultăţile de drept, ştiinţe politice, academiile militare, facultăţile de medicină, instituţiile pedagogice etc1.
Liniile directoarele ale difuzării dreptului internaţional umanitar pentru anii 2000, au fost stabilite de cea de-
a XXVII-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii, de la Geneva, care la 6 noiembrie 1999 a adoptat un „Plan de
acţiune pentru anii 2000-2003”.

4. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în situaţii de conflict armat

În plan concret, Comitetului Internaţional al Crucii Roşii îi sunt recunoscute o serie de atribuţii în timp de
conflict armat – internaţionale şi interne – precum şi în cazuri de tensiuni şi tulburări interne.
Printre acestea se numără:

4.1. Atragerea atenţiei părţilor la conflict asupra obligaţiei de respectare a dreptului internaţional
umanitar
Imediat după izbucnirea ostilităţilor, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii adresează un apel părţilor
implicate, prin care le reaminteşte obligaţia de a respecta regulile convenţiilor umanitare, atât în desfăşurarea
operaţiunilor militare, cât şi în acordarea protecţiei populaţiei civile şi victimelor de război.

4.2. Substitut al Puterilor protectoare

Prin Convenţiile de la Geneva şi prin Protocolul adiţional I, Comitetului Internaţional al Crucii Roşii îi este
încredinţată şi funcţia de substitut al Puterilor protectoare. Puterile protectoare îi pot încredinţa, în orice timp,
funcţiile ce le revin lor în baza Convenţiilor Internaţionale, dar şi puterea deţinătoare, când constată că victimele de
război nu mai beneficiază, indiferent de motiv, de activitatea unei Puteri protectoare “va trebui să ceară unui
organism umanitar, cum ar fi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii să-şi asume sarcinile umanitare care revin prin
prezenta Convenţie Puterilor protectoare sau va trebui să accepte, sub rezerva dispoziţiilor prezentului articol,
ofertele de servicii provenind de la un asemenea organism”2.
Protocolul I din 1977 instituie o procedură mai tranşantă. “Dacă o Putere protectoare nu a fost desemnată
sau acceptată de la începutul unei situaţii vizate la articolul prim, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, fără
prejudiciul dreptului oricărui alt organism umanitar imparţial de a proceda la fel, va oferi bunele sale oficii Părţilor

1
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.445.
2
Articolul 10 din C.I, paragraful 3; idem C.II; C.III, articolul 11; C.IV, art. 11;

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Ungureanu Drept internațional umanitar 11

la conflict în vederea desemnării fără întârziere a unei Puteri protectoare agreate de părţile în conflict…”1. Dacă
demersurile sale rămân fără rezultat, “Părţile la conflict vor trebui să accepte fără întârziere oferta pe care le-ar
putea-o face Comitetul Internaţional al Crucii Roşii sau orice altă organizaţie care prezintă toate garanţiile de
imparţialitate şi de eficacitate şi, având în vedere rezultatele acestor consultări, de a acţiona în calitate de substitut”2.
În baza mandatului încredinţat prin Convenţiile de la Geneva şi prin Protocoalele lor adiţionale, Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii dispune de drept de iniţiativă:3 “Comitetul Internaţional al Crucii Roşii poate lua orice
iniţiativă umanitară care intră în rolul său de instituţie şi intermediar specific neutru şi independent şi să studieze
orice problemă care se impune a fi studiată de o astfel de instituţie”.

4.3. Protecţia şi asistenţa pentru victimele de război

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este principalul for abilitat de state, prin instrumente juridice
convenite, să acorde protecţie şi asistenţă victimelor conflictelor armate.

Mijloacele şi metodele prin care acţionează C.I.C.R.:

