TEMA 1

Acest material este destinat exclusiv studentilor programului de licenta

„Drept”, seria 2018-2022 si nu este destinat publicității.
Publicarea sau distribuirea neautorizată sunt interzise și se
pedepsesc potrivit legii.

FORMAREA, EVOLUŢIA ŞI ROLUL DREPTULUI

INTERNAŢIONAL UMANITAR
 1. Geneza, evoluţia, denumirea şi definiţia dreptului internaţional umanitar

Statele, de la apariţia lor ca entităţi de sine stătătoare, au intrat în relaţii unele cu altele, la
început sporadic şi accidental, pentru ca, pe măsura trecerii timpului, raporturile dintre ele să se
extindă treptat, ajungând la dimensiunile actuale, care cuprind toate domeniile vieţii social-
economice, politic, cultural, medical, sportiv, etc. Aceste relaţii au îmbrăcat de la început două
forme principale: de colaborare şi de luptă, de confruntare. Relaţiile de colaborare sunt guvernate
de norme juridice, făcând parte din dreptul internaţional public, cele de luptă, de norme ce
alcătuiesc dreptul internaţional umanitar.1
Sun Tzu în „ Arta Războiului” precizează că: „Războiul este o problemă de o importanţă
vitală pentru stat, domeniul vieţii şi al morţii, calea care duce spre nimicire sau supravieţuire 2”.
Este evident că natura şi modalităţile de purtare ale războiului au evoluat în funcţie de evoluţia
generală a societăţii omeneşti, iar consecinţele sale au fost diferite pe parcursul istoriei 3. Alvin şi
Heidi Toffer4 disting trei moduri de utilizare a violenţei armate organizate. Chiar şi în comuna
primitivă, colectivităţile umane se luptau pentru a răzbuna omoruri, pentru a răpi femei sau
pentru accesul la vânat; această violenţă însă era sinonimă cu războiul 5. Abia când revoluţia
agricolă a lansat primul mare rol de schimbări în istoria omenirii şi s-au constituit statele antice
au apărut şi războaiele ca ciocniri sângeroase între state. Până în Evul Mediu, războaiele din
primul val poartă pecetea inconfundabilă a economiilor agrare care le-au dat naştere, nu numai în
sens tehnologic, ci şi în sens al organizării, comunicaţiilor, logisticii, administraţiei, structurilor
de recompensare, stilurilor de comandă şi ipotezelor culturale6.
Cel de-al Doilea Val de schimbări istorice lansat de revoluţia industrială a făcut ca
distrugerile de masă să devină esenţa beligeranţei din epoca producţiei industriale de masă bazată
pe tehnologia coşului de fum. Elementele acestei schimbări revoluţionare a războiului au fost:
înlocuirea războiului „limitat” cu cel „nelimitat”; transformarea lui dintr-o ciocnire între
conducători într-o ciocnire între popoare, între armate regulate bazate pe serviciul militar
obligatoriu; organizarea şi doctrina; creşterea puterii de foc a armamentelor şi apariţia unor noi
tactici; extinderea teatrului de război. Punctul culminant al celui de-al Doilea Val a fost apariţia
armelor de distrugere în masă7.
Cu rădăcini anterioare acestui eveniment, războiul din Golf din 1991 a fost expresia
tipului de violenţă armată a celui de-al Treilea Val, războiul epocii informaţionale bazată pe
cunoaştere, demasificare, accelerarea schimbărilor. În fapt, în Golf, s-au purtat simultan două
războaie, unul vizibil de tip industrial şi altul invizibil, radical diferit, cu o natură a beligeranţei
complet modificată. Rezultatul a fost o imagine foarte aseptizată a războiului, o formă de luptă
aparent scutită de carnagii, dusă cu arme ale celui de-al Treilea Val, concepute pentru o precizie
maximă, distrugere specializată şi minime pagube colaterale. În ultima perioadă de timp se
discută tot mai des despre conceptul de „război bazat pe reţea” ca fiind expresia tipului de
violenţă specifică celui de-al Patrulea Val, dar această noţiune nu este delimitată şi clarificată
complet încă.

1
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Editura V.I.S. Print, Bucureşti 2000, p. 12.
2
Sun Tzu, Arta Războiului, p. 7.
3
Ion Dragoman, Drept internaţional umanitar, Editura Fundaţiei, Andrei Şaguna, Constanţa, 1999, p. 6-8.
4
Alvin şi Heidi Toffer, Război şi antirăzboi. Supravieţuire în zorii secolului XXI, Editura Antet 1995, p 46-101.
5
Ion Dragoman, op. cit. p.6.
6
Dumitru Toma, Drept internaţional umanitar, Editura Fundaţiei “Andrei Şaguna”, Constanţa, 2005, p.4.
7
Ion Dragoman, op. cit., p.6.
 S-a încercat definirea răboiului încă din antichitate. Cicero îl defineşte ca înfruntare
violentă iar Hugo Groţius sesizează că prin cuvântul bellum (cu origine în duellum) se înţelege
nu numai acţiunea ci şi starea celor care se înfruntă în mod violent 8. Pentru epoca modernă, cea
mai cunoscută definiţie aparţine lui Karl von Clauservitz, potrivit căruia războiul este un act de
violenţă destinat constrângerii adversarului de a se supune voinţei noastre, fiind o continuare a
politicii cu alte mijloace9. Iar fondatorul polemologiei remarca faptul că războiul este o formă de
violenţă, cu trăsătura esenţială de a fi metodic şi organizat în ceea ce priveşte grupările luptătoare
şi modalităţile de ducere; mai mult, el este limitat în timp şi spaţiu fiind supus unor reguli
speciale foarte variabile, o altă caracteristică a sa fiind aceea că este sângeros, căci dacă nu
implică distrugeri de vieţi umane, el rămâne doar un schimb de ameninţări 10.Conceptul juridic de
război se referă la recursul la forţă şi obiectivul de a înfrânge adversarul, fiind fie un procedeu de
autoapărare, un mod coercitiv de executare a dreptului internaţional (H. Kelseu), fie o luptă
armată între state, voită de cel puţin un stat şi dusă în vederea unui interes naţional (L. Delbz), un
element psihologic (voinţa de a face război), un element material (lupta armată), şi un element
teleologic (servirea interesului naţional) 11. Toate aceste definiţii insistă pe utilizarea mijloacelor
violenţei armate ca esenţă a războiului, iar expresiile metaforice „război economic”, „război
psihologic”, „război informaţional” exced conceptului propriu zis. Oricum el rămâne un fenomen
deosebit de complex care antrenează diferitele aspecte ale vieţii sociale, fapt pentru care în jurul
lui s-au creat adevărate ramuri de cercetare precum arta războiului, politica militară, sociologia
războiului, istoria artei militare, polemologia12, dreptul războiului.
Analizele militare, istorice, psihologice, economice sociologice, etc., nu pot fi complete
fără cercetarea normelor juridice referitoare la război, norme al căror ansamblu formează dreptul
războiului. Dacă războiul este un fenomen curent al raporturilor dintre state, este normal ca
dreptul internaţional să normeze această stare şi să se preocupe de protecţia oamenilor în astfel
de situaţii13. Ca urmare dreptul internaţional a fost definit ca fiind chiar un „drept al războiului”,
concept care are două sensuri.
Într-un sens subiectiv prin dreptul războiului se înţelege facultatea statelor de a-şi
reglementa raporturile reciproce prin intermediul acestui adevărat instrument al politicii
naţionale care presupune utilizarea mijloacelor violenţei armate. Încă de la apariţia şi formarea
comunităţii statale incipiente, s-a recunoscut entităţilor statale prerogativa de a recurge la război
în promovarea intereselor ca o continuare a politicii cu alte mijloace. Mai mult, s-a considerat că
aceasta ar fi un adevărat „drept”, un act licit derivat din suveranitate şi, ca atare, o reală
procedură „legală” de soluţionare a litigiilor dintre state. Romanii numeau acest drept „jus ad
bellum”(dreptul la război). În susţinerea acestui drept, doctrinele politico-juridice formulează
justificări „juridice”, ca autoconservarea, necesitatea, autoprotecţia, menţinerea echilibrului de
forţe, ş.a. 14 . În practica statelor se concretizează astfel concepţia că războiul constituie o
8
Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Editura Basel, Bucureşti 1995, p.104.
9
Karl von Clauservitz, De la Guerre, Editions du Minuit, Paris 1950, p.51.
10
Gaston Bouthoul, Le phénomène guerre, Poyot, 1962.
11
Julia Motoc, Interpreter la guerre, les exceptions de l’article 2 par. 4 de la Charte de l’ONU.
12
Termenul provine din limba greacă (“polema”-război şi “logos”-ştiinţă) şi îşi propune ca obiect cercetarea fenomenului
războiului, studiind structurile beligere şi periodicitatea conflictelor.
13
Ion Dragoman, op. cit., p.9.
14
Hugo Grotius afirma că dreptul material sau dreptul ginţilor încuviinţează ca legitim războiul drept căci este îngăduit să se
răspundă la forţă prin forţă, acest drept fiind statornicit chiar de la natură şi găsea nenumărate argumente în acest sens, vezi Hugo
Groţius, op. cit. p.119-152. De asemenea, în “De spiritual legilor”, Montesquieu afirma că, între societăţi, dreptul de legitimă
apărare implică uneori necesitatea de a ataca, atunci când un popor vede că o pace de o lungă durată ar da altui popor putinţa să-l
distrugă şi să-l distrugă şi că atacul este în acel moment singurul mijloc de a preîntâmpina această distrugere, în Montesquieu,
„Despre spiritul legilor, Editura ştiinţifică 1964, vol I, p. 174.
procedură legitimă, ultimul mijloc la care politica statelor este îndreptăţită să recurgă în
rezolvarea disputelor dintre ele ca să-şi apere şi să-şi asigure realizarea drepturilor lor. Evoluţia
concepţiilor şi instituţiilor juridice privind recurgerea la război în relaţiile interstatale a parcurs
mai multe etape istorice până în prezent când în dreptul internaţional s-a consacrat ca o normă
imperativă de jus cogens gentium, principiul fundamental al nerecurgerii la forţă şi la
ameninţarea cu folosirea forţei împotriva suveranităţii, integrităţii şi independenţei politice a
statelor sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite15.
Cea de-a doua semnificaţie a noţiunii de „dreptul războiului” este cea de totalitate de
norme juridice care reglementează declanşarea, desfăşurarea şi încheierea ostilităţilor militare,
ceea ce la romani echivala cu expresia „jus in bello” (dreptul în război). În acest înţeles obiectiv,
dreptul războiului este o parte a dreptului internaţional care cuprinde regulile create prin acordul
de voinţă al statelor având ca scop reglementarea conflictelor armate în vederea atenuării
efectelor distructive ale acestora, fiind susceptibile a fi duse la îndeplinire prin utilizarea
constrângerii exercitate tot de state, individual sau colectiv asupra beligeranţilor 16. În acest
înţeles, încă din 1625, Hugo Grotius analiza regulile generale cu privire la ceea ce este îngăduit
într-un război după dreptul natural 17 . Concret, în această accepţiune, dreptul războiului a
însemnat întotdeauna impunerea de restricţii juridice acţiunilor militare prin intermediul cutumei
sau convenţiilor şi protejarea unor valori în caz de conflict armat 18; încălcarea lor a constituit şi
constituie infracţiuni grave care sunt denumite crime de război sau crime împotriva umanităţii.
Expresiile echivalente ale conceptului de „drept al războiului” în sens obiectiv sunt:
„dreptul de la Haga”, care fixează drepturile şi obligaţiile beligeranţilor în conducerea acţiunilor
militare precum şi „dreptul de la Geneva” care cuprinde normele referitoare la protecţia
victimelor conflictelor armate, a populaţiei şi bunurilor civile, a organismelor care au grija
acestora19. Observăm că dreptul de la Haga se completează cu cel de la Geneva astfel încât
împreună formează dreptul războiului tradiţional, dreptul de la Haga conţinând şi norme
umanitare iar cel de la Geneva reglementând, într-o anumită măsură, comportamentul forţelor
armate în acţiune. Conflictele de codificare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului XX au consacrat dreptul războiului în formula „legile şi obiceiurile războiului”. În
sfârşit, ultima mare codificare din anul 1977 reuneşte cele două ramuri – dreptul războiului
(Haga) şi dreptul umanitar (dreptul de la Geneva) – într-un nou concept: „dreptul internaţional
umanitar al conflictelor armate”, aceasta fiind denumirea oficială20.
Cea mai simplă definiţie a dreptului internaţional umanitar este aceea de ansamblu al
normelor care asigură protecţia omului în conflictul armat21. Dar definiţia dată în literatura de
specialitate este aceea că dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate este ansamblul de

15
Art. 2, Carta O.N.U.
16
Ion Dragoman, op. cit., p. 10.
17
Hugo Groţius, op. cit., p. 605.
18
Jean Pictet, Dévelopment et principes du droit international humanitarie, Paris 1983, p. 28-29.
19
Ion Dragoman, Drept internaţional aplicabil în conflictele armate, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti,
1993, p 8-9.
20
În cuprinsul Protocolului, sunt utilizate şi alte expresii, precum: “reguli de drept internaţional privind relaţiile
diplomatice”(art.5); “Orice altă regulă de drept internaţional aplicabilă acestei Înalte Părţi Contractante” (art. 36); “reguli
existente generalmente recunoscute de drept internaţional aplicabile spionajului şi folosirii pavilioanelor şi conducerea
conflictelor armate pe mare”(art. 33, par.3);” reguli de drept internaţional aplicabile în conflictele armate pe mare sau în aer”(art.
49, par. 3); “alte rguli de drept internaţional aplicabile”(art. 51, par. 1); “drept internaţional”(art.56, par 3); “alte norme de drept
internaţional care guvernează protecţia drepturilor fundamentale ale omului în timpul unui conflict armat cu caracter
internaţional”(art.72); “reguli de drept internaţional aplicabile”(art. 75, par.7);
21
Humanitarian Law in Armed Conflicts Manual, The Federal Ministry of Defence of the Federal Republic of Germany , 1992.,p
11.
norme de drept internaţional, de sorginte cutumiară sau convenţională, destinate a reglementa în
mod special problemele survenite în situaţiile de conflict armat internaţional22.
Dreptul umanitar propriu-zis, care din titlu subliniază scopurile umanitare ale dreptului
aplicabil în conflictele armate a fost elaborat exclusiv în profilul victimelor, având drept
prioritate omul şi principiile umanitare, ca elemente primordiale de pace şi civilizaţie. Normele
din această categorie sunt în prezent concretizate în cele patru Convenţii elaborate la Geneva la
12 august 1949 şi cele două Protocoale adiţionale la aceste convenţii, adoptate la 8 iunie 1977.

2. Izvoarele dreptului internaţional umanitar

2.1. Izvoarele principale ale dreptului umanitar contemporan

A. Acordurile internaţionale
Încă înainte de cea de-a doua jumătate a secolului XIX, când legile războiului au început
să fie codificate în tratate multilaterale, anumite principii referitoare la conducerea ostilităţilor
armate au fost incluse în tratate bilaterale, un exemplu în acest sens fiind Tratatul de prietenie şi
comerţ din 1785 dintre SUA şi Prusia, în care există două articole explicite şi detaliate asupra
respectării unor anumite reguli fundamentale dacă războiul izbucneşte între cele două părţi;
primul dintre ele defineşte imunitatea comercianţilor, femeilor, copiilor, profesorilor,
agricultorilor şi altora iar celălalt particularizează tratamentul uman al prizonierilor de război. Se
consideră că prima înţelegere multilaterală asupra codificării legilor războiului este Declaraţia de
la Paris din 1856 asupra războiului maritim, urmată de Convenţia de la Geneva din 1864 asupra
răniţilor şi bolnavilor şi Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 asupra proiectilelor
explozive. Procesul de codificare a legilor şi obiceiurilor războiului s-a accelerat la cumpăna
dintre secolele XIX şi XX prin adoptarea convenţiilor elaborate de Conferinţele de la Haga din
1899 şi 1907. Tratatele de la Paris din 1919 de la terminarea primului război mondial au
recunoscut expres că anumite metode de război erau interzise iar în perioada interbelică s-au
încheiat mai multe înţelegeri pentru interzicerea gazelor şi armelor biologice, pentru protecţia
prizonierilor sau pentru reglementarea războiului submarin. La fel, după cel de-al doilea război
mondial s-au adoptat multiple acorduri internaţionale, între altele pentru incriminarea
genocidului, protecţia civililor şi a bunurilor culturale, interzicerea tehnicilor de modificare a
mediului, limitarea anumitor arme clasice, scoaterea în afara legii a minelor antipersonal,
înfiinţarea Curţii Penale Internaţionale.
Astăzi dispunem de un sistem complex de convenţii internaţionale asupra legilor
războiului, chiar dacă el mai are numeroase imperfecţiuni: existenţa unor interpretări diferite ale
diferitelor dispoziţii legale care afectează înţelegerea universală a dreptului existent; nepunerea
în practică a unor prevederi prea ambiţioase ale unor reguli care altfel sunt deosebit de precise
(ex. furnizarea către prizonieri de tutun, instrumentar ştiinţific sau obiecte sportive); arbitrariul
unor norme prea detaliate, cum ar fi referirea la mamele cu copii „sub şapte ani”; inexistenţa
unor dispoziţii exprese la unele aspecte ale operaţiilor militare, precum războiul aerian;
dificultatea de aplicare a unor reguli relative care fac apel la atribute precum ,,rezonabil”,
„necesar” ori „proporţional” astfel încât lasă deschisă calea abuzurilor; imposibilitatea ca dreptul
scris să ţină pasul cu perfecţionările deosebit de rapide ale mijloacelor şi metodelor de război;
dificultăţile legate de aplicarea unor distincţii importante şi fundamentale precum cele dintre
ţintele militare şi civile, dintre conflictele internaţionale şi neinternaţionale ori dintre operaţiile
de menţinere şi cele de impunere a păcii; greutăţile legate de certificarea şi demonstrarea
22
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.14.
crimelor de război şi, după aceea, urmărirea lor penală şi sancţionarea vinovaţilor.

B. Principiile şi regulile cutumiare

În pofida importanţei acordurilor internaţionale în dezvoltarea modernă a dreptului
internaţional, principiile şi regulile cutumiare ale războiului deduse din practica generală şi
repetată a statelor rămân deosebit de importante măcar pentru motivul că ele sunt obligatorii
pentru toate statele. În general, şi astăzi este posibilă apariţia unor obiceiuri ale războiului în
domenii în care convenţiile internaţionale nu conţin reglementări, practica statelor însemnând nu
numai comportamentul diplomatic, politic şi militar ci şi declaraţiile oficiale, jurisprudenţa şi
actele administrative. Dreptul cutumiar reprezintă un complement al dreptului convenţional în
mai multe feluri: prevederile cutumiare din convenţiile internaţionale sunt obligatorii şi pentru
statele care nu le-au ratificat încă (astfel, SUA, care nu este încă parte la Protocolul 1 din 1977,
aplică regulile acestuia care reflectă dreptul cutumiar); unele reguli cutumiare le prefigurează pe
cele convenţionale (cum a fost cazul principiilor la Nurnberg incluse în Statutul Curţii Penale
Internaţionale); dreptul cutumiar poate fi deosebit de util în interpretarea dispoziţiilor
convenţionale şi chiar le poate suplimenta; deşi dreptul cutumiar poate întări regimul juridic scris
al tratatelor, uneori, practica statală ar putea deroga atât de la convenţii mai vechi cât şi de la
dreptul cutumiar astfel încât, dacă o astfel de practică e generală şi repetată se pune problema de
a şti când vechiul drept a cedat locul celui nou. Există şi posibilitatea ca dreptul convenţional să
se transforme în drept cutumiar în sensul că, spre exemplu, convenţiile de la Geneva din 1949 au
fost acceptate de toate statele, ceea ce înseamnă obligativitatea acestora pentru orice nou subiect
de drept internaţional.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie defineşte dreptul internaţional cutumiar ca fiind
„dovada unei practici generale, acceptată ca normă de drept”23. Este general acceptat că existenţa
unei reguli de drept internaţional cutumiar necesită prezenţa a două elemente, respectiv practica
statelor (usus) şi convingerea statelor că o astfel de practică este obligatorie, interzisă sau
permisă - în funcţie de natura regulii - datorită unei reguli de drept (opinio juris sive necessitatis).
Conform celor stabilite de Curtea Internaţională de Justiţie în cazul Platoului continental: „Este
evident, desigur, că substanţa dreptului internaţional cutumiar trebuie căutată, în primul rând, în
practica efectivă şi în opinio juris a statelor” 24. Înţelesul şi conţinutul exact al acestor două
elemente au făcut obiectul unor numeroase lucrări academice. Studiul a recurs la abordarea
clasică pentru a determina existenţa unei reguli de drept internaţional cutumiar general, respectiv
abordarea stabilită de Curtea Internaţională de Justiţie, mai ales în cazurile privind Platoul
continental al Mării Nordului25.
Practica statelor trebuie analizată din două perspective. În primul rând, este vorba de a şti
care sunt practicile ce contribuie la crearea regulilor de drept internaţional cutumiar (selectarea
practicii statelor) şi, în al doilea, rând trebuie determinată măsura în care aceste practici dau
naştere efectiv unei reguli de drept internaţional cutumiar (evaluarea practicii statelor)26.
Atât actele materiale, cât şi cele verbale ale statelor reprezintă practică ce contribuie la
crearea de reguli de drept internaţional cutumiar. Actele materiale includ, de exemplu,
comportamentul pe câmpul de luptă, folosirea anumitor arme şi tratamentul acordat diferitelor
23
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, articolul 38 (1) (b).
24
Curtea Internaţională de Justiţie, Cazul privind platoul continental (Jamahiria Arabă Libiană v. Malta), hotărâre, 3 iunie 1985,
Rapoartele CIJ 1985, pag. 29 - 30, §27.
25
Curtea Internaţională de Justiţie, Cazurile privind platoul continental al Mării Nordului, hotărâre, 20 februarie 1969, Rapoartele
CIJ 1969, pag. 3
26
International Review of the Red Cross, Drept cutumiar, Geneva 2005, p.4.
categorii de persoane. Actele verbale includ manualele militare, legislaţia internă, jurisprudenţa
naţională, instrucţiunile date forţelor armate şi de poliţie, comunicatele militare pe timp de
conflict armat, protestele diplomatice, opiniile consilierilor juridici oficiali, comentariile
autorităţilor pe marginea proiectelor de tratate, deciziile organelor executive şi regulamentele de
aplicare a acestora, pledoariile în faţa instanţelor internaţionale, declaraţiile în cadrul forumurilor
internaţionale, declaraţiile de poziţie ale autorităţilor pe marginea rezoluţiilor adoptate de
organizaţiile internaţionale. Această listă demonstrează că practica organelor executive,
legislative şi judecătoreşti ale unui stat poate contribui la formarea de reguli de drept
internaţional cutumiar27.
Negocierea şi adoptarea rezoluţiilor în cadrul organizaţiilor sau conferinţelor internaţionale,
coroborate cu explicaţiile date modului de exercitare a votului, reprezintă acte ale statelor
respective. Este general recunoscut faptul că, cu puţine excepţii, rezoluţiile nu sunt, în mod
normal, obligatorii prin ele însele. În consecinţă, valoarea acordată unei anumite rezoluţii din
perspectiva formării unei reguli de drept internaţional cutumiar, depinde de conţinutul său, de
măsura în care ea este acceptată şi de coerenţa practicii statelor în domeniul respectiv 28. Cu cât
este mai mare sprijinul acordat unei rezoluţii, cu atât este mai mare importanţa acesteia.
Deşi deciziile instanţelor internaţionale reprezintă surse auxiliare de drept internaţional29,
ele nu reprezintă practică a statelor. Motivul este că, spre deosebire de instanţele naţionale,
instanţele internaţionale nu sunt organe ale statului. Cu toate acestea, deciziile instanţelor
internaţionale au o importanţă semnificativă deoarece, dacă o instanţă internaţională stabileşte
existenţa unei reguli de drept internaţional cutumiar, aceasta reprezintă o dovadă convingătoare
privind existenţa respectivei reguli. În plus, datorită valorii de precedent a acestor decizii,
instanţele internaţionale pot, de asemenea, să contribuie la apariţia unei reguli de drept
internaţional cutumiar, prin influenţarea practicii ulterioare a statelor şi a organizaţiilor
internaţionale30.
Practica grupurilor armate de opoziţie, cum ar fi codurile de conduită, asumarea de
angajamente cu privire la respectarea anumitor reguli de drept internaţional umanitar sau alte
declaraţii, nu reprezintă practică a statelor ca atare. Deşi o astfel de practică poate conţine
elemente care dovedesc acceptarea unor reguli aplicabile în conflictele armate neinternaţionale,
semnificaţia lor juridică este neclară şi, în consecinţă, ea nu a fost considerată ca argument
pentru dovedirea existenţei unei reguli de drept internaţional cutumiar31.
Practica statelor trebuie să fie evaluată pentru a determina dacă este suficient de „densă”
pentru a da naştere unei reguli de drept internaţional cutumiar32. Pentru a da naştere unei reguli
de drept internaţional cutumiar, practica statelor trebuie să fie cât mai uniformă, frecventă şi
reprezentativă33. În cele ce urmează, vom analiza aceste condiţii.
În primul rând, pentru ca practica statelor să dea naştere unei reguli de drept internaţional
cutumiar, ea trebuie să fie cât mai uniformă. Este nevoie ca state diferite să nu fi adoptat
conduite substanţial diferite. Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie demonstrează că o
practică opusă care, la prima vedere, pare a afecta uniformitatea, nu împiedică neapărat formarea
27
Ibidem
28
Importanţa acestor condiţii a fost subliniată de Curtea Internaţională de Justiţie, Legalitatea ameninţării cu sau a folosirii
armelor nucleare, aviz consultativ, 8 iulie 1996, Rapoartele CIJ 1996, pag. 254 - 255, §§ 70-73.
29
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, articolul 38 (1) (d).
30
International Review of the Red Cross, Drept cutumiar, Geneva 2005, p.5.
31
Idem.
32
În acest context, noţiunea de "densă" provine din lucrarea lui Sir Humphrey Waldock "Curs general de drept internaţional
public", Colecţie de cursuri a Academiei de Drept Internaţional de la Haga, voI. 106, 1962, pag. 44.
33
Curtea Internaţională de Justiţie, Cazurile privind platoul continental al Mării Nordului, op. cit. (nota 7), pag. 43, § 74.
unei reguli de drept internaţional cutumiar, în cazul în care practica opusă este condamnată de
alte state sau negată de autorităţile respective. Dimpotrivă, astfel de condamnări sau negări
confirmă regula respectivă34.
Acest fapt este şi mai relevant pentru unele dintre normele dreptului internaţional umanitar,
în cazul cărora există numeroase elemente care demonstrează o practică a statelor în sprijinul
respectivei reguli, dar şi repetate cazuri de încălcare a aceleiaşi reguli. În cazurile în care
încălcările au fost urmate de scuze sau justificări provenind de la partea respectivă şi/sau de
condamnări din partea altor state, existenţa respectivei reguli nu este pusă sub semnul întrebării.
Statele care doresc să schimbe o regulă existentă de drept internaţional cutumiar, trebuie să facă
acest lucru prin practica lor oficială şi susţinând că acţionează conform unei reguli de drept35.
În al doilea rând, pentru apariţia unei reguli de drept internaţional cutumiar general,
respectiva practică a statelor trebuie să fie atât frecventă, cât şi reprezentativă. Cu toate acestea,
nu este nevoie ca respectiva practică să fie universală; este suficientă o practică "generală 36. Nu
este nevoie de un anumit număr sau procentaj de state. Unul dintre motivele pentru care este
imposibil a se stabili o cifră exactă pentru amploarea participării necesare, este faptul că acest
criteriu are mai degrabă o natură calitativă, nu cantitativă. Cu alte cuvinte, nu se pune numai
problema numărului statelor care participă la această practică, fiind important şi care sunt aceste
state 37 . În termenii stabiliţi de Curtea Internaţională de Justiţie, în cazurile privind Platoul
continental al Mării Nordului, este nevoie ca practica să includă acele state „interesate în mod
special”38.
Această perspectivă are două implicaţii: (l) dacă toate statele „interesate în mod special”
sunt reprezentate, nu este esenţial ca majoritatea statelor să fi participat în mod activ, dar este
necesar cel puţin ca ele să fi achiesat la practica statelor „interesate în mod special” şi (2) dacă
statele „interesate în mod special”nu acceptă practica, aceasta nu se poate transforma într-o
regulă de drept internaţional cutumiar, chiar dacă, aşa cum am explicat, unanimitatea nu este
necesară39. În cazul dreptului internaţional umanitar, depinde de împrejurări care sunt statele
„interesate în mod special”. De exemplu, în cazul armelor laser care produc orbirea, statele
„interesate în mod special” sunt inclusiv acelea identificate ca aflându-se în proces de dezvoltare
a unor astfel de arme, deşi altele sunt statele care ar putea suferi în urma utilizării acestor arme.
În mod similar, statele a căror populaţie are nevoie de asistenţă umanitară sunt „interesate în mod
special”, la fel ca şi statele care oferă în mod frecvent astfel de asistenţă. Cu privire la orice
normă de drept internaţional umanitar, ţările care au luat parte la un conflict armat sunt
„interesate în mod special” în cazul în care practica lor analizată în raport cu o anumită regulă a
fost relevantă pentru acel conflict armat. Deşi în anumite domenii ale dreptului internaţional
umanitar, anumite state pot fi interesate în mod special, este la fel de adevărat că toate statele,
chiar dacă nu sunt parte la conflict, au un interes juridic să solicite respectarea dreptului
internaţional umanitar de către alte state40. În plus, toate statele pot suferi datorită mijloacelor şi
metodelor de război utilizate de alte state. Ca urmare, trebuie avută în vedere practica tuturor

34
Vezi Curtea Internaţională de Justiţie, Cazul privind activităţile militare şi paramilitare din Nicaragua şi împotriva acesteia
(Nicaragua v. Statele Unite ale Americii), fond, hotărâre, 27 iunie 1986, Rapoartele C1J 1986, pag. 98, § 186.
35
International Review of the Red Cross, Drept cutumiar, Geneva 2005, p.6.
36
Asociaţia de Drept Internaţional, Raportul final al comitetului privind formarea dreptului internaţional cutumiar (general),
Declaraţia privind principiile aplicabile formării dreptului internaţional cutumiar general, Raportul celei de a 69-a conferinţe,
Londra, 2000, Principiul 14, pag 734
37
Ibidem, comentariile (d) şi (e) la Principiul 14, pag. 736 - 737.
38
Curtea Internaţională de Justiţie, Cazurile privind Platoul continental al Mării Nordului, op. cit. (nota 7), pag.43,§74
39
Raportul ADI, op. cit. (nota 13), comentariul (e) la Principiul 14, pag. 737.
40
Vezi dreptul internaţional cutumiar , op.cit, p. 114
statelor, indiferent dacă acestea sunt sau nu „interesate în mod special” în sensul strict al
expresiei41.
Deşi, în mod normal, apariţia unei norme de drept internaţional cutumiar necesită timp,
această perioadă nu este precizată. Factorul determinant este mai degrabă acumularea unei
practici suficient de densă ca uniformitate, răspândire şi reprezentativitate42.

2.2. Izvoare secundare ale dreptului umanitar contemporan

A. Jurisprudenţa
Sentinţele judiciare ale instanţelor naţionale şi internaţionale au fost întotdeauna
importante în clarificarea şi dezvoltarea dreptului ca şi în aplicarea acestuia. Există astăzi un
număr destul de mare de decizii juridice naţionale importante referitoare la ocupaţia militară şi
tratamentul civililor în timp de ocupaţie, la prizele maritime ori la alte aspecte ale dreptului
războiului. După 1945 au fost emise astfel de decizii de instanţe internaţionale precum
tribunalele de la Nurnberg şi Tokyo pentru cel de-al doilea război mondial, tribunalul de la Haga
pentru războaiele din fosta Iugoslavie sau cel de la Arusha pentru genocidul din Ruanda. Există,
de asemenea, mai multe sentinţe şi avize consultative ale Curţii Internaţionale de Justiţie de la
Haga care, deşi nu e o instanţă penală, s-a referit adesea la legile războiului în cazuri precum
Strâmtoarea Corfu ( 1949), Nicaragua (1986), Rezervele la Convenţia genocidului (1951),
legalitatea ameninţării cu utilizarea armei nucleare (1996). Aşteptări majore există faţă de nou
intrată în funcţiune Curte Penală Internaţională cu caracter permanent, astfel încât credibilitatea
dreptului umanitar să crească în războaiele ce vor veni.

B. Lucrările specialiştilor în drept

Ceea ce teoreticienii dreptului internaţional umanitar al conflictelor armate au inclus în
operele lor este adesea invocat ca probă a existenţei dreptului în ansamblu sau pe probleme
specifice. Deşi azi astfel de opere sunt mult mai numeroase decât la finalul celui de-al doilea
război mondial, importanţa acestora nu s-a diminuat şi chiar a crescut datorită necesităţii
evidente de a clarifica un număr din ce în ce mai mare de reguli codificate, de a le explica prin
relaţionarea lor cu ansamblul celorlalte dispoziţii ale dreptului internaţional umanitar existente în
alte izvoare juridice dar şi de a preciza cum se aplică dreptul conflictelor armate în situaţiile cu
totul noi ale vremurilor noastre ori noilor arme şi metode de luptă. E adevărat însă şi faptul că
interpretările doctrinare ale dreptului s-ar putea îndepărta de la litera şi spiritul legii, unii dintre
specialiştii în drept fiind în dezacord în zone controversate ale convenţiilor internaţionale
umanitare. Totuşi, lucrările specialiştilor în drept au influenţat crearea unui «soft law» în
rezoluţiile organizaţiilor internaţionale de securitate.

C. Manualele de Drept Militar şi Poliţienesc

Manualele naţionale de drept militar şi regulile de angajament reprezintă legătura cea mai
directă dintre legile războiului şi forţele armate, conţinând regulile cutumiare şi convenţionale
ale dreptului umanitar al conflictelor armate. Unul din primele exemple timpurii în acest sens,
subliniind dreptul războiului pentru uzul forţelor armate şi reprezentând prima încercare de
codificare a legilor războiului terestru, a fost Instrucţiunile din 1863 ale Guvernului SUA pentru
Armata de Uscat, cunoscute sub denumirea de «Codul Lieber », după numele profesorului care l-
41
International Review of the Red Cross, Drept cutumiar, Geneva 2005, p.7.
42
Idem.
a elaborat pe timpul războiului civil american. EI a devenit, după aceea, modelul după care s-au
adoptat manuale militare naţionale în Olanda (1871), Franţa (1877), Serbia (1879), Spania
(l882), Portugalia (1890), Italia (1896). Manuale naţionale continuă să se publice şi astăzi, alături
de manuale ale unor organizaţii internaţionale guvernamentale (cum e Buletinul ONU din 1999)
sau neguvernamentale (Manualul CICR sau Manualul de la San Remo pentru războaiele
maritime). Şi manualele de drept militar au influenţat elaborarea rezoluţiilor organizaţiilor
internaţionale şi probleme de DIU (cunoscute sub denumirea de «soft-law»). În ceea ce-i priveşte
strict pe poliţişti, în 1998 a fost editat sub auspiciile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii
Manualul de drepturile omului şi drept umanitar pentru forţele de poliţie şi securitate, autorul,
Cees de Rover, poliţist de meserie, fiind şeful mai multor misiuni de formare a poliţiştilor în
peste 40 de ţări din America Latină, Africa, Europa de Est şi Asia.

3. Principiile dreptului internaţional umanitar

În timp ce dreptul umanitar este aplicabil în mod legal în situaţii de conflict armat,
principiile dreptului umanitar - care se referă la grija şi protecţia pentru victimele situaţiilor de
conflict armat - sunt relevante în mod egal şi pentru alte situaţii decât cele de conflict armat, care
pot fi cel mai bine caracterizate drept tulburări şi tensiuni.
Situaţiile de conflict armat nu erup în mod spontan. Ele sunt produsul deteriorării statului
de drept şi a ordinii dintr-o ţară, deteriorare pentru care organizaţiile însărcinate cu asigurarea
aplicării legii poartă responsabilitatea primară, Implicarea practică, prin însăşi natura îndatoriri
lor, a persoanelor oficiale însărcinate cu asigurarea aplicării legii, în situaţii de demonstraţii
violente, tulburări şi tensiuni care pot escalada către război civil le solicită să fie conştiente - şi
capabile - de integrarea principiilor de drept umanitar şi de drepturile omului în operaţiunile şi
pregătirea lor. De aceea, pentru o executare corectă a propriilor lor sarcini, este indispensabil
pentru persoanele însărcinate cu asigurarea aplicării legii să aibă un anumit nivel de cunoştinţe în
domeniul dreptului umanitar. Deşi funcţia de asigurare a aplicării legii poate fi suspendată în
mod temporar în timpul situaţiilor de conflict armat, problema investigaţii lor ulterioare a
încălcărilor grave ale prevederilor dreptului războiului va necesita în mod natural o
responsabilitate in ceea ce priveşte asigurarea aplicării legii. Acesta poate fi considerat un motiv
în plus pentru ca persoanele oficiale însărcinate cu asigurarea aplicării legii să fie familiarizate cu
principiile dreptului umanitar. Ori de câte ori va fi cazul, în acest Manual, se va face referire la
prevederile relevante ale dreptului umanitar care pot (sau trebuie) să aibă un impact asupra
practicii pentru asigurarea aplicării legii.Principiile umanităţii, respectul pentru viaţă, libertate şi
securitate a persoanei principiile pentru protecţia victimelor crimelor şi/sau abuzului de putere,
precum şi prevederile speciale pentru protecţia grupurilor vulnerabile (deci femei, copii,
refugiaţi), pot fi găsite şi în drepturile omului şi în dreptul umanitar.Ori de câte ori şi oriunde
persoanele oficiale însărcinate cu asigurarea aplicării legii îşi exercită puterea şi autoritatea, ele
trebuie să respecte şi să protejeze drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor - fie că sunt
exprimate în drepturile omului sau în dreptul umanitar. Faptul că un stat se întâmplă să se
găsească într-o situaţie de conflict armat sau de tulburări sau tensiuni interne, sau sub o stare de
urgenţă proclamată, nu anulează această obligaţie, iar astfel de situaţii nici nu pot servi drept
justificare a nerespectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale43.
Se apreciază că dreptul internaţional umanitar contemporan se compune din aproximativ
200 de tratate internaţionale care conţin, la rândul lor, circa 4.000 de reguli distincte; este
evident că, în această situaţie, ar fi deosebit de dificil să fie cunoscute toate regulile de către cei
interesaţi, în special de către cei care au atribuţii în aplicarea convenţiilor internaţionale. Totuşi,
situaţiile de conflict armat impun aplicarea tuturor normelor dreptului conflictelor armate astfel
încât, înţelegerea de ansamblu a acestora a fost facilitată prin desprinderea unor reguli esenţiale,
fundamentale, din care decurg o multitudine de reguli concrete. Acest lucru uşurează înţelegerea
generală a dreptului şi în alte ramuri de drept, aşa cum e cazul cu „principiile fundamentale” ale
dreptului internaţional public prevăzute în Carta ONU; metoda generalizării normelor în
principii generale este proprie şi altor ştiinţe, în arta militară vorbindu-se, de exemplu, de
„principiile luptei armate” ca idei călăuzitoare în organizarea acţiunilor militare şi obţinerea
victoriei. În limba latină „principium” înseamnă început, origine, element fundamental iar în
teoria dreptului principiile reprezintă ideile conducătoare ale întregului sistem de drept; ele sunt
elaborate teoretic sub impulsurile realităţii, constituindu-se în osatura sistemului de drept printr-
un proces de maximă abstractizare şi generalizare a tuturor regulilor din întreg dreptul sau dintr-
o ramură de drept.
Şi principiile dreptului internaţional umanitar prezintă caracteristicile enumerate mai
sus, fiind nişte axiome rezultate din conştiinţa juridică a societăţii despre modul de
comportament în timp de conflict armat astfel încât se poate spune că deşi sunt „descoperite” de
specialişti, principiile au o natură juridică identică cu cea a normelor pe care le generalizează,
fiind expresia acordului de voinţă al statelor prin includerea lor expresă în textele convenţiilor de
drept umanitar sau prin validarea lor de către cutuma internaţională, prin practica generală şi
repetată a statelor. Mai cunoscută în acest sens este clauza Martens din Preambului
Regulamentului de la Haga, care se referă la „principiul dreptului ginţilor”, preluată, după aceea,
şi în alte instrumente de drept umanitar ca linie directoare în cazuri neprevăzute, ca o coloană
vertebrală a dezvoltării şi difuzării ansamblului de reguli umanitare. Aşa se face că principiile
dreptului internaţional umanitar, încercând să echilibreze necesităţile militare cu prescripţiile
umanitare, impun ca în timpul războaielor să se dea dovadă de un minim de umanitate oricând,
oriunde şi în toate împrejurările astfel încât ele sunt obligatorii chiar şi pentru statele care n-ar fi
părţi la Convenţii, căci ele exprimă obiceiurile popoarelor şi natura universală a dreptului
umanitar. De fapt, nimeni nu pretinde că principiile se substituie regulilor convenţionale, fiecare
principiu având un caracter relativ şi nu unul absolut, ele aplicându-se ca ansamblu de principii
în care încălcarea şi respectarea unuia înseamnă încălcarea şi respectarea celorlalte, mai ales că
de la fiecare principiu pot exista şi nenumărate derogări şi excepţii.
Din păcate, formalismul şi logoreea caracteristică unor manifestări ştiinţifice sau la unele
conferinţe au generat şi idei prolixe şi obscure care nu au nimic de a face cu principiile dreptului
umanitar. De aceea, vom face apel la principiile clare şi concise degajate de un specialist
veritabil, un adevărat patriarh al dreptului internaţional umanitar, elveţianul Jean Pictet care s-a
preocupat şi a scris despre acest fenomen, mai întâi în 1966, pe baza Convenţiilor de la Geneva
din 1949 şi apoi în 1983, având în vedere Protocoalele adiţionale din 1977 şi Convenţia din 1980
asupra interzicerii sau limitării anumitor arme clasice. Studiul său din 1983 are forma unei
convenţii, fiind structurat pe un preambul urmat de prezentarea, pe rând, a principiilor

43
Cees de Rover, Drepturile Omului şi Dreptul Umanitar pentru Forţele de Poliţie şi de Securitate, Comitetul Internaţional al
Crucii Roşii, Geneva 1998, p.132-133.
fundamentale, principiilor comune dreptului de la Geneva şi drepturilor omului, principiilor
proprii victimelor războiului (Geneva), principiilor proprii dreptului războiului (Haga). Putem
spune fără a comite vreo eroare că studiul elveţianului este un adevărat rezumat al dreptului
internaţional umanitar care facilitează înţelegerea şi aplicarea acestei discipline deoarece
esenţializează ansamblul legilor şi obiceiurilor războiului concepute de-a lungul mileniilor,
având o importanţă deosebită şi pentru vremurile pe care le trăim precum şi pentru conflictele
viitorului. Este însă mai mult decât evident că a apela numai la principii fără a cunoaşte
multiplele reguli cutumiare şi convenţionale care decurg din acestea este întotdeauna insuficient
astfel încât profesioniştii dreptului umanitar au obligaţia de asimilare profundă a legilor şi
obiceiurilor războiului. Aceasta nu diminuează cu nimic locul, rolul şi importanţa fundamentală a
principiilor în sistemul dreptului internaţional umanitar şi nu înseamnă renunţarea la permanentul
efort de adaptare a acestora la provocările şi condiţiile noilor războaie. Cu toate acestea,
generalitatea principiilor dreptului umanitar le asigură o mai mare rezistenţă în timp iar dacă în
noile conflicte ale începutului de secol se produc şi adevărate dezastre umanitare, acestea nu se
datorează lipsei de relevanţă a principiilor ci tocmai neaplicării lor de către beligeranţi
neanderthalieni. Ceea ce însemnă că trebuie depus un efort permanent de revitalizare şi aplicare a
principiilor în orice război.

Principiile dreptului internaţional umanitar44

În cazurile neprevăzute de Convenţii, persoanele civile şi combatanţii rămân

sub imperiul principiilor dreptului ginţilor, aşa cum rezultă ele din obiceiurile
stabilite, din legile umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice.
Clauza de mai sus, datorită geniului lui Frederic de Martens şi-a demonstrat după
1899, când a fost elaborată, profunda sa înţelepciune. Deoarece ea a fost reluată în
Protocoalele din 1977 şi în Convenţia din 1980, credem că ea trebuie să fie înscrisă de acum
ca un preambul la principiile dreptului umanitar.
Aplicarea dreptului umanitar nu are efect asupra statutului juridic al Părţilor
O formulare de acest gen figurează din 1949 în celebrul articol 3 comun al
Convenţiilor de la Geneva referitor la conflictele fără caracter internaţional, experienţa
demonstrând importanţa sa. Ea reprezintă o „supapă de siguranţă” destinată aplanării
neînţelegerilor politice: a se conforma dreptului umanitar nu implică pentru un stat nici o
recunoaştere a beligeranţei adversarilor săi ci doar acceptarea unei situaţii din motive
umanitare.
Se ştie, de asemenea, că Protocolul 1 a întărit măsurile ce favorizează desemnarea
Puterilor protectoare, căci, de la cel de-al doilea război mondial, beligeranţii au recurs puţin la
această instituţie, totuşi fundamentală, şi aceasta pentru motive adesea politice, nevrând să-şi
recunoască juridic adversarii. Iată de ce Protocolul stipulează că „desemnarea şi acceptarea
Puterilor protectoare în scopul aplicării Convenţiilor şi Protocolului nu vor avea efect asupra
statutului juridic al Părţilor la conflict” (art.5 par.5). Protocolul merge chiar mai departe,
statuând, într-o manieră şi mai generală, că „aplicarea Convenţiilor şi Protocolului, ca şi
încheierea de acorduri prevăzute de aceste instrumente, nu vor avea efect asupra statutului juridic
al Părţilor la Conflict” (art.4). Ceea ce înseamnă că această dispoziţie a căpătat deja valoare de
principiu.
A. Principii fundamentale
44
După Jean Pictet, Développement et principes du droit international humanitaire, Editions A. Pedone, Paris,1983, p.73-94.
 Ca în orice disciplină, dreptul umanitar posedă principii fundamentale din care decurg
alte noţiuni. Neputându-se pretinde să se înlăture dintr-o dată catastrofele războiului, s-a încercat
mai întâi să se atenueze suferinţele inutile. Iar interesul reciproc al beligeranţilor i-a obligat pe
aceştia să respecte în conducerea ostilităţilor anumite „reguli ale jocului”.
Acestea sunt originile dreptului războiului şi dreptului umanitar. Dar epoca modernă se
caracterizează prin impunerea ideologiilor politice care pretind să-şi subordoneze totul
obiectivelor lor, la nevoie prin forţă. În contrapartidă, au proliferat mişcările subversive care-şi
propun, utilizând, de asemenea, violenţa, să răstoarne regimurile stabilite. Din ce în ce mai mult
se crede că o anumită parte a dreptului internaţional, pe care am putea s-o numim dreptul uman,
acoperă în acelaşi timp dreptul conflictelor armate şi drepturile omului, având vocaţia de a
asigura un minimum de garanţii şi de umanitate tuturor oamenilor atât în timp de pace cât şi în
timp de război.
Se poate formula astfel PRINCIPIUL DREPTULUI UMAN: exigenţele militare şi
menţinerea ordinii publice sunt întotdeauna compatibile cu respectul persoanei umane.
Opoziţia fundamentală dintre omenie şi necesitate reprezintă drama eternă care se joacă
între Creon şi Antigona. Prin raţiunea de Stat, Creon are datoria de a menţine ordinea în cetate.
În ceea ce o priveşte, Antigona respectă legea nescrisă, care este deasupra legii scrise şi care
afirmă primordialitatea individului. În vremurile tulburi de astăzi, conducerea ostilităţilor şi, în
toate timpurile menţinerea ordinii publice, n-ar putea fi realizate fără a avea în vedere
imperativele ireductibile ale dreptului umanitar.
Din principiul deja enunţat mai sus rezultă PRINCIPIUL DREPTULUI UMANITAR
(sau dreptului conflictelor armate): Părţile la conflict nu vor cauza adversarului lor pierderi
decât în raport de scopul războiului care este de a distruge sau de a slăbi potenţialul militar
al adversarului.
Războiul este o stare de fapt contrară stării normale a societăţii, care este pacea. El nu se
justifică decât prin necesitate; el nu trebuie să-şi servească sieşi ca scop. Într-adevăr, războiul
este un mijloc - ultimul mijloc - pentru ca un stat să-şi impună voinţa altui stat.. El constă în
folosirea constrângerii necesare pentru obţinerea acestui rezultat. Orice violenţă care nu e
necesară pentru atingerea acestui scop este, deci, fără obiect, devenind pur şi simplu crud şi
stupid. Pentru atingerea obiectivului său, care este de a învinge, un stat angajat într-un conflict va
căuta să distrugă sau să slăbească, cu preţul celor mai mici pierderi proprii, potenţialul de război
al adversarului. Acest potenţial cuprinde două elemente, resursele umane şi cele materiale.
Pentru a uza potenţialul uman - prin care se înţeleg indivizi care contribuie direct la efortul de
război - există trei mijloace: a-i omorî, a-i răni sau a-i captura. Dar aceste trei metode sunt cu
toate echivalente predării militare; ca să fim cinici: toate cele trei metode elimină la fel de bine
forţele vii ale adversarului. Raţionamentul este diferit în plan umanitar: omenia impune ca
preferabilă capturarea faţă de rănire, rănirea faţă de moarte, ferirea combatanţilor de rănire sau
moarte; toate acestea pentru că rănirea ar putea fi vindecabilă şi mai puţin dureroasă iar
captivitatea ar putea fi acceptabilă pe cât posibil. Şefii militari pot înţelege acest limbaj pentru că
el nu le cere să renunţe la îndeplinirea datoriei lor de soldaţi şi patrioţi. Ei pot obţine acelaşi
rezultat producând suferinţe mai mici. Prelungirea suferinţelor inamicului scos din luptă prin
lipsa de îngrijire sau rele tratamente rămâne inutilă chiar după părerile celor mai realişti oameni.
Din principiul susmenţionat rezultă PRINCIPIUL DREPTULUI DE LA GENEVA cu
următorul conţinut: persoanele scoase din luptă şi care nu participă direct la ostilităţi vor fi
respectate, protejate şi tratate cu umanitate.
Faţă de cea mai formidabilă desfăşurare de forţe pe care lumea a cunoscut-o şi care se
cheamă într-un cuvânt război, Crucea Roşie a ridicat barierele dreptului umanitar, bariere încă
fragile căci ele sunt construite din cuvinte. Principiul de la Geneva prescrie trei îndatoriri faţă de
victimele războiului: respectarea, protejarea şi tratarea acestora cu umanitate, îndatoriri care se
completează reciproc. Ar fi periculos să defineşti în detaliu ce înseamnă tratament omenos căci
ar fi întotdeauna în întârziere faţă de imaginaţia scelerată. A-l determina este o chestiune de bun
simţ şi de bună credinţă. Să ne mulţumim să spunem că este minimum ce trebuie rezervat
individului pentru a putea să aibă o existenţă acceptabilă.
Din principiul dreptului umanitar decurge şi PRINCIPIUL DREPTULUI RĂZBOIULUI
(HAGA): dreptul Părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de război nu este
nelimitat. Regulamentul de la Haga din 1907 dispunea că „beligeranţii n-au un drept nelimitat
de a alege mijloacele de vătămare a inamicului” (art.22). Acest precept a primit deplina sa
confirmare în Protocolul I sub forma pe care am menţionat-o mai sus.

B. Principii comune
Aşa cum am precizat, din principiile fundamentale decurg altele şi, mai întâi, principiile
comune dreptului de la Geneva şi drepturilor omului.
În fruntea acestora se afla PRINCIPIUL INVIOLABILITĂŢII: individul are dreptul la
respectarea vieţii sale, a integrităţii fizice şi morale şi a atributelor inseparabile
personalităţii. Acest postulat este ,”discutabil prin principiile de aplicare pe care le presupune:
1. Omul care se găseşte în luptă este inviolabil; inamicul care se predă are dreptul la
salvarea vieţii sale. Acest principiu se referă, în mod natural, doar la combatanţi, fiind piatra
unghiulară a Convenţiilor de la Geneva, precizând că nu poate fi ucis decât soldatul care, la
rândul lui, e în măsură de a ucide. Protocolul I a confirmat şi dezvoltat salvgardarea adversarului
„care-şi exprimă clar intenţia de a se preda” sau care este în afara luptei, adică „şi-a pierdut
cunoştinţa sau este în alt fel în stare de incapacitate, ca urmare a rănilor sau bolii şi, în
consecinţă, incapabil să se apere”(art.41). De asemenea, e înscrisă negru pe alb o regulă până
atunci cutumiară, conform căreia „nici o persoană care sare cu paraşuta dintr-o aeronavă în
pericol nu trebuie să facă obiectul unui atac în timpul coborârii” (art.42). În sfârşit, „cruţarea”
este definită clar în următoarea formulă: „este interzis a se ordona să nu existe supravieţuitori, a
ameninţa cu aceasta adversarul sau a conduce ostilităţile în funcţie de această decizie” (art. 40).
2. Nimeni nu va fi supus torturii, fizice sau mentale, nici la pedepse corporale sau
tratamente crude ori degradante. Printre practicile condamnabile, tortura, folosită mai ales
pentru stoarcerea de informaţii, apare ca cea mai dezgustătoare şi periculoasă. Pentru cei care îi
cad victime, ea este sursa unor suferinţe de nespus fiind, de asemenea, o gravă atingere a
demnităţii omului, constrângându-l la acte sau declaraţii contrare voinţei sale, obligându-l să-şi
trădeze tovarăşii, familia, aducându-l la starea de sclavie a epocilor barbare şi chiar la starea de
animal uman, de subom. Dar ea degradează încă mai mult pe cei care torturează - călăii şi şefii
lor - decât pe victimele acestora. De la sfârşitul secolului XVIII, când tortura judiciară a fost
abolită în Europa, se putea spera la dispariţia unei asemenea practici pe care toate marile spirite
au condamnat-o. Totuşi n-a fost aşa; nu numai că ea n-a dispărut dar a şi renăscut în forme mai
mult sau mai puţin clandestine, luând o nouă înfăţişare şi vigoare. De fapt, tortura e aplicată în
numeroase ţări, pe o asemenea scară largă şi cu o tehnică perfecţionată încât cel mai adesea nu
lasă urme. Cel mai grav este că unii pretind că tortura e legitimă şi necesară salvgardării statului!
Tortura e deja interzisă juridic pe plan naţional ca şi pe plan internaţional prin convenţiile de la
Geneva şi drepturile omului. În noul şi capitalul art.75, intitulat „Garanţii fundamentale”,
Protocolul I interzice „tortura sub toate formele sale, fie fizice, fie mentale, pedepsele corporale
şi mutilările, atingerile îndreptate împotriva demnităţii persoanei, mai ales tratamentele
umilitoare şi degradante, prostituţia forţată şi orice formă de atentat la pudoare”. Ceea ce
înseamnă că efortul nu trebuie îndreptat în continuare către noi interdicţii ci către aplicarea
dreptului. Trebuie, deci, întărite măsurile de control şi sistemul de sancţiuni. Tortura este
adeseori practicată cu complicitatea autorităţilor superioare; este, aşadar, necesar ca acestea să nu
mai închidă ochii la faptele subordonaţilor lor.
3. Fiecăruia i se va recunoaşte personalitatea sa juridică. Nu e suficient să protejezi
integritatea fizică şi morală a omului ci trebuie respectată, de asemenea, personalitatea lui
juridică, şi să i se garanteze exercitarea drepturilor civile, în special cele judiciare şi de încheiere
a contractelor, fără de care existenţa sa ar risca să fie compromisă. Această recunoaştere fără
restricţii figurează în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului iar în Convenţiile de la Geneva
ea comportă rezerva exercitării limitate a drepturilor civile pe măsura în care captivitatea o
impune.
4. Fiecare are dreptul la respectarea onoarei sale, a drepturilor familiale, a
convingerilor şi obiceiurilor. Omul este sensibil în special la capitolul onoarei şi amorului-
propriu, existând indivizi care pun aceste valori morale deasupra propriei lor vieţi. E inutil a se
insista şi asupra valorii fără pereche a legăturilor familiale, aceasta fiind aşa de importantă încât
sceleraţii nu se tem să o exploateze pentru a-i constrânge pe oameni la acte reprobabile. A
ameninţa oamenii în sentimentele lor cele mai dragi este acţiunea cea mai laşă şi mai josnică ce
se poate concepe. În ceea ce priveşte convingerile filozofice, politice sau religioase, acestea sunt
înscrise în inima omului astfel încât el n-ar mai fi întreg dacă ar fi deposedat de ele. Aceiaşi
remarcă este valabilă şi pentru obiceiuri căci popoarele zise primitive, care ,fiind supuse prin
forţă unei civilizaţii stereotipe, dezrădăcinate de obiceiurile lor ancestrale prin care-şi puneau în
valoare energia lor creatoare, au fost adesea aruncate pe panta declinului civilizaţional. Pentru
aceste motive, tot art.75, Protocolul I a confirmat că statele „vor respecta persoana, onoarea,
convingerile şi practicile religioase”.
5. Orice om care suferă va fi adăpostit şi va primi îngrijirile pe care le cere starea
sa. În 1864 a fost încheiată prima Convenţie de la Geneva tocmai pentru a urma acest imperativ
care a fost reconfirmat până în zilele noastre. Conceput prima dată pentru militari în timp de
război, acest principiu este valabil a fortiori pentru civili şi pentru vreme de pace. În acest ultim
caz, el capătă aspectul şi mai profund de menţinere a sănătăţii şi prevenire a bolilor.
6. Fiecare are dreptul de a cunoaşte soarta membrilor familiei sale şi de a primi
ajutoarele expediate. Nimic nu macină mai mult moralul decât teama asupra sorţii fiinţelor
dragi. Când circumstanţele sau chiar războiul separă membrii unei familii, trebuie ca aceştia să
poată coresponda. Aceasta este motivul existenţei Agenţiei Centrale de Cercetări pe care CICR a
creat-o la Geneva pe baza mandatului pe care Convenţiile i l-au încredinţat. În Protocolul I este
recunoscut „dreptul familiilor de a cunoaşte soarta membrilor lor” care este prevăzut într-o serie
de măsuri pentru căutarea persoanelor dispărute şi decedate (art.32-34). În virtutea Protocolului
II, persoanele deţinute vor fi autorizate să corespondeze cu familiile lor (art.5). Iar Protocolul I a
dezvoltat dispoziţiile favorizând organizarea de acţiuni de asistenţă internaţională în caz de
foamete ca şi trecerea convoaielor cu ajutoare, personalul de asistenţă fiind protejat ( art.69-71).
7. Nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de proprietatea sa. Acest principiu nu
are semnificaţia atestării unei valori exagerate bunurilor materiale ci reprezintă concepţia actuală
a societăţii democratice că proprietatea este inseparabilă vieţii omului.
Al doilea între principiile comune, este cel al NEDISCRIMINĂRII: persoanele vor fi
tratate fără nici o distincţie fondată pe rasă, sex, naţionalitate, limbă, clasă socială, avere,
opinii politice, filozofice sau religioase ori pe un alt criteriu analog. Formulări în această
direcţie au fost introduse în mai multe dispoziţii ale Protocoalelor din 1977, în special în
preambul şi în art.l0 şi 75 din Protocolul I ca şi în art.2 al Protocolului II. Este drept să adăugăm
că acest principiu nu poate fi înţeles într-o manieră absolută, necesitând un corectiv, căci există
distincţii zise „favorabile” legitimate de necesităţi practice. Astfel, în cadrul dreptului umanitar,
sunt legitime discriminările fondate pe suferinţă, pericole sau slăbiciune naturală, spre exemplu,
femeile fiind tratate cu atenţia datorată sexului lor. Protocoalele conţin o serie de măsuri ce
acordă o protecţie specială femeilor şi copiilor. În ceea ce priveşte răniţii şi bolnavii, este
prevăzut că, „nici o distincţie bazată pe alte criterii decât cele medicale nu trebuie făcută între
aceştia” (art.10). Rezultă că marele principiu al nediscriminării trebuie completat cu un principiu
de aplicare definit astfel: vor fi practicate totuşi diferenţieri de tratament în beneficiul
indivizilor, în scopul eliminării inegalităţilor ce rezultă din situaţia lor personală, din
nevoile lor sau din nenorocirile în care se află.
Al treilea principiu comun este PRINCIPIUL SECURITĂŢII, conform căruia individul
are dreptul de securitate a propriei persoane, principiile de aplicare care-l definesc fiind:
1. Nimeni nu va fi considerat responsabil pentru un act pe care nu l-a comis.
2. Sunt interzise represaliile, pedepsele colective, luarea de ostatici şi deportările,
acest din urmă principiu decurgând direct din primul. În ceea ce priveşte represaliile, ele
fuseseră interzise contra persoanelor protejate încă de Convenţiile de la Geneva dar rămâneau
încă admise în conducerea ostilităţilor deoarece unele state considerau că reprezintă singurul
mijloc de care dispune pentru a obliga adversarul recalcitrant să-şi respecte angajamentele. Dar
aceasta este o practică contrară principiului general de drept conform căruia un inocent nu
trebuie să plătească pentru un vinovat. Mai mult, ele provoacă mari suferinţe şi sunt aproape
întotdeauna fără finalitate. Protocolul din 1977 a făcut pasul decisiv în acest domeniu, constând
în interzicerea represaliilor contra populaţiilor civile chiar şi în domeniul bombardamentelor
aeriene. Problema aceasta a fost îndelung dezbătută la Conferinţa diplomatică din 1974-1977 şi
a triumfat ideea interzicerii totale a represaliilor. Care ar fi atunci situaţia juridică a unui
beligerant care ar recurge totuşi la represalii? Răspunsul la această întrebare este acela că el ar
comite o violare egală ca şi adversarul său iar cele două părţi ar fi pe picior de egalitate sub
acest aspect. În amplul articol 75 al Protocolului, ce prevede garanţiile fundamentale, există şi
confirmarea interzicerii luării de ostateci şi a pedepse lor colective.
3. Fiecare va beneficia de garanţiile juridice obişnuite. Sub acest aspect, acelaşi
art.75 conţine un veritabil cod al garanţiilor judiciare la care trebuie să ne raportăm în viitor căci
el este complet.
4. Nimeni nu poate renunţa la drepturile pe care i le recunosc convenţiile
umanitare. Aceasta este o dispoziţie destul de curioasă deoarece protejează victimele
conflictelor chiar faţă de ele însele. Dar ea e justificată deoarece persoanele aflate în puterea
inamicului nu se află într-o situaţie de independenţă şi de obiectivitate care să le permită
evaluarea propriului interes real şi deplina cunoştinţă de cauză. Cel de-al doilea război mondial
a arătat nenumărate cazuri în care deţinătorul a oferit persoanelor protejate un statut în aparenţă
mai favorabil dar care le priva de fapt de regimul convenţional.

C. Principii aplicabile victimelor războiului (Geneva)

Primul principiu aplicabil victimelor războiului este cel al NEUTRALITĂŢII cu
următoarea formulare: asistenţa umanitară nu reprezintă niciodată o ingerinţă în conflictul armat.
Încă din 1864, prima Convenţie de la Geneva a formulat o idee formidabilă care va depăşi după
aceea cadrul limitat pe atunci la protecţia răniţilor şi anume aceea că asistenţa acordată, chiar şi
adversarului, este întotdeauna licită şi ea nu poate fi niciodată un act ostil ori o denaturare a
neutralităţii. Această idee rezultă după cum ştim din evidenţierea dispoziţiilor care plasează
personalul sanitar în afara luptelor, de asemenea, pot fi aduse în sprijinul acestei interpretări şi
prevederile exprese ale art. 27 par.3 ale primei Convenţii din 1949 cu referire la asistenţa neutră
ca şi art. 64 par.1 al Protocolului I relativ la organismele de protecţie civilă ale statelor neutre:
„în nici o circumstanţă, această activitate nu va fi considerată ca o ingerinţă în conflict”. Şi mai
semnificativ încă este art.70 al Protocolului care vizează acţiunile de asistenţă în favoarea
populaţiei civile a unei Părţi la conflict, în care se stipulează că ofertele de acţiuni de ajutor
umanitare şi imparţiale „nu vor fi considerate nici ca o ingerinţă în conflictul armat şi nici ca acte
ostile”. Desigur că principiul neutralităţii e deosebit de util Crucii Roşii şi favorizează
intervenţiile sale de asistenţă mutuală. Principiul neutralităţii are următoarele principii de
aplicare:
1. În schimbul imunităţii care îi este acordată, personalul sanitar trebuie să se
abţină de la orice act ostil. Imunitatea conferită stabilimentelor şi personalului sanitar militar ca
şi celor ale Crucii Roşii, impune ca membrii acestui personal să se abţină, cu o perfectă loialitate,
de la orice ingerinţă, directă sau indirectă, în ostilităţi. În 1977 a intervenit o mare inovaţie în
sensul că de acum personalul sanitar civil este protejat cu acelaşi titlu ca şi personalul sanitar
militar. Sub imperiul textelor din 1949, numai personalul spitalelor civile beneficiază de
imunitate; de asemenea, membrii organismelor denumite de „protecţie civilă”, adică serviciile
care asigură apărarea populaţiei contra pericolelor materiale rezultând practic din
bombardamente aeriene, vor beneficia de acum de protecţie umanitară în anumite condiţii, ceea
ce reprezintă o noutate.
2. Membrii personalului sanitar sunt protejaţi ca vindecători.
Dacă medicilor şi sanitarilor li se acordă chiar şi pe câmpul de luptă privilegii atât de
mari, acestea nu sunt pentru ei înşişi ci numai pentru că ei îngrijesc victimele, dincolo de ei fiind
vizaţi răniţii. De aceea, medicii şi ajutoarele lor sunt protejaţi ca vindecători, ceea ce reprezintă
cel mai frumos omagiu pe care ei l-ar fi putut primi. Protocolul din 1977 a dezvoltat pe larg
protecţia misiunii medicale. Astfel „Puterea ocupată nu poate cere de la personalul sanitar ca
această misiune să se îndeplinească cu prioritate în folosul cuiva, cu excepţia cazurilor impuse de
raţiuni medicale” (art.l5 al.3). „Personalul exercitând o activitate cu caracter medical nu vor fi
constrânse să îndeplinească acte sau să efectueze lucrări contrare deontologiei ... „ (art.l6, al.2).
3. Nimeni nu va fi constrâns să dea informaţii asupra răniţilor şi bolnavilor pe care-i
îngrijeşte dacă aceasta i-ar prejudicia. Aceasta este substanţa art.l6 al.3 din Protocolul I care
reglementează chestiunea delicată a ,,nedenunţării” răniţilor, atât de mult timp discutată. O
dispoziţie analoagă există şi în Protocolul II (art.10 al.4). Din nefericire, Conferinţa diplomatică
din 1974-1977 a introdus în cele două articole o rezervă referitoare la exceptarea cazurilor
prevăzute de legislaţia naţională, ceea ce privează textul de o parte însemnată a efectului său dar
valoarea principiului este neîndoielnică.
4. Nimeni nu va fi anchetat sau pedepsit pentru că a acordat îngrijiri răniţilor şi
bolnavilor. Aproape cu acest text, acest principiu e prevăzut în art.l8 al.3 al Convenţiei I de la
Geneva din 1949 care dă un răspuns problemelor dureroase din timpul celui de-al doilea război
mondial şi imediat după aceea în multe ţări răvăşite fizic şi moral de conflict. Într-adevăr, unii
oameni au fost ucişi, încarceraţi sau anchetaţi pentru că au acordat îngrijiri partizanilor ori
paraşutiştilor răniţi sau chiar pentru că au lucrat în serviciile de sănătate sau în societăţile de
Cruce Roşie ale unei ţări ocupate. Astfel de. măsuri constrângătoare erau contrare spiritului
Convenţiilor de la Geneva şi principiului neutralităţii. Acest principiu de aplicare a fost pe deplin
şi expres confirmat în 1977: „Nimeni nu va putea fi pedepsit pentru că a exercitat o activitate cu
caracter medical conform deontologiei, oricare ar fi fost împrejurările sau beneficiarii acestei
activităţi” (art.l6 al.1). ,,Nimeni nu va fi ameninţat, urmărit, condamnat sau pedepsit pentru astfel
de acte umanitare” (art.l7 al. 1).
După neutralitate, urmează principiul NORMALITĂŢII: persoanele protejate trebuie să
poată duce o viaţă pe cât posibil normală. Acest principiu rezultă din marea idee a necesităţii
stabilirii unui compromis rezonabil între aspiraţiile umanitare şi necesităţile războiului, din el
decurgând şi un principiu de aplicare: captivitatea de război nu este o pedeapsă ci numai un
mijloc de a menţine adversarul în afara capacităţii de a distruge. Orice constrângere care ar
depăşi acest principiu este inutilă şi condamnabilă astfel încât prizonierul nu trebuie considerat
un sclav căci captivitatea nu este infamantă, neimplicând ca în antichitate capitis diminutio. De
asemenea, prizonierii vor fi eliberaţi şi repatriaţi de îndată ce motivele captivităţii au încetat,
adică la sfârşitul ostilităţilor active.
Al treilea principiu de la Geneva este cel al PROTECŢIEI: Statul trebuie să asigure
protecţia naţională şi internaţională, a persoanelor căzute în puterea sa, cu următoarele
principii de aplicare:
1. Prizonierul nu este în puterea trupelor care l-au capturat ci în aceea a Puterii de
care acestea aparţin.
2. Statul inamic este responsabil de soarta şi întreţinerea persoanelor pe care le păzeşte
şi, în ţările ocupate, de menţinerea ordinii şi a vieţii publice.
3. Victimele conflictului vor fi încredinţate unui protector internaţional de îndată ce
nu mai dispun de un protector natural. Primele două principii de aplicare se înţeleg prin ele
însele. În ce-l. priveşte pe al treilea, trebuie precizat că protectorul natural este statul de origine şi
că protectorul internaţional este Puterea protectoare şi, în subsidiar, CICR care îi asumă controlul
neutru al aplicării Convenţiilor de la Geneva. Prizonierii de război şi internaţii civili au dreptul
de a-şi adresa plângeri le organelor de control iar delegaţii acestora sunt autorizaţi să viziteze
lagărele şi să discute cu captivii fără martori.

D. Principii proprii dreptului războiului

Acest domeniu capital al reglementării războiului rămăsese nedezvoltat după 1907 iar
când în 1966 s-a încercat degajarea principiilor dreptului umanitar nu s-a putut decât încerca să
se formuleze o cutumă care, adesea; nu era prea clară şi uneori chiar desuetă. După 1977 există
un ansamblu de reguli demne de acest nume care acoperă o lacună intolerabilă, în special în ceea
ce priveşte protecţia populaţiei civile contra atacurilor aeriene. Această recentă codificare a
confirmat pe deplin principiile enunţate în 1966 şi, de asemenea, le-a dezvoltat şi completat prin
adăugarea mai multor noţiuni noi, extrem de clarificatoare. Din marele principiu al dreptului
războiului expus mai înainte decurg alte trei principii.
Primul este PRINCIPIUL LIMITĂRII „RAŢIONE PERSONAE”; populaţia
civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra pericolelor rezultând din
operaţiile militare. Dreptul războiului se bazează pe distincţia fundamentală dintre combatanţi şi
necombatanţi în sensul că în timp ce primii sunt obiectul războiului prin excelenţă, ceilalţi nu
trebuie să fie implicaţi în ostilităţi şi nici n-au dreptul de a participa la ele. Această imunitate
generală a populaţiei civile rezulta înainte din cutumă şi din principiile generale dar nu avea până
în 1977 o formulare expresă într-un text de drept pozitiv. Acest lucru s-a realizat, textul
principiului enunţat mai înainte fiind, cuvânt cu cuvânt, cel al art.51 par.1 din Protocolul
adiţional I din 1977. Din acest principiu general decurg mai multe principii de aplicare.
1. Părţile la conflict vor face tot timpul distincţia între populaţia civilă şi combatanţi în
scopul protecţiei populaţiei şi bunurilor civile. Întreaga importanţă a secţiunii din Protocol care
asigură în sfârşit o protecţie eficace a populaţiei civile, în special contra bombardamentelor
aeriene, se fondează pe această distincţie. Această noţiune de bază este exprimată în art.48 al
Protocolului.
2. Nici populaţia civilă ca atare şi nici persoanele civile nu vor face obiectul atacurilor
şi nici al represaliilor. Acest text e prevăzut în par.2 şi 6 din art.51 al Protocolului. Marea
inovaţie rezidă în interzicerea completă a represaliilor contra civililor chiar şi în domeniul
bombardamentelor aeriene.
3. Sunt interzise actele sau ameninţările cu violenţa al căror scop principal este de a
răspândi teroarea în rândul populaţiei civile. În 1966 se propusese să se interzică „bombardarea
populaţiei civile ca atare în special în scop de a o teroriza” dar textul acceptat al acestui principiu
este prevăzut în art.51 al.2 al Protocolului I din 1977.
4. Părţile la conflict vor lua toate precauţiile în scopul protejării populaţiei civile şi cel
puţin, de reducere la minimum a pierderilor şi pagubelor ce le-ar putea fi produse incidental.
Protocolul I consacră un capitol detaliat „măsurilor de precauţie” (art.57 şi 58), rezumat la ideile
de mai sus. Este evident că civilii care se găsesc în apropierea imediată a zonelor de operaţii şi a
obiectivelor militare se expun anumitor riscuri. Dar, cum deja a spus teoreticianul spaniol
Vitoria, moartea inocenţilor, dacă ea se produce, va fi totdeauna accidentală; niciodată ea nu
trebuie să fie căutată, ,deliberată şi intenţionată.
5. Numai membrii forţelor armate au dreptul de a ataca adversarul şi de a-i rezista.
Acesta este corolarul regulii generale care precizează că numai statele fac război pentru nevoile
politicii lor şi nu simplii particulari; dacă necombatanţii sunt feriţi de efectele luptelor este pentru
că ei rămân în afara acestora. Regula de aplicare menţionată aici este cutumiară, ca şi dreptul de
a sancţiona „franctirorii”, făcând aluzie la art.43 par.2 al Protocolului. De la această regulă există
rezerva excepţională făcută „ridicării în masă” în care populaţia unui teritoriu ocupat, luând
armele pentru a combate trupele de invazie, este considerată ca beligerantă dacă poartă armele la
vedere şi respectă legile şi obiceiurile războiului.
Urmează, după aceea, PRINCIPIUL DE LIMITARE „RATIONE LOCI”; atacurile
trebuie să se limiteze strict la obiectivele militare. Protocolul a confirmat pe deplin regula
cutumiară formulată în special în 1966 şi i-a adăugat definiţia detaliată a obiectivelor militare, ca
fiind „bunurile care prin natura lor, prin amplasare, destinaţie sau utilizare, aduc o contribuţie
efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, totală sau parţială, capturare sau neutralizare
oferă în împrejurările date un avantaj militar precis". (art.52 par.2). Pot fi degajate în continuare
şi şase principii de aplicare:
1. Este interzisă atacarea localităţilor neapărate. Aceasta este regula prevăzută în art.25
al Regulamentului de la Haga, regulă care a fost mult timp unul din fundamentele dreptului
clasic al războiului. Atunci când localităţile nu opun nici o rezistenţă adversarului iar acesta le
poate ocupa fără luptă trebuie, în interesul primordial al locuitorilor, ca ei să fie feriţi de
pericolele şi distrugerile inutile. Obiceiul care s-a stabilit este de a declara „oraşe deschise”
aglomerările umane lipsite de orice caracter militar. Protocolul I a reluat regula de la Haga în
art.59 par. I adăugând un ansamblu de dispoziţii reglementând protecţia localităţilor neapărate şi
zonelor demilitarizate.
2. Nici un act de ostilitate nu va fi dirijat contra edificiilor consacrate ştiinţelor şi
binefacerii, monumentelor istorice, lucrărilor de artă sau locurilor de cult ce constituie
patrimoniul cultural ori spiritual al popoarelor. Această prescripţie îşi are originea în art.27 al
Regulamentului de la Haga din 1907, reprodus mai sus în ceea ce priveşte edificiile consacrate
ştiinţelor şi binefacerii deoarece aceste elemente rămân valabile şi azi. Celelalte elemente din
acest principiu de aplicare provin din art.53 al Protocolului din 1977, inspirat la rândul său din
Convenţia de la Haga din 1954 adoptată sub auspiciile UNESCO şi relativă la protecţia bunurilor
culturale. Deoarece Convenţia din 1954 nu este universală, Conferinţa diplomatică din 1974 a
considerat necesar să-i introducă esenţa în Protocol. În ceea ce priveşte protecţia spitalelor,
militare şi civile, acestea fac obiectul unei reglementări speciale în Convenţiile I şi IV din 1949.
3. Este interzisă atacarea lucrărilor şi instalaţiilor ce ar putea elibera forţe periculoase
pentru populaţie. Este vorba de baraje, diguri şi centrale nucleare producând energie electrică. În
acest domeniu, Conferinţa diplomatică din 1974-1977 a inovat puternic demonstrând astfel că
dreptul trebuie să se adapteze descoperirilor ştiinţifice. Art.56 al Protocolului 1, care conţine
acest principiu de aplicare, reglementează în detaliu, de asemenea, regimul juridic al acestor
bunuri dispunând anumite restricţii speciale ale protecţiei în caz de utilizare militară a lucrărilor
respective.
4. Populaţia nu va fi niciodată utilizată pentru a pune obiectivele militare la adăpost de
atacuri. Şi acest principiu este o inovaţie din 1977, norma juridică având în acest caz o natură
particulară deoarece nu se adresează numai inamicului ci de asemenea şi mai degrabă
guvernământului de care ţine populaţia respectivă. Dacă adversarului i se impune să ia măsuri de
protecţie convenţională în favoarea civililor săi, beligeranţii nu mai trebuie să abuzeze de această
protecţie în scopuri inadmisibile şi nu trebuie să-şi expună propria populaţie. Deşi excepţională,
o dispoziţie de acest gen, nu e singulară în dreptul umanitar. Luată în interesul civililor, ea se
justifică pe deplin, înscriindu-se în concepţia modernă care tinde să acorde popoarelor drepturi
individuale, chiar în contra propriului lor stat. Să notăm că regula, care mai sus a fost foarte
rezumată, a făcut obiectul unui paragraf destul de lung în art.5l al Protocolului I.
5. Bunurile cu caracter civil nu trebuie să facă obiectul nici al atacurilor şi nici al
represaliilor. Este interzis să se distrugă sau să se scoată din uz bunurile indispensabile
supravieţuirii populaţiei civile. Conferinţa diplomatică din 1974 a făcut un mare pas înainte
acordând în mod expres protecţie „bunurilor civile” pe care le-a definit ca fiind „toate bunurile
care nu sunt obiective militare”. Prima frază a acestui principiu menţionat mai sus reproduce
textual art.52 par. 1 din Protocolul I, menţiunile relative la represalii fiind deosebit de
semnificative şi importante. Cea de-a doua frază a principiului este extrasă din art.54 a1.2,
Conferinţa introducând aici o noţiune nouă şi interesantă, cea de „supravieţuire a populaţiei”,
care se regăseşte, de asemenea, în art. 55 al 1. Într-adevăr, un conflict armat impune totdeauna
locuitorilor restricţii mai mult sau mai puţin întinse; ele însă nu trebuie să le compromită
niciodată supravieţuirea. Deosebit de util este şi faptul că art.54 al. 2 formează şi o serie de
exemple în acest sens.
6. Jaful este interzis. Acest principiu rezultă din art.28 şi 47 ale Regulamentului de la
Haga din 1907 şi din art.32 al. 2 al celei de-a patra Convenţii de la Geneva din 1949, fiind
confirmat implicit şi de Protocolul I din 1977.
Ajungem la PRINCIPIUL LIMITĂRII „RATIONE CONDITIONIS”, cel de-al
treilea principiu specific al dreptului războiului, cu următoarea formulare: armele şi metodele de
război de natură a cauza pierderi inutile sau suferinţe excesive sunt interzise împotriva oricui
ar fi folosite. În acest domeniu, norma juridică are o altă natură juridică în sensul că nu mai e
vorba de protejarea numai a persoanelor care nu participă la ostilităţi ci de evitarea chiar şi faţă
de combatanţi a producerii de pierderi inutile sau de suferinţe care depăşesc ceea ce este necesar
pentru a scoate adversarul în afara luptei. Textul a fost prezent şi în Regulamentul de la Haga din
1907 care, în art.23, vorbeşte de „rău superfluu” (şi de „suferinţe inutile” în textul englez).
Protocolul I din 1977 are o dispoziţie analoagă în art.35 a1.2. Problema este în acest principiu de
a şti care este limita permisă: care pierderi sunt „inutile”, care rele sunt „superflue” şi care
suferinţe sunt „excesive”? Pentru fiecare armă, este vorba de a pune în balanţă avantajele
militare, pe de o parte, şi exigenţele umanitare, pe de alta. Dacă un militar poate fi scos în afara
luptei prin capturare, el nu trebuie rănit; dacă acelaşi rezultat poate fi obţinut prin rănire, el nu
mai trebuie ucis. Dacă, pentru acelaşi avantaj militar se dispune de două metode, din care una
cauzează un rău mai mic, aceasta trebuie aleasă. În general, ceea ce s-a dorit să se condamne sunt
armele şi metodele care depăşesc un anumit grad tolerabil de suferinţă. Convenţiile de la Haga şi
de la Sankt Petersburg au proclamat interdicţii specifice ale unor arme considerate în mod special
crude, fie că sunt armele albe zimţate sau armele otrăvitoare, gloanţele explozive sau cele, zise
dum-dum, care se turtesc uşor în corpul uman. Iar Convenţia din 1980, prin intermediul
Protocolului său I a interzis la rândul său proiectilele ale căror schije nu sunt localizabile prin
radiografiere în corpul uman; prin Protocolul .II, ea a condamnat utilizarea faţă de oricine a
capcanelor concepute pentru a cauza răni inutile ori suferinţe superflue, în special cele care ar lua
aparenţa unor obiecte inofensive; şi, mai ales, prin Protocolul III, aceeaşi convenţie a restrâns
utilizarea armelor incendiare care sunt ilicite în atacuri aeriene chiar contra obiectivelor militare
dacă acestea sunt situate în interiorul concentrărilor de civili. Din acest principiu al dreptului
războiului decurge de fapt nu numai interzicerea armelor crude în mod inutil dar şi a armelor
nediscriminate precum şi a metodelor de război total, prin următoarele principii de aplicare:
1. Atacurile fără discriminare sunt interzise. Acesta este chiar textul art.5l par. A al
Protocolului I din 1977 care defineşte în detaliu respectivele atacuri. Este vorba de metode şi de
arme care, datorită preciziei lor insuficiente, nu reuşesc să operaţionalizeze distincţia
fundamentală între militari şi civili sau, mai mult, ale căror efecte riscă să se extindă într-o
manieră incontrolabilă în timp şi în spaţiu. Anumite arme de acest fel sunt deja vizate de
Convenţiile de la Haga şi de Protocolul de la Geneva din 1925, cum sunt minele marine
neancorate şi mai ales gazele asfixiante şi agenţii bacterigeni.
2. Sunt interzise armele şi metodele care ar cauza civililor şi bunurilor lor pagube
excesive în raport cu avantajul militar concret şi aşteptat. În capitolul măsurilor de precauţie
(art.57 par.2) al Protocolului I din 1977 a fost consacrat principiul proporţionalităţii reprodus
mai sus. Convenţia din 1980 asupra interzicerii sau limitării anumitor arme clasice, prevede
acelaşi principiu prohibând armele de la care se poate aştepta să cauzeze incidental pierderi în
vieţi umane la populaţia civilă sau pagube bunurilor civile „care ar fi excesive în raport cu
avantajul militar concret şi direct aşteptat”, fiind vorba în special de mine terestre plasate în afara
zonelor militare.
3. Se va veghea la respectarea mediului natural
4. Este interzisă utilizarea foametei împotriva civililor ca metodă de război. Nefiind
suficientă condamnarea armelor nediscriminate, căci se pot utiliza arme clasice într-o manieră la
fel de periculoasă pentru populaţie, după cum nemaifiind suficientă prohibirea specifică a
armelor considerate în mod special crude, trebuie interzise, de asemenea, metodele de război
total şi acesta e unul din marile merite ale Conferinţei diplomatice din 1974. De asemenea, s-a
inclus în sfera protecţiei o concepţie modernă, aceea a mediului natural. Astfel, art.55 din
Protocolul 1 statuează că „războiul va fi condus veghind la protejarea mediului natural contra
pagubelor întinse, durabile şi grave. Această protecţie include interdicţia de a utiliza metode sau
mijloace de război concepute pentru a cauza sau de la care se poate aştepta să cauzeze astfel de
pagube mediului natural, compromiţând prin aceasta sănătatea ori supravieţuirea populaţiei”.
Art. 54 menţionează printre bunurile astfel protejate zonele agricole, recoltele, şeptelul. Pe de
altă parte, Convenţia din 1980 interzice folosirea armelor incendiare contra pădurilor şi zonelor
vegetale. O altă noţiune nouă şi importantă ce poate fi considerată un principiu de aplicare a
dreptului războiului, rezultă din textul lapidar al art.54 par. 1 care interzice utilizarea înfometării
ca metodă de război contra civililor, ceea ce reprezintă, fără dubiu, o cucerire a umanismului.
5. Sunt interzise actele de război fondate pe trădare şi perfidie. Încă din timpul
cavalerilor medievali, s-a impus de către dreptul războiului ideea loialităţii între combatanţi, ceea
ce punea în afara legii perfidia, fără a aduce atingere legitimităţii stratagemelor (şireteniilor) de
război. Protocolul 1 din 1977 a consacrat o dispoziţie destul de amplă (art.37) perfidiei, aducând
şi precizările oportune. Aşa cum am menţionat deja, şi Convenţia din 1980 a condamnat, în
acelaşi sens, utilizarea de capcane care au aparenţa unor obiecte inofensive.

4. Subiectele şi obiectul dreptului internaţional umanitar

4.1. Subiectele
A. Comunităţile
Câmpul de aplicare „ratione persoanae” al dreptului internaţional umanitar pune, în
primul rând problema comunităţilor umane ca subiecte ale raporturilor juridice de drept umanitar
şi, în al doilea rând, problema indivizilor ca participanţi la raporturi juridice guvernate de dreptul
umanitar. În ceea ce priveşte subiectele dreptului internaţional umanitar, acestea sunt în principiu
aceleaşi cu ale dreptului internaţional public, principala lor caracteristică fiind capacitatea de a fi
titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale în domeniul protecţiei drepturilor omului în caz de
conflict armat. Subiectele originare şi cu capacitate deplină de drept internaţional umanitar sunt
comunităţile statale, indiferent de forma de guvernământ, forma de stat, regimul politic, mărirea
teritoriului şi a populaţiei, puterea economică sau militară ori alte criterii.
Ipostazele în care statele participă la relaţiile juridice guvernate de dreptul umanitar sunt
acelea de semnatare a convenţiilor internaţionale, de beligeranţi (cobeligeranţi) în cadrul
ostilităţilor militare, de nebeligerante (neutre), din rândul acestora din urmă recrutându-se şi
puterile protectoare dispuse să exercite funcţii de mediere între beligeranţi în scopul realizării
protecţiei victimelor războiului. Potrivit concepţiei predominante în prezent, reflectând şi
practica internaţională, pe lângă state există şi subiecte derivate sau secundare de drept
internaţional umanitar. Acestea sunt: organizaţiile internaţionale, în măsura în care statele care
le-au creat le-au conferit o anumită capacitate de a fi titulare de drepturi şi obligaţii internaţionale
în domeniul protecţiei drepturilor omului în timp de conflict armat (ONU şi NATO, de exemplu,
în măsura în care deţin „jus ad bellum”- dreptul la război - trebuie să respecte şi „jus in bello –
dreptul războiului -”); naţiunile care luptă pentru realizarea dreptului de a-şi hotărî singure
soarta, din momentul în care mişcarea de eliberare a reuşit să-şi constituie un guvern şi o armată
capabile să exercite funcţii de putere publică controlând în mod efectiv o parte din teritoriul
viitorului stat (comunităţi parastatale cum ar fi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei din 1969
când a renunţat la terorism şi a început procesul de transformare treptată într-un stat);
beligeranţii de facto din conflictele interne, dacă s-au constituit autorităţi sau guverne de facto
locale cu un caracter de stabilitate şi dispunând de bază teritorială, fără ca recunoaşterea
beligeranţei, care antrenează aplicarea legilor şi obiceiurilor războiului, să însemne şi
recunoaşterea personalităţii juridice a mişcărilor insurgente (cum ar fi UNITA în Angola sau
rezistenţa din Irak). Există discuţii asupra calităţii de subiect de drept internaţional şi a
comunităţii internaţionale în ansamblu (omenirea) şi această tendinţă este argumentată de dreptul
pe care îl are comunitatea internaţională de a acorda asistenţă umanitară victimelor unui conflict
armat oricând şi oriunde s-ar afla acestea; evident că această tendinţă va fi validată doar de
„dreptul transnaţional” al viitorului deoarece în acest moment în numele comunităţii
internaţionale acţionează ONU ca organizaţie internaţională cu vocaţie universală.

B. Statutul juridic al indivizilor

Sunt câteva decenii de când, numeroşi specialişti în drept internaţional public consideră
că în domeniul protecţiei internaţionale a drepturilor omului în caz de conflict armat (şi nu
numai), pot fi subiecte de drept şi persoanele fizice şi juridice 45. Motivaţia acestei extinderi a
sferei subiectelor de drept internaţional umanitar rezidă atât în posibilitatea pe care o au
organizaţiile umanitare şi indivizii de a acorda asistenţă victimelor conflictelor armate, care, la
rândul lor, pot solicita protecţia internaţională prin diferite mecanisme de apărare a drepturilor
omului cât şi în posibilităţile de sancţionare internaţională a autorilor încălcărilor dreptului
internaţional umanitar. Nefiind o chestiune tranşată definitiv, ne mărginim la a opina că, într-
adevăr, prin drepturile ce le sunt conferite, persoanele fizice pot participa la astfel de raporturi;
totuşi, drepturile acestora sunt şi astăzi realizabile în cea mai mare măsură doar în limitele în care
statele înţeleg să admită indivizilor participarea efectivă şi directă la realizarea acestor drepturi
deoarece asumarea de drepturi şi obligaţii internaţionale este considerată a fi o prerogativă statală
în actuala ordine juridică internaţională. Indivizii apar în raporturi de drept internaţional umanitar
ca organe de stat (în special combatanţii) dar şi ca persoane private în raporturile cu puterea
inamică.
Conflictul armat este o situaţie excepţională care afectează în mod fundamental viaţa
indivizilor indiferent dacă sunt combatanţi sau civili, mulţi dintre aceştia ajungând victime ale
războiului. Fiecare categorie de persoane este reglementată în mod distinct de dreptul
internaţional umanitar, atribuindu-i-se drepturi şi obligaţii specifice care creionează adevărate
statute juridice. Clasificarea acestor statute juridice diferite, realizată de către un autor elveţian, a
determinat existenţa unor categorii fundamentale de persoane, a persoanelor aflate sub protecţie
specială şi a victimelor războiului46; deşi se bazează pe prevederile instrumentelor internaţionale,
clasificarea respectivă nu este normativă ci reprezintă rezultatul încercării de sistematizare
doctrinară.
În indicarea categoriilor fundamentale de persoane, se operează cu o primă distincţie,
primordială, în disjungerea statutelor juridice generale în timpul războiului. Criteriul acestei
prime disjungeri este dreptul de a se împotrivi adversarului cu mijloace armate şi creează două
statute juridice opuse: pe de o parte, combatanţii, care au dreptul (şi obligaţia) de a desfăşura
acţiuni armate împotriva obiectivelor militare ale adversarului (dar nu şi împotriva civililor
acestuia) şi, pe de altă parte, persoanele civile, care, în schimbul neparticipării lor la ostilităţile
militare, nu trebuie să fie atacate în timpul războiului ci, dimpotrivă, trebuie să fie protejate;
acestea din urmă îşi pierd protecţia dacă au comis acte ostile împotriva combatanţilor.

45
Mai mult, Kelsen apreciază că adevăraţii subiecţi de drept internaţional sunt indivizii iar opinia tradiţională conform căreia
dreptul internaţional, prin însăşi natura sa. este incapabil să oblige sau să autorizeze acţiuni ale indivizilor este eronată; statul,
afirmă el, ca subiect de drept internaţional este în realitate o persoană juridică, adică el nu este decât o colectivitate, ceea ce
semnifică, într-o concepţie realistă, că, juridiceşte, nu statul este cel ce acţionează, ci indivizii. Kelsen îşi argumentează teoria
aceasta pe baza analizei pirateriei, contrabandei de război şi blocadei. După Gheorghe Emil Moroianu, Actualitatea
normativismului kelsian. Editura All Beek, Bucureşti, 1998, p.113.
46
Frédéric de Mulinen Manual sur le droit de la guerre pour les forces armées. CICR, Gvénève, 1989, p.3.
 Persoanele sub protecţie specială sunt categorii determinate de indivizi pentru care
dreptul umanitar instituie un regim de protecţie derogator de la protecţia generală acordată
persoanelor civile şi combatanţilor. Această protecţie specială înseamnă o grijă sporită ce trebuie
să o manifeste beligeranţii faţă de categoriile respective. Precizăm că sunt protejate în mod
special şi anumite persoane aparţinând forţelor armate care, în acest fel, nici nu sunt considerate
ca fiind combatanţi deşi pot purta arme şi uniformă; este cazul personalului serviciului sanitar şi
religios precum şi a celui detaşat să exercite activităţi de protecţie civilă. În domeniul civil,
protecţia specială vizează: permiterea funcţionării normale a unităţilor sanitare civile şi a
organismelor de protecţie civilă; evitarea producerii de pagube bunurilor culturale şi de cult;
evitarea pericolelor la care ar fi expusă populaţia civilă în cazul atacării mediului natural,
lucrărilor ori instalaţiilor conţinând forţe periculoase (baraje, diguri, centrale atomo-electrice) ca
şi a zonelor de securitate.
Victime ale războiului sunt: prizonierii de război; răniţii, bolnavii şi naufragiaţii;
persoanele dispărute; refugiaţii, morţii. Dreptul internaţional umanitar conferă tuturor acestor
categorii de persoane un tratament umanitar diferenţiat care constă în respect, asistenţă, protecţie
şi îngrijiri. În ultimele trei decenii, Adunarea Generală a ONU a adoptat un număr de rezoluţii în
care se fundamentează principiile fundamentale de protecţie a persoanelor în perioada de conflict
armat vizând atât persoanele care fac parte din forţele armate, prizonierii de război dar, mai ales,
populaţia civilă, femeile şi copiii şi ziarişti47..
Toţi indivizii care intră în câmpul de aplicare ratione persoanae al dreptului internaţional
umanitar intră în raporturi juridice guvernate de acesta fie acţionând în conformitate cu legile şi
obiceiurile războiului, fie abţinându-se de la acţiunile prohibite de normele umanitare, fie, în
sfârşit, ca subiecte ale răspunderii penale internaţionale consfinţite în convenţiile de drept
internaţional umanitar.

4.2. Obiectul dreptului internaţional umanitar

Formează obiectul dreptului internaţional umanitar, relaţiile dintre părţile la un

conflict armat internaţional referitoare la desfăşurarea operaţiunilor militare, la utilizarea
mijloacelor şi metodelor de război, la tratamentul victimelor de război şi al populaţiilor
civile, relaţiile dintre părţile beligerante şi cele care rămân în afara conflictului armat
respectiv, precum şi cele dintre părţile la un conflict armat cu caracter neinternaţional48.
Izvoarele dreptului umanitar, evidenţiază, existenţa a patru tipuri de conflicte
armate care intră sub incidenţa lor49.
a) Conflictele armate internaţionale între state, guvernate de Convenţiile de la Haga
şi menţionate şi în articolul 2, comun celor patru Convenţii de la Geneva din 12 august
1949 şi în articolul 1, paragraful 3 din Protocolul I din 1977.
b) Războaiele de eliberare de sub dominaţia colonială, ocupaţia străină, şi
războaiele împotriva regimurilor rasiste, prevăzute în articolul 1, paragraful 4 din
Protocolul I.
c) Conflictele armate neinternaţionale stipulate în articolul 3 comun celor patru
Convenţii de la Geneva din 1949 şi

47
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Editura V.I.S. PRINT, Bucureşti 2000, p.49.
48
Nicolae Purdă, Drept internaţional umanitar, Editura Universitară, Bucureşti 2008, p.29.
49
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.50.
 d) Conflictele armate neinternaţionale, după articolul 1 din Protocolul II de la
Geneva din 1977.
După 1990 a mai apărut un nou tip de conflict armat – conflictul destructurat, care
este un conflict intern, dar de un fel deosebit. Mai nou acest tip de conflict armat intră în
categoria a ceea ce specialişti denumesc „state eşuate”, cu referire la acele zone lipsite de
prezenţa unei autorităţi publice, statale, capabile să impună ordinea şi siguranţa într-un
anumit stat.
Tipurile respective se încadrează în două mari categorii: conflicte armate
internaţionale, care se desfăşoară între două sau mai multe subiecte de drept internaţional –
state şi/sau mişcări de eliberare naţională -, şi conflictele armate fără caracter internaţional,
care se desfăşoară in interiorul unui stat, între forţe armate organizate – forţele armate
regulate şi forţele armate insurgente. Ambele categorii de conflicte sunt guvernate de
normele dreptului internaţional umanitar. În afară de acestea, există şi alte forme de
violenţă armată, cum ar fi tensiuni interne, dezordini, tulburări ale ordinii publice, stări de
urgenţă şi de necesitate, revoluţii, insurecţii care nu intră în sfera de competenţă a
dreptului internaţional umanitar50.

A. Conflictul armat internaţional

Convenţiile de la Geneva din 1949 sunt aplicabile în cazuri de: „război declarat sau de
orice alt conflict armat ivit între două sau mai multe Înalte Părţi Contractante, chiar dacă starea
de război nu este recunoscută de una dintre ele. Convenţiile se aplică, de asemenea, tuturor
cazurilor de ocupaţie parţială sau totală a teritoriului unei Înalte Părţi Contractante, chiar dacă
această ocupaţie nu întâmpină nici o rezistenţă militară (articolul 2 comun celor patru Convenţii
de la Geneva din 1949)51.
Protocolul I Adiţional din 1977(PA I), care suplimentează Convenţiile de la Geneva din
1949, se aplică în situaţiile la care se face referire în articolul 2 comun al acestor Convenţii (PA
I, articolul 1.3). Situaţiile la care se referă la PA I, articolul 1.3, includ conflictele armate în care
popoarele luptă împotriva dominaţiei coloniale şi a ocupaţiei străine şi împotriva regimurilor
rasiste în exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de ele însele, consacrat în carta
Naţiunilor Unite şi în Declaraţia referitoare la principiile de drept internaţional privind relaţiile
amicale şi cooperarea între state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite. (PAI, articolul l.4)52.
În cazurile care nu sunt acoperite de Convenţii, Protocolul sau alte acorduri
internaţionale, sau în eventualitatea denunţării acestor acorduri, civilii şi combatanţii rămân sub
ocrotirea şi sub autoritatea principiilor dreptului internaţional, aşa cum rezultă din uzanţele
stabilite, din principiile umanităţii şi din exigenţele conştiinţei publice. (PA I, articolul 1.2;
Convenţia I, articolul 63; Convenţia II, articolul 62; Convenţia III, articolul 142; Convenţia IV,
articolul 158).
În ceea ce priveşte situaţiile de conflict armat internaţional, este făcută o distincţie
importantă între combatanţi şi necombatanţi. Conform articolului 43.2 al Protocolului Adiţional I
din 1977: „Membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict (alţii decât personalul sanitar şi
religios prevăzut în art. 33 al celei de-a III-a Convenţii) sunt combatanţi, adică au dreptul de a

50
Idem, p.50.
51
Cees de Rover, Drepturile Omului şi Dreptul Umanitar pentru Forţele de Poliţie şi de Securitate, Comitetul Internaţional al
Crucii Roşii, Geneva 1998, p.132-133.
52
Idem, p.210-212.
participa direct la ostilităţi”. Cei care nu sunt calificaţi drept combatanţi, sunt necombatanţi, care
nu au dreptul de a participa la ostilităţi, dar care, dimpotrivă, au dreptul la protecţie împotriva
pericolelor care se pot ivi din operaţiunile militare. (Protocolul I, articolul 51). Combatanţii care
cad în mâinile părţii adverse sunt prizonieri de război. (Protocolul I, articolul 44.1). Articolul 4 al
celei de-a Treia Convenţii din 1949 defineşte cine este îndreptăţit la statutul de prizonier de
război. Convenţia stabileşte regulile pentru tratamentul prizonierilor de război în timpul
captivităţii. Premisa de bază pentru tratamentul prizonierilor de război este că ei trebuie să fie
trataţi în tot timpul în mod uman şi că ei trebuie protejaţi, în special împotriva actelor de violenţă
sau intimidare şi împotriva insultelor şi a curiozităţii publice (CG III, articolul 13). Combatanţii
primesc o anumită protecţie în timpul ostilităţilor prin măsuri dezvoltate pentru a regulariza
metodele şi mijloacele de luptă permise.53
Persoanele care nu au statutul de combatant sunt clasificate drept civili. În cazurile în
care există îndoială dacă o persoană este sau nu un civil, el sau ea va trebui să fie tratat şi
considerat ca civil. Civilii nu au dreptul de a lua parte la ostilităţi şi nu sunt îndreptăţiţi la statutul
de prizonieri de război. Cea de a Patra Convenţie de la Geneva din 1949 stabileşte regulile pentru
protecţia persoanelor civile în timp de război. Protocolul Adiţional I din 1977 stabileşte regulile
pentru protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale. Convenţiile de la Geneva din 1949
şi Protocolul Adiţional I din 1977 la acestea recunosc in mod implicit statutul civil al agenţiilor
pentru asigurarea aplicării legii. În conformitate cu articolul 43.3. al Protocolului I, părţile într-un
conflict pot decide încorporarea unei agenţii paramilitare sau militare pentru asigurarea aplicării
legii în forţele lor armate, cu condiţia ca ele să informeze celelalte părţi în conflict. În astfel de
situaţii, oficialii pentru asigurarea aplicării legii vor obţine statutul de combatant şi vor fi supuşi
în mod efectiv regimului stabilit pentru persoanele care au statutul de combatant. Articolul 54 al
celei de-a Patra Convenţii de la Geneva din 1949 conţine o prevedere importantă pentru Puterile
Ocupante, menţionând că acestora nu le este permis să schimbe statutul oficialilor publici sau al
judecătorilor din teritoriile ocupate, sau să aplice vreun fel de sancţiuni sau să ia măsuri
coercitive sau discriminatorii împotriva lor, în cazul în care aceste persoane s-ar abţine de la
îndeplinirea funcţiilor lor pe motive de conştiinţă54.

B. Conflictul armat fără caracter internaţional Situaţiile de tulburări şi tensiuni interne

pot escalada până la punctul în care un guvern se decide să implice forţele armate în operaţiunile
pentru reinstaurarea ordinii pe tot teritoriul său. Acolo unde se întâmplă aceasta, confruntările
armate dintre membri ai forţelor armate şi forţele armate disidente sau alte grupuri armate
organizate pot fi menţionate ca constituind o situaţie „de conflict armat fără caracter
internaţional” sau „război civil”.
Drept aplicabil Sub titlul de conflict armat fără caracter internaţional trebuie considerate
două cazuri: Orice situaţie în care, în cadrul teritoriului unui stat, izbucnesc ostilităţi clare şi
neîndoielnice între forţele armate şi forţe armate disidente sau alte grupuri armate organizate. În
situaţiile în care acest tip de conflict armat fără caracter internaţional are loc pe teritoriul unuia
dintre statele parţi la cele patru Convenţii de la Geneva din 1949, părţile în acest conflict sunt
obligate să aplice prevederile articolului 3, comun acestor Convenţii. Articolul 3 comun
urmăreşte să acorde protecţie55:
53
Cees de Rover, Drepturile Omului şi Dreptul Umanitar pentru Forţele de Poliţie şi de Securitate, Comitetul Internaţional al
Crucii Roşii, Geneva 1998, p.210-212..
54
Ibidem.
55
Cees de Rover, Drepturile Omului şi Dreptul Umanitar pentru Forţele de Poliţie şi de Securitate, Comitetul Internaţional al
Crucii Roşii, Geneva 1998, p.210-212., 208-2010
 • persoanelor care nu iau parte activă la ostilităţi; inclusiv
• membrilor forţelor armate care au predat armele; şi
•celor care au fost scoşi din luptă din cauză de boală, rănire, detenţie sau din orice altă
cauză menţionând că: Mai sus menţionatele categorii de persoane „vor fi, în toate împrejurările,
tratate cu omenie,fără nici o deosebire cu caracter advers bazată pe rasă, culoare, religie sau
credinţă, sex, naştere sau avere, sau orice alt criteriu similar”. În acest scop, „următoarele acte
sunt şi rămân interzise oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate mai sus”:
(a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele,
mutilările, tratamentele crude şi tortura;
(b) luarea de ostatici;
(c) atingerile aduse persoanelor; mai ales tratamentele umilitoare şi degradante
d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de o
instanţă constituită în mod regulat, însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile de
către popoarele civilizate,
„Răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi „.
Cel de al doilea caz care necesită consideraţie sub titlul conflictul armat fără caracter
internaţional este:orice situaţie în care forţele disidente sau alte grupuri armate organizate se află
sub conducerea unui comandament responsabil şi exercită un asemenea control asupra unei părţi
a teritoriului astfel încât să le permită să desfăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate şi
să aplice prezentul Protocol {Protocolul II).
În cel de al doilea caz, şi în lipsa unei declaraţii a stării de război care să implice
aplicarea întregului drept al războiului, se aplică prevederile articolului 3 comun (menţionate
mai sus). Adiţional, trebuie respectate regulile Protocolului Adiţional Convenţiilor de la
Geneva din ]949, privind protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional
(Protocolul II din 1977).
Conflictele armate fără caracter internaţional sunt, de asemenea, guvernate de
principiile dreptului internaţional cutumiar, precum şi de acele prevederi ale convenţiilor
pentru drepturile omului de la care statele părţi nu au derogat în mod legal sub o stare de
urgenţă proclamată.

C. Conflictul armat destructura (state eşuate)56

Evenimentele care au avut loc pe plan internaţional, în special după prăbuşirea
comunismului în Europa, caracterizate prin destrămarea unor state multinaţionale şi exacerbarea
disensiunilor interetnice şi interreligioase, au determinat apariţia unui nou tip de conflict armat, a
conflictului intern destructurat57. El provoacă adevărate catastrofe umanitare şi se întinde pe
vaste zone geografice din Europa, Africa, Asia, devenind un fenomen caracteristic epocii
contemporane. Conflictul destructurat se deosebeşte radical de conflictul neinternaţional în care
există două părţi beligerante distincte – pe de o parte autorităţile statele şi comandamentele
militare centrale, iar pe de altă parte forţele insurgente ostile organizate şi ele, care deţin
controlul asupra unei suprafeţe de teritoriu şi dispun de forţe armate proprii. În cazul unui
conflict destructurat, autorităţile statale nu mai reuşesc să stăpânească situaţia, în ţară se
56
Nicolae Purdă, op.cit., p. 39-42.
57
Michael Hoffman, Război, pace şi conflict armat intervenţional; rezolvarea paradoxului păcii impuse, în RRDU, nr.
1(19)/1998, p. 31.
A se vedea de asemenea Yves Sandoz, Conflictele armate şi dezintegrarea statelor provocare umanitară, RRDU nr. 1(15)/1997,
p. 11-14.
instaurează haosul, se comit acte de genocid, asasinate în masă, epurări etnice, exoduri masive de
populaţii etc. şi nimeni nu mai poate fi tras la răspundere58.
Procesul de destructurare cunoaşte mai multe etape59:
1. Guvernul rămâne în funcţiune, dar nu reuşeşte să exercite decât un control slab
şi ineficient (cazul Zairului);
2. Statul există în mod formal, dar se descompune în mai multe forţe combatante
adversare (cazul Bosnia-Herţegovina, Afghanistan, Cambodgia);
3. Structurile statale se dizolvă complet şi se instituie un haos general (cazul
Somaliei sau Liberiei).
Care sunt efectele din punct de vedere al dreptului internaţional umanitar? Există opinii
potrivit cărora nu se mai pune problema aplicării dreptului umanitar, pentru că, dacă structurile
statale se dezintegrează, situaţia nu mai poate fi calificată ca un conflict armat în accepţiunea
tratatelor umanitare. Pentru a aplica dreptul umanitar sunt necesare structuri statale civile şi
militare care să garanteze aplicarea pe plan intern a normelor umanitare. Pe de altă parte,
Consiliul de Securitate al ONU a stabilit 60 că grupurile care se confruntă într-un stat destructurat
pot fi considerate părţi la conflict şi, prin urmare, are aplicaţie cel puţin art. 3 comun
Convenţiilor de la Geneva din 1949. Rezultă că asemenea situaţii sunt foarte delicate şi pun mari
probleme în aplicarea regulilor de protecţie a victimelor. Practic, Comitetul Internaţional al
Crucii Roşii este pus în imposibilitatea să intervină pe baza unei „prezumţii” de acord al unei
părţi care, în lipsa autorităţii, nu-l poate da. De asemenea, statele sunt în dificultate de a-şi
îndeplini obligaţia de „a face să fie respectat” dreptul umanitar.
Din păcate, conflictele de destructurare au luat o amploare destul de mare şi dreptul
internaţional umanitar, aşa cum este consacrat în Convenţiile de la Geneva, nu răspunde acestor
situaţii decât într-o mică măsură. De aici decurge necesitatea ca statele şi organizaţiile
internaţionale să colaboreze pentru găsirea unor soluţii favorabile protecţiei umanitare. Se afirmă
că nu ar fi nevoie să se adopte reglementări noi pentru acest tip de conflict 61. În acest sens au fost
invocate două argumente: 1) în situaţii de destructurare, când unele grupuri acţionează pentru
purificarea etnică, pentru umilirea altor grupuri etnice şi pentru distrugerea moştenirii culturale a
adversarului, este foarte dificil să se asigure respectarea legii şi 2) că nu este nevoie de nici o
lege pentru a-ţi da seama că n-ai voie să ucizi femei şi copii, să le distrugi locuinţele etc.
Pe de altă parte se consideră că definirea (identificarea) conflictului de destructurare
trebuie să facă obiectul normelor de drept umanitar, iar construcţia unor reguli minimale de
acţiune a organismelor şi organizaţiilor umanitare, chiar a ONU, a militarilor şi civililor, acţiuni
care s-ar putea derula cu scop preventiv încă din timp de pace, ar fi, de asemenea, necesară62.
Pentru a face faţă acestor adevărate catastrofe umanitare, Consiliul de Securitate s-a văzut
nevoit să intervină pentru a impune pacea63.

58
I. Cloşcă. I. Suceavă, op.cit., p. 60.
59
Ionel Cloşcă, Conflictele armate şi dezintegrarea statelor, în RRDU, nr. 4 (14)/1996, p. 9 .
60
De exemplu, Rezoluţiile 751, 752, 775, 787, 788, 792, 794, 804, 811, 812, 853, 866 A şi 876 din 1992 şi 1993 adoptate în
legătură cu conflictele din Somalia, Bosnia-Herţegovina, Liberia, Cambodgia, Rwanda şi Georgia.
61
I. Cloşcă, op. cit. p. 9 şi urm.
62
Dr. Yves Sandoz, Dreptul umanitar, priorităţi pentru anii ’90 şi următorii, în R.R.D.U. nr. 7, 8/95, p. 3
63
Conceptul de impunere a păcii nu a fost omologat până în prezent nici de dreptul pozitiv nici de doctrină. În manualul militar al
SUA, FM 100-23, p. 111 el a fost definit ca „utilizarea forţei militare sau a ameninţării folosirii acesteia, de obicei ca urmare a
unei autorizaţii internaţionale, pentru a impune aplicarea întocmai a rezoluţiilor sa a sancţiunilor menite să asigure menţinerea sau
restaurarea păcii şi ordinii” – apud. Michael Hoffman, op. cit.,p. 31.
 El şi-a orientat activitatea în trei direcţii principale, şi anume: a) în elaborarea de norme
de drept internaţional umanitar; b) în aplicarea dreptului umanitar şi c) a acţionat în calitate de
combatant în anumite conflicte armate.
a) Această activitate, timidă, de altfel, poate fi ilustrată de Convenţia asupra securităţii
personalului Naţiunilor Unite şi a personalului asociat din 1994, prin care s-a urmărit să se
asigure militarilor din forţele multinaţionale aceeaşi protecţie ca şi personalului umanitar;
b) Activitatea de aplicare a dreptului internaţional umanitar de către ONU se evidenţiază
în principal prin crearea celor două Tribunale Internaţionale Penale pentru fosta Iugoslavie şi
Rwanda, prin care se introduce o inovaţie discutabilă în jurisdicţionarea dreptului internaţional
umanitar64 şi, mai recent, prin Convenţia asupra statutului Curţii Internaţionale Penale, realizare
remarcabilă, dar cu unele lacune;
c) Implicarea Naţiunilor Unite în conflictele armate;
Este pentru prima oară în existenţa sa de peste cinci decenii când acest organ principal al
Naţiunilor Unite se implică în mod direct în conflicte armate neinternaţionale cu caracter
destructurat, asumându-şi funcţii şi puteri politice, militare, de poliţie, juridice, inclusiv
umanitare. Ca atare, forţelor militare multinaţionale, pe care le-a creat, li s-a încredinţat misiunea
de a soluţiona toate problemele întâlnite pe teren: să folosească forţa armată împotriva anumitor
facţiuni beligerante; să demineze câmpurile de mine antipersonal; să aresteze persoane bănuite a
fi comis acte de genocid şi crime de război; să participe la acţiuni de asistenţă umanitară; să
instaureze democraţia; să impună anumite persoane sau autorităţi publice ş.a.m.d. În structura
acestor forţe multinaţionale au fost incluse şi componente militare ale NATO şi UEO.
Principial, din punctul de vedere al dreptului internaţional general, intervenţia Consiliului
de Securitate în conflictele armate cu caracter neinternaţional are un temei legal: capitolul VII
din Carta ONU, care-l autorizează să invoce încălcarea gravă a drepturilor omului, fapt ce
constituie o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Nu acelaşi lucru se poate
spune despre alte organizaţii regionale – NATO, UEO şi UE ale căror acţiuni sunt, după opinia
unor autori, în afara ordinii juridice actuale65.
În tendinţa actuală tot mai accentuată de universalizarea a dreptului umanitar, pe lângă
cerinţele de realizare a unei adeziuni universale la tratatele umanitare şi de coerenţă a
instrucţiunilor militare la scară mondială, chiar prin încorporarea lor în dreptul umanitar, apare şi
o a treia cerinţă – adaptarea dreptului umanitar la noile realităţi 66. Fără a urmări o revizuire
masivă a dreptului, pentru că regulile umanitare fundamentale rămân valabile pentru orice
situaţie şi în orice timp care va veni, creatorii dreptului internaţional umanitar trebuie să-şi
îndrepte atenţia spre două direcţii principale: reglementări mai precise de protecţie a victimelor
în noile tipuri de conflicte armate şi acceptarea universală a regulilor referitoare la limitarea sau
interzicerea folosirii anumitor arme67.

64
Ionel Cloşcă, Dreptul umanitar într-o lume în schimbare, în „RDDU”, nr. 2/1993, p. 8-9; Staicovici, - CICR şi Tribunalul de
la Haga, în RRDU nr. 2(4)/1994, p. 28; Carl-Gustav Jacobsonn, Crimele de război din Bosnia. Aspecte ale definirii şi urmăririi
lor, RRDU nr. 3(5)/1994, p. 22-23.
65
Pentru detalii - Ionel Cloşcă, Conflicte şi combatanţi, în RRDU nr. 1-2/2000, p. 3-4.
66
Stelian Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Editura „Burg” Sibiu, 2001, p. 55.
67
Nicolae Purdă, op.cit., p. 42.
Tema 2
FOLOSIREA FORŢEI ARMATE ÎN SISTEMUL ACTUAL AL
SECURITĂŢII INTERNAŢIONALE.
 1. Legitimitatea utilizării forţei armate în relaţiile internaţionale la
începutului mileniului al treilea

În societăţile organizate, utilizarea forţei este în general repudiată dar se admite că

prevenirea şi stoparea violenţei ilegale este posibilă doar prin folosirea forţei de constrângere
a statului împotriva infractorilor, astfel încât legea să sancţioneze încălcarea dreptului;
oarecum asemănător deşi cu diferenţe notabile se pune problema şi în sistemul internaţional
de state în care, în funcţie de evoluţia guvernării supranaţionale a existat şi sistemul
„războiului just”, ce permitea statului să recurgă la forţă în promovarea intereselor de
supravieţuire a comunităţii, pentru ca astăzi să se manifeste principiul fundamental al
nerecurgerii la forţă prin instituirea monopolului Consiliului de Securitate, ca autoritate a
guvernării globale, asupra uzului internaţional de forţă.

1.1. Legitimitatea utilizării forţei în ordinea juridică statală

Că violenţa este intrinsecă personalităţii umane e un fapt ce nu trebuie demonstrat,
oamenii fiind o sinteză de bine şi rău în proporţii diferite. Fiind un dat natural, nici n-am
putea spune că violenţa e "rea" în sine, o anume agresivitate fiind necesară pentru eficacitate
şi evoluţie. În aceste condiţii, expresia "violenţă inumană" ne apare a fi uşor pleonastică, ceea
ce nu înseamnă c-ar trebui să acceptăm fără rezerve că "scopul scuză mijloacele"; oricum,
alături de cooperarea paşnică fraternală, violenţa s-a dovedit de multe ori a fi una din
metodele eficiente de atingere a unor obiective. Aşa se face că omul, ca fiinţă socială, a
comis întotdeauna nu numai acte prieteneşti în raporturile cu semenii săi ci şi fapte de
violenţă fizică şi armată, individuală sau colectivă, la nivelul tuturor tipurilor de comunitate
umană, de la cel familial la cel internaţional. Deşi există şi "violenţă politică", se crede că
primul scop al politicii este de a evita violenţa; acest lucru este adevărat în sensul că politica
trebuie să interzică utilizarea violenţei de către particulari. Aşa se face că, prin intermediul
dreptului, statele au monopolizat folosirea forţei armate, actele de violenţă fiind în afara legii
indiferent că sunt individuale sau colective iar organizarea de activităţi militare sau
paramilitare în afara unei autorităţi statale a fost prohibită. Singura posibilitate pe care un
individ o are în ordinea juridică statală de a mai folosi mijloace ale violenţei armate este
legitima apărare, cauză justificativă prevăzută de legea penală prin care faptele violente
săvârşite în anumite condiţii nu constituie infracţiune şi exonerează de răspundere legală;
altfel, cei care recurg la forţa armată, indiferent de motivaţie, sunt sancţionaţi penal,
modalitate prin care comunităţile organizate statal încearcă să limiteze utilizarea violenţei în
societate, statul fiind singurul legitimat să o facă. Monopolul statului asupra utilizării forţei
armate, înseamnă că numai acesta poate recurge la constrângerea legitimă, atât împotriva
infractorilor, cât şi în situaţii de tulburări grave ale ordinii legale.

1.2. Legitimitatea utilizării forţei în cadrul comunităţii internaţionale

La nivelul comunităţii internaţionale, violenţa este asociată, de obicei, cu războiul
internaţional, adică, cu violenţa fizică, cu confruntarea forţelor armate ale statelor şi numai în
epoca relativ recentă, s-a conştientizat că există şi alte mijloace violente decât războiul
propriu- zis, ceea ce înseamnă că războiul nu e decât una din formele violenţei internaţionale,
cea mai extremă şi ucigătoare, decurgând din anarhia internaţională; aşa se face că institutele
de cercetare strategică mondială şi-au lărgit câmpul de studiu şi analiză de la problemele
războiului de cele ale violenţei în toate formele sale căci, alături de violenţa vizibilă, există şi
una structurală, inerentă structurii sociale şi internaţionale. La rădăcina violenţei există
întotdeauna o voinţă de constrângere în scopul exercitării unui efect de dominaţie (sau invers,
în scopul de a se opune acestui efect) chiar dacă constrângerea nu este aparentă şi chiar dacă
nu este directă. Utilizarea forţei armate în relaţiile internaţionale n-a fost niciodată instinctivă
şi pasională (chiar în regimurile totalitare sau teroriste) ci, dimpotrivă, există întotdeauna în
ea
un aspect raţional, în măsura în care cei care recurg la violenţă vizează un rezultat
determinat, cântărind riscurile şi costurile, pe de o parte şi beneficiile, pe de alta, fiecare stat
având despre aceasta o apreciere personală în relaţia respectivă. Din această cauză se spune
că războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace, utilizarea forţei armate între state
având ca fundamente
o multitudine de consideraţii politice, militare şi juridice.
Din punct de vedere juridic, din cele mai vechi timpuri până în secolul XX, războiul a
fost considerat ca o activitate licită a statului suveran, utilizarea forţei armate fiind un act
voluntar al statelor, bazat pe puterea discreţionară a acestora de a-şi conserva existenţa şi
de a-şi promova interesele; libertatea de a face război era o prerogativă esenţială a
suveranităţii, tot atât de naturală ca şi capacitatea statelor de a încheia tratate de pace,
singurele limitări ale recursului la forţa armată fiind de natură etică, aşa cum o demonstrează
teoria războiului just. Intrarea în război crea starea de beligeranţă, caracterizată prin
întreruperea regulilor obişnuite de drept internaţional în raporturile dintre beligeranţi şi
aplicarea unui drept internaţional special, dreptul războiului. Utilizarea forţei armate fără
limite în timp şi spaţiu nu reprezenta o infracţiune ci, doar un "fapt internaţional" susceptibil
de a face obiectul unei calificări juridice. Am văzut deja că sistemele juridice naţionale
monopolizaseră încă de la apariţie uzul de forţă în favoarea instituţiilor guvernamentale, în
sensul că cetăţenii au cedat dreptul lor de a utiliza forţa (cu excepţia legitimei apărări) în
schimbul garanţiei oferite de autorităţile publice că le vor proteja persoana şi proprietatea.
Inexistenţa în societatea internaţională a unei autorităţi politice superioare statelor suverane a
făcut ca în relaţiile internaţionale să nu ia fiinţă acest monopol asupra folosirii forţei, iar
libertatea deplină a statelor de a recurge la violenţa armată în apărarea intereselor lor vitale a
făcut ca dreptul internaţional să fie considerat, în raport cu dreptul intern, ca fiind un drept
slab, imperfect şi primitiv.
Creşterea interdependenţelor dintre state a făcut ca în secolul XX, statele suverane să-şi
dea consimţământul la limitarea şi reglementarea utilizării forţei pentru a asigura coexistenţa
paşnică, armonioasă şi mutual avantajoasă a naţiunilor în societatea internaţională. Primii
paşi au fost făcuţi la a doua conferinţă de pace de la Haga din 1907 când s-au codificat
regulile cutumiare ale legitimităţii deschiderii ostilităţilor militare şi ale neutralităţii armate.
Globalizarea confruntării armate din primul război mondial a demonstrat riscurile libertăţii
statelor de a face război astfel încât, prin Pactul Societăţii Naţiunilor, prima încercare de
instituţionalizare a societăţii internaţionale, s-a convenit că războiul este ilicit în caz de
agresiune (art.10), când impune rezolvarea unui diferent ce nu fusese supus în prealabil unei
proceduri paşnice (art.12.1), când se declanşează pentru a contesta o decizie judiciară sau
arbitrală internaţională (art.13.4) şi când e contrar unei recomandări adoptată în unanimitate
de Consiliul Societăţii Naţiunilor. Eficacitatea acestei limitări a dreptului statelor de a
recurge la forţă era întărită printr-o procedură de "moratoriu de război" (art.12) prin care se
interzicea declanşarea ostilităţilor în termen de trei luni de la adoptarea recomandărilor
Consiliului sau de la pronunţarea unei sentinţe internaţionale. Principala imperfecţiune a
Pactului Societăţii Naţiunilor era că garanta legitimitatea tuturor războaielor care nu fuseseră
interzise expres; încercând s-o corijeze, Pactul Briand-Kellogg din 1928 a consacrat o
interdicţie generală de recurgere la război ca instrument al politicii naţionale a statelor
scoţând în afara legii utilizarea forţei armate în relaţiile internaţionale pe baza regulii că ceea
ce nu este autorizat expres este interzis. Chiar dacă între cele două tratate internaţionale
interbelice n-a existat suficientă coerenţă pentru a opri uzul ilegitim de forţă, ele au
demonstrat că sistemul juridic internaţional se îndreaptă în aceeaşi direcţie a interzicerii
violenţei armate ca şi sistemul juridic naţional.
Într-adevăr, inconvenientele reglementărilor interbelice ale folosirii forţei au putut fi
eliminate în împrejurările sfârşitului celui de-al doilea război mondial. Depăşind renunţarea
la război formulată de Pactul din 1928 (căreia i se recunoaşte o valoare cutumiară), Carta
Naţiunilor Unite impune în art.2 par.4 o interdicţie şi mai generală, vizând orice folosire de
forţă de o manieră incompatibilă cu scopurile acestui tratat, rămânând legitimă doar
utilizarea
forţei "paşnice" dacă nu contravine principiilor O.N.U. Nu se greşeşte deci,când se afirmă că
astfel s-a realizat cea mai importantă şi, desigur, ce mai ambiţioasă modificare a dreptului
internaţional şi că scoaterea în afara legii a uzului de forţă reprezintă piatra unghiulară a
sistemului comunitar interstatal bazat în continuare pe suveranitatea şi autonomia statelor dar
declarând pacea şi securitatea internaţională ca fiind valoarea supremă a sistemului juridic
mondial. În acest fel a crescut şi solidaritatea internaţională, în sensul că ilegalizarea oricărui
recurs la forţă armată nu e o simplă obligaţie contractuală şi înseamnă că fiecare stat trebuie
să înţeleagă că interesele sale esenţiale sunt încălcate prin violarea sa; de aceea, nu numai
victima uzului ilegitim de forţă dar şi orice alt stat este îndreptăţit să-şi reclame
responsabilitatea deoarece interdicţia vizează comunitatea internaţională în întregul ei.
Cu toate acestea, spre deosebire de sistemele juridice naţionale, interdicţia utilizării
forţei în relaţiile internaţionale nu se poate fundamenta tot atât de mult pe impunerea aplicării
legii, ci pe alte mijloace, precum buna credinţă a statelor, consimţământul acestora şi
reciprocitatea de tratament. Iar preferinţele politice ca şi interesele vitale ale statelor fac, ca
interpretarea art.2 par.4 să nu fie încă fără ambiguităţi. A trebuit să se ajungă în diferite
situaţii şi probleme internaţionale şi să se dea nenumărate sentinţe internaţionale ori să fie
confruntate diverse păreri doctrinare ca să se înţeleagă faptul că termenul "forţă" este limitat
la forţa militară(şi nu include constrângerea politică, economică sau psihologică) sau că
"ameninţarea cu forţa" poate rezulta din perspectiva utilizării armelor (prezentând aceleaşi
caracteristici de presiune ilicită ca şi folosirea forţei); de asemenea, dezbateri aprinse s-au
purtat asupra semnificaţiei interzicerii utilizării forţei "împotriva integrităţii teritoriale sau
independenţei politice a oricărui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor
Unite", justificând numeroase intervenţii "umanitare" şi "prodemocratice" ori alte uzuri
"altruiste" de violenţă armată, uitându-se astfel că prin Carta O.N.U. statele sunt apărate
împotriva oricărei utilizări ilegitime de forţă, Consiliul de Securitate trebuind să se asigure că
forţa armată nu va fi folosită în interesul egoist al vreunui stat ci în interesul colectiv al
întregii umanităţi.
Numeroase aspecte problematice au creat şi excepţiile de la prohibiţia utilizării şi
ameninţării cu utilizarea forţei în relaţiile internaţionale. Ca orice principiu juridic
fundamental şi în acest domeniu există două excepţii statuate chiar de Cartă. Prima o găsim
în capitolele VII şi VIII din Cartă şi se referă la monopolul Consiliului de Securitate de a
decide asupra uzului internaţional de forţă. Având în vedere experienţa negativă a
Societăţii Naţiunilor, Carta
O.N.U. a stabilit un sistem de securitate colectivă mai eficace şi mai avansat pentru a asigura
pacea şi securitatea internaţională, dar şi pentru a-i sancţiona pe cei care folosesc forţa
ilegitim, încălcând interdicţia violenţei armate. În filozofia Cartei, Consiliul de Securitate ne
apare ca instituţia politică, care are dreptul de a adopta deciziile necesare nu numai pe baza
argumentelor legale ci şi pe baza unor argumente politice şi militare, rezoluţiile sale având
totuşi caracter obligatoriu asupra membrilor O.N.U.; deţinând totala supremaţie în ceea ce
priveşte pacea şi securitatea internaţională, Consiliul de Securitate determină, conform
capitolului VII al Cartei situaţiile când există o ameninţare sau o violare a păcii, ori un act de
agresiune şi autorizează uzul de forţă prin mandatarea acţiunilor militare colective. Dincolo
de faptul că regulile capitolului VII n-au fost puse în totalitate în aplicare (inexistenţa
Comitetului de Stat Major) şi de blocarea repetată a deciziilor sale din cauza dreptului de
veto al membrilor permanenţi (ceea ce impune cu necesitate reformarea sa pentru a reflecta
realităţile secolului XXI), intervenţia sa politico-militară nu e arbitrară ci se face în numele
comunităţii mondiale, chiar dacă nu poate obliga un stat să participe la operaţiile militare
deoarece astăzi mandatul pe care- l oferă este mai mult o recomandare sau o justificare a
uzului de forţă decât un ordin; de aceea, cu excepţia operaţiilor de menţinere a păcii,
organizate de Secretariatul O.N.U., de obicei, după adoptarea rezoluţiei de utilizare a forţelor
militare, statele participante se autoorganizează într- o coaliţie de bunăvoinţă, care este sub
controlul liderului coaliţiei şi nu al O.N.U. Pe de altă parte, statul agresor nu poate invoca
dreptul internaţional nici în această situaţie. De asemenea,
în capitolul VIII al Cartei se arată că în acţiunile sale, Consiliul de Securitate poate folosi
acorduri şi organisme regionale pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa
dar acţiunile acestora trebuie să aibă girul Consiliului de Securitate. Monopolul acestuia
asupra folosirii internaţionale a forţei este complet dacă avem în vedere că nici dreptul
inerent la autoapărare individuală sau colectivă a statelor nu poate fi exercitat decât până în
momentul în care Consiliul va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii mondiale.
A doua excepţie de la principiul fundamental al nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea
cu forţa în relaţiile internaţionale este în art.51 al Cartei (ultimul articol al capitolului VII) în
care se prevede legitima autoapărare individuală şi colectivă a statelor. După modelul
sistemelor juridice statale ale legitimităţii utilizării forţei coercitive de către particulari pentru
a se apăra împotriva atacurilor, şi Carta O.N.U. a preluat principiul cutumiar al recunoaşterii
legitimei apărări a statelor împotriva agresiunilor comise de alte state; dacă doctrinele de
drept penal intern arată că, în realitate, fapta săvârşită în legitimă apărare este comisă fără
vinovăţie, admiţându-se posibilitatea exercitării apărării şi în cazul atacului iminent, în
dreptul internaţional problema se pune diferit datorită calităţii pe care o au destinatarii
normei de drept
- statele - care sunt în acelaşi timp şi creatorii ei. Din acest motiv, al inexistenţei unor organe
judiciare suprastatale, analogia cu dreptul intern, deşi atrăgătoare la prima vedere, se reduce
în principal la similitudinea unor trăsături ce privesc simetria acestei instituţii (raportul atac-
apărare, condiţiile atacului, apărării etc.); ceea ce înseamnă că dreptul de autoapărare
individuală şi colectivă al statelor urmează a fi apreciat şi înţeles în lumina principiilor
specifice ordinii juridice internaţionale aplicabile relaţiilor dintre state suverane şi egale în
drepturi care, de regulă, nu pot fi "vinovate" cu nimic.
E în afara oricărui dubiu că a nu recunoaşte dreptul de legitimă apărare al statelor ar
transforma ordinea juridică internaţională într-o ordine sinucigaşă pentru statele atacate,
motiv pentru care toate instrumentele care au limitat sau interzis uzul de forţă l-au recunoscut
explicit sau implicit. Oricum, în concepţia Cartei O.N.U., dreptul la legitimă apărare poate fi
exercitat în timp de la începerea unui atac armat până la intervenţia Consiliului de Securitate,
statele având obligaţia de a-l informa pe acesta despre recurgerea la forţă armată; dreptul
respectiv nu dispare dacă Consiliul nu acţionează, deoarece doar măsurile intervenţioniste
eficace ale acestuia ar face inadecvat şi lipsit de necesitate răspunsul armat al victimei
agresiunii. Majoritatea statelor şi specialiştilor cred că dreptul la legitimă apărare trebuie
interpretat strict, astfel încât să corespundă unui atac armat actual, iar reacţia victimei, pentru
a fi legitimă, trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului şi limitată la restabilirea
situaţiei dinaintea agresiunii.

1.3. Utilizarea forţei în mod anticipat sau preventiv

La începutul mileniului al treilea, în special după atacurile teroriste din 11 septembrie
2001, au apărut chestiuni problematice bazate pe interpretarea extensivă a art.51 al Cartei,
argumentându-se că statele pot exercita atacuri anticipate şi preventive şi chiar războaie
preventive, fără să se fi produs un act de agresiune şi fără ca reacţia prezumtivei victime să
mai fie condiţionată de proporţionalitate cu atacul deoarece acesta din urmă nici nu s-a
produs. Este simptomatic în acest sens nu numai faptul că unele state au adoptat doctrine
militare bazate pe ideea războiului preventiv, dar şi că N.A.T.O. şi-a propus ca acţiunea sa să
fie preemptivă pentru a face faţă cu eficacitate noilor tipuri de riscuri şi ameninţări cu care se
confruntă la începutul noului mileniu. În aceste dezvoltări recente ale interpretării dreptului
de legitimă apărare este pusă în discuţie chiar şi subordonarea faţă de deciziile Consiliului de
Securitate.
Deşi art.51 vorbeşte de "atac armat", ilegitimitatea recursului la forţă are în vedere şi
"ameninţarea cu atacul armat", astfel încât Carta O.N.U. ar trebui actualizată în această
privinţă, căci Consiliul de Securitate a admis în rezoluţiile 1368 şi 1373 din 2001 că atacul
armat include şi atacul terorist. Pe de altă parte, deşi art. 51 nu admite decât implicit ca
atacul armat să aibă
la origine un stat, din definiţia agresiunii dată de Rezoluţia 3314/1974 a Adunării Generale a
O.N.U. (care nu are forţă juridică obligatorie ci este expresia unor reguli cutumiare) rezultă
că implicarea unui stat într-un atac armat nestatal echivalează cu un act statal, ceea ce face
parte din logica juridică a dreptului internaţional. De altfel, Curtea Internaţională de Justiţie a
apreciat că un atac armat nestatal atrage dreptul la legitimă apărare, dacă atacul este de o
suficientă gravitate iar implicarea statului este evidentă, fiind de o amploare suficientă. Încă
din 1837 în cazul "Carolina" care a opus Marea Britanie şi S.U.A., prin formula "Webster" s-
a recunoscut că dreptul de legitimă apărare nu depinde de faptul dacă Marea Britanie a făcut
obiectul unui atac armat şi s-a acceptat că există un drept de legitimă apărare anticipată în
faţa ameninţării cu un atac armat; această necesitate a autoapărării datorată circumstanţelor
momentului a intrat deja în cutuma şi jurisprudenţa internaţională ca izvoare ale dreptului
internaţional contemporan şi a fost frecvent invocată de state şi instanţe judiciare, inclusiv la
Nurnberg, când s-a respins apărarea germană că invadarea Norvegiei fusese impusă de un act
de autoapărare preventivă.
În aceste condiţii, acţiunea militară anticipată, se referă la acţiunile desfăşurate
împotriva unui atac care nu s-a produs dar este iminent, în sensul că există informaţii certe
despre organizarea dispozitivului ofensiv şi începerea atacului în scurt timp. În Carta ONU
nici ameninţarea cu forţa şi nici atacul iminent nu justifică uzul de forţă, ceea ce înseamnă că
nu există un drept la legitimă apărare anticipată. Argumente în sens contrar se găsesc însă în
dreptul cutumiar, în special în cazul "Carolina" invocat mai înainte, dar se pune problema
dacă el mai este valabil şi astăzi când funcţionează principiul fundamental al nerecurgerii la
forţă; interpretarea strictă a Cartei ONU ar spune că nu, dar adepţii interpretării extensive
susţin că art.51 a lăsat neschimbat dreptul cutumiar, în special pentru că vorbeşte despre
dreptul inerent la autoapărare. Deşi are mai multe slăbiciuni, teoria "dreptului inerent" al
legitimei apărări a fost invocată de state; ea n-a fost încă recunoscută de către Consiliul de
Securitate deoarece poate genera erori sau abuzuri, ceea ce este extrem de periculos pentru
pacea mondială. Totuşi, într-o situaţie în care ameninţarea cu atacul armat este directă şi de
nestăvilit, mai ales în condiţiile riscurilor pe care le presupune noul mileniu, n-ar fi natural ca
viitoarea victimă să aştepte ca atacul să devină actual. Chiar Carta O.N.U. ar fi un pact
sinucigaş dacă n-ar admite interpretarea că în anumite circumstanţe dreptul la apărare
anticipată poate fi singura cale legitimă de exercitare a supravieţuirii. Pentru a satisface
formula Webster, astfel de cazuri excepţionale pot exista când atacul armat de o suficientă
gravitate este iminent sau dacă există dovezi convingătoare că după ce s-a săvârşit deja un
atac, inamicul se pregăteşte să atace din nou; aceste condiţii au fost îndeplinite şi de războiul
global împotriva terorismului declanşat în octombrie 2001, după atacurile din 11 septembrie,
ceea ce înseamnă că el n-a fost nici represalii şi nici pedepsire armată a teroriştilor.
În schimb, acţiunea militară preventivă se referă la operaţiunile desfăşurate împotriva
unei ameninţări care nu s-a materializat încă şi care este incertă în timp, spre exemplu cea
desfăşurată împotriva unui stat care se înarmează masiv sau achiziţionează chiar arme de
distrugere în masă. Aşa a fost cazul atacului Israelului din 1981 împotriva reactorului nuclear
irakian, când s-a invocat art.51, deşi era vorba doar de o ameninţare ipotetică, motiv pentru
care toţi membrii Consiliului de Securitate au sprijinit fără rezerve rezoluţia prin care atacul
militar israelian era calificat ca o violare clară a Cartei O.N.U. şi a normelor
comportamentului internaţional; este adevărat, Consiliul nu a respins explicit legitima
autoapărare anticipată, dar a putut concluziona că Israelul a omis să demonstreze iminenţa
unui atac armat irakian. Această interpretare subzistă şi în condiţiile începutului noului
mileniu, când doctrinele militare ale statelor (sau organizaţiilor de securitate regională)
bazate pe ideea războiului preventiv (în caz de dubiu, loveşte) sunt contrare, atât dreptului
internaţional actual, cât şi jurisprudenţei, specialiştilor şi dreptului cutumiar, deschizând
calea erorilor şi abuzurilor, fără a contribui ci dimpotrivă, la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale. Pe de altă parte, nimic în Carta
O.N.U. nu sugerează că autoritatea Consiliului de Securitate de a lua măsuri preventive este
limitată la acele ameninţări care sunt iminente; art.39 (constatarea ameninţărilor şi deciderea
de măsuri) şi art 50 (măsuri preventive sau de constrângere împotriva unui stat)
demonstrează că o acţiune militară preventivă este legitimă atunci când este hotărâtă de
Consiliul de Securitate, ca instituţie colectivă ce reprezintă cel mai bine interesele şi nevoile
comunităţii internaţionale. Numai din acest motiv, N.A.T.O., în 1999, în războiul din
Iugoslavia şi S.U.A., în 2003, în războiul din Golf şi-au legitimat acţiunile prin invocarea
rezoluţiilor Consiliului de Securitate nerespectate de către cele două state.
Concluzia este că reglementarea juridică a uzului de forţă a parcurs o evoluţie
considerabilă până în mileniul al treilea, începând cu doctrina războiului just în timpurile
străvechi, continuând cu completa libertate de a utiliza forţa până în secolul XX şi sfârşind cu
instituirea principiului fundamental al nerecurgerii la forţă, în care sunt legitime doar actele
decise de Consiliul de Securitate sau cele ale statelor în autoapărare. Astfel, ordinea juridică
internaţională a ajuns să fie echivalentă ordinii juridice statale care interzice violenţa între
particulari şi monopolizează constrângerea armată la nivelul instituţiilor publice în folosul
întregii comunităţi. Lipsa unor organe superioare statelor în relaţiile internaţionale continuă
să genereze interpretări diferite ale dreptului internaţional şi este necesară o mai mare
cooperare internaţională pentru actualizarea acestuia la nivelul noilor realităţi ale
momentului. Oricum, cunoaşterea legitimităţii utilizării forţei în relaţiile internaţionale poate
amplifica voinţa şi puterea militarilor şi poliţiştilor de a-şi îndeplini misiunile naţionale şi
multinaţionale sub conducerea autorităţilor legitime la nivel naţional şi supranaţional

2. Consideraţii juridice asupra legitimei apărări

Când într-o societate organizată se ripostează împotriva atacului se răspunde, de

fapt, la o agresiune cu o agresiune, săvârşindu-se, astfel, o infracţiune prevăzută de dreptul
penal naţional sau internaţional, care interzic actele de răzbunare şi uzul individual de forţă.
Totuşi, potrivit prescripţiilor legale, această faptă nu este săvârşită cu vinovăţie, deoarece
făptuitorul, fie el individ sau stat, nu a acţionat cu voinţă liberă, ci constrâns de necesitatea
apărării valorilor sociale protejate de ordinea juridică şi ameninţate grav prin agresiunea
ilicită. Din acest motiv, în cazul legitimei apărări, legea dispune că vinovăţia şi caracterul
penal al faptei sunt înlăturate atât în cazul indivizilor, cât şi al statelor care folosesc forţa
împotriva unei agresiuni.
Între legitima apărare1 prevăzută de dreptul public intern şi cea reglementată în
relaţiile internaţionale există asemănări şi deosebiri semnificative. Doctrina penală justifică,
prin diferite teorii, înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite în legitimă apărare, unele
fiind subiective (teoria instinctului de conservare şi teoria constrângerii morale), iar altele
obiective (teoria negaţiei injustului, a reacţiei la rău prin rău, a coliziunii de drepturi şi
obligaţii, a apărării publice subsidiare, a unităţii sociale, a exercitării funcţiei publice a
dreptului subiectiv cu caracter public). Pentru militari şi poliţişti, ca autorităţi publice statale
cu atribuţii esenţiale în salvgardarea ordinii şi existenţei naţionale, legitima apărare are
conotaţii specifice atât în legea internă, cât şi în cea internaţională, cu trăsături distincte în
cazul apărării individuale, al securităţii colective ori în operaţiunile de sprijinire a păcii.

2.1.Legitima apărare în dreptul internaţional

În dreptul internaţional, legitima apărare se referă la subiectele ordinii legale
mondiale şi este un principiu juridic care postulează dreptul unui stat de a reacţiona imediat
şi spontan,
1
Legitima apărare este considerată, în general, ca o ripostă pe care o persoană sau un stat o dă împotriva unui atac ce ar pune
în pericol grav persoana, statul, drepturile acestora ori interesul public, ripostă determinată de necesitatea apărării valorilor
sociale periclitate.
cu forţele armate, în cazul unei agresiuni, fiind consacrat în articolul 51 al Cartei Naţiunilor
Unite: „Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de
autoapărare individuală sau colectivă în cazul în care se produce un atac armat împotriva
unui membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile
necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale“. Se observă că, la fel ca în
dreptul naţional, legitima apărare înlătură răspunderea internaţională a statului care
reacţionează la o agresiune armată cu folosirea forţei armate, fiind o acţiune utilă şi necesară,
o excepţie de la principiul fundamental al dreptului internaţional public contemporan de
nerecurgere la forţă şi la ameninţarea cu forţa, fie împotriva integrităţii teritoriale ori a
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod, incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite; specificul dreptului internaţional de a crea o ordine juridică de tip orizontal,
fără existenţa unor autorităţi mondiale supranaţionale, superioare statelor suverane, face ca
războiul purtat în legitimă apărare să fie întotdeauna legitim şi legal în următoarele condiţii şi
limitări obiectiv determinate: 1) existenţa unui act de agresiune cu folosirea forţei armate; 2)
anterioritatea actului de agresiune în raport cu apărarea; 3) gravitatea actului de agresiune
(simplele incidente de frontieră nu constituie agresiune şi pot antrena, eventual, doar
contramăsuri proporţionale); 4) exercitarea legitimei apărări, din momentul declanşării
actului de agresiune şi până în momentul în care intervine Consiliul de Securitate cu măsuri
de natură a-i pune capăt; 5) proporţionalitatea măsurilor de apărare faţă de intensitatea
atacului.
Din păcate, în pofida repetatelor încercări de definire a agresiunii, nici până astăzi
nu s-a putut adopta un tratat internaţional acceptat de către state pentru a se putea stabili care
situaţii de folosire a forţei în relaţiile mondiale dau dreptul la legitimă apărare; chiar Statutul
Curţii Penale Internaţionale cu caracter permanent, adoptat la Roma, în 1998, şi intrat în
vigoare în 2002, deşi include în competenţa acestei instanţe şi crima de agresiune, lasă
definiţia acesteia în sarcina unei conferinţe ulterioare. Totuşi, putem şi acum să ne orientăm
în acest domeniu după Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. 3314/1974 prin care sunt
calificate ca fiind acte de agresiune armată următoarele: 1) bombardarea, invadarea sau
atacarea teritoriului unui stat; 2) blocada porturilor sau litoralului; 3) punerea la dispoziţie a
teritoriului pentru ca un alt stat să comită un asemenea act; 4) atacarea forţelor armate
terestre, navale şi aeriene sau a navelor şi aeronavelor civile ale unui stat (chiar în afara
teritoriului propriu); 5) folosirea forţelor armate din bazele militare aflate în străinătate,
contrar acordurilor de staţionare; 6) trimiterea de bande înarmate şi mercenari împotriva altui
stat. Această tipologie exclude posibilitatea legitimei apărări prin recursul la forţă armată în
cazul „agresiunilor“ economice, psihologice sau informaţionale. Ea nu conţine, în mod
expres, nici calificarea terorismului ca fiind act de agresiune armată, dar Rezoluţia
Consiliului de Securitate ce a urmat atacurilor teroriste asupra SUA, din 11 septembrie 2001,
le-a calificat ca atare, legitimând războiul antiterorist. Conferinţa statelor părţi la Statutul
Curţii Penale Internaţionale (CPI) de la Kampala din 2010 a decis ca definiţia crimei de
agresiune să se facă la următoarea reuniune din 2017, inspirându-se după Rezoluţia
3314/1974; până atunci, situaţiile în care s-ar fi comis un act de agresiune ar putea fi deferite
Curţii de Consiliul de Securitate în virtutea Capitolului VII al Cartei de un stat parte ori un
stat neimplicat, Procurorul CPI fiind autorizat să deschidă o anchetă din oficiu sau la cererea
unui stat parte, subordonată autorizării Camerei Preliminare a CPI; totuşi, potrivit Declaraţiei
din 2010 a Conferinţei de revizuire, CPI nu va avea competenţă în acest domeniu în situaţia
agresiunilor comise pe teritoriul statelor care n-au acceptat Statutul din 1998 sau faţă de
statele părţi care au declarat expres că nu acceptă competenţa Curţii faţă de crima de
agresiune. Probleme deosebite pune, în actuala ordine juridică aflată în schimbare, şi
problema legitimei apărări preventive, inclusă în strategia de securitate a SUA.
Complexitatea legitimei apărări în dreptul internaţional impune analizarea ei sub trei aspecte:
legitima apărare individuală, colectivă şi în sistemul de securitate al ONU.
 2.2. Legitima apărare individuală
Imperfecţiunea dreptului internaţional în raport cu dreptul naţional a făcut ca reacţia
unui stat faţă de încălcarea drepturilor sale să se manifeste sub forma retorsiunilor,
represaliilor şi a războiului, acţiuni incluse în ceea ce s-a numit autoajutor, autoapărare sau
autoprotecţie. Retorsiunea cuprinde măsurile fără caracter ilegal luate de stat în vederea
constrângerii altui stat pentru a pune capăt actelor sale neprieteneşti, contrare uzanţelor
internaţionale, cum ar fi, spre exemplu, sporirea taxelor vamale sau expulzarea unor
diplomaţi. Represaliile, în schimb, sunt acte de constrângere adoptate de un stat prin
derogare de la normele dreptului internaţional (deci ilegale) împotriva altui stat, în scopul de
a-l obliga să reintre în legalitate şi să-i repare prejudiciul cauzat. S-ar putea spune, în acest
sens, că războiul este forma extremă de represalii la care poate recurge un stat aflat în
legitimă apărare individuală în cazul producerii unui atac armat. Autoajutorul constituie, în
dreptul internaţional, situaţia unui stat împotriva căruia are loc o acţiune ilicită, din afara
teritoriului său, de a întreprinde misiuni de constrângere militară, economică sau de altă
natură pentru a se apăra; dacă acţiunea ilicită împotriva căreia statul în cauză se apără
constituie o agresiune armată, autoajutorul se numeşte legitimă apărare individuală şi se
încadrează în prevederile articolului 51 al Cartei ONU, statele având dreptul inerent
suveranităţii de a-şi organiza sistemul apărării naţionale după cum cred de cuviinţă. În sfârşit,
autoprotecţia, specifică dreptului internaţional clasic, reprezenta, în trecut, dreptul natural al
statelor de a recurge la forţă pentru a-şi proteja interesele prin represalii, cu condiţia
existenţei unui risc pentru interesele sale vitale, chiar în absenţa vreunei violări a dreptului
internaţional.
Având o origine cutumiară, dar fiind consacrată convenţional în Carta ONU,
legitima apărare este considerată individuală, dacă statul care recurge la ea este victima
directă a unei agresiuni armate. Chiar în ipoteza în care două sau mai multe state sunt
agresate de un stat sau o coaliţie de state, acţionând simultan sau succesiv, statele care se
apără îşi exercită, întotdeauna, dreptul lor individual la legitimă apărare, deşi s-ar putea
sprijini reciproc. Recursul la legitimă autoapărare nu este legitim decât pentru a face faţă
unui pericol sigur şi iminent, reprezentat de o agresiune armată, fapt pentru care doctrina
legitimei apărări preventive, prin care s-ar putea lua măsuri destinate să anticipeze un simplu
pericol potenţial, este condamnată. Este însă de discutat dacă terorismul de astăzi, organizat
global, este un simplu pericol potenţial, iar războiul împotriva acestuia este pe deplin
justificat. Curtea Internaţională de Justiţie s-a referit, în mai multe rânduri, la acest drept
natural al statelor, precizând, spre exemplu, că nu se poate concluziona definitiv dacă
ameninţarea sau folosirea armelor nucleare ar fi licită sau ilicită într-o împrejurare extremă
de legitimă apărare, în care ar fi în cauză chiar supravieţuirea unui stat. Esenţa instituţiei
juridice respective constă în faptul că statul care trece la legitimă apărare individuală nu face
decât să-şi exercite drepturile legale, nu comite infracţiuni internaţionale şi, în consecinţă,
responsabilitatea sa internaţională nu va fi angajată. Ca reacţie la o agresiune, legitima
autoapărare pune probleme deosebite în ceea ce priveşte anterioritatea actului de agresiune
(de multe ori beligeranţii aruncând vina unii pe alţii), agresiunea indirectă (inclusiv
terorismul) şi proporţionalitatea dintre atac şi apărare, aşa cum se poate observa şi în situaţia
din Orientul Mijlociu, ceea ce impune un control al comunităţii internaţionale asupra
invocării dreptului de legitimă autoapărare individuală. Astfel, instituirea sistemului de
securitate colectivă n-a suprimat dreptul statului de a-şi apăra supravieţuirea şi integritatea
teritoriului prin utilizarea forţei, dar articolul 51 al Cartei dispune că măsurile luate de state
în exercitarea dreptului lor la autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de
Securitate şi nu vor afecta, în nici un fel, puterea şi îndatorirea acestuia de a întreprinde
oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi
securităţii internaţionale.
 2.3. Legitima apărare colectivă
Corolar al principiului fundamental al nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa,
legitima apărare colectivă este prevăzută tot în articolul 51 al Cartei ONU – bazându-se pe
ideea de solidaritate internaţională în sancţionarea agresorului şi sprijinirea mutuală a
victimei actelor de agresiune armată –, dar are rădăcini istorice adânci în coaliţiile militare
instituite ad- hoc la declanşarea unui atac sau în alianţele militare cu caracter de permanenţă.
În acest caz, este vorba de principiul „unul pentru toţi şi toţi pentru unul“, în sensul că, deşi
nu e victima directă a atacului, statul care s-a aliat cu victima agresiunii va participa alături
de aceasta la lupta împotriva agresorului, legitimitatea acţiunii sale provenind nu numai
dintr-un spirit de solidaritate internaţională, ci dintr-un tratat de alianţă. Conservarea
instituţională a legitimei apărări colective la nivel regional s-a făcut în capitolul VIII al Cartei
ONU, care, în articolul 52, dispune că „nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu se opune
existenţei unor acorduri sau unor organisme regionale destinate a se ocupa cu problemele
privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale care sunt susceptibile de acţiuni cu
caracter regional, cu condiţia ca asemenea acorduri sau organisme, precum şi activitatea lor,
să fie compatibile cu scopurile şi principiile ONU“. Ca şi în cazul legitimei apărări
individuale, este reiterată obligaţia aliaţilor de informa în permanenţă şi în totalitate Consiliul
de Securitate asupra acţiunilor întreprinse sau preconizate în temeiul acordurilor regionale
sau de către organismele regionale (articolul 54), dar şi posibilitatea Consiliului de Securitate
de a folosi asemenea acorduri sau organisme pentru aplicarea acţiunilor de constrângere sub
autoritatea sa, organizaţiile regionale neputând însă face acest lucru fără autorizarea ONU
(articolul 53).
Chiar dacă are un fundament juridic comun şi trăsături apropiate de legitima apărare
individuală, apariţia unui stat terţ în ecuaţia juridică şi aşa destul de complicată dintre agresor
şi apărător complică şi mai mult situaţia. O mare parte a doctrinei juridice internaţionale
consideră că legitima apărare (self-help) poate fi colectivă numai dacă mai multe state sunt
atacate sau dacă între statele respective există o relaţie de proximitate suficientă (care în
trecut a fost una ideologică). Realitatea şi persistenţa alianţelor militare, dar şi posibilitatea
unor coaliţii ad-hoc au infirmat astfel de teorii, iar Curtea Internaţională de Justiţie a
confirmat că există un drept la ripostă armată colectivă împotriva actelor de agresiune cu
următoarele două condiţii suplimentare faţă de legitima apărare individuală: cererea statului
victimă a agresiunii armate şi declaraţia acestuia prin care se proclamă agresat. Nu e, deci,
întâmplător că pactele de asistenţă mutuală reiau termenii articolului 51 al Cartei referindu-se,
în special, la legitima apărare colectivă. Aşa este şi cazul Tratatului Atlanticului de Nord, din
1949, care, în articolul 5, prevede: „Părţile au convenit că un atac armat contra uneia sau
mai multora dintre ele survenind în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un
atac dirijat contra tuturor părţilor şi, în consecinţă, ele sunt de acord că, dacă un astfel de
atac s-a produs, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la legitimă apărare, individuală
sau colectivă, recunoscut de articolul 51 al Cartei Naţiunilor Unite, va asista partea sau
părţile astfel atacate şi vor întreprinde de îndată, individual şi în acord cu celelalte părţi,
acele acţiuni pe care le vor considera necesare, inclusiv folosirea forţei armate pentru
restabilirea şi asigurarea securităţii în regiunea Atlanticului de Nord“. În acelaşi articol este
reiterată şi obligaţia aducerii imediate la cunoştinţa Consiliului de Securitate a oricărui atac
armat de această natură şi a măsurilor luate în consecinţă, acestea încheindu-se când Consiliul
de Securitate va întreprinde măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Bineînţeles că dispoziţiile respective sunt în vigoare şi în contextul
Noului Concept Strategic al NATO, cu menţiunea că, datorită globalizării ameninţărilor la
adresa statelor membre, organizaţia va acţiona nu numai în spaţiul consacrat iniţial, ci oriunde
în lume se vor produce riscuri la adresa securităţii lor, beneficiind, în acest scop, de o forţă de
răspuns a NATO, interoperabilă, flexibilă şi avansată tehnologic. În contextul integrării
României în NATO s-a pus şi problema raportului dintre apărarea naţională şi apărarea
colectivă. Ceea ce am prezentat
anterior demonstrează că legitima apărare colectivă nu desfiinţează legitima apărare
individuală, astfel încât în sistemul NATO coexistă atât forţe comune, cât şi forţe naţionale
de autoapărare.

2.4. Legitima apărare în sistemul universal de securitate colectivă

Creşterea conştiinţei apartenenţei la comunitatea mondială şi a sentimentului
solidarităţii internaţionale a determinat crearea în cadrul Societăţii Naţiunilor a sistemului de
securitate colectivă cu caracter universal în care orice recurs la forţa armată contra unui stat
interesează comunitatea internaţională în întregul ei. După cum am văzut deja, chiar în cazul
legitimei apărări individuale şi colective este prevăzut primatul Consiliului de Securitate în
gestionarea crizelor şi utilizarea forţei armate şi a măsurilor de constrângere; ceea ce
înseamnă că securitatea colectivă ar fi trebuit să contrabalanseze sistemul anterior al
securităţii internaţionale, fondat pe legitima apărare şi alianţe defensive. Într-un sistem în
care străvechiul drept la război al statelor nu mai există, Consiliul de Securitate ar fi trebuit
să joace un rol primordial: răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii (art. 24);
acceptarea şi executarea de către state a rezoluţiilor sale (art. 25); constatarea existenţei
ameninţărilor contra păcii (art. 39); invitarea părţilor interesate să se conformeze măsurilor
provizorii (art. 40); deciderea de măsuri care nu implică folosirea forţei armate (art. 41);
întreprinderea oricăror măsuri necesare cu forţe armate (art. 42); obligaţia statelor de a-i
pune la dispoziţie forţe armate (art. 43); asistarea Consiliului de Securitate de către un
Comitet de Stat Major în toate problemele militare (art. 47); asocierea statelor pentru
executarea măsurilor hotărâte de Consiliul de Securitate (art. 49). În fapt, doar o parte a
acestui sistem a putut fi pusă în practică, iar astăzi reconsiderarea sistemului universal de
securitate colectivă este cerută tot mai insistent, mutaţiile survenite în peste şaizeci şi cinci de
ani făcând necesară o nouă ordine politică şi juridică mondială, adaptată realităţilor şi
ameninţărilor mileniului al treilea, inclusiv în domeniul legitimei apărări.
Chiar dacă sistemul universal de securitate colectivă n-a fost la înălţimea aşteptărilor
generaţiilor de după cel de Al Doilea Război Mondial, care s-ar fi vrut izbăvite de flagelul
războiului, trebuie să recunoaştem că el a fost oglinda lumii, a statelor şi a oamenilor care au
trăit în această perioadă, iar o atitudine realistă (şi nu neapărat optimistă, nici măcar
ponderată) ne îndeamnă să credem că se vor găsi resurse pentru perfecţionarea lui tocmai
prin analizarea critică a experienţelor uneori tragice, alteori fructuoase. Un exemplu pozitiv
în acest sens îl constituie operaţiunile de menţinere a păcii, în cadrul cărora legitima apărare
există într-o conotaţie specială, în sensul că regulile de angajare conţin posibilitatea utilizării
forţei în caz de legitimă apărare, oarecum asemănător cu situaţiile prevăzute în dreptul intern
al statelor; astfel, personalul militar şi de poliţie al ONU poate folosi armele din dotare
pentru a se apăra personal, a apăra alţi membri ai personalului ONU sau persoane plasate sub
protecţia lor, contra atacurilor directe, numai la ordinul unui ofiţer sau superior în grad aflat
la faţa locului. Fie în operaţiuni de menţinere a păcii sau în cele de război propriu-zis,
militarii şi poliţişti aflaţi într- o acţiune legală şi legitimă sunt întotdeauna consideraţi a fi în
legitimă apărare (individuală sau statală) astfel încât li se aplică regulile dreptului conflictelor
armate, conform cărora nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru faptele lor nici chiar de
adversarul căruia i-au produs pierderi şi pagube, cu singura condiţie de a nu fi comis crime
de război.

3. Raporturile dintre „jus ad bellum” şi „jus in bello” adică dintre dreptul la pace
şi securitate şi dreptul internaţional umanitar

Relaţiile dintre dreptul de a utiliza forţa armată şi dreptul umanitar sunt reciproce şi
dialectice şi se referă la guvernare, legitimitate şi legalitate. În societăţile organizate indivizii
sunt de acord prin contractul social fundamental că guvernarea va avea atribuţia de a decide
asupra folosirii violenţei armate legitime împotriva violenţei armate ilegitime după cum
dispun atât constituţiile naţionale ale statelor cât şi tratatelor constitutive ale organizaţiilor
internaţionale precum ONU, NATO sau UE. Legitimitatea, însemnând îndrituirea de a
acţiona în interes public, presupune că numai anumite autorităţi ale guvernării, de obicei
autorităţi de reprezentare ale societăţii în întregul său, să poată decide trecerea la folosirea
forţei, după o procedură strictă şi precisă, aşa cum este cazul Consiliului de Securitate al
ONU, Consiliului Nord-Atlantic, Consiliului European ori a parlamentelor naţionale,
celelalte autorităţi publice trecând după aceea la executarea rezoluţiilor sau hotărârii
respective. Legalitatea, cu semnificaţie de conformitate cu dreptul, reprezintă cerinţa
utilizării responsabile a forţei în acord cu legislaţia dreptului internaţional umanitar şi a
drepturilor omului. Personalul structurilor M.A.I. este familiarizat cu acest mecanism
dialectic de folosire a forţei din dreptul naţional şi trebuie să conştientizeze că şi în sistemul
securităţii internaţionale va fi constrâns să treacă la acţiune tot în condiţii de responsabilitate,
legitimitate şi legalitate, sub controlul politic şi judiciar al autorităţilor abilitate în acest sens.
Importanţa şi consecinţele uzului internaţional de forţă a determinat studii ample şi
numeroase în literatura de specialitate străină2 şi românească3, atenţia îndreptându-se asupra
unor aspecte esenţiale precum relaţia dintre jus ad bellum şi jus in bello, particularităţile
necesităţii şi proporţionalităţii în cadrul acestora şi dezvoltările jurisprudenţiale ale relaţiilor
dintre ele.

3.1. Relaţia dintre jus ad bellum şi jus in bello

Unul din autorii citaţi anterior în notele de subsol consideră, pe bună dreptate, că
dreptul internaţional în întregul său reprezintă, în esenţă, o luptă împotriva subiectivităţii şi
arbitrariului politicii, mai ales în dreptul conflictelor armate care-şi propune să reglementeze
comportamentul statelor într-o situaţie care pare să nu poată fi normată juridic, după cum
spunea şi Cicero în celebrul său dicton „inter arma silent leges”. Această stare de lucruri era
valabilă în trecut în teoria războiului just în care dreptul umanitar (jus in bello) era
subordonat considerentelor rezultate din dreptul statelor de a face război (jus ad bellum).
După abolirea războiului ca instrument al politicii naţionale a statelor, Carta ONU
consacrând un adevărat jus contra bellum, posibilitatea utilizării forţei în relaţiile
internaţionale nu a dispărut cu totul ci a fost monopolizată în mâinile Consiliului de
Securitate iar relaţia dintre jus ad bellum şi jus in bello s-a modificat deşi dreptul umanitar
continuă să lege toţi beligeranţii, inclusiv pe cei care ar putea fi consideraţi agresori; intenţia
de a aplica dreptul internaţional umanitar pe considerente actuale de jus ad bellum ar putea
conduce la inevitabile tensiuni între state şi organizaţii internaţionale şi ar putea lipsi de
eficacitate protecţia drepturilor omului în timp de conflict armat. Teoretic, jus ad bellum şi
jus in bello sunt două ramuri distincte ale dreptului internaţional public, cu origini istorice şi
evoluţii distincte dar şi cu obiective şi valori diferite de protejat, astfel încât consecinţele
violării uneia sunt separate de cele ale violării celeilalte, după cum avem crime contra păcii şi
crime de război, chiar dacă între ele ar putea fi posibile legături. Este adevărat, de asemenea,
că interzicerea uzului naţional de forţă pin Carta ONU a făcut din dreptul internaţional
umanitar o ramură de drept oarecum inutilă, realitate care a determinat multiple ezitări ale
Comisiei de Drept Internaţional în codificarea legilor războiului, chiar dacă în ciuda
interzicerii forţei conflictele armate există în continuare şi impun reglementarea lor juridică.

2
Spre exemplu G. Scelle, Jus in bello, jus ad bellum, în Revista de Drept Militar şi Dreptul Războiului, Nr. IV-1/1965,
p.174 sau J. Moussa, Can jus ad bellum override jus in bello?Reafirming the separation of the two bodies of law, în RICR
nr. 872, p. 963.
3
I. Motoc, Interpréter la guerre, Edition Babel, Bucharest 1997. Vezi şi F. Chiţu, Legitimitatea şi legalitatea utilizării
forţei armate în operaţii militare multinaţionale, Teză de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti,
2010.
 Dacă la origine cele două ramuri de drept analizate nu erau total despărţite, distincţia
dintre ele se amplifică în teoria războiului just 4 elaborată odată cu apariţia statelor-naţiune
moderne şi a „raţiunii de stat” prin care războiul nu era o stare juridică ci o stare de fapt a
cărui cauză nu e relevantă, ceea ce a condus, în fine, la elaborarea legilor moderne de
comportament umanitar cu specificul garantării drepturilor indivizilor necombatanţi ai
adversarului de a fi protejaţi de beligeranţi, astfel încât, spre deosebire de jus ad bellum care-i
separa, jus in bello are o aplicare umanitară egală faţă de aceştia. În acest fel se asigură
conducerea şi desfăşurarea războiului de combatanţi legali ce nu pot fi traşi la răspundere
juridică pentru faptele lor conforme cu legea şi se recunoaşte că războiul ca stare de fapt
„naturală” poate cauza prin violenţa sa un anumit grad de suferinţă, moarte şi distrugere care
ar trebui să fie admisă şi tolerată între beligeranţi 5. Argumentele umanitare în favoarea
separării dreptului internaţional umanitar de dreptul de a folosi forţa au fost convingătoare la
timpul respectiv chiar dacă în realitate există şi posibilitatea unor războaie juste cu mijloace
ilegale şi a unor războaie nedrepte duse după regulile prescrise ale războiului. Pe de altă
parte, aplicarea simultană a celor două ramuri de drept astfel separate nu înseamnă că ele nu
sunt interdependente şi relaţionane. Interdependenţa dintre jus in bello şi jus ad bellum în
actuala ordine juridică internaţională este demonstrată de faptul că actele de violenţă armată
conforme cu dreptul internaţional umanitar nu pot fi interzise de dreptul păcii şi securităţii
internaţionale şi, pe de altă parte, atacurile care nu respectă dreptul internaţional umanitar nu
vor afecta legalitatea utilizării forţei împotriva celor care le-au comis. În felul acesta vom
înţelege de ce în obiectul de reglementare al dreptului internaţional umanitar intră conflicte
armate altă dată permise dar azi interzise de dreptul păcii, cum sunt cele din art. 2 al
Convenţiei de la Geneva din 1949 şi anume războaiele internaţionale declarate ori
nerecunoscute de una din părţi ca şi ocupaţia totală sau parţială a teritoriului chiar fără
rezistenţă militară. De asemenea vom înţelege extinderea obiectului dreptului internaţional
umanitar la conflictele neinternaţionale prin art. 3 al Convenţiilor de la Geneva şi Protocolul
Adiţional II din 1977 sau la conflictele armate în care popoarele luptă împotriva dominaţiei
coloniale, ocupaţiei străine şi regimurilor rasiste în exercitarea dreptului popoarelor de a
dispune de ele însele, legitimate prin Carta ONU, declaraţiile ONU şi art. 1 par. 4 din
Protocolul I din 1977. Tot aşa vom putea reinterpreta Clauza Martens prin care în cazurile
neprevăzute de dreptul păcii prin tratatele internaţionale, persoanele civile combatanţii rămân
în cadrul dreptului internaţional umanitar , fiind sub autoritatea şi ocrotirea principiilor
dreptului internaţional, aşa cum rezultă din uzanţele stabilite, din principiile umanităţii şi din
exigenţele conştiinţei publice; concluzia este că principiul separaţiei dintre dreptul păcii şi
dreptul internaţional umanitar permite aplicarea acestuia din urmă şi în toate războaiele de tip
nou cum sunt cele identitare sau destructurate, asimetrice şi de luptă globală împotriva noilor
ameninţări, cum sunt terorismul, proliferarea ilegală a armelor, combaterea crimei organizate
şi a efectelor eşuării statelor sau în operaţiunile multinaţionale de sancţionare a agresiunilor
şi actelor de violare a păcii. Aceleiaşi relaţii de relativă autonomie între dreptul păcii şi
dreptul internaţional umanitar i se datorează formulările „eşapatorii” din convenţiile
umanitare, prin care se arată că, cel puţin în unele situaţii, anumite dispoziţii ale acestora se
aplică „când este practic posibil din punct de vedere practic”, „când circumstanţele o permit”,
când măsurile de precauţie sunt „rezonabile” ori nu intervine un caz de necesitate militară,
formulări prin care se tinde la concilierea dintre dreptul militar de la Haga şi cel umanitar de
la Geneva. Chiar dacă nu am considerat că Avizul Consultativ din 1996 al Curţii
Internaţionale de Justiţie asupra ameninţării cu arma nucleară 6 ar însemna o reîntoarcere la
teoria războiului just în care exista
4
Hugo Grotius, Dreptul războiului şi al păcii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 120, în care se arată că principiile
primordiale ale naturii nu interzic războiul iar dreapta raţiune şi natura societăţii nu osândesc orice violenţă ci numai pe
aceea care este potrivnică dreptului naturei.
5
Cum precizează şi Preambulul Convenţiei de la Haga din 1907 privind legile şi obiceiurile războiului terestru de a-şi
propune să impună anumite limite menite să reducă pe cât cu putinţă cruzimile.
6
C. Poenaru, Legalitatea armelor nucleare în Dreptul internaţional umanitar, RRDU, nr. 17/1997, p. 4.
o împletire strânsă între jus ad bellum şi jus in bello, doctrina a apreciat în marea sa
majoritate că nici în cazurile extreme de autoapărare nu poate fi înlăturată răspunderea
statelor pentru violările dreptului internaţional umanitar, idee preluată şi în art. 21 din
Proiectul de Articol asupra responsabilităţii statelor, în care dreptul internaţional umanitar nu
este subordonat dreptului păcii.

3.2. Necesitatea şi proporţionalitatea în jus ad bellum şi jus in bello

Utilizate în ambele ramuri de drept analizate, necesitatea şi proporţionalitatea ne arată
apropierea şi diferenţa dintre ele, Curtea Internaţională de Justiţie statuând în afacerea sus-
citată că „o folosire a forţei proporţională din perspectiva dreptului la autoapărare trebuie,
pentru a fi legală, să îndeplinească cerinţele dreptului aplicabil în conflictele armate, inclusiv,
în special, principiile şi normele dreptului umanitar”. Proporţionalitatea în legitima apărare
înseamnă că forţa poate fi folosită numai defensiv şi numai în conformitate cu obiectivele
operaţiei defensive, pe când în dreptul internaţional umanitar are o logică diferită, fiind un
raport între efectele cauzate de atac ca pierderi şi pagube civile colaterale şi avantajul militar
concret şi direct aşteptat de către beligeranţi; observăm că deşi între cele două specii de
proporţionalitate există o suprapunere parţială, există situaţii în care aplicarea strictă a
standardelor de proporţionalitate specifice jus ad bellum, ar putea face imposibilă realizarea
proporţionalităţii în jus in bello, cum a fost cazul campaniei militare împotriva Irak-ului din
1991 dincolo de frontierele Kuweit-ului în care, spre a se evita comiterea eventuală a unor
crime contra păcii s-au comis excese împotriva civililor irakieni, situaţie similară în 1999 din
Kosovo7 situaţie nefericită deoarece conform principiului proporţionalităţii în jus ad bellum
ar trebui, de fapt, să se limiteze gradul de pierderi şi pagube civile cauzate adversarului.
Deşi au semnificaţii deosebite în dreptul internaţional umanitar şi în dreptul subiectiv la
autoapărare, termenii ca „necesitate”, „necesitate militară”, „necesitate militară urgentă” şi
„autoapărare” sunt adesea confundaţi şi utilizaţi unul în locul celorlalte pentru a justifica
crimele de război, fapt pentru care s-a propus8 a se diferenţia între „necesitatea utilizării
forţei în autoapărare” şi „necesitatea militară în timp de război”, relativă la ducerea
ostilităţilor. Într- adevăr, în dreptul internaţional umanitar, necesitatea militară (denumită
uneori urgentă sau ineluctabilă) reprezintă situaţiiile în care prescripţiile umanitare de
protecţie pot fi eludate de comandanţii militari (uneori specificaţi la un anumit nivel al
ierarhiei, spre exemplu la divizie); dacă în trecut ea constituia adesea justificarea unor crime
de război, distrugând toate restricţiile legale şi permiţând forţei brute, nelimitate şi
necontrolate să obţină victoria, astăzi ea nu poate fi invocată pentru legitimarea violărilor
dreptului internaţional umanitar, interzicând acele acte care nu sunt esenţiale pentru obţinerea
avantajului militar concret şi direct aşteptat. Astfel, necesitatea militară în război este
conciliată cu necesitatea proprie dreptului la autoapărare legitimă care ne indică faptul că un
stat nu poate recurge la forţa armată decât dacă nu are alte mijloace de autoapărare şi,
oricum, după utilizarea mijloacelor de reglementare paşnică a diferendelor. Folosind forţa
potrivit principiilor necesităţii, gradualităţii şi proporţionalităţii, poliţiştii sunt familiarizaţi cu
aceste principii, dar trebuie să înţeleagă la fel de bine ce înseamnă ele în jus in bello şi în jus
ad bellum, pentru a le putea aplica prompt şi corect în operaţiile multinaţionale în care ar fi
implicaţi prin decizia autorităţilor legitime ale statului român.

3.3. Dezvoltări jurisprudenţiale ale relaţiei dintre jus ad bellum şi jus in bello.
S-ar putea spune, la prima vedere, că Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg
a subordonat jus in bello consideraţiilor de jus ad bellum, deşi se preciza în sentinţa din
1946:
„doctrina autoapărării şi necesităţii militare n-a permis niciodată Germaniei să încalce dreptul
7
V. Kroning, Kosovo şi dreptul internaţional umanitar, RRDU, nr. 31-32/2000, p. 22
8
N.C.H, Dunbar, Military necesity în war crimes trial, British Yearbook of International Law, vol. 29/1952, p. 443.
internaţional”. Astfel, în „procesul ostaticilor”, tribunalul a respins ideea că Germania nu
poate invoca dreptul ocupaţiei belice din moment ce ocupaţia era bazată pe un uz ilegal de
forţă, iar în cazul „Înaltul Comandament” acuzarea a precizat că nu se poate admite
justificarea crimelor prin necesitatea militară deoarece era vorba de un război criminal de
agresiune; reafirmarea distincţiei dintre jus ad bellum şi jus in bello s-a făcut, deci, prin
respingerea pretenţiei acuzării că Germania, ca agresoare nu poate invoca argumente de drept
internaţional umanitar ori de drepturi ale beligeranţilor dar şi prin aplicarea conceptului de
necesitate militară pentru a limita încercarea acuzaţilor de a-şi justifica violarea dreptului
internaţional umanitar prin regulile de la Haga ale conducerii şi comportamentului în timp de
război.
Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie se referă la relaţia analizată în
raportul final adresat procurorului de comitetul înfiinţat pentru studierea bombardamentelor
NATO împotriva Iugoslaviei din 1999, considerate de unii ca intervenţie ilegală, iar de alţii
ca intervenţie armată legitimă; procurorul a respins părerea conform căreia cauza conflictului
ar fi avut urmări asupra aplicării dreptului internaţional umanitar, adică lipsa autorizaţiei
Consiliului de Securitate şi a situaţiei de autoapărare pentru NATO nu a făcut războiul ilegal
şi din punctul de vedere al dreptului internaţional umanitar şi nici nu a calificat taberele
adverse ca fiind „bune” sau „rele”. Problema relaţiei dintre jus ad bellum şi jus in bello s-a
pus şi în cazul Kordic şi Cerchez în care avocaţii au pretins că acţiunile croaţilor bosniaci
erau justificate deoarece se apărau de agresiunea musulmanilor bosniaci, tribunalul
respingând pretenţia respectivă pe motiv că art.31.(3), (C) al statutului dispune că implicarea
unei persoane într-o acţiune defensivă nu reprezintă în sine un motiv de exonerare de
răspundere penală9; în acelaşi caz procurorul a susţinut că necesitatea militară nu poate
justifica violarea dreptului internaţional umanitar. În acelaşi sens, în cazul Blaskic tribunalul
a apreciat ca eventuala acceptare că necesitatea militară poate fi deasupra principilor
dreptului internaţional umanitar ar distruge protecţia acordată civililor sub jus in bello şi ar
contrazice practica instanţelor penale.
Cel mai mare pericol care ameninţă principiul separaţiei dintre jus ad bellum şi jus in
bello este reprezentat de războiul asimetric între state şi actori nestatali, deseori etichetaţi ca
terorişti aceste grupări nestatale îmbrăţişează cauze imorale şi nedrepte şi sunt judecate, de
aceea, cu standarde morale şi legale diferite, actele lor fiind adesea criminale şi subversive
astfel încât nu li se acordă dreptul de a se bucura de statutul de combatanţi prevăzut de
dreptul internaţional umanitar. Prevalenţa logicii „războiul just” în conflictele asimetrice
ameninţă validitatea separaţiei dintre jus ad bellum şi jus in bello, dar modificarea acestui
principiu al separaţiei în cazul unui război dintre un stat şi un actor nestatal ar periclita şi mai
mult lucrurile pentru protecţia oferită de dreptul internaţional umanitar. Poate şi din acest
motiv Consiliul de Securitate al ONU a evitat să facă în întreaga sa istorie o delimitare
precisă a agresiunii, lăsând problema la puterea discreţionară a statelor astfel încât raportul
dintre jus ad bellum şi jus in bello rămâne şi azi controversat. Oricum, faptul că un grup
armat implicat în terorism duce sau nu o luptă legitimă nu ar trebui să justifice ignorarea
standardelor umanitare.

3.4. Reguli individuale de utilizare sau angajare a forţei

Dreptul autorităţilor reprezentative ale statelor şi organizaţiilor internaţionale de a
folosi forţa în sistemul actual al securităţii internaţionale se materializează în mandate şi
directive strategice care permit organelor executive să treacă la organizarea aplicării acestora.
Pe linie ierarhică, dreptul de a folosi forţa se transmite din treaptă în treaptă prin planuri şi
ordine de operaţii pentru a asigura legitimitatea acţiunii până la nivel individual unde
responsabilitatea şi legalitatea se implementează prin reguli de utilizare sau angajare a forţei.
Literatura de

9
Vezi textul în Drept Internaţional Umanitar, Instrumente Juridice Internaţionale, RAMO, Bucureşti, 2003, p.500.
specialitate10 învederează faptul că, schimbându-se în ultimul secol normele acceptate de
societate privind folosirea forţei, comandanţii operaţionali au fost obligaţi să limiteze
aplicarea forţei; deoarece liderii politici nu se află în zona de operaţii era nevoie de un mijloc
de transmitere către comandantul operaţional nu doar a ordinelor generale şi specifice privind
ducerea operaţiunilor pentru îndeplinirea obiectivelor politice şi militare dar şi pentru
întrebuinţarea controlată a forţei armate. Pe de altă parte, din punct de vedere administrativ,
erau necesare în sfera executării ordinelor ierarhice a unor reguli procedurale care să
presupună uniformitate şi obligativitatea necondiţionată în care să se regăsească spiritul
autorităţilor emitente ale ordinelor şi precizările necesare pentru aplicarea lor.
Aşa au apărut reguli de utilizare sau de angajare a forţei din nevoia de ordine
specifică societăţilor organizate democratic, ca proceduri standard ce au valoarea unor acte
normative specifice cu caracter executiv. În ce priveşte natura juridică a Regulilor de
Angajare ( Rules of Engagement -ROE), remarcăm că acestea sunt instrumente cu care
operează dreptul administrativ în general, orientând practica autorităţilor publice în
exercitarea competenţelor conferite; în domeniul militar, ele sunt instrumente ale dreptului
administrativ militar şi, în special, proceduri utilizate de dreptul operaţional, disciplină aflată
la intersecţia ştiinţelor juridice cu cele militare sau poliţieneşti. Originile ROE pot fi
identificate încă din cele mai vechi timpuri, dar ele au apărut în cadrele formale cunoscute
azi, în perioada războiului rece, literatura americană considerând că primele reguli de
angajare au fost întrebuinţate în războiul din Coreea din 1950, în conflictul din Liban din
1958, în timpul intervenţiei americane din Republica Dominicană din perioada 1965-1966 şi
în războiul din Vietnam. După aceea, ele au cunoscut unele dezvoltări ca urmare a evoluţiei
artei operative şi a dreptului internaţional umanitar ori dreptului internaţional al drepturilor
omului care au impus căutarea de soluţii viabile pentru controlul mai atent al aplicării forţei
armate. Opinăm, de aceea, că deşi au fost manifestări brutale ale forţei, conflictele din timpul
Războiului Rece au reprezentat paşii importanţi în adoptarea generală a regulilor de angajare,
grăbind inducerea unor noi instrumente de jus in bello, (între care cele mai importante au fost
Protocoalele Adiţionale din 1977) şi de jus ad bellum (Rezoluţia 3314/1974 a Adunării
Generale privind definiţia agresiunii armate).
Pe tărâmul lui jus ad bellum, operaţiile militare din Somalia în 1992 şi mai apoi din
Kosovo din 1999 au demonstrat că lumea se grăbeşte să rezolve urgenţele umanitare sau
încălcările drepturilor fundamentale ale omului prin intervenţii militare în pofida cerinţelor
formulate de unii privind suveranitatea absolută şi neamestecul în treburile interne ale
statului. În domeniul jus in bello, regulile de angajare au reprezentat, într-o anumită măsură
soluţia de reducere a decalajului între evoluţia necesităţii militare şi prevederile dreptului
internaţional, fiind instrumente ce permit accesul gradual şi doar ca o ultimă soluţie la
folosirea mijloacelor violente de rezolvare a diferendelor. Regulile de angajare au ca
domeniu de aplicare, intenţia ostilă, acţiunea ostilă şi forţele ostile, fiind asociate cu teoria
răspunsului flexibil, gradual, necesar, proporţional şi responsabil la aceste fenomene care pot
fi diferite în conflictele internaţionale faţă de cele interne, în război faţă de operaţiunile de
menţinere a păcii, în acţiunile naţionale faţă de cele multinaţionale şi în sfârşit, în războaiele
clasice faţă de noile tipuri de utilizare legitimă a forţei pentru combaterea ameninţărilor
actuale la adresa păcii şi stabilităţii internaţionale. Oricum, relativ recentele conflicte din Irak
(1991,2003), Afganistan (2001) şi Libia (2011) au scos în evidenţă, pe de o parte importanţa
aplicării controlate a forţei armate pentru îndeplinirea obiectivelor politice, iar pe de altă
parte, dificultatea pe care executanţii din teren o au în transpunerea în practică a restricţiilor
formulate de planificatorii militari, ceea ce înseamnă că regulile de angajare vor evolua, în
continuare, pe măsura progresului înregistrat de politicile naţionale şi globale, de
diplomaţie, de ştiinţă militară şi a
10
A. Bodescu, Reguli de angajare în contextul limitării forţei în acţiunile militare, Teză de doctorat, Universitatea Naţională
de Apărare „Carol I”, Bucureşti 2008.
managementului eficient şi, nu în ultimul rând de dreptul internaţional atât în forma dreptului
păcii cât şi a dreptului umanitar.
Sensul termenului „angajare” din expresia „reguli de angajare” are semnificaţia
acţiunii îndreptate împotriva forţei ostile, cu intenţia de a o descuraja, degrada sau neutraliza,
ceea ce poate însemna, dincolo de gradul de reţinere în folosirea forţei, chiar şi distrugere,
ucidere, scoatere definitivă din luptă aşa cum presupune scopul acceptat al războiului în
declaraţia de la Sankt-Petersburg din 1868; iar termenul „folosire” din expresia „reguli de
folosire a forţei” se întrebuinţează într-un sens larg pentru a exprima recurgerea la violenţa
armată de către o entitate, care ar putea fi un stat, dar şi un poliţist pentru îndeplinirea unor
scopuri publice şi juridice, în sens restrâns însemnând recursul la mijloace militare (arme,
acţiuni cinetice ) pentru aplicarea fizică şi efectivă a coerciţiei de stat. Compunerea celor doi
termeni ne permite să observăm că sfera termenului „angajare” o depăşeşte pe cea a
„folosirii” forţei, prin referire la unele activităţi care deşi nu implică o aplicare fizică a forţei,
se bazează pe constrângere, premerg sau sunt în strânsă legătură cu aceasta. Ca urmare
doctrina juridico-militară americană a implementat un nou concept derivat din cel al regulilor
de angajare, şi anume Reguli pentru Folosirea Forţei (RUF) în situaţiile de aplicare a
constrângerii urmate de violenţă armată legitimă în acţiunile militare pe teritoriul naţional
(asemănătoare cu procedurile poliţieneşti ale responsabililor cu aplicarea legii), dar şi pentru
alte măsuri; furnizând îndrumări pentru utilizarea forţei de către militari, RUF sunt
întrebuinţate în mod particular pentru acţiuni militare în situaţii excepţionale de sprijinire a
autorităţilor civile ( Civil Support) şi a agenţiilor de impunere a legii, inclusiv măsuri de
apărare împotriva terorismului, interzicerea traficului ilicit de arme, droguri şi persoane ori
protecţia forţelor legitime pe teritoriul SUA până la limita apelor teritoriale. Aceste RUF
controlează politic şi juridic folosirea forţei de către armată în acţiunile de protecţie a
teritoriului naţional fiind aplicabile şi angajaţilor civili şi companiilor civile angajate pentru
impunerea legii şi protecţia forţei la facilităţile şi instalaţiile militare naţionale din afara
teritoriului naţional pe timpul tulburărilor şi tensiunilor interne şi a activităţilor sporadice şi
izolate de violenţă ilegitimă. Şi legislaţia militară franceză conţine referiri la RUF pentru
operaţiuni interne în situaţii excepţionale, apărarea teritoriului naţional, menţinerea ordinii
publice, lupta împotriva terorismului şi orice altă participare a armatei la asigurarea
evenimentelor importante le care se solicită sprijin militar pentru agenţiile de aplicare a legii.
Tema 3
REGULI DE DESFĂȘURARE A CONFLICTELOR ARMATE
 1. Reguli generale de conducere a ostilităţilor

Acea parte a dreptului conflictelor armate cunoscută sub numele de dreptul de la Haga sau de
dreptul militar internaţional are ca obiect principal de reglementare regulile de conducere
strategică, operaţională şi tactică a ostilităţilor începând cu declanşarea războiului şi până la
încetarea acţiunilor militare şi încheierea păcii. Ea se ocupă atât de definirea statului
combatanţilor, adică a persoanelor autorizate să participe în mod legal la ostilităţi cât şi a
necombatanţilor, adică a persoanelor care nu participă sau nu mai participă la conflictul
armat; astfel, în timp ce prin combatanţi se înţeleg, în general, membrii forţelor armate,
necombatanţii cuprind în primul rând civilii (definiţi în sens negativ prin faptul că sunt civili
cei care nu au statut de combatant) dar şi persoanele scoase din luptă (răniţi, bolnavi,
naufragiaţi, prizonieri de război). Dreptul constituit în principal din Convenţiile de la Haga
are, de asemenea, ca obiect regimul juridic al mijloacelor şi metodelor de război prin care,
după principiul juridic că tot ceea ce nu este interzis sau limitat expres, poate fi utilizat pentru
a combate adversarul în scopul obţinerii victoriei pe câmpul de luptă.
Adevărul este că prin unificarea în cadrul protocoalelor adiţionale din 1977 a dreptului de la
Haga cu cel de la Geneva, diferenţele dintre dreptul militar internaţional şi cel umanitar nu
mai permit o delimitare clară a regulilor militare de conducere a ostilităţilor de cele de
comportament umanitar; de altfel, această delimitare nu era consistentă şi precisă nici înainte
de 1977 deoarece, reglementând ostilităţile, dreptul de la Haga impunea cu necesitate un
anume comportament al combatanţilor faţă de persoanele protejate şi, pe de altă parte,
impunând respectarea drepturile omului în timp de conflict armat, dreptul de la Geneva
conţinea şi norme militare prin care beligeranţilor li se stabileau îndatoriri precise.
Un exemplu concludent în susţinerea afirmaţiilor de mai sus îl reprezintă codificarea în
cadrul Protocolului 1 a regulilor cutumiare privind definirea obiectivelor militare la care
trebuie să se limiteze strict atacurile concepute în timp de război; conform art. 52, în ceea ce
priveşte bunurile (căci în ceea ee priveşte persoanele obiective militare sunt combatanţii)
obiectivele militare sunt limitate la bunurile care, prin natura lor, prin amplasare, destinaţie
sau utilizare, aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, totală sau
parţială, capturare sau neutralizare în împrejurările date, oferă un avantaj militar precis. În
schimb, bunurile cu caracter civil sunt definite printr-o negaţie, în sensul că reprezintă toate
bunurile care nu sunt obiective militare şi ele nu vor face obiectul nici al atacurilor, nici al
represaliilor; este instituită şi o prezumţie juridică relativă conform căreia, în caz de îndoială,
un bun care este în mod normal afectat unei utilizări civile (lăcaş de cult, locuinţă, şcoală)
trebuie considerat a nu fi utilizat în vederea aducerii unei contribuţii efective la acţiunea
militară. Bineînţeles că, aşa după cum un civil sau o persoană protejată îşi pot pierde statutul
protector dacă comit acte de ostilitate contra combatanţilor, un bun cu caracter civil îşi va
pierde imunitatea dacă este utilizat în acţiunile militare.
Dar Protocolul 1 din 1977 merge şi mai departe cu unificarea dreptului de la Haga cu cel de
la Geneva dispunând măsuri concrete de protecţie specială a unor persoane şi bunuri de
efectele ostilităţilor cum ar fi personalul sanitar şi religios, cel al societăţilor de asistenţă şi
organismelor de protecţie civilă, refugiaţii şi apatrizii, bunurile indispensabile supravieţuirii
populaţiei civile, lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase, mediul natural etc. Mai
mult decât atât el precizează îndatoririle autorităţilor militare de a lua anumite precauţii în
planificarea şi desfăşurarea atacurilor (art.57) şi împotriva efectelor atacului (art.58), astfel
încât şi astăzi, dreptul internaţional al conflictelor armate nu este numai unul umanitar ci şi
unul al conducerii ostilităţilor militare în noile conflicte ale vremurilor pe care le trăim.
 2. Statutul combatanţilor

2.1. Persoane autorizate să comită acte de ostilitate

Deşi sunt „instrumentele” de ducere a războiului, combatanţii se bucură de protecţia dreptului
internaţional umanitar, ei fiind singurele persoane autorizate juridic să comită acte de
ostilitate împotriva adversarilor. Raţiunea acestei protecţii legale constă în faptul că ei pot fi
cel mai uşor victime ale războiului; într-adevăr, prin faptul că se află în centrul luptelor pe
care sunt autorizaţi să le poarte, membrii forţelor armate pot fi ucişi, răniţi sau pot cădea în
mâinile adversarului ce ar putea să se răzbune pe ei fie şi numai trăgându-i la răspundere
pentru actele de război comise. Pe de altă parte, din momentul în care s-a înţeles că războiul
este o relaţie de la stat la stat şi nu de la individ la individ, era necesar ca celor trimişi să lupte
pentru patria lor să li se acorde protecţia legală cuvenită; căci dacă individul se sustrage
obligaţiilor sale militare faţă de statul din care face parte, el se expune sancţiunilor prevăzute
în legislaţia naţională care, de cele mai multe ori, prevede pedepse deosebit de severe pentru
sustragerea de la recrutare sau pentru dezertare ori capitulare. Dilema în care s-ar putea găsi o
persoană în astfel de cazuri a fost rezolvată de dreptul internaţional umanitar prin punerea ei
sub protecţia legilor internaţionale în sensul că toţi combatanţii cu statut legal au competenţa
de a comite împotriva adversarilor în timp dse război acte de violenţă cauzatoare de omoruri
şi distrugeri fără a fi traşi la răspundere pe plan penal. Se ştie că violenţa, omorul sau
distrugerea sunt infracţiuni pedepsite în orice cod penal; în timp de război însă, combatanţii
legali sunt abilitaţi de statul lor să săvârşească, în anumite condiţii, astfel de fapte şi chiar în
cazul capturării loe de adversarul împotriva căruia au acţionat au dreptul la statutul lor de
prizonier de război a cărui esenţă constă în neurmărirea penală pentru actele de violenţă
comise.
Prerogativele pe care le au combataţii în timp de război având asemenea consecinţe, au impus
dreptului internaţional umanitar să stabilească cu claritate categoriile de persoane care pot lua
parte în mod legal la ostilităţi şi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru
recunoaşterea unui asemenea statut. În mod tradiţional, dreptul cutumiar ca şi Convenţiile de
la Haga din 1907 au stabilit că intră în categoriile de persoane autorizate să participe la
ostilităţi, cele care fac parte din armată ori miliţiile şi copurile de voluntari dacă îndeplineau
următoarele condiţii: să fie recunoscute şi autorizate de guvernul în numele căruia combat; să
fie organizate în mod ierarhic, avâd în fruntea lor un şef responsabil şi să depindă de
comandamentul suprem al armatei; să poarte un semn distinctiv fix şi vizibil de la distanţă; să
poarte armele pe faţă şi să se conformeze în operaţiunile lor legilor şi obiceiurilor războiului.
Astăzi, în definirea generală a art. 43 din Protocolul Adiţional I din 1977, combatanţii sunt
membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict cu excepţia personalului sanitar şi religios;
iar forţele armate ale unei părţi la conflict se compun din toate forţele, toate grupurile şi toate
unităţile armate şi organizate care sunt puse sub comandă care răspunde de conduita
subordonaţilor săi faţă de aceea parte chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau de
o autoritate nerecunoscută de partea adversă, forţele armate trebuie să fie supuse unui regim
de disciplină internă care să asigure respectarea regulilor dreptului umanitar şi sunt constituite
şi organizate de fiecare stat potrivit posibilităţilor şi nevoilor securităţii şi apărării naţionale,
ceea ce înseamnă că fiecare stat îşi determină singur categoriile de persoane aparţinând
forţelor armate, având însă obligaţia de a notifica includerea în forţele armate a unei
organizaţii paramilitare ori a unui seviciu însărcinat cu menţinerea ordinii (deoarece nu în
toate statele astfel de organisme fac parte din forţele armate). Astfel, legea apărării naţionale
a României prevede că forţele apărării se compun din foţele armate(armata, mari unităţi şi
unităţi din subordinea Ministerului de Interne, cele ale serviciilor de informaţii ale statului şi
alte formaţiuni de apărare organizate potrivit legii) şi forţele de protecţie (unităţile şi
formaţiunile
de protecţie civilă; formaţiunile voluntare ale Crucii Roşii şi alte formaţiuni ce se vor stabili
prin lege); este evident că doar în forţele armate se găsesc combatanţii iar formaţiunile
Ministerului de Interne şi serviciilor de informaţii incluse trebuie să fie notificate celorlalte
părţi la conflict .
De fapt, în orice armată există atât combatanţi cât şi necombatanţi, fapt reliefat şi în
regulamentele militare antebelice. Combatanţii sunt persoane care pot lua parte direct la
ostilităţi prin participarea, cu o funcţie indispensabilă, la utilizarea unei arme sau a unui
sistem de armament.
Pentru ca statutul lor să fie recunoscut, combatanţii trebuie să se distingă de populaţia civilă
atunci când se angajează într-un atac sau într-o acţiune militară de pregătire a unui atac; în
acest sens, conform art. 44 al Protocolului Adiţional I şi a practicii general acceptate de state,
membrii forţelor armate permanente vor purta uniformă iar combatanţii care nu sunt membrii
ai forţelor armate în uniformă vor avea cel puţin un semn distinctiv vizibil de la distanţă şi
vor purta armele la vedere. Recunoscând că există situaţii în războaiele de eliberare naţională
sau în teritoriile ocupate în care, din cauza caracterului ostilităţilor un combatant (în special
luptătorii de guerilă, partizanii, rezistenţii) nu poate fi deosebit de civilii obişnuiţi, acesta îşi
va păstra statutul de combatant numai dacă poartă armele la vedere pe timpul fiecărei
confruntări militare şi pe timpul în care este expus vederii lor de către adversar atunci când ia
parte la o desfăşurare militară care precede lansarea unui atac la care trebuie să participe;
termenul de
„desfăşurare militară” se referă la orice deplasare către punctul de unde va fi lansat un atac.
În afara membrilor forţelor armate, pe langă luptătorii de guerilă menţionaţi mai sus, se mai
bucură de statutul de combatanţi şi locuitorii unui teritoriu care nu a fost încă ocupat care, la
apropierea inamicului recurg spontan la arme pentru a combate trupele de invazie, fără să fi
avut timp să se constituie în forţe armate regulate (aşa numita levée en masse), cu condiţia de
a purta armele la vedere şi de a respecta legile şi obiceiurile războiului (art. 4 A pct. 6 din
Convenţia a III din 1949). Combatanţii pot îndeplinii misiuni şi pe teritoriile controlate de
adversar: este vorba de cercetaşii care culeg informaţii în vederea luării deciziilor militare sau
forţele de comando (speciale) care execută raiduri, acte de sabotaj şi alte atacuri în spatele
liniilor adversarului. În astfel de cazuri, recunoaşterea legalităţii misiunilor depinde de
purtarea propriei uniforme şi respectarea legilor şi obiceiurilor războiului; bineînţeles că cei
îmbrăcaţi în haine civile sau în uniforma adversarului pot fi judecaţi şi condamnaţi.
Necombatanţii sunt persoanele care fac parte din forţele armate dar, în virtutea
reglementărilor naţionale nu au misiuni de luptă; intră în această categorie juriştii,
funcţionarii şi muncitorii, militari şi salariaţi civili ai armatei şi organismelor asimilate
armatei. Cu toate că nu sunt combatanţi, având uniformă militară precum şi dreptul de a purta
arme, aceştia beneficiază toţi şi de statutul de prizonier în caz de capturare. O situaţie specială
de drept umanitar o are personalul militar al serviciului sanitar, religios al forţelor armate,
nefiind combatanţi, în cazul în care ajung în puterea adversarului ei ar trebui să fie returnaţi
forţelor armate. Totuşi, ei pot fi reţinuţi de Puterea deţinătoare pentru a acorda asistenţă
prizonierilor de război; chiar şi în această situaţie ei nu vor fi consideraţi prizonieri dar vor
beneficia de avantajele şi protecţia oferită prizonieri lor pe care îi îngrijesc medical şi îi asistă
religios (art.33 din Convenţia a III-a din 1949).
Faptul că în 1949 definirea combatanţilor s-a făcut prin intermediul noţiunii de prizonier de
război, a făcut ca în categoria necombatanţilor care au dreptul la statutul de prizonier să intre
şi persoane care nu fac parte din forţele armate. Este vorba de: persoanele care urmează
forţele armate fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai echipajelor
avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru sau ai
serviciilor însărcinate cu bunăstarea armatei cu condiţia ca ele să fi primit autorizaţia forţelor
armate pe care le întovărăşesc, care le eliberează în acest scop un bilet de identitate (art. 4 A
pct.6 din Convenţia a III-a din 1949); membrii echipajelor, inclusiv comandanţii,
pi!oţii şi elevii marinei comerciale şi aviaţiei civile ale beligeranţilor care nu beneficiază de
un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziţii de drept internaţional (art. 4.A. pct.5 din
Convenţia a III-a din 1949).
În legătură cu statutul persoanelor autorizate să participe la ostilităţi mai trebuie precizat că
fiecare stat este liber să încadreze sau nu femei în forţele sale armate, statutul de combatant
sau necombatant al acestora fiind determinat de aceleaşi principii ca în cazul bărbaţilor. În
schimb, beligeranţii trebuie să ia toate măsurile posibile pentru ca la ostilităţi să nu ia parte
direct copiii care nu au împlinit 15 ani şi, mai ales, să se abţină de a-i recruta în forţele lor
armate (art.77 din Protocolul 1 şi art.38 din Convenţia asupra drepturilor copilului din 1989).
De asemenea, aşa cum am menţionat deja, combatanţii care cad în mâinile adversarului vor fi
prizonieri de război care nu pot fi traşi la răspundere pentru participarea la acţiuni militare
legale; încălcările dreptului internaţional săvârşite de combatanţi pot fi judecate însă, în
conformitate cu legile interne ale puterii deţinătoare şi ale dreptului internaţional. În cazul în
care există dubii în legătură cu statutul de combatant sau necombatant al unei persoane care a
participat la ostilităţi, art.45 din Protocolul I instituie o prezumţie juridică în favoarea
statutului de prizonier de război până în momentul în care statutul definitiv va fi stabilit de un
tribunal competent. Oricum, un captiv nu va fi pedepsit pentru participarea sa la ostilităţi dacă
nu a fost identificat ca fiind combatant ilegal şi nu va fi pronunţată nici o sentinţă şi nici
executată vreo pedeapsă decât în urma unei condamnări pronunţate de o curte imparţială,
legal constituită, care respectă principiile general recunoscute ale procedurii juridice regulate
(art.84 din Convenţia a III -a din 1949).
În concluzie, un combatant legal este o persoană autorizată să comită acte de ostilitate
împotriva adversarilor săi din forţele armate ale inamicului; el nu este un „Rambo” care
acţionează la întâmplare ci numai pe baza legilor şi obiceiurilor războiului. Statutul său
juridic înseamnă în esenţă că poate să ucidă dar, în acelaşi timp, poate fi ucis de către
adversar. Toţi cei care nu sunt combatanţi sunt necombatanţi, unii dintre aceştia având acces
la un element al statutului juridic de combatant şi anume la dreptul de a fi considerat
prizonier de război. Este posibil ca în viitor statutul actual al combatantului să se schimbe pe
măsura modificărilor care intervin în structura, rolul şi funcţiile forţelor armate în ordinea
juridică a mileniului următor.

2.2. Combatanţi ilegali

Înt:-o definiţie generală, este combatant ilegal acela care în timp de conflict armat, deţinând
arme, comite acte de violenţă ilicită împotriva adversarului. Ca atare, combatantul ilegal nu
face parte din forţele armate ale beligeranţilor dar participă la ostilităţi, fapt pentru care el nu
are dreptul la statutul de prizonier de război şi, în consecinţă, el va putea fi judecat şi
condamnat pentru actele sale de către puterea captoare. Dacă, aşa cum am arătat deja, în
concepţia art.44 par. 3 din Protocolul 1, singura condiţie care se cere unui combatant armat
este aceea de a purta armele la vedere, per a contrario, putem considera că un combatant
ilegal este acela care pe durata pregătirii şi ducerii unei acţiuni militare nu poartă armele pe
faţă participând totuşi la acţiuni împotriva adversarului. Într-o definiţie doctrinară, nu poate fi
considerat combatant (şi implicit prizonier de război) spionul, mercenarul şi criminalul de
război.
Spionii sunt persoanele care iau în mod clandestin parte la acţiunile militare, căutând, sub
pretexte înşelătoare sau în mod deliberat clandestin să culeagă informaţii de interes militar în
zona de operaţii a unui beligerant cu intenţia de a le comunica părţi adverse (art.29 din
Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907). Spionii prinşi în flagrant sunt pasibili
de a fi pedepsiţi pentru spionaj, nu fără o judecată prealabilă; totuşi, dacă a ajuns la armata de
care aparţine şi este prins după aceea de către inamic, el trebuie tratat ca prizonier fără a putea
fi tras la răspundere pentru actele anterioare de spionaj. Nu răspund definiţiei de spion
militarii nedeghizaţi care au pătruns în zona de operaţii a armatei inamice în scopul de
a culege
informaţii şi nici militarii şi nemilitarii care-şi îndeplinesc pe faţă misiunea, fiind însărcinaţi
să transmită telegrame fie propriei lor armate fie armatei inamice sau indivizii însărcinaţi să
întreţină comunicaţiile între diferitele părţi ale unei armate sau ale unui teritoriu. De
asemenea, potrivit art. 46 din Protocolul I din 1977, care reprezintă sediul materiei, un
membru al forţelor armate ale unui beligerant, care este rezident al unui teritoriu ocupat de
adversar şi care culege, în folosul părţii de care depinde, informaţii de interes militar în acest
teritoriu, nu va fi considerat ca dedându-se unor activităţi de spionaj, în cazul în care, făcând
aceasta, nu acţionează sub pretexte înşelătoare sau într-un mod deliberat clandestin; în plus
acest rezident nu pierde dreptul la statutul de prizonier şi nu poate fi tratat ca spion decât în
cazul unic în care este capturat atunci când se dedă la activităţi de spionaj.
Mercenariatul este o practică veche dar astăzi reprezintă o ameninţare la adresa
stabilităţii internaţionale. În perioada postbelică, mercenarii au găsit în Africa un teren
propice pentru activităţile lor condamnabile, lista ţărilor africane care s-au confruntat cu
acest flagel fiind prea lungă pentru a fi menţionată . În ultimii ani, nici chiar Europa n-a
scăpat acestui fenomen, în conflictul din fosta Iugoslavie fiind semnalaţi mercenari luptând
de partea tuturor beligeranţilor. Acestea au fost motivele pentru care Adunarea Generală a
ONU a adoptat mai multe rezoluţii care au condus în 1989 la elaborarea Convenţiei
internaţionale împotriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor. Ea defineşte
infracţiunea de mercenariat, obligând statele să nu angajeze mercenari şi să colaboreze
la prevenirea
infracţiunii respective, la judecarea şi deţinerea celor condamnaţi. Există şi iniţiative
regionale în combaterea mercenariatului cum ar fi Convenţia asupra mercenariatului în Africa
din 1985.
În dreptul internaţional umanitar, mercenarul este considerat un combatant ilegal care nu
beneficiază de statutul de prizonier de război în caz de capturare şi poate fi judecat şi
condamnat pentru încălcarea legilor războiului. Protocolul adiţional 1 din 1977 defineşte în
art. 47 mercenarul ca fiind persoana care: este special recrutată în ţară sau în străinătate
pentru a lupta într-un conflict armat; ia parte directă la ostilităţi; participă la ostiiităţi în
vederea obţinerii unui avantaj personal şi îi este efectiv promisă, de o parte la conflict, o
remuneraţie superioară aceleia plătite combatanţilor obişnuiţi; nu este nici resortisant al unui
beligerant şi nici rezident al teritoriului controlat de acesta; nu este membru al forţelor armate
ale beligeranţilor; nu a fost trimisă, de un alt stat decât cele beligerante, în misiune oficială în
conflictul respectiv. Această definiţie evidenţiază caracterul privat al angajamentului
mercenarului, participarea directă şi efectivă la ostilităţi, elementul de extraneitate faţă de
teatrul de război ori forţele armate ale beligeranţilor ca şi motivaţia materială a angajării. Este
unanim admis faptul că nu se încadrează în noţiunea de mercenariat punerea la dispoziţie de
trupe de către o ţară aliată sau prietenă (Divizia spaniolă "Azul" care a luptat alături de
germani pe frontul de est sau contingentele arabe din războaiele antiisraeliene), de o
organizaţie internaţională (forţele de sprijin a păcii) şi nici voluntarii străini înrolaţi în unităţi
care fac parte din forţele armate ale unui stat (Garda elveţiană în Vatican sau Legiunea străină
în Franţa) . Deoarece numai Protocolul adiţional 1 din 1977 reglementează situaţia
mercenarului, opinăm că pentru conflictele armate neinternaţionale sunt aplicabile normele
din convenţiile de reprimare a mercenariatului iar în caz de captură, dispoziţiile art. 3 comun
din Convenţiile de la Geneva din 1949, Protocolul adiţional II şi legislaţia naţională de
drepturile omului.
Criminalul de război este un combatant ilegal în sensul că reprezintă o persoană (cu sau fără
statut normal de combatant) care a participat la ostilităţi militare fără a respecta una din
condiţiile fundamentale de acces la statutul de combatant legal şi anume aceea referitoare la
respectarea legilor şi obiceiurilor războiului; este evident că această violare înseamnă
scoaterea de sub protecţia legilor internaţionale, judecarea şi condamnarea autorului încălcări
lor respective. În acest sens, art. 45 par.2 din Protocolul 1 dispune că, dacă o persoană căzută
în mâinile unei părţi adverse nu este deţinută ca prizonier de război şi trebuie să fie judecată
pentru o infracţiune în legătură cu ostilităţile, ea este îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său
la
statutul de prizonier în faţa unui tribunal judiciar şi să obţină ca această problemă să fie
soluţionată înainte de a se fi decis asupra infracţiunii; în astfel de situaţii, reprezentanţii
Puterii protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile în cursul cărora această problemă trebuie
să fie rezolvată, în afara cazului excepţional în care aceste dezbateri se desfăşoară cu uşile
închise în interesul securităţii de stat, când Puterea deţinătoare va informa Puterea protectoare
despre aceasta. În acest sens, chiar şi teroriştii, care sunt în mod evident în condiţiile actuale
exemplul cel mai elocvent de criminali de război, trebuie să aibă acces la garanţiile juridice
oferite de DIU, lucru care nu s-a întâmplat în cazul celor deţinuţi la Guantanamo în
Afganistan sau în Irak.
Fără a fi reglementate de dreptul internaţional umanitar, statutele dezertorilor şi trădătorilor
ridică unele probleme. Conform dreptului intern al statelor, dezertorul este acela care, având
mijloace de a lupta, trece la adversar încetând lupta iar trădătorul este cel care se pune în
slujba unei puteri străine; în fapt, dezertarea se poate combina uneori cu trădarea, având
multe elemente comune. Din perspectiva dreptului umanitar se pune problema dacă în cazul
capturării unui dezertor, acestuia i se poate recunoaşte statutul de prizonier de război sau
acela de civil (în războiul din Golf au existat irakieni capturaţi care au solicitat statutul de
civil în scopul evitării repatrierii la sfârşitul ostilităţilor); sau problema unui combatant
capturat care se constată a fi cetăţean al Puterii deţinătoare pe care a trădat-o şi care s-a
angajat în forţele armate ale adversarului în mod voluntar. Doctrina n-a reuşit să dea un
răspuns categoric în această privinţă, unii autori înclinând să răspundă negativ, în sensul că
un astfel de trădător nu poate beneficia de statutul de prizonier de război iar alţii susţinând,
dimpotrivă, că el se bucură de protecţia legii internaţionale .
Companiile private militare şi de securitate (PMSC – urile) sunt, în zilele noastre, adesea
localizate în zonele de conflict armat. Ele sunt contractate pentru o gamă variată de servicii
de la operaţiuni militare până la protecţia personalului diplomatic. În ultimii ani s-a observat
o creştere în folosire a PMSC – urilor şi odată cu aceasta a crescut şi cererea pentru o
clasificare a obligaţiilor legale pertinente, rezultate din necesitatea şi obligativitatea
respectării dreptului internaţional umanitar.
La data de 17 septembrie 2008, 17 state au ajuns la un acord în privinţa documentului
Montreux, un text ce conţine reguli şi bune practici în legătură cu companiile militare şi de
securitate ce desfăşoară operaţiuni în conflictele armate. Rezultatul unei iniţiative comune din
partea Elveţiei şi a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii(CICR) lansată în 2006, acesta
reaminteşte de obligativitatea respectării dreptului internaţional umanitar de către statele care
angajază astfel de companii şi de personalul PMSC – urilor care participă la diferite tipuri de
conflicte armate.
Partea I clarifică noţiunile de State contractante, State teritoriale şi State gazdă. Pentru fiecare
categorie de State, Partea I prevede obligaţii legale pertinente în conformitate cu dreptul
internaţional umanitar.
Partea a II-a a documentului tratează mai mult aspectele tehnice privind funcţionarea PMSC –
urilor, legat de acordarea licenţelor şi mergând până la asigurarea unui control şi supravegheri
optime, astfel încât numai PMSC – urile care respecte legile şi obiceiurile umanitare ale
războiului să poată oferii servicii pe timpul unui conflict armat.
În prefaţa documentului Montreux, Statele participante invită celelalte State şi organizaţii
internaţionale să comunice susţinerea lor în faţa Departamentului Federal de Afaceri Externe
al Elveţiei.

3. Reguli de angajare a forţei

O temă viu disputată în gândirea şi practica politico-militară a ultimului deceniu este

aceea a utilizării forţei armate în managementul situaţiilor conflictuale, ceea ce a focalizat
atenţia asupra regulilor de angajare (Rules of Engagement - ROE). A intrat în cotidian ca
lideri politici, unii fără pregătire sau instruire militară, să-şi exprime opiniile asupra ROE fie
la diferite întruniri ştiinţifice fie în presă, în special dacă forţele armate ale statului respectiv
participă la operaţiuni multinaţionale militare ori de sprijin a păcii sau chiar la acţiuni de
asistenţă umanitară naţională sau internaţională. Dezbaterile asupra ROE variază în raport de
situaţia concretă, de ţara care utilizează forţa armată, de ameninţările la adresa securităţii
naţionale, dar şi de profilul specialiştilor respectivi; ele sunt alimentate de creşterea continuă
a interesului public şi a mass-media asupra acestui subiect, ceea ce reprezintă un aspect
aparte a aplicării principiului fundamental al controlului civil asupra militarilor într-o
societate democratică. Evenimente interne sau internaţionale demonstrează mereu creşterea
rolului opiniei publice în supravegherea utilizării mijloacelor violenţei armate de către
autorităţile guvernamentale fie că este vorba de forţe armate militare, paramilitare sau de
rezervă, fie de forţe de impunere a ordinii şi legalităţii.
Practic, în zilele noastre, şeful statului, în calitate de comandant suprem, nu mai conduce
direct pe câmpul de luptă forţele armate ale naţiunii şi de aceea nu mai poate lua decizii
personale la faţa locului şi la momentul potrivit pe baza considerentelor politice şi
operaţionale, aşa cum se întâmpla în trecut. El are însă în continuare responsabilitatea
utilizării mijloacelor violenţei armate şi trebuie să dispună de mijloace de a transmite
comandanţilor militari însărcinaţi cu pregătirea şi ducerea diferitelor operaţiuni instrucţiuni şi
ordine clare cu privire la folosirea forţei armate. Ca urmare a procesului de globalizare a
informaţiei interesând opinia publică, desfăşurarea şi consecinţele acţiunilor militare ajung
rapid la cunoştinţa întregii lumi. Liderii politici şi militari sunt obligaţi, de aceea, să
manifeste transparenţă în luarea deciziilor privind acţiunile militare; în cazul. în care acestea
au consecinţe catastrofale, ei trebuie să se justifice, uneori în cadrul unor procese publice,
explicaţii de genul "erorii de război" sau "pierderilor inerente ale războiului" nemaifiind
admise cu uşurinţă. Puterea de foc şi lovire a armamentelor moderne aflate la dispoziţia
forţelor armate obligă la un maximum de precizie în utilizarea lor. Îşi face loc tot mai
penetrant tendinţa de a nu se mai accepta ca un lider politic democrat să poată autoriza
oricare organizaţie să folosească forţa pe care el o consideră necesară pentru obţinerea unui
rezultat dorit.
Odată cu modificarea regulilor de utilizare a forţei armate într-o societate democratică, s-au
schimbat şi misiunile armatelor. Chiar dacă apărarea naţiunii rămâne în continuare atribuţia
lor de bază, militarii trebuie să ţină cont de precizările care se fac asupra trăsăturilor
viitoarelor modalităţi de utilizare a violenţei armate şi anume: forţele armate trebuie să fie în
măsură să-şi asume tot mai mult misiuni de menţinere şi impunere a păcii; victoria se va
obţine mai ales la nivel tactic, scopurile strategice vizând crearea condiţiilor durabile de pace
cu foştii adversari; obiectivul final al viitoarelor doctrine militare nu va mai fi distrugerea
adversarului ci eliminarea rezistenţei lui şi, poate, neutralizarea, dezarmarea, pedepsirea
acestuia, mergând până la reconcilierea foştilor inamici; planurile de luptă şi operaţii vor avea
tot mai mult în vedere minimizarea pierderilor, nu numai a celor proprii ci şi ale adversarului;
gândirea şi acţiunea militară s-ar putea să se bazeze tot mai puţin pe categoriile stricte ale
artei militare, chiar şi în detalii va conta din ce în ce mai mult apărarea şi menţinerea vieţii
atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional; flexibilitatea şi multifuncţionalitatea
structurilor militare vor deveni la fel de importante ca şi puterea de foc ori manevra; soldatul
secolului XXI va avea probabil tot mai mult misiunea de a proteja, de a îngriji şi de a ajuta,
aducându-şi astfel o contribuţie efectivă la menţinerea armoniei între toate naţiunile". Toate
acestea nu înseamnă dispariţia pericolelor la adresa comunităţilor umane şi desfiinţarea
forţelor armate, ci numai faptul că militarii ca gestionari ai mijloacelor violenţei fizice, vor
trebui să se adapteze la noi roluri şi misiuni.
În acest context cu totul nou, ROE formulate corect şi precis furnizează comandanţilor
operaţiunilor militare orientări clare şi garanţia că respectarea lor răspunde obiectivelor
apărării naţionale eliminând opţiunile vagi ale liderilor politici. În lipsa ROE, comandanţii nu
sunt pe deplin mulţumiţi de ordinele superioare, ambiguitatea acestora afectând ambiţia de a
le îndeplini din cauză că responsabilitatea politică nu este suficient de clar departajată de
răspunderea juridică a militarilor. Parametrii clari ai ROE, exprimând voinţa autorităţilor
naţionale de conducere a forţelor armate, elimină confuziile la toate nivelurile ierarhiei
militare şi permit comandanţilor operaţiunii să se concentreze asupra îndeplinirii misiunii
prin folosirea forţei, aşa cum s-a precizat la cel mai înalt nivel. Esenţa şi eficienţa ROE se
bazează pe faptul că profesioniştii armelor acţionează pe baza dreptului intern şi
internaţional, regulile de angajare fiind întruchiparea folosirii legale a forţei. De aceea, între
premisele fundamentale ale ROE se numără: capabilităţile operaţionale ale militarilor
individuali de a folosi armamentul; consideraţiile politice şi diplomatice ale guvernului care
autorizează folosirea forţei; regulile juridice naţionale şi internaţionale care guvernează
folosirea forţei de către o ţară; aplicarea lor atât în acţiunile unui stat şi în cadrul coaliţiilor şi
alianţelor militare. Acestea sunt considerentele pentru care liderii politici şi conducătorii
militari ca şi consilierii lor juridici trebuie să-şi asume responsabilitatea elaborării şi punerii
în aplicare a regulilor de angajare în orice situaţie ce presupune folosirea armelor şi
sistemelor de arme.
La nivel strategic-operativ, ROE sunt directivele pe care autorităţile publice cu atribuţii în
domeniul militar le pot stabili pentru a delimita circumstanţele şi limitele în cadrul cărora
forţele armate terestre, navale şi aeriene pot angaja acţiuni militare cu alte forţe opuse într-un
anume context politico-diplomatic şi militar, în conformitate cu dreptul intern şi internaţional
aplicabil; în acest cadru, ROE sunt o parte a procesului politic prin care forţele armate se
subordonează voinţei politice şi, în general, nu pot ti mai restrictive decât permite legalitatea.
La nivel operativ-tactic, ROE sunt regulile stabilite de comandant cu privire la folosirea
armelor şi n-ar trebui să cuprindă probleme de doctrină, tactică sau proceduri; deşi trebuie să
fie concordante cu dreptul conflictelor armate, ele nu constituie un cod al legilor şi
obiceiurilor războiului. Teoreticienii afirmă că pot fi elaborate ROE pentru starea de pace
(ROE generale) care ar controla folosirea forţei până în momentul în care se adoptă ROE
specifice pentru o anumită criză. ROE generale permit dreptul la autoapărare şi modalităţile
de exercitare a acestui drept în spaţiul terestru, maritim sau aerian. ROE speciale sunt
elaborate în funcţie de circumstanţe, pentru coni1icte armate, operaţii de alianţă sau coaliţie,
acţiuni de apărare a ordinii constituţionale, operaţiuni de menţinere a păcii ori de asistenţă
umanitară; ele nu limitează dreptul la autoapărare, dar precizează limitele utilizării armelor,
atât în ofensivă cât şi în defensivă, limite derivate din obiectivele apărării naţionale, din
strategia, dreptul intern şi internaţional cu privire la mijloacele şi metodele de război. Pentru
diferite arme şi specialităţi militare pot exista ROE distincte (artilerie, tancuri, rachete, geniu,
poliţie etc.).
Elaborarea ROE trebuie să fie rezultatul unui efort de echipă, de la autorităţile politice
superioare până la statele majore de la fiecare nivel de comandă. Pentru a fi cu adevărat
eficace, în special la nivelele tactice inferioare până la soldaţii individuali, ele trebuie să fie
scurte şi clare, să evite folosirea limbajului calificat, să aibă priză la cei cărora li se adresează,
să evite descrierea misiunii propriu-zise şi să fie uşor de înţeles, reamintit, exersat şi aplicat.
Experţii sugerează următoarea metodologie de principiu pentru elaborarea ROE: analizarea
ordinului de avertizare (mobilizare) şi a evaluărilor comandantului asupra operaţiei
respective; analizarea convenţiilor internaţionale şi altor acorduri internaţionale relevante, în
special când este implicată o coaliţie de forţe; stabilirea ROE la cele mai înalte nivele; analiza
procedurilor standard de operare (SOP) şi proiectarea ROE la nivel operaţional şi tactic;
analiza planului de operaţii pentru a determina misiunea, concepţia operaţiei şi misiunile
secundare; analizarea planurilor compartimentelor care implică folosirea forţei (sprijin de foc,
minare); analiza instrucţiunilor de cooperare şi a măsurilor de control; analiza anexelor
planului de operaţii (inclusiv anexa juridică); obţinerea informaţiilor referitoare la adversar,
armele şi tacticile
 acestuia; determinarea măsurilor adecvate de autoapărare şi a restricţiilor strategice, tactice,
juridice interne şi internaţionale; determinarea situaţiilor în care dreptul intern şi cel
internaţional (în special cel aplicabil în conflicte armate) impun obţinerea aprobării,
coordonării. sau altor măsuri de protecţie înainte de folosirea unor mijloace de luptă, de
selectare a ţintelor. Guvernând folosirea forţei, ROE trebuie să evite rescrierea tacticilor,
măsurilor de siguranţă şi asigurare, strategiei şi doctrinei, legilor interne privind uzul de armă
sau dreptului internaţional; de asemenea, ele trebuie să cuprindă cât mai puţine măsuri de
control, cerinţe de raportare sau proceduri operaţionale pentru a-şi atinge scopul. Ca
documente distincte de conducere a acţiunilor militare, ROE sunt parte a planurilor de
operaţii şi a ordinelor şi, ca atare, ele sunt supuse regimului documentelor secrete, în special
pentru ca inamicul să nu ştie când şi în ce condiţii va fi folosită forţa împotriva sa. Pe de altă
parte, se susţine că poate exista un set de ROE generale nesecrete care asigură atenţionarea
asupra comportamentului ce nu va fi tolerat şi posibilităţii de a utiliza forţa armată în astfel de
situaţii.
După elaborarea iniţială, proiectul de ROE se distribuie la eşaloanele operaţionale pentru a fi
analizate şi a se propune perfecţionarea lor; abia după acest moment ele sunt aprobate şi
difuzate la toate structurile interesate pe toate treptele ierarhiei militare până la combatanţii
individuali care utilizează în mod efectiv armele. Programele de instruire militară sunt de
neconceput în afara procesului de elaborare şi aplicare a regulilor de angajare care solicită un
înalt grad de cooperare între autorităţile civile şi militare la nivelul cel mai înalt al
managementului acţiunilor militare. Seminariile cu acest subiect sunt oportunităţi excelente
pentru determinarea rolului fiecărei structuri în creionarea unor reguli de angajare eticace;
jocurile de război şi aplicaţiile de comandament pe hartă la toate nivelurile de comandă
permit dezbaterea, experimentarea şi constatarea viabilităţii ROE din perspectiva standardelor
şi scenariilor anticipate. Se apreciază ca necesară pregătirea ROE pentru crize ce pot fi
anticipate şi instruirea trupelor în acest domeniu, ceea ce pregăteşte forţele armate pentru a
face faţă eventualelor provocări cu care se pot confrunta într-o situaţie operaţională concretă.
Din păcate, în legislaţia militară românească există un vid normativ în această privinţă. Doar
Regulamentul General pentru Conducerea Acţiunilor Militare se referă la identificarea
limitelor acţiunii care vizează obligaţii (ceea ce trebuie să facă unitatea temporal, spaţial şi
acţional) şi restricţii (ceea ce nu are voie să facă unitatea, putând fi politice, diplomatice,
sociale, morale, juridice, religioase, etnice, acţionale); se precizează că în timp ce obligaţiile
se regăsesc în conţinutul planului de acţiune şi al directivei, restricţiile sunt prohibitive şi, de
regulă, nu se includ în conţinutul planului de acţiune . Această prevedere a regulamentului s-
ar putea modifica în viitor într-o atribuţie a statului major de a elabora ROE ca document
distinct care să stabilească limitele utilizării forţei atât prin norme imperative cât şi
prohibitive. O menţiune expresă asupra acestui subiect este făcută pentru prima dată în
Doctrina operaţională a Trupelor de Uscat care în art. 227 arată că participarea trupelor
terestre la acţiuni militare altele decât războiul se execută cu respectarea strictă a regulilor de
angajare în acţiuni militare stabilite de comun acord între toate părţile implicate în misiunea
respectivă, inclusiv cele aflate în conflict ; rămâne un mister de ce ROE nu sunt folosite şi în
operaţiile militare propriu-zise desfăşurate de trupele de uscat. Oricum, această interpretare
restrictivă asupra ROE a fost depăşită prin Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate din
2001 care a preluat concepţia NATO în domeniu.
În armatele statelor occidentale, regulamentele militare conţin prevederi exprese asupra
regulilor de angajare şi chiar anexe cu exemple de ROE. Aşa este cazul Regulamentului
american FM-100-23 din 1994 sau a celui englez din 1995. O menţiune specială trebuie
făcută şi asupra Regulamentului american FM-27-100 din 1991 referitor la "operaţiuni
juridice" în care se prevede obligaţia şefului compartimentului juridic de a acorda asistenţă în
elaborarea regulilor de angajare în luptă care trebuie să fie în concordanţă cu planul de
operaţii, cu regulile de angajare adoptate de eşaloanele superioare, cu politica naţională şi
cu legislaţia internă,
internaţională şi de coaliţie; se specifică faptul că unele operaţii pot necesita variante ele
reguli de angajare în luptă, iar diferite misiuni şi teatre de acţiuni militare pot impune
adoptarea unor ROE specifice. Competenţa consilierilor juridici americani de a participa la
procesul elaborării regulilor de angajare în cadrul comandamentelor operaţionale este
potenţată de Manualul Regulilor de Angajare care, în afara teoriei elaborării, instruirii şi
aplicării ROE conţine zeci de exemple de modalităţi concrete de astfel de reguli pentru toate
categoriile de forţe armate şi mijloace de luptă . În Doctrina NAT0, regulile de angajare
furnizează comandanţilor de la toate nivelele orientările politice şi juridice privind uzul de
forţă; ele sunt elaborate de comandanţii de forţe operaţionale în funcţie de ameninţările
concrete şi aprobate de Consiliul Nord Atlantic. Principiile regulilor de angajare în sistemul
NATO sunt folosirea forţei în autoapărare, cu respectarea raportului dintre proporţionalitate şi
necesitatea militară prevăzut de dreptul internaţional al conflictelor armate şi cu admiterea
producerii de pagube colaterale. În concret, ROE se referă la definirea unor termeni (intenţie
şi acţiune ostilă, minimum sau maximum de forţă, forţă activă şi forţă pasivă, bunuri sau
persoane protejate), la persoanele, bunurile şi zonele de aplicabilitate, la autoritatea care poate
ordona utilizarea armelor, arestarea, încercuirea şi percheziţia, la somaţiile şi avertismentele
ce trebuie făcute înainte de deschiderea focului, la interdicţiile şi obligaţiile în caz de folosire
a forţei (mine, gaze etc.).
Constituind elementul esenţial în utilizarea forţei armate în conformitate cu strategia militară
şi cu dreptul conllictelor armate, ROE exprimă funcţia de control politic asupra armatei într-o
societate democratică şi sunt instrumente eficace de conducere a trupelor, de la comandanţii
superiori, până la comandanţii de plutoane, atât în situaţii de criză cât şi în război. Succesul
acţiunilor militare şi protecţia intereselor comunităţii naţionale sau mondiale sunt
indispensabile fără elaborarea şi aplicarea unor ROE adecvate în orice operaţiune.
Autorităţile politice şi militare cu responsabilităţi în domeniul apărării şi securităţii naţionale
au obligaţia de a elabora aceste instrumente pe baza dreptului la autoapărare prevăzut atât în
legislaţia internă a statelor, cât şi în cea internaţională.
Acestea au fost motivele pentru care Doctrina acţiunilor întrunite ale forţelor armate a inclus
între fundamentele acţiunii întrunite şi o secţiune intitulată "Reguli ale acţiunii întrunite" care
cuprinde reguli de angajare a forţei, regulile de folosire a armelor şi sistemelor de arme şi
reguli de comportament. În ceea ce priveşte regulile de angajare, art. 39 precizează că acestea
se elaborează unitar, de către comandamentul forţei, pentru toate componentele acestuia şi se
transmit prin directive operative, că ele cuprind instrucţiuni concrete şi precise emise de către
autoritatea politică sau militară competentă prin care se precizează conditiile şi limitele
folosirii forţelor armate subordonate în cazul declanşării şi/sau continuării confruntării
militare cu alte forţe; impunând limitări militare, diplomatice şi lega le asupra utilizării fortei,
autoritatea care elaborează ROE trebuie să se asigure că ele nu limitează iraţional sau excesiv
câmpul de acţiune al subordonaţilor şi elimină orice folosire a forţei care ar fi incompatibilă
cu obiectivele politice şi militare urmărite şi cu dreptul internaţional şi naţional. De
asemenea, art. 40 al Doctrinei menţionate dispune că în cazul participării de acţiuni militare
în cadrul unor grupuiri multinaţionale, forţele armate ale României angajate vor fi organizate
şi conduse potrivit regulilor de angajare şi planurilor operaţionale comune convenite pe
autorităţile militare stabilite prin acord; dezvoltând această dispoziţie. Doctrina pentru
operaţiile întrunite multinaţionale conţine opt articole referitoare la ROE în care se stabileşte
că acestea sunt directive emise de autorităţile competente prin care se precizează
circumstanţele şi limitele în cadrul cărora forţele armate vor lupta, fiind diferite la război faţă
de operaţiunile altele decât războiul (art. 123), că în operaţiunile în sprijinul păcii ele au rolul
de a restrânge distrugerile şi de a limita suferintele umane care nu sunt necesare dar şi de a
evita discreditarea forţei multinaţionale angajate (art.124), că fiind o reflectare a dreptului
internaţional, a legilor interne şi a voinţei politice, regulile respective asigură utilizarea forţei
proporţional cu ameninţarea (art. 125), că pentru aceeaşi forţă întrunită multinaţională există
un singur set comun de reguli
de angajare (art. 126) care pot fi modificate numai cu aprobarea şi sub autoritatea conducerii
operaţiei (art. 127), că prin regulile stabilite pentru operaţiile în sprijinul păcii nu se pot da
contingentelor obligaţii de a acţiona contrar legilor naţionale mai permisive (art. 128), că la
elaborarea ROE se are în vedere şi dreptul la autoapărare al indivizilor şi unităţilor, ţinându-
se cont de reglementările legale naţionale în domeniu (art. 129) şi că întotdeauna folosirea
forţei trebuie exercitată în concordanţă cu principiile proporţionalităţii, uzului minimal al
forţei şi minimizării distrugerilor inutile sau efectelor colaterale (art. 130).
Amintim şi faptul că proiectul din 2002 al Manualului pentru organizarea de stat major şi
operaţii întrunite ale forţelor armate prevede între anexele Planului de Operatii şi Anexa E-
ROE, document ce va fi întocmit prin conlucrarea dintre toate compartimentele
comandamentului operaţional, în special între secţia operaţii şi compartimentul juridic.

4. Reguli de folosire a armelor şi a sistemelor de arme

Statutul de combatant implică utilizarea legală a diferitelor arme şi metode de utilizare a

acestora. Dreptul de la Haga poate fi rezumat ca fiind constituit din regulile care limitează
desfăşurarea ostilităţilor militare rationae personae (cine poate fi supus atacului), rationae
materie (ce obiective pot constitui ţinta atacului) şi rationae conditionis (care sunt armele şi
metodele de război permise). Iar regulamentele militare de luptă prevăd că succesul în acţiune
este condiţionat, între altele de starea tehnică şi de întreţinere a armamentului şi tehnicii din
înzestrare, de cunoaşterea şi folosirea cu maxim randament a acestora de către fiecare
combatant, de folosirea mijloacelor improvizate sau altor resurse locale, de folosirea iscusită
a manevrei; combatanţii trebuie să ştie să lupte în condiţiile cele mai complexe, chiar în
situaţia întrebuinţării armelor de nimicire în masă şi mijloacelor incendiare, în raioane
contaminate radioactiv, chimic şi biologic, cu baraje şi fugase incendiare, cu incendii şi
distrugeri. Deci, între combatanţi şi mijloacele lor de luptă există o relatie sinergetică în
sensul că persoanele autorizate să participe la ostilităţi îşi îndeplinesc misiunile primite de la
statul lor numai prin intermediul mijloacelor şi metodelor de război.
Tot aşa cum reglementează statutul combatantului, dreptul internaţional aplicabil în
conflictele armate face distincţia între metodele şi mijloacele de război licite, care pot fi
utilizate de către beligeranţi şi cele ilicite, care sunt interzise. Această idee era exprimată în
perioada interbelică, într-un manual de drept international public, pentru uzul ofiţerilor
armatei române prin utilizarea unor legi ale războiului: Legea I-a - războiul se duce numai cu
forţele organizate ale beligerantilor activi; Legea a II-a- războiul legitimează actele dictate de
necesitate dar respinge rigorile inutile şi mijloacele barbare; Legea a III-a - lupta trebuie să fie
loială, şiretenia fiind permisă dar perfidia nu . Este evident deci că beligeranţii trebuie să
cunoască şi să respecte regimul juridic internaţional al mijloacelor şi metodelor de război. În
ceea ce priveşte regimul juridic al armelor, sistemelor de arme şi munitii, acesta îşi are sursa
atât în dreptul internaţional general cât şi în dreptul conflictelor armate; în vreme ce primul
este preocupat de producerea, deţinerea, experimentarea, limitarea, vânzarea-cumpărarea
mijloacelor de război în timp de pace, cel de-al doilea reglementează problematica armelor şi
metodelor de luptă în timp de conflict armat, în sensul interzicerii şi limitării utilizării
acestora când nu sunt în concordanţă cu singurul scop legitim al războiului şi anume acela de
a slăbi forţele militare ale adversarului.
Deşi au existat întotdeauna încercări de limitare a dreptului discreţionar al statelor de a utiliza
mijloace şi metode de război, până în secolul al XIX-lea se consideră, în general, că libertatea
statelor în alegerea acestora era neîngrădită. Justificarea acestei concepţii se făcea prin teoria
"raţiunii războiului" (scopul războiului are prioritate faţă de dreptul războiului) prin teoria
"stării de necesitate" (dreptul războiului nu se mai aplică în cazul în care salvarea statului
nu mai este posibilă decât prin violarea dreptului războiului, deci prin recurgerea la orice
metode şi mijloace de război) sau prin teoria "necesităţii militare" (se permite pe timpul
războiului tot ceea ce e necesar scopului - deci un fel de scopul scuză mijloacele). Teoriile
respective sunt astăzi respinse atât de dreptul convenţional cât şi de practica statelor sau
jurisprudenţa internaţională. De altfel, dintotdeauna au existat limitări al armelor şi metodelor
de război. Hugo Grotius, în capitolele referitoare la ceea ce este îngăduit într-un război,
amintea vorbele lui Seneca (a ucide o mulţime de oameni fără alegere este lucrarea
incendiului şi a ruinei) şi arată că dreptul ginţilor permite duşmanului să-l vatăme pe duşman
numai în anumite limite fiind interzisă uciderea inamicului prin otravă sau perfidie deoarece
datoria omului cinstit e să nu înceapă războiul decât în silă şi să nu-l împingă bucuros până la
ultimele sale urmări . Ilegalitatea anumitor mijloace şi metode de război s-a realizat în raport
cu efectele lor distructive, cu persoanele împotriva cărora sunt îndreptate şi locurile şi
bunurile vizate. Pe această bază, s-au conturat, în decurs cu timpul, patru principii de acţiune
a) părţile la un conflict armat n-au drept nelimitat în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor şi
metodelor de război; b) utilizarea acestora trebuie să se facă întotdeauna prin discriminarea
netă dintre obiectivele militare şi populaţia ori bunurile civile astfel încât atacurile să nu fie
îndreptate decât împotriva primelor; c) să se limiteze pe cât posibil suferinţele pe care le-ar
putea îndura combatanţii şi proporţiile distrugerilor; d) să existe între combatanţi posibilitatea
unei minime încrederi în ceea ce priveşte statutul juridic al persoanelor şi bunurilor afate sub
protecţia dreptului umanitar.
Principiul limitării dreptului de utilizare a metodelor şi mijloacelor de luptă a fost enunţat
pentru prima oară în dreptul convenţional în primele conferinţe de pace de la Haga din 1899
şi 1907; el a fost înscris în art. 22 al Convenţiei cu privire la legile şi obiceiurile războiului
terestru în următoarea formulare: "beligeranţii nu au un drept nelimitat în privinţa mijloacelor
de a vătăma pe inamic". După enunţarea convenţională, acest principiu a fost reafirmat în
diferite alte instrumente internaţionale, pentru ca în art. 35 al Protocolului 1 din 1977 să
ajungă la următoarea redactare: "În orice conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege
metodele sau mijloacele de război nu este nelimitat"; în continuare, Protocolul indică
metodele şi mijloacele de război prohibite. Acest principiu exprimă dreptul în vigoare şi nu
are nici o excepţie, nici prin folosirea represaliilor şi nici prin invocarea necesităţii militare el
nu poate fi restrâns sau anulat. Inspirate din raţiuni umanitare, cele patru principii sus
menţionate sunt axate pe ideea că războiul este o problemă interstatală. De aceea, statul
trebuie să pună la dispoziţia combatanţilor numai metodele şi mijloacele de război care au ca
scop slăbirea forţelor armate adversare, interzicându-le pe acelea care: a) au efecte
nediscriminante adică nu fac distincţie între obiectivele militare şi civile; b) au efecte extinse,
grave şi durabile asupra mediului natural; c) produc rău superfluu; d) împiedică minima
loialitate între combatanţi privind protecţia ce trebuie acordată unor categorii speciale de
persoane şi bunuri. Din punct de vedere juridic, mijloacele şi metodele de război se află într-
un rapot de intercondiţionare cu scopul urmărit de părţile la un conflict şi cu mijloacele
materiale de care acestea dispun pentru desfăşurarea acţiunilor militare. De altfel, experţii
Conferinţei pentru reafirmarea şi dezvoltarea dreptului internaţional umanitar din 1974-1977
au preferat expresia "mijloace şi metode de război" în locul celei propuse iniţial de "mijloace
şi metode de luptă" deoarece prima este mai cuprinzătoare incluzând-o pe cea de-a doua.
Noţiunea "mijloace de război" defineşte armele şi sistemele de arme prin care se exercită
materialinente violenţa împotriva inamicului iar conceptul de "metode de război" indică
procedeele şi strategiile utilizate în caz de conflict armat pentru a realiza scopurile acţiunilor
militare prin punerea în valoare a efectelor armelor combinate cu mişcarea şi surpriza.
Prin faptul că dreptul conflictelor armate interzice şi limitează utilizarea unor anumite arme şi
metode de război, acestea se diferenţiază în mijloace şi metode de război legale şi ilegale.
Criteriile după care se face această diferenţiere sunt: a) producerea de suferinţe şi
distrugeri inutile; b) producerea de efecte nediscriminante; c) producerea de daune mediului
natural şi d) buna credinţă a adversarului că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde
protecţia prevăzută de dreptul umanitar.
Ca urmare a acestor criterii sunt interzise a fi utilizate într-un conflict armat metodele şi
mijloacele de război care produc rău superfluu (crude şi barbare), au efecte nediscriminante,
produc daune intense, grave şi durabile mediului natural ori sunt perfide, adică înşeală buna
credinţă a adversarului în legătură cu statutul de protecţie legal. Mijloacele şi metodele de
război care nu se includ în aceste patru categorii sunt considerate ca fiind admise, legitime.
Competenţa de reglementare în acest domeniu aparţine statelor.
În principiu combatanţii trebuie să folosească mijloacele de luptă puse la dispoziţia forţelor
armate şi metodele de luptă prevăzute în regulamentele militare; ei trebuie însă să cunoască
mijloacele şi metodele de luptă interzise prin convenţii speciale pentru a nu cădea sub
incidenţa sancţiunilor disciplinare sau penale. Precizăm şi faptul că anumite mijloace şi
metode de război se pot încadra în mai multe categorii interzise; de exemplu, armele
nucleare, atacarea lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase, bombardarea
câmpurilor petroliere pot produce, în acelaşi timp, efecte nediscriminante, rău supertluu şi
daune grave mediului natural; încadrarea lor în una sau alta din categoriile de arme şi metode
interzise ţine mai degrabă de nevoi de sistematizare didactică. Regulile de legitimare a
armelor se aplică şi în procesul de inventare a acestora. Art. 36 din Protocolul 1 obligă statele
ca în procesul de cercetare, punere la punct, achiziţionare sau adoptare a unei noi arme, a
unor noi mijloace sau a unor noi metode de luptă, să determine ca nu cumva întrebuinţarea
acestora să fie interzisă în anumite împrejurări sau în toate împrejurările de către regulile de
drept internaţional.
În domeniul interzicerii sau limitării armelor se aplică în primul rând regula generală de
prohibiţie bazată pe efectele armelor care produc rău inutil sau superfluu sau care au efecte
nediscriminante. Această regulă generală poate apare ca imposibilă în ochii profanilor dar ea
îşi are originea în Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868 care arată că scopul suficient al
războiului (scoaterea în afara luptei a celui mai mare număr de oameni) ar fi depăşit prin
folosirea de arme care ar agrava în mod inutil suferinţele oamenilor scoşi în afara luptei sau
ar face moartea lor inevitabilă; fără a fi într-o evidentă superioritate redacţională, regulile
fundamentale prevăzute de art. 35 din Protocolul 1 din 1977 interzic întrebuinţarea armelor,
proiectilelor şi materialelor ca şi a metodelor de luptă de natură să provoace suferinţe inutile.
Există însă şi arme special desemnate ca fiind interzise. Au existat chiar conferinţe
internaţionale speciale care s-au ocupat de limitarea şi interzicerea unor arme, cum ar fi aceea
prin care s-a elaborat Convenţia ONU din 10 octombrie 1980 asupra interzicerii sau limitării
anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatice excesive sau ca
lovind fără discriminare; cele 3 protocoale ale Convenţiei (mine, schije nelocalizabile, arme
incendiare) au fost completate în 1996 (mine, arme laser). Opinăm că, la fel ca în dreptul
penal, unde principiul nullum crimen sine lege obligă la desemnarea precisă a faptelor de
pericol social care sunt interzise, la fel, în dreptul conflictelor armate sunt de fapt interzise
doar speciile de arme asupra cărora statele s-au pus de acord prin intermediul unor convenţii
speciale. Este vorba de:
1. proiectilele explozibile sau încărcate cu materii fulminante sau inflamabile cu o
greutate mai mică de 400 de grame (Declaraţia de la Sankt Petersburg din 1868);
2. gloanţele care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc, zise şi gloanţe
dum- dum, după denumirea arsenalului de lângă Calcutta unde armata britanică le fabrica
(Declaraţia de la Haga din 1899); există însă dovezi că britanicii le-au folosit până la
ratificarea Declaraţiei din 1907, contra indienilor rebeli şi a burilor; de asemenea, se pare că
ele au fost folosite în războaiele balcanice de greci, turci şi bulgari, în primul război mondial
de către germani şi în Maroc şi Războiul civil de către spanioli în perioada interbelică;
3. gazele asfixiante, toxice sau similare şi alte arme chimice (Declaraţia de la Haga din
1899, Protocolul de la Geneva din 1925 şi Convenţia asupra armelor chimice din 1993);
interdicţia a fost încălcată de către Germania, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman în primul
război mondial (începând cu 1915), de Italia în contlictul etiopian în 1935-1936 şi numai
ocazional de Japonia contra Chinei între 1937-1942, de Polonia şi Germania între 1939-1942,
de SUA în Coreea în 1951-1952, de Republica Arabă Unită în Yemen în 1963-¬1967, de
SUA şi forţele saigoneze în Vietnam între 1969 şi 1975 (doar sub formă de defoliante şi gaz
iritant), de forţele portugheze în războaiele coloniale din Guineea Bissau şi Angola în 1968 şi
1970, de URSS în Afghanistan şi de Vietnam în Laos şi Campuchia la începutul anilor '80, de
Irak în războiul cu Iran; între 1983-1988 ca şi în reprimarea unor revolte interne;
4. otrava şi armele otrăvitoare (act. 23 din Regulamentul Convenţiei de la Haga din
1907 şi Tratatele de pace de la sfârşitul primului război mondial); ca mijloc de război, ele au
fost folosite de Germania în primul război mondial prin otrăvirea fântânilor din Franţa,
otrăvirea alimentelor şi lansarea de bomboane otrăvite din avion;
5. minele şi torpilele submarine (Convenţia a VIII-a de la Haga din 1907); au fost
totuşi utilizate de SUA în Vietnam în 1972 şi în Nicaragua în 1983 şi de Iran în Golful Persic;
6. aruncătoarele de flăcări şi armele incendiare (Tratatele de pace de la încheierea
primului război mondial şi Protocolul al III-lea al Convenţiei de la Geneva din 1980);
7. armele bacteriologice (Protocolul de la Geneva din 1925 şi Convenţia din 1972 cu
privire la interzicerea perfecţionării producţiei şi stocării armelor bacteriologice (biologice)
sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor; violarea acestei prohibiţii a fost rară, existând
informaţii despre tentative în acest sens ale Japoniei în cel de-al doilea război mondial, ale
SUA în Coreea şi în Asia, ale Irakului în ultimele două decenii ale secolului trecut;
8. tehnicile de modificare a mediului în scopuri militare (Convenţia Naţiunilor
Unite din 1976 asupra interzicerii tehnicilor de modificare a mediului în scopuri militare sau
în orice alte scopuri ostile);
9. proiectilele cu schije nelocalizabile cu raze X în corpul uman (Protocolul I al
Convenţiei ONU din 1980);
10. minele şi capcanele terestre (Protocolul II al Convenţiei ONU din 1980,
completat în 1996 şi Convenţia asupra interzicerii folosirii, stocării, producerii şi transferului
minelor antipersonal precum şi distrugerea lor, de la Ottawa din 1977); se apreciază că
minele, capcanele (mine-surpriză) şi alte dispozitive au devenit un flagel al războiului
contemporan datorită costului lor scăzut (arma săracilor) şi posibilităţilor simple de utilizare
ceea ce a făcut ca de la începutul celui de-al doilea război mondial să fie plasate pe teatrele de
operaţiuni militare aproximativ 400.000.000 de mine terestre din care cel puţin 60 de
milioane în ultimii 15 ani, de multe ori la întâmplare, fără un plan prestabilit care să permită
deminarea după încetarea războiului ;
11. armele laser care provoacă orbirea (Protocolul IV din 1996 la Convenţia ONU
din 1980); este pentru prima dată din 1868 când o armă este interzisă înainte de a fi utilizată
pe câmpul de luptă şi care demonstrează încă o dată dinamismul reglementărilor speciale ale
mijloacelor de război;
12. resturile explozive de război - sunt reglementate de Protocolul V1 adiţional la
Convenţia de la Geneva din 1980, adoptat la Geneva la 28 noiembrie 2003.
Acest protocol se aplică în cazul resturilor explozive de război ce se găsesc în zona de uscat,
incluzând apele interne, a înaltelor părţi contractante2.
„Resturi explozive de război existente” înseamnă muniţie neexplodată şi abandonată care a
existat înainte de intrarea în vigoare a acestui protocol pentru înalta parte contractantă pe
teritoriul căreia acestea există3.
1
Ratificat de România prin Legea nr. 307/2007, M. Of. 794/19.11.2007.
2
Art 1. alin. 2 din Protocolul V
3
Ibidem art 2. alin. 5.
Fiecare înaltă parte contractantă şi parte la un conflict armat vor purta responsabilităţile cu
privire la toate resturile explozive de război ce se găsesc pe teritoriul aflat sub controlul lor4.
După încetarea ostilităţilor active şi cât de curând fezabil, fiecare înaltă parte contractantă şi
parte la un conflict armat vor marca şi vor asana, vor înlătura sau vor distruge resturile
explozive de război din zonele afectate aflate sub controlul lor5.
Înaltele părţi contractante şi părţile la un conflict armat vor lua toate măsurile de precauţie, pe
teritoriul afectat de resturi explozive de război aflat sub controlul lor, pentru a proteja
populaţia civilă, indivizii civili şi obiectivele civile de riscurile şi efectele generate de
resturile explozive de război. Măsurile de precauţie fezabile sunt acele măsuri de precauţie
care sunt practic realizabile sau practic posibile, având în vedere toate, circumstanţele de
moment, incluzând consideraţiile de natură umanitară şi militară. Aceste măsuri de precauţie
pot include avertizări, educaţia populaţiei civile în privinţa riscului, marcarea, împrejmuirea
şi monitorizarea teritoriului afectat de resturi explozive de război6.
Dincolo de aceste arme interzise prin convenţii speciale există şi o categorie de mijloace de
război care nu sunt reglementate în mod special. Literatura de specialitate include în această
categorie armele radiologice, cele cu fulgere luminoase ş.a. Un caz aparte îl reprezintă armele
nucleare. Potrivit unor Rezoluţii ale Adunării Generale a ONU, utilizarea armelor nucleare ar
fi o crimă împotriva umanităţii; dar valoarea juridică a acestor rezoluţii este precară dar avem
în vedere faptul că ele au fost votate în principal de statele socialiste şi cele ale lumii a treia în
timp ce statele occidentale şi-au rezervat dreptul de a recurge la arma nucleară în exercitarea
drepturilor lor la autoapărare. Teza occidentală conform căreia arma nucleară ar putea fi
utilizată se fondează pe caracterul vag al dreptului existent în materie, pe absenţa oricărei
reguli speciale de interzicere a armei nucleare (rezoluţiile ONU nefiind opozabile statelor
accidentale care întotdeauna s-au pronunţat împotriva lor), pe practica statelor în materie de
dezarmare nucleară (există doar tratate de neproliferare nucleară, care nici ele nu sunt
obligatorii pentru state ca Iran, Israel, R.D.P. Coreeană, India şi Pakistan) şi de dreptul de a
utiliza forţa în caz de legitimă apărare, de represalii sau în stare de necesitate; în fapt, aceste
argumente nu rezistă unei analize serioase. Totuşi, nici chiar Curtea Internaţională de Justiţie
nu s-a putut pronunţa tranşant asupra acestei probleme: în avizul consultativ cerut de
Adunarea Generală, ea a estimat că nu poate totuşi să concluzioneze în mod definitiv că
ameninţarea sau folosirea de arme nucleare ar fi licită sau ilicită într-o împrejurare extremă de
legitimă apărare, în care ar fi pusă în pericol însăşi supravieţuirea unui stat . Rămâne deci în
continuare deasupra omenirii această sabie a lui Damocles care nu poate fi "umanizată", sub
forma bombei cu neutroni sau a armelor radiologice deoarece, chiar dacă acestea nu mai au
decât un singur efect al armei nucleare clasice (care avea 3 efecte, şocul exploziei, emisia de
căldură şi emisia de radiaţie), efectul radioactiv produce şi rău sugerfluu, atacă şi
nediscriminant şi provoacă daune iremediabile mediului natural . Iată tot atâtea motive pentru
ca umanitatea să insiste în continuare să ilegalizeze arma nucleară, proces care în final trebuie
să continue cu distrugerea acestui arsenal sinucigaş. Măsurile concrete în acest sens ar trebui
luate încă de pe acum dacă avem în vedere previziunile conform cărora distrugerea
arsenalului de arme chimice decisă prin Convenţia din 1993 nu va putea fi realizată decât
într-o perioadă de timp mult mai mare decât aceea care a fost necesară pentru producerea lor;
un astfel de proces se dovedeşte a fi deosebit de complicat în condiţiile în care pericolul
atacului cu arme de distrugere în masă se menţine şi în actualitate, războiul declanşat la 20
martie 2003 având ca obiectiv dezarmarea Irakului de astfel de arme.
Între metodele de război limitate sau interzise de-a lungul timpului, fie prin reguli cutumiare,
fie prin dispoziţii convenţionale se numără:
1. Perfidia, ca ansamblu al actelor care fac apel, cu intenţia de înşelare, la buna credinţă
4
Ibidem art 3. alin. 1.
5
Ibidem art 3. alin. 2.
6
Art 5. din Protocolul V.
a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde
protecţia prevăzută în regulile dreptului internaţional aplicabil în conflictele armate (e o
regulă foarte veche, Hugo Grotius menţionând-o încă din antichitate iar sursa ei
convenţională fiind art. 23 din Regulamentul de la Haga din 1907, art. 53 din Convenţia I-a
din 1949, art. 45 din Convenţia a II-a din 1949 şi art. 37-39 şi 85 din Protocolul I din 1977);
exemplele de perfide date de Protocolul din 1977 (simularea intenţiei de a negocia sub
acoperirea steagului de parlamentar sau simularea predării; simularea unei incapacităţi
datorate rănilor sau bolii; simularea posedării statutului de civil sau de necombatant;
simularea posedării unui statut protejat utilizând semne, embleme sau uniforme ale Naţiunilor
Unite, ale statelor neutre altor state nebeligerante ori organizaţii protectoare precum şi ale
adversarului) implică şi regula că stratagemele de război, ca acte care au scopul să inducă în
eroare un adversar sau să-l facă să comită imprudenţe dar care nu încalcă nici o regulă de
drept internaţional aplicabil în conflictele armate deoarece, nefăcând apel la buna credinţă a
adversarului în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept nu sunt perfide, toate aceste
specii de acte de şiretenie (viclenie) sunt permise (spre exemplu, folosirea camuflajelor, a
momelilor, a operaţiunilor simulate şi a informaţiilor false);
2. Refuzul de a lua prizonieri (art. 23 din Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga
din 1907 şi art. 40 din Protocolul adiţional I); ca atare, este interzis de a se ordona să nu
existe supravieţuitori, de a ameninţa cu aceasta adversarul sau de a conduce ostilităţile în
funcţie de această decizie, chiar dacă astfel de ordine au fost date, cum a fost cazul celui emis
de Hitler la 18 octombrie 1942 conform căruia nimeni nu va fi cruţat;
3. Înrolarea forţată a resortisanţilor părţii adverse (art. 23 din Regulamentul
Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907, art. 130 din Convenţia a II-a de la Geneva şi art. 147
din Convenţia a IV -a);
4. Distrugerile de bunuri protejate fără necesitate militară prevăzute de art. 33 din
Convenţia a I-a de la Geneva, art. 49, 53 şi 54 ale Convenţiei a IV-a din 1949, art. 4 şi 11 din
Convenţia de la Haga din 1954, art. 2 al 3 din Convenţia a IX-a de la Haga din 1907. art. 54 şi
62 din Protocolul adiţional I ş.a.;
5. Actele sau ameninţările al căror obiect principal este de a răspândi teroarea în
populaţia civilă (art. 51.2 din Protocolul 1) indiferent dacă efectul a fost atins sau nu; ceea ce
contează la această metodă de război este intenţia expresă de a teroriza civilii cu distrugerea
totală dar nu este aplicabilă în cazul atacării unui obiectiv militar legitim;
6. Atacurile nediscriminante, indiferent de forma lor, terestră, bombardament aerian
sau naval ori de armele folosite (proiectile, bombe, rachete, torpile etc.); art. 51 par 4 şi 5 din
Protocolul I din 1977 desemnează sfera atacurilor fără discriminare (atacuri care nu sunt
îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat, cele în care se folosesc metode şi
mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat şi acelea
în care se folosesc metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate după
prescrierile Protocolului) la acelea care sunt capabile să lovească fără deosebire obiectivele
militare şi bunuri/persoane civile, dând două exemple de tipuri de atacuri care vor fi, între
altele considerate ca efectuate fără discriminare (a - atacurile prin bombardament, oricare ar fi
mijloacele sau metodele utilizate, care tratează ca un obiectiv militar unic un anumit număr
de obiective militare net distanţate, situate într-un oraş, sat sau în orice zonă conţinând orice
concentraţie analogă de persoane/bunuri civile şi b - atacurile de la care se poate aştepta să
cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti la populaţia civilă, rănirea de persoane civile,
pagube bunurilor civile sau o combinaţie a acestor pierderi şi pagube care ar fi excesive în
raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat);
7. Represaliile armate, ca metodă de obligare a adversarului de a respecta legile
războiului dar prin încălcarea acestora; avându-şi originea în antica lege a talionului şi fiind
multă vreme admise de dreptul războiului, astăzi represaliile împotriva persoanelor şi
bunurilor
aflate sub protecţie sunt interzise în mod neechivoc prin diferite clauze prohibitive ale
convenţiilor internaţionale : art. 46 din Convenţia I-a din 1949; art. 47 din Convenţia a II-a;
art. 13 al.3 din Convenţia III-a; art. 33 al.3 din Convenţia a IV -a; art. 20 (răniţi şi bolnavi,
serviciul sanitar), art. 52 al.1 (bunuri civile), art. 53 (bunuri culturale), art. 54 al.4 (bunuri
indispensabile supravieţuirii populaţiei), art. 51 al.6 (populaţia civilă), art. 55 al.2 (mediul
natural), art. 56 al.5 (lucrări şi instalaţii conţinând forţe periculoase) din Protocolul I din
1977.
Este evident că încălcarea regulilor regimului juridic al mijloacelor şi metodelor de război
reprezintă încălcări grave ale convenţiilor speciale care prohibesc sau limitează utilizarea
unora dintre ele de către combatanţi. De altfel aceste interdicţii şi limitări se completează cu
autorizarea de a utiliza anumite arme fiindcă altfel războiul n-ar mai exista. Regimul juridic al
mijloacelor şi metodelor de război este o tentativă de a echilibra necesitatea militară cu
principiile umanitare, cu alte cuvinte o încercare de "umanizare" a conflictului armat. Încă în
1877, într-un tratat de dreptul ginţilor se scria că e necesar ca războiul să fie uman iar pentru
ca să rămână uman, războiul trebuie să fie savant, rapid, şi astfel, mai puţin barbar . Este însă
evident că regimul actual al mijloacelor şi metodelor de război rămâne cantonat la armele
războiului de tip industrial (nu informaţional) şi trebuie să aşteptăm să vedem cum va
răspunde dreptul internaţional umanitar acestei provocări. Oricum, afectând existenţa umană
în ceea ce are ca fundamental, viaţa, libertatea, integritatea fizică şi psihică, mijloacele şi
metodele de război utilizate în ostilităţile militare demonstrează de fiecare dată că în pofida
încercării de a duce un război curat, cu respectarea formelor sale legale, ele rămân până la
urmă nişte fapte murdare, de o murdărie absolută pentru specia umană. Recentul război din
Irak, cu tot caracterul lui asimetric, confirmă cel puţin parţial consideraţiile anterioare.

5. Limitele operaţiilor ofensive şi defensive

În afara limitărilor realizate prin regimul juridic al mijloacelor şi metodelor de război, dreptul
operaţional instituie şi limitări ale operaţiilor ofensive şi defensive desfăşurate de către
beligeranţi şi impune acestora luarea unor măsuri de precauţie în pregătirea şi ducerea
acţiunilor militare. Astfel, în ceea ce priveşte persoanele (limitări "rationae personae"), prin
dispoziţiile diferitelor instrumente internaţionale (Declaraţia de la Sankt Petcrsburg din 1868,
Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907, Convenţia de la Haga din 1954,
Protocolul I din 1977) forţelor armate aflate în ofensivă li se interzice de a ataca: persoanele
civile; persoanele scoase din luptă şi persoanele destinate serviciului medical şi religios
destinate asistenţei victimelor războiului, în acelaşi timp, cel care se află în defensivă are
obligaţia negativă de a nu utiliza necombatanţii pentru a proteja obiectivele militare aliate în
dispozitivul de apărare sau a favoriza operaţiile sale defensive prin prezenţa civilului precum
şi o obligaţie pozitivă de a se strădui să îndepărteze civilii şi bunurile civile din dispozitivul
apărării ori de a nu plasa obiective militare în proximitatea zonelor foarte populate. Din punct
de vedere spaţial aceste limitări se referă la toate componentele teatrului de război (terestru,
maritim, aerian) iar din punctul de vedere material sunt interzise orice acte de ostilitate
împotriva persoanelor protejate. Există însă şi excepţii de la regula neatacării civililor şi
anume când aceştia participă direct la ostilităţi (art. 51 al. 3 din Protocolul I), când se expun
singuri atacului apropiindu-se de obiective militare şi când pierderile civile sunt provocate
incidental fără a fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat. Bineînţeles
că această apreciere este subiectivă dacă ne gândim că la Hiroşima şi Nagasaki (care aveau
obiective militare importante) au murit 275.000 de civili, la Dresda (important nod
feroviar) au fost
100.0 de victime între 13-15 februarie 1945 iar în bombardamentul Beyrutului pe timpul
intervenţiei israeliene din 1982 au pierit 29.506 oameni din care doar 1100 combatanţi (raport
1:28); conform unor informaţii neoficiale, Războiul din Golf s-a soldat cu 35-45.000 de civili
şi 85-115.000 combatanţi decedaţi, americanii recunoscând că numai 7% din bombe aveau
dispozitive de teleghidare de precizie.
De asemenea, în ceea ce priveşte bunurile (limitări "rationae materiae"), forţelor armate aflate
în atac li se interzice de a lovi: bunurile cu caracter civil; localităţile neapărate; zonele
neutralizate şi demilitarizate; zonele şi localităţile sanitare şi de securitate; stabilimentele şi
unităţile sanitare, fixe şi mobile; organismele de protecţie civilă; bunurile culturale şi
lăcaşurile de cult; bunurile indispensabile supravieţuirii populaţiei civile; mediul natural;
lucrări şi instalaţii conţinând forţe periculoase. În ceea ce-l priveşte pe cel aflat în apărare,
acesta are obligaţia generală negativă de a nu utiliza bunurile protejate în scopuri militare
deoarece astfel fie comite un act de perfidie, fie le face să-şi piardă imunitatea; lui îi revin şi
obligaţii speciale cum ar fi aceea de a pregăti din timp de pace salvarea bunurilor culturale şi
a nu le utiliza la război în scopuri ostile, de a nu amplasa obiective militare în proximitatea
lucrărilor conţinând forţe periculoase, de a nu utiliza bunuri sanitare pentru a pune obiective
militare la adăpost de atacuri ci de a le amplasa la distanţă de dispozitivul de apărare astfel
încât să nu fie pericol. Şi în acest domeniu de limitare regulile se aplică oricărei operaţiuni
terestre, aeriene sau navale.
În sfârşit, acţiunile ofensive şi defensive ale beligeranţilor sunt limitate de dreptul operaţional
prin intermediul măsurilor de precauţie prevăzute în art. 57 şi 58 ale Protocolului I din 1977
pentru asigurarea protecţiei populaţiei civile, persoanelor civile şi bunurilor cu caracter civil.
Şi în acest domeniu, obligaţiile atacatorului şi apărătorului sunt diferite, în timp ce atacatorul
este obligat să ia măsurile de precauţie prevăzute (art. 57 - precauţii în atac), apărătorul va lua
astfel de măsuri doar în măsura în care acesta este practic posibil (art. 58 - precauţii împotriva
efectelor atacurilor); această diferenţiere de tratament este rezonabilă prin faptul că în timp ce
atacatorul are iniţiativa luptei, apărătorul este condiţionat în acţiunile lui de ceea ce face cel
care atacă, acesta fiind şi motivul pentru care există o disproporţie între obligaţiile în ofensivă
şi defensivă. Astfel, conducerea operaţiilor militare defensive implică în mod concret doar
evitarea amplasării de obiective militare în interiorul sau în apropierea zonelor dens populate
"precum şi îndepărtarea populaţiei şi bunurilor civile supuse autorităţii apărătorului din
vecinătatea obiectivelor militare. În schimb, în conducerea operaţiilor ofensive trebuie avută
permanent în vedere grija următoarelor măsuri de precauţie:
a) în pregătirea şi deciderea actului trebuie respectat strict principiul discriminării,
verificându-se ca obiectivele de atacat să nu fie persoane/bunuri protejate ci numai obiective
militare, alegându-se mijloacele şi metodele de atac pentru evitarea sau reducerea la
minimum a pierderilor şi pagubelor civile care ar putea fi cauzate incidental şi abţinându-se
de la lansarea unui atac de la care s-ar putea aştepta că va cauza incidental pierderi şi pagube
civile care ar fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct aşteptat;
b) anularea sau întreruperea atacului atunci când reiese că obiectivul său nu este
militar sau dacă ar cauza incidental pierderi şi pagube excesive;
c) lansarea unui avertisment, în timp util şi prin mijloace eficace, atunci când
circumstanţele o permit, în cazul atacurilor care pot afecta populaţia civilă;
d) alegerea obiectivului pentru care se poate aştepta ca atacul să prezinte pericolul cel
mai mic pentru persoanele/bunurile civile, în cazul când este posibilă alegerea între mai multe
obiective militare pentru a obţine un avantaj militar echivalent.
Având în vedere unele exprimări susceptibile de a fi înţelese în mod diferit (pierderi şi
pagube excesive, avantajul militar), textul respectiv a ţinut să precizeze că nici o dispoziţie a
art. 57 nu poate fi, interpretată ca autorizând atacurile împotriva populaţiei civile, persoanelor
civile sau bunurilor cu caracter civil; de asemenea, se menţionează că măsurile de precauţie
respective se iau şi în conducerea operaţiunilor militare pe mare şi în aer. Să mai notăm şi
faptul că, dincolo de diferenţele menţionate între operaţiile ofensive şi defensive, în concepţia
Protocolului I din 1977 prin expresia "atacuri" se înţeleg actele de violenţă împotriva
adversarului, indiferent dacă aceste acte sunt ofensive sau defensive. Oricum, în selectarea
cursului optim al acţiunii militare, unul din criteriile de comparare a viabilităţii acestora trebuie să fie şi
respectarea dreptului conflictelor armate, aşa cum prevede art. 331 din A.N.-2/1998.
Tema 4

MIȘCAREA INTERNAȚIONALĂ DE CRUCE ROȘIE ȘI

SEMILUNĂ ROȘIE ȘI DREPTUL INTERNAȚIONAL UMANITAR
David Drept internațional umanitar 2
Ungureanu
1. Mişcarea internaţională de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

1.1. Apariţia şi evoluţia Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie

Istoria Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie începe în Nordul Italiei, în
Lombardia, la 24 iunie 1859, când negustorul elveţian Henry Dunant, care-l căuta pe împăratul Franţei,
Napoleon al III-lea pentru a-i concesiona nişte mori, s-a trezit în mijlocul unei violente bătălii între francezi
şi italieni, pe de o parte, şi austrieci, pe de altă parte, care, într-o singură noapte, a făcut peste 40.000 de
victime – morţi şi mai ales răniţi. Groaznicele orori la care a asistat le-a descris într-o emoţionantă lucrare –
Un souvenir de Solferino (O amintire de la Solferino)1, care a trezit un amplu ecou internaţional în toate
păturile societăţii omeneşti, de la şefi de stat şi guvern şi oameni de cultură până la simplul cetăţean. Soluţia
propusă de Dunant în această lucrare era aceea de a pregăti încă din timp de pace salvatori voluntari care să
se bucure de neutralitate chiar şi pe câmpul de luptă2.
Primul om care a sesizat însemnătatea mesajului lui Dunant a fost avocatul genovez Gustave
Moynier, preşedintele “Societăţii pentru utilitate publică”, care l-a invitat să vorbească despre lucrarea sa
celorlalţi membri ai societăţii. În cursul întrevederii s-a constituit o comisie din care, alături de Dunant şi
Moynier, mai făceau parte generalul Guillaume-Henry Dufour, precum şi doctorii Louis Appia şi Theodore
Maunoire, toţi cetăţeni genovezi. Comisia s-a întrunit pentru prima oară la 17 februarie 1863 şi s-a intitulat
“Comitetul Internaţional de Ajutorare a Răniţilor”, cunoscut sub denumirea de “Comitetul celor Cinci” care
avea ca preşedinte pe generalul Dufour şi secretar pe Dunant. În 1880, Comitetul celor Cinci va lua
denumirea de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, pe care o păstrează şi astăzi. Astfel ia fiinţă prima
componentă a Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie3.
În octombrie 1863, la iniţiativa „Comitetului celor Cinci”, experţi din 16 ţări se reunesc la Geneva şi
adoptă un număr de zece rezoluţii în care definesc competenţele şi funcţiile “Comitetului de ajutorare a
răniţilor”4 care, conform dorinţei lui Dunant, trebuia să ia fiinţă în fiecare ţară.
Aceste rezoluţii devin actul de naştere al Crucii Roşii Internaţionale. Foarte curând, iniţiativa celor
cinci ia caracterul unei mişcări: ia fiinţă un număr din ce în ce mai mare de Societăţi Naţionale de Cruce
Roşie, fapt ce a impus fondarea la Paris, la 6 mai 1919, la iniţiativa Crucii Roşii din S.U.A., a Ligii
Societăţilor de Cruce Roşie5.
Crucea Roşie internaţională funcţionează pe baza unui Statut adoptat în 1928 de Conferinţa
internaţională de la Haga şi revizuit în 1952 şi 19866.
Actul de naştere al emblemei Crucii Roşii îl reprezintă art. 7 al Convenţiei de la Geneva din 22
august 1864, care adoptă pentru prima dată crucea roşie pe fond alb, ca semn unic de protecţie pentru
spitale, ambulanţe şi personalul de îngrijire pe câmpurile de luptă.
În semn de omagiu pentru Confederaţia Helvetică, patria lui Henry Dunant, emblema Crucii Roşii
este alcătuită prin inversarea culorilor drapelului elveţian.
Deşi semnul respectiv nu are nici o semnificaţie religioasă, mai multe state musulmane au văzut în
aceasta o referire la creştinătate, astfel că, în 1876, în timpul războiului din Orient (ruso-turc), Societatea
otomană de ajutorare a răniţilor, a înlocuit-o cu o semilună roşie, pe fond alb. Mai multe state islamice l-au
urmat exemplul, „semiluna roşie” primind, la rândul ei, recunoaşterea oficială, împreună cu “leul şi soarele
roşu”, emblemă adoptată de către Iran, la acea vreme.7
Două sunt însemnele având valoare egală de protecţie: Crucea Roşie şi Semiluna Roşie pe fond alb,
pe care, din 1982, le-a adoptat ca însemn oficial şi Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

1
Lucrarea a apărut în 1862 fiind tipărită pe cheltuiala autorului; ea a fost publicată în limba română la Editura Militară, în 1990.
2
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.432.
3
Idem.
4
Manuel de la Croix-Rouge Internationale, Deuxième édition, Genève, Juillet 1983, p. 563-564.
5
Liga şi-a schimbat denumirea în Federaţia Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, în 1991.
6
Vezi textul Statutului în Manuel de la Croix-Rouge internationale, p. 423-429.
7
Din anul 1980, Iranul a renunţat de bunăvoie la folosirea semnului „leul şi soarele roşu”, pentru a adopta tot „semiluna roşie”.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 3
Ungureanu
Protocolul adiţional III la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 1 recunoaşte un semn
distinctiv adiţional, pe lângă semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva, cu aceleaşi scopuri.
Semnele distinctive au acelaşi statut. Acest nou semn distinctiv este format dintr-un cadru roşu, în formă de
pătrat aşezat în colţ, pe un fundal alb.
Emblema Crucii Roşii poate avea, cu ocazia folosirii sale, un rol protector şi un rol indicator.
Fiecare stat parte la Convenţiile de la Geneva din 1949 şi la Protocoalele adiţionale la acestea, are
obligaţia de a lua măsuri corespunzătoare pentru a preveni şi reprima, în orice ocazie, folosirea abuzivă a
emblemei Crucii Roşii.
Dând urmare Rezoluţiei XII a celei de a XXIV-a Conferinţe internaţionale a Crucii Roşii şi
Rezoluţiei VI a Consiliului Delegaţilor din 1989, în 1991, la Conferinţa de la Budapesta, a fost adoptat un
nou Regulament privind folosirea emblemei de către societăţile naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

1.2. Structura Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

A) Principalele organe ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie
1) Conferinţa internaţională a Crucii Roşii este “cea mai înaltă autoritate deliberantă” 2 a Mişcării.
Conferinţa se compune din delegaţia Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie legalmente
recunoscute, precum şi din delegaţii ale Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi ale Ligii Societăţilor de
Cruce Roşie3.
Competenţa Conferinţei internaţionale:
a. are puterea de a lua decizii în limitele statutului, de a face recomandări şi de a emite rezoluţii;
b. are misiunea de a asigura unitatea eforturilor Societăţilor naţionale, Comitetului Internaţional şi
Ligii;
c. poate atribui mandate Comitetului Internaţional şi să formuleze propuneri referitoare la
Convenţiile umanitare şi la alte convenţii internaţionale care se referă la Crucea Roşie;
d. poate revizui şi interpreta propriul Statut şi Regulament;
e. nu poate să se ocupe de probleme de ordin politic şi nici să organizeze dezbateri cu caracter
politic4.
Conferinţa se reuneşte, de regulă, o dată la patru ani, la iniţiativa Comitetului Central, al unei
societăţi naţionale sau se convoacă de către Comitetul Internaţional sau de către Ligă.
2) Un alt organ creat la nivelul Mişcării Internaţionale este Consiliul Delegaţilor. Potrivit art. 4 par. 2
din Statut, Consiliul este compus din delegaţii ale societăţilor naţionale legal recunoscute, din delegaţi ai
Comitetului Internaţional şi ai Ligii şi are următoarele atribuţii:
 de a se reuni înainte de deschiderea Conferinţei internaţionale pentru a face propuneri pentru
posturile de preşedinte, vicepreşedinte, secretar general şi secretari generali adjuncţi;
 să se pronunţe şi, în caz de nevoie, să statueze asupra propunerilor şi problemelor care îi sunt
trimise de Conferinţă sau de Comisia permanentă. Preşedinţia Conferinţei, cea a Consiliului delegaţilor şi
cea a Consiliului Guvernatorilor sunt asumate, de regulă, de trei persoane diferite.
3) Consiliul Guvernatorilor care, din 1976, poartă denumirea de Adunare Generală, se reuneşte în
intervalul dintre două Conferinţe internaţionale, în acelaşi timp şi în acelaşi loc cu Consiliul delegaţilor.
4) Comisia permanentă a Crucii Roşii Internaţionale, este un organ compus din nouă membri dintre
care
:  cinci aleşi, cu titlu personal, de Conferinţa internaţională a Crucii Roşii pentru o perioadă care
durează până la încheierea conferinţei următoare;

1
Adoptat la 8 decembrie 2005 şi intrat în vigoare la 14 ianuarie 2007.
2
Articolul 1, par. 2 din Statut.
3
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p. 433.
4
Articolul 2 din Statut.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 4
Ungureanu
 doi reprezentanţi ai Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, din care unul îndeplineşte funcţia
de preşedinte;
 doi reprezentanţi ai Ligii Societăţilor de Cruce Roşie, printre care preşedintele Consiliului
Guvernatorilor.
Comisia poate să coopteze cu titlu consultativ un reprezentant al Societăţilor naţionale.
Comisia are mandat să stabilească ordinea de zi şi programul provizoriu şi să pregătească Conferinţa
Internaţională, fixând data şi locul acesteia. În intervalul dintre sesiunile Conferinţei, Comisia permanentă
soluţionează eventualele contestaţii care pot apărea din interpretarea şi aplicarea Statutului, precum şi
problemele ce-i pot fi supuse de C.I.C.R. şi Ligă referitoare la divergenţele ce ar putea surveni între ele.
Între sesiunile Conferinţei, Comisia permanentă este mandatată să asigure coordonarea şi armonizarea
eforturilor C.I.C.R. şi Ligii1.
Sediul Comisiei permanente este la Geneva.

B) Principiile fundamentale ale Crucii Roşii

În 1965, cea de a XX-a Conferinţă internaţională a Crucii Roşii de la Viena, a proclamat următoarele
şapte principii fundamentale: umanitate, imparţialitate, neutralitate, independenţă, voluntariat, unitate şi
universalitate.
a. Umanitate
Acest principiu ocupă un loc central în doctrina Crucii Roşii Internaţionale şi toate celelalte principii
gravitează în jurul lui. În virtutea acestui principiu, C.I.C.R. are datoria de a se strădui să prevină şi să
uşureze în toate împrejurările suferinţele umane, să protejeze viaţa şi sănătatea şi să facă să fie respectată
persoana umană; să favorizeze înţelegerea reciprocă, prietenia, cooperarea şi o pace durabilă între toate
popoarele.
Principiul umanităţii conferă drepturi şi impune obligaţii părţilor implicate într-un conflict armat,
precum şi statelor terţe şi organismelor internaţionale. Statul implicat într-un conflict armat are datoria de a
agrea acţiunile de ajutorare cu caracter umanitar şi imparţial menite a acorda asistenţa necesară
supravieţuirii populaţiei civile, precum hrana şi asistenţa medicală. Asistenţa umanitară, aşa cum este ea
reglementată în Convenţiile de la Geneva, este guvernată de două criterii: a) trebuie acordată pe criterii de
necesitate, fără nici o discriminare; b) să nu poată contribui în nici un fel la efortul militar. În nici o
împrejurare, acţiunea umanitară nu poate fi coercitivă.2
b. Imparţialitate
Acest principiu postulează absenţa oricărei distincţii pe criterii de naţionalitate, rasă, religie, de
condiţie socială sau de apartenenţă politică. El se aplică numai în ajutorarea indivizilor în măsura
suferinţelor lor, acordând prioritate celor mai urgente cazuri şi necesităţi.
c. Neutralitate
Principiul neutralităţii impune abţinerea de a lua parte la ostilităţi şi, în orice împrejurare, la
controverse de ordin politic, rasial, religios sau filosofic.
Neutralitatea C.I.C.R. se manifestă în trei planuri, şi anume:
a) în acţiunea de caritate: nu este ţinut să respecte o neutralitate în repartizarea ajutoarelor;
ajutoarele se adresează oamenilor în suferinţă şi nu statelor;
b) în calitatea sa de intermediar neutru între părţile beligerante: să ia iniţiativa şi să negocieze cu
ambele părţi toate angajamentele, să contribuie la ameliorarea situaţiei victimelor de război, să beneficieze
de încrederea părţilor beligerante;
c) să vegheze la aplicarea Convenţiilor de la Geneva: să asigure protecţia persoanelor aflate pe
teritoriul şi sub puterea adversarului.
d. Independenţă

1
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p. 435.
2
Cornelio Sommaruga, Acţiune militară şi acţiune umanitară: incompatibilitate sau complementaritate?, “R.R.D.U.”, nr. 4/1997, p. 4.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 5
Ungureanu
Principiul independenţei are două conotaţii: una pe plan intern, alta în acţiunea internaţională.
Pe plan intern, Societăţile naţionale de Cruce Roşie sunt supuse legilor naţionale şi, în acţiunile lor
umanitare, sunt auxiliare ale puterii publice. Cu toate acestea, ele îşi conservă o autonomie care le permite
să acţioneze în conformitate cu principiile Crucii Roşii.
Pe plan internaţional, atât Statutul Mişcării internaţionale, cât şi Convenţiile de la Geneva definesc
foarte clar funcţiile şi competenţele C.I.C.R., astfel încât în operaţiunile de pe teren el trebuie să-şi
coordoneze acţiunile într-un spirit de complementaritate.
Mandatul permanent atribuit C.I.C.R. prin Convenţiile de la Geneva conferă acestuia dreptul de a
face propuneri guvernelor; dreptul de iniţiativă umanitară.
e. Voluntariat
Crucea Roşie internaţională este o instituţie de ajutor voluntar şi dezinteresat. În această calitate
C.I.C.R. secondează serviciile publice prin acţiuni de voluntariat care sunt rezultanta practică a unor
împrejurări neprevăzute. Potrivit mandatului său, C.I.C.R. coordonează şi activitatea altor organisme de
ajutor umanitar voluntar pentru cei pe care nimeni nu-i ajută.
f. Unitate
Principiu potrivit căruia într-o ţară nu poate exista decât o singură Societate de Cruce Roşie, care
trebuie să fie deschisă tuturor şi să-şi extindă acţiunea umanitară la întreg teritoriul.
g. Universalitate
Potrivit acestui principiu, Crucea Roşie este o instituţie universală, în cadrul căreia toate Societăţile
naţionale au drepturi egale şi datoria de a se întrajutora.

C) Componentele structurii Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Mişcarea internaţională de Cruce Roşie şi de Semilună Roşie are următoarea structură:
1) Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.);
2) Liga (Federaţia) Internaţională a Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie;
3) Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

1) Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (C.I.C.R.)

Potrivit articolului II din Statut1 “Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este constituit conform
articolelor 60 şi următoarele ale Codului Civil al Elveţiei. El are personalitate juridică.” C.I.C.R. îşi
îndeplineşte sarcinile ce-i sunt recunoscute de Convenţiile de la Geneva şi acţionează în special în caz de
război, război civil sau tulburări interne şi se străduieşte în orice timp să asigure protecţia şi asistenţa
victimelor militare şi civile din conflictele menţionate şi acţionează în direcţia perfecţionării şi difuzării
Convenţiilor de la Geneva; întreţine relaţii cu societăţile naţionale ale Crucii Roşii, cu autorităţile
guvernamentale şi cu toate instituţiile naţionale şi internaţionale cu care consideră util.

2) Liga (Federaţia) Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Ideea creării Ligii Societăţilor de Cruce Roşie îi aparţine preşedintelui Comitetului de război al
Crucii Roşii Americane, Henry Pomeroy Davison, care va fi ales şi primul preşedinte al noii organizaţii.
La data de 5 mai 1919, societăţile naţionale de Cruce Roşie din S.U.A., Franţa, Marea Britanie, Italia,
Japonia reunite la Paris, pun bazele unei organizaţii internaţionale neguvernamentale, fără caracter politic, rasial
sau religios – Liga Societăţilor de Cruce Roşie. Printre primele 19 societăţi care se alătură Ligii se numără şi
Crucea Roşie Română, care va adera la 3 iulie acelaşi an.
Liga şi-a fixat iniţial sediul la Paris, iar, din 1940, la Geneva.
Din anul 1983, şi-a completat numele, devenind Liga Societăţilor Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie, iar în 1991 şi-a luat denumirea de Federaţie.

1
Statutul C.I.C.R. a fost adoptat la 21 iunie 1973 şi a fost înlocuit cu un nou Statut, adoptat de Adunarea generală a C.I.C.R. în şedinţa din 24
iunie 1998, intrat în vigoare la 24 iulie 1998. V. textul în “R.R.D.U.”, NR.1(25), 1999, p.28-29.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 6
Ungureanu
Federaţia are o structură complexă, cuprinzând o Adunare Generală, un Consiliu Executiv, comisii
statutare şi un secretariat.1 Adunarea Generală, condusă de preşedintele Federaţiei, este cea mai înaltă autoritate şi
reuneşte la fiecare doi ani reprezentanţii societăţilor naţionale membre ale federaţiei, pentru a decide asupra
politicii generale a organizaţiei.
Consiliul Executiv, preia rolul de organ de decizie al Adunării Generale în intervalul dintre sesiunile
acesteia.
Comisiile statutare, sunt organe permanente ale Federaţiei, cu un rol consultativ pe lângă Adunare şi
Consiliu, ocupându-se de probleme precise de o importanţă deosebită pentru funcţiile şi obiectivele organizaţiei.
Secretariatul, constituie centrul operaţional al Federaţiei. El pune în aplicare hotărârile luate de către
organele directoare. Este condus de un secretar general numit de Adunarea Generală la propunerea Consiliului
Executiv. Secretariatul este un factor permanent de legătură cu societăţile naţionale, fiind purtătorul lor de cuvânt
pe plan internaţional.
Liga (Federaţia) acţionează prompt şi fără discriminare, numai în afara situaţiilor şi zonelor de conflict.
Primul său obiectiv concret, imediat după înfiinţare, l-a constituit ameliorarea stării de sănătate a populaţiilor civile
greu încercate în anii războiului.
În virtutea art.4 al Statutului său2, această organizaţie internaţională are ca obiectiv central de activitate “să
inspire, să încurajeze, să faciliteze şi să facă să progreseze în orice timp şi sub toate formele sale , acţiunea
umanitară a societăţilor naţionale.”
Ea luptă împotriva foametei şi a malnutriţiei, a bolilor endemice, împotriva SIDA şi a discriminării celor
infectaţi cu virusul HIV, promovează donarea benevolă de sânge, contribuie la pregătirea şi organizarea
formaţiunilor voluntare de acordare a primului ajutor şi dotează societăţile naţionale cu echipamentul necesar unor
astfel de intervenţii umanitare. Federaţia, numără în prezent 178 de societăţi naţionale, cu peste 200 milioane de
voluntari.
Întreţine relaţii privilegiate cu C.I.C.R. în scopul de a-şi coordona şi armoniza activităţile pe care le
desfăşoară în favoarea celor aflaţi în suferinţă.
Derulează programe sociale de educaţie şi informare de cele mai multe ori în colaborare cu alte organisme
internaţionale: Organizaţia Mondială a Sănătăţii /O.M.S.), U.N.I.C.E.F., F.A.O., P.N.U.D., Consiliul Europei,
Uniunea Europeană.

3) Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie

Create iniţial pentru a îngriji, alături de serviciile sanitare, soldaţii răniţi sau bolnavi, Societăţile Naţionale
de Cruce Roşie desfăşoară, în prezent, activităţi multiple, atât pe timp de pace, cât şi în timp de război.
Societăţile naţionale, având calitatea de entităţi auxiliare pe lângă guvernele lor, au ca principală sarcină în
timp de război aceea de a veni în ajutorul populaţiei civile afectate şi, acolo unde este cazul, de a sprijini serviciile
medicale militare.
Lupta împotriva bolilor infantile, educaţia sanitară pentru populaţie, campaniile de vaccinare în masă,
colectarea de sânge de la donatori, lupta împotriva deşertificării, asanarea apelor, formarea de cadre medico-
sociale reprezintă tot atâtea programe lansate de Societăţile Naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, pentru a
răspunde nevilor actuale de creştere a bunăstării şi nivelului de sănătate.
Afluxul refugiaţilor, precum şi al persoanelor care solicită azil, de la începutul anilor ’80, a necesitat
eforturi sporite din partea organismelor umanitare. În acest scop, un rol important l-au avut Societăţile Naţionale,
care, în numeroase cazuri, au oferit ajutoare materiale refugiaţilor, precum şi servicii de asistenţă socială la faţa
locului, atât în ţările de tranzit cât şi în cele în care persoanele respective urmau să se stabilească.
Conform Statutului Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semiluna Roşie, pentru a fi recunoscută de
către C.I.C.R., o societate naţională de Cruce Roşie şi Semiluna Roşie, trebuie să întrunească următoarele condiţii:
să se constituie pe teritoriul unui stat independent în care este în vigoare Convenţia de la Geneva privind

1
La Ligue des Societés de la Croix Rouge et du Croissant Rouge, Cahier D, ediţia a II-a.
2
Intrat în vigoare la 12 octombrie 1977.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 7
Ungureanu
ameliorarea condiţiei răniţilor şi bolnavilor din armatele în campanie; să fie singura societate naţională in această
ţară; să fie corespunzător recunoscută de către regimul legitim al ţării, ca societate de ajutor voluntar auxiliar al
autorităţilor publice în domeniul umanităţii; să aibă statut autonom; să folosească denumirea şi emblema de Cruce
Roşie sau Semilună Roşie, în conformitate cu Convenţiile de la Geneva; să-şi extindă activităţile pe între teritoriul
statului; să-şi recruteze membrii voluntari şi personalul fără deosebire de rasă, sex, categorie socială, religie sau
opinii politice; să adere la Statutul Mişcării; să respecte principiile Mişcării şi să se conducă în activitatea sa după
principiile dreptului internaţional umanitar.

* Societatea Naţională de Cruce Roşie din România

Prin Decretul nr.1744 din 4 iulie 1876 1, s-a înfiinţat Societatea Română de Cruce Roşie, care a fost
recunoscută oficial de C.I.C.R. la data de 23 august 1876.
De-a lungul istoriei sale, Crucea Roşie Română a participat cu personal voluntar specializat, cu mijloace
proprii de transport, la alinarea suferinţelor militarilor răniţi şi bolnavi în timpul războiului de independenţă şi în
timpul celor două războaie mondiale ale secolului XX. De asemenea, a venit în sprijinul refugiaţilor şi populaţiei
civile afectate ca urmare a acestor războaie.
Crucea Roşie Română a jucat un rol substanţial în ameliorarea condiţiilor de viaţă ale populaţiei afectate
de mari calamităţi, cum au fost: cutremurul din 1940, seceta din 1946, inundaţiile catastrofale din anii ’70,
cutremurul din 4 martie 1977, inundaţiile din 1991 etc.
Societatea Română de Cruce Roşie a stabilit o serie de obiective pentru implementarea dreptului
internaţional umanitar. Dintre acestea pot fi menţionate următoarele: aderarea la instrumentele de drept
internaţional umanitar; introducerea şi adaptarea legislaţiei naţionale la prevederile instrumentelor internaţionale în
acest domeniu; protecţia emblemelor; diseminarea dreptului internaţional umanitar; angajarea de consilieri juridici
şi de alte persoane calificate în forţele armate; crearea unui Comitet naţional pentru probleme de drept
internaţional umanitar.
În acest context, poate fi menţionat faptul că, Societatea Română de Cruce Roşie, a organizat toate
pregătirile necesare în vederea aderării României la Convenţiile de la Geneva din 1949 şi la Protocoalele
adiţionale din 1977 (aceste documente internaţionale au fost ratificate de România prin Decretul nr. 183/21 mai
1954 şi respectiv Decretul nr. 224/11 mai 1990).
În anul 1977, Societatea Română de Cruce Roşie a organizat şi găzduit, la Bucureşti, cea de a XXIII-a
Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii, forumul suprem al Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună
Roşie. Evenimentul rămâne în istoria Crucii Roşii prin adoptarea unei rezoluţii care stabileşte misiunea
fundamentală a Mişcării.
La data de 29 decembrie 1995 a fost adoptată Legea Societăţii Naţionale de Cruce Roşie nr. 139
(publicată în Monitorul Oficial nr. 303/30 decembrie 1995), modificată şi completată cu Legea nr.
524/2004(publicată în Monitorul Oficial nr. 1123 din 29.11.2004) care stipulează că aceasta este o persoană
juridică de drept public, autonomă, neguvernamentală, apolitică şi fără scop patrimonial, desfăşurând activităţi cu
caracter umanitar, ca organizaţie de ajutor voluntar, auxiliară autorităţilor publice.
Societatea Română de Cruce Roşie, acţionează în orice împrejurare, în scopul prevenirii şi alinării
suferinţelor oamenilor, fără nici o deosebire în ceea ce priveşte naţionalitatea, rasa, religia, sexul, apartenenţa
militară, socială şi politică.
Printre principalele atribuţii, prevăzute de art.11 al Legii nr.139/1995, pot fi enumerate următoarele: să
acţioneze în caz de conflict armat, în toate domeniile prevăzute de Convenţiile de la Geneva din 1949 şi în
favoarea tuturor celor în suferinţă, atât persoane civile cât şi militare, să organizeze şi să participe la acţiuni
internaţionale de ajutorare a victimelor, indiferent de cauzele şi natura dezastrelor; în colaborare cu autorităţile, să
desfăşoare activităţi de căutări de persoane şi pentru restabilirea contactelor familiare, întrerupte din diferite motive
etc.
La data de 28 martie 1996, Adunarea generală extraordinară, a adoptat “Statutul Societăţii Naţionale de
Cruce Roşie din România”. Acest Statut a fost modificat la data de 26 noiembrie 2002. Strategia de dezvoltare are

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 8
Ungureanu
Publicat în “Monitorul Oastei” nr.28 din 18 septembrie 1876.
1

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 9
Ungureanu
ca obiective principale crearea condiţiilor care să asigure o mai bună funcţionare a S.N.C.R.R., diversificarea
serviciilor sale umanitare, creşterea contribuţiei Crucii Roşii Române, în domeniul umanitar în general şi la
difuzarea dreptului internaţional umanitar, în special creşterea rolului său în cadrul Mişcării Internaţionale de
Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
În conformitate cu Acordul de la Sevilla privind acţiunile internaţionale ale componentelor Mişcării
Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, Societatea Română de Cruce Roşie, participă la acţiuni de
solidaritate şi dezvoltă relaţii de colaborare cu C.I.C.R., Federaţia Internaţională a Societăţilor de Cruce Roşie şi
Semilună Roşie, precum şi cu alte societăţi naţionale de Cruce Roşie sau Semilună Roşie.

2. Locul şi rolul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în sistemul dreptului umanitar

Rolul C.I.C.R. este definit în articolul 4 din Statut.:

a) de a promova şi de a difuza principiile fundamentale ale Mişcării;
b) de a recunoaşte orice Societate Naţională de Cruce Roşie nou creată sau reconstituită;
c) de a acţiona pentru aplicarea fidelă a dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate şi
de a primi sesizările privind violările invocate ale acestui drept;
d) de a asigura protecţie victimelor militare şi civile ale conflictelor armate şi ale consecinţelor lor directe;
e) de a asigura funcţionarea Agenţiei Centrale de Cercetări prevăzută de Convenţiile de la Geneva;
f) de a lucra la înţelegerea şi la difuzarea dreptului internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate
şi de a pregăti eventualele dezvoltări.

În ceea ce priveşte structura sa, C.I.C.R. este compus dintr-un număr de 15 la 25 de membri recrutaţi prin
cooptare, pentru un mandat de patru ani, reînnoibil, dintre cetăţeni elveţieni. Organul suprem este Adunarea care
este compusă din membrii C.I.C.R. şi are misiunea de a exercita îndrumarea supremă a instituţiei, de a adopta
doctrina şi obiectivele ei generale. Organul colegial însărcinat cu conducerea treburilor este Consiliul Adunării,
compus din cinci membri aleşi de Adunare. El exercită supravegherea directă a administraţiei C.I.C.R. Preşedinţia
este cea care îşi asumă prima responsabilitatea pentru relaţiile externe ale instituţiei. Mandatul preşedintelui este de
patru ani, putând fi reînnoit. În prezent, funcţia de preşedinte este deţinută de dl. Jakob Kellenberger. Direcţia este
organul colegial însărcinat cu gestionarea afacerilor în baza hotărârii Adunării, Consiliului executiv şi ale
preşedintelui. Atribuţiile şi compunerea Direcţiei sunt stabilite printr-un Regulament1.
Structura, funcţiile şi competenţele recunoscute C.I.C.R. conferă acestuia un statut sui generis în ordinea
juridică internaţională. Stricto sensu, C.I.C.R. este o persoană juridică de drept public elveţiană. A fost creat în
baza dreptului elveţian, îşi are sediul pe teritoriul acestuia, iar membrii săi sunt, toţi, cetăţeni elveţieni. Totodată,
C.I.C.R. are personalitate internaţională, recunoscută prin norme de drept internaţional, astfel: a) are dreptul de a
întreţine cu statele şi organizaţiile internaţionale relaţii oficiale şi de a încheia tratate cu acestea; b) prin
Convenţiile de la Geneva i se recunosc o serie de drepturi şi obligaţii şi capacitatea de a le exercita pe plan
internaţional2.
Personalitatea juridică internaţională a C.I.C.R. are un caracter particular, astfel:
- ca instituţie cu caracter naţional, Naţiunile Unite îi recunosc personalitatea juridică internaţională;
- prin Convenţiile de la Geneva i s-a recunoscut personalitatea juridică internaţională cu vocaţie de
universalitate, adică dreptul de a exercita competenţele conferite prin aceste instrumente.
Prin Rezoluţia nr. 456 din 16 octombrie 1990, i s-a atribuit statutul de observator, la Naţiunile Unite.

1
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.437.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 1
Ungureanu
Idem
2 0

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 1
Ungureanu 1
3. Acţiunile Comitetului internaţional al Crucii Roşii în timp de pace

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este implicat direct în toate cele trei faze – de dezvoltare, de
aplicare şi de difuzare – ale dreptului internaţional umanitar.

3.1. C.I.C.R. – promotorul dreptului internaţional umanitar

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este iniţiatorul şi promotorul dreptului internaţional umanitar. Prima
acţiune întreprinsă de C.I.C.R. a fost realizată la Conferinţa de la Geneva din august 1864, unde cei cinci membri
fondatori ai C.I.C.R. au supus delegaţiilor a 12 state prezente, un text redactat de ei, care a devenit astfel prima
Convenţie umanitară cu caracter de universalitate.1 De acum înainte, răniţii şi bolnavii vor fi adunaţi şi îngrijiţi,
indiferent de naţiunea căreia îi aparţin, iar ambulanţele, spitalele militare şi personalul sanitar vor fi recunoscute ca
neutre şi vor fi protejate şi respectate de părţile beligerante2.
Acest prim început a fost de bun augur pentru instituţia nou creată. Ea s-a pus permanent în slujba
idealurilor umanitare şi a iniţiat permanent proiecte de convenţii internaţionale, prin care a extins protecţia şi
asistenţa umanitară la noi şi noi categorii de victime de război, în funcţie de pericolele care apăreau. În cadrul
conferinţelor internaţionale ale Crucii Roşii au fost adoptate programe de acţiune, au fost organizate cursuri de
pregătire, seminarii şi mese rotunde în care au fost abordate cele mai stringente probleme umanitare.

3.2. Rolul C.I.C.R. în aplicarea dreptului internaţional umanitar

Potrivit articolului 4, litera c) din Statutul său, C.I.C.R. are rolul “de a-şi asuma sarcinile care-i sunt
recunoscute prin Convenţiile de la Geneva, de a acţiona în vederea aplicării fidele a acestor Convenţii…”
Preocuparea C.I.C.R. de punere în aplicare a dreptului internaţional umanitar datează de multă vreme, ea
fiind înscrisă pe ordinea de zi a Conferinţelor Internaţionale ale Crucii Roşii.
La cea de a XXVI-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii ţinută în decembrie 1995, C.I.C.R. a anunţat
crearea unei noi structuri în cadrul Diviziei juridice, Serviciile de consultanţă în dreptul internaţional, destinate să
furnizeze guvernelor consultaţii juridice de specialitate în aplicarea dreptului umanitar.
Serviciile de consultanţă funcţionează atât la cererea guvernelor, cât şi din proprie iniţiativă. Ele furnizează
asistenţă tehnică în următoarele domenii:
- al promovării Convenţiilor de drept umanitar;
- al traducerilor Convenţiilor de la Geneva şi a Protocoalelor lor adiţionale în limbile naţionale;
- al încorporării dreptului internaţional umanitar în dreptul naţional;
- al adoptării de legi penale necesare pentru a asigura reprimarea crimelor de război;
- al adoptării de legi care să garanteze respectarea emblemei;
- al integrării învăţământului de drept umanitar în programele oficiale.
În cadrul Serviciilor de consultanţă, a fost creat un Centru de documentare deschis tuturor statelor.

3.3. Difuzarea dreptului internaţional umanitar şi a principiilor Crucii Roşii

Termenul de “difuzare”, pe care dicţionarele lingvistice îl definesc ca răspândire, propagare, a dobândit în
limbajul de specialitate conotaţii mult mai largi, înglobând, de asemenea, ideea de învăţare, pregătire, cunoaştere.
Convenţiile de Geneva din 1949, Protocoalele lor adiţionale din 19773, alte convenţii internaţionale şi
rezoluţii pertinente ale Adunării Generale a Naţiunilor Unite, au recomandat statelor să instruiască forţele armate,
poliţia şi populaţia civilă cu dispoziţiile acestora şi să adopte măsuri eficace în acest sens.
Astfel spre exemplu, referiri detaliate se regăsesc în Rezoluţia nr.21 adoptată de Conferinţa pentru
reafirmarea şi dezvoltarea dreptului umanitar aplicabil în conflictele armate (1974-1977) intitulată “Difuzarea
dreptului internaţional pentru a fi pus în practică în conflictele armate”.

1
Care poartă denumirea de Convenţia de la Geneva pentru ameliorarea soartei militarilor răniţi din armatele în campanie.
2
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.444.
3
Vezi, C.I./47; C.II/48; C.III/127; C.IV/144, P. I/83 şi P.II/19.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 10
Ungureanu
Pe plan internaţional, rolul principal de difuzare a dreptului umanitar revine Comitetului Internaţional al
Crucii Roşii. Acest rol este prevăzut în Statutul său, precum şi într-o serie de rezoluţii adoptate cu diverse prilejuri.
Programe detaliate de difuzare a dreptului internaţional umanitar au fost elaborate la Conferinţele
Internaţionale ale Mişcării Internaţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.
Începând din anul 1977, Conferinţele internaţionale ale Crucii Roşii au adoptat programe şi planuri de
acţiune ale Crucii Roşii, vizând printre alte domenii şi pe cel al difuzării dreptului internaţional umanitar, pentru
perioade de câte patru ani. Astfel, Conferinţa de la Geneva din 1986, a adoptat cel de-al treilea program de acţiune
pentru perioada 1987-1990, care prevedea printre altele şi difuzarea dreptului internaţional umanitar.
Obiectivele propuse privind difuzarea vizau următoarele medii: forţele armate, responsabilii
guvernamentali, mediile academice, cercurile medicale, mass-media, tânăra generaţie, publicul larg.
C.I.C.R. este responsabil cu difuzarea dreptului umanitar în forţele armate, autorităţile guvernamentale,
universităţi, personal medical, mass-media, organizaţii internaţionale etc., el pregăteşte documentare şi materiale
de difuzare, organizează seminarii şi stagii de formare cu concursul instituţiilor specializate, precum şi cu Institutul
Internaţional de Drept Umanitar de la San Remo. Încurajează studiul dreptului umanitar în universităţi, în special
în facultăţile de drept, ştiinţe politice, academiile militare, facultăţile de medicină, instituţiile pedagogice etc1.
Liniile directoarele ale difuzării dreptului internaţional umanitar pentru anii 2000, au fost stabilite de cea
de- a XXVII-a Conferinţă Internaţională a Crucii Roşii, de la Geneva, care la 6 noiembrie 1999 a adoptat un
„Plan de acţiune pentru anii 2000-2003”.

4. Acţiunile Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în situaţii de conflict armat

În plan concret, Comitetului Internaţional al Crucii Roşii îi sunt recunoscute o serie de atribuţii în timp de
conflict armat – internaţionale şi interne – precum şi în cazuri de tensiuni şi tulburări interne.
Printre acestea se numără:

4.1. Atragerea atenţiei părţilor la conflict asupra obligaţiei de respectare a dreptului internaţional
umanitar
Imediat după izbucnirea ostilităţilor, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii adresează un apel părţilor
implicate, prin care le reaminteşte obligaţia de a respecta regulile convenţiilor umanitare, atât în desfăşurarea
operaţiunilor militare, cât şi în acordarea protecţiei populaţiei civile şi victimelor de război.

4.2. Substitut al Puterilor protectoare

Prin Convenţiile de la Geneva şi prin Protocolul adiţional I, Comitetului Internaţional al Crucii Roşii îi
este încredinţată şi funcţia de substitut al Puterilor protectoare. Puterile protectoare îi pot încredinţa, în orice timp,
funcţiile ce le revin lor în baza Convenţiilor Internaţionale, dar şi puterea deţinătoare, când constată că victimele
de război nu mai beneficiază, indiferent de motiv, de activitatea unei Puteri protectoare “va trebui să ceară unui
organism umanitar, cum ar fi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii să-şi asume sarcinile umanitare care revin
prin prezenta Convenţie Puterilor protectoare sau va trebui să accepte, sub rezerva dispoziţiilor prezentului articol,
ofertele de servicii provenind de la un asemenea organism”2.
Protocolul I din 1977 instituie o procedură mai tranşantă. “Dacă o Putere protectoare nu a fost desemnată
sau acceptată de la începutul unei situaţii vizate la articolul prim, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, fără
prejudiciul dreptului oricărui alt organism umanitar imparţial de a proceda la fel, va oferi bunele sale oficii Părţilor

1
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.445.
2
Articolul 10 din C.I, paragraful 3; idem C.II; C.III, articolul 11; C.IV, art