* Vizite la locuri de detenţie.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este mandatat să viziteze lagărele de prizonieri de război şi
locurile de detenţie a civililor privaţi de libertate şi să discute cu ei fără însoţitor din partea puterii
deţinătoare. O situaţie particulară o prezintă persoanele reţinute în caz de tensiuni şi tulburări interne.
Nefiind considerate inamice, ele nu au un statut reglementat de dreptul internaţional umanitar. Însă şi ele
trebuie să se bucure, potrivit standardelor internaţionale, de un tratament uman. Ca atare, C.I.C.R. a fost
mandatat să monitorizeze modul în care este respectat acest standard, însă aceasta nu prin Convenţiile de la
Geneva, ci prin statutele Crucii Roşii4.
Vizitele întreprinse de reprezentanţii C.I.C.R., atât în lagărele de prizonieri, cât şi altor
categorii de deţinuţi, au un caracter strict umanitar, ele limitându-se exclusiv la tratamentul aplicat şi
nicidecum la motivele deţinerii lor.
Puterile deţinătoare au obligaţia:
- de a pune la dispoziţia delegaţilor C.I.C.R. liste cu toate persoanele ce trebuie vizitate;
- să asigure accesul la toate locurile de detenţie şi respectarea vizitelor;
- să asigure liberul acces la toţi prizonierii (deţinuţii) şi să le permită să le vorbească liber, fără
martori.
După efectuarea vizitelor, delegaţii C.I.C.R. întocmesc rapoarte confidenţiale care sunt
înmânate autorităţilor locurilor de detenţie. Rapoartele conţin observaţiile făcute în timpul vizitelor
şi, eventual, recomandări pentru respectarea condiţiilor de detenţie. În cazul vizitelor efectuate
prizonierilor de război, rapoartele sunt transmise şi autorităţilor ţărilor de origine.

** Căutarea persoanelor dispărute şi sprijinirea reunirii familiilor separate

În perioada războiului franco-prusian (1870-1871), la solicitările C.I.C.R., cei doi beligeranţi au
acceptat să-i furnizeze listele prizonierilor de război şi răniţilor. A luat astfel fiinţă “Agenţia Centrală de
Informaţii a C.I.C.R.” Temeiul legal al acţiunilor Agenţiei, întreprinse în interesul victimelor conflictelor
armate internaţionale, îl reprezintă prevederile Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi ale Protocolului I la
Convenţiile de la Geneva din 1977.
Rolul Agenţiei Centrale de Informaţii este de a obţine şi înregistra toate informaţiile privitoare la
prizonieri sau care ar putea să permită identificarea persoanelor dispărute, rănite sau decedate şi de a facilita

1
Articolul 5, punctul 3.
2
Articolul 5 punctul 4. Între 1972 şi 1993 C.I.C.R. a încheiat 48 de acorduri internaţionale cu state prin care: i se recunoaşte personalitate
juridică internaţională, i se conferă imunitate şi privilegii apropiate de cele diplomatice.
3
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.448.
4
Vezi articolul VI, punctul 5 din Statutul Crucii Roşii Internaţionale şi articolul 4 litera d) din Statutul C.I.C.R.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Ungureanu Drept internațional umanitar 12

corespondenţa între membrii familiilor separate ca urmare a conflictelor armate sau tulburărilor şi
tensiunilor interne şi de a elibera documente (certificate de deces, de captivitate sau de călătorie)1.

*** Asistenţa umanitară

Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele lor adiţionale conţin mai mult de 20 de dispoziţii
consacrate asistenţei medicale şi materiale la care au dreptul victimele conflictelor armate. Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii este, datorită principiilor de neutralitate şi de voluntariat pe care este fondat,
organizaţia abilitată cu acordarea asistenţei umanitare2.
Convenţiile de la Geneva consacră următoarele criterii de acordare a asistenţei umanitare:
 se acordă exclusiv victimelor de război;
 are un caracter nediscriminatoriu (se acordă tuturor celor care au nevoie de ajutor);
 este destinată să acopere cele mai stringente nevoi ale celor afectaţi;
 Comitetul Internaţional al Crucii Roşii are datoria să supravegheze activitatea de ajutorare,
începând cu evaluarea necesităţilor, până la stocare, transport şi distribuire.


TEME DEZBATERE SEMINAR

1. Care sunt componentele mișcării internaționale de Cruce Roșie și Semilună Roșie?

2. Care sunt acțiunile CICR în timp de pace?

3. Care sunt acțiunile CICR în timp de conflict armat?

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 4

 Ion Dragoman (coord.) Manual de drept internațional umanitar pentru forțele de ordine și siguranță
publică, Editura Sitech, Craiova 2011;
 David Ungureanu, Dreptul internațional umanitar aplicabil în noile tipuri de conflicte armate, ,
Editura Sitech, Craiova 2013.
 Ion Dragoman, David Ungureanu, Tratat de drept internațional umanitar, Editura Universul
Juridic, București 2018.

1
Portret al unei Mişcări Internaţionale – C.I.C.R., Geneva, 1982, p.20.
2
Carmen Grigore, Dileme umanitare: Geneva sau New York, în “R.R.D.U.”, nr. 1/1993, pag. 1.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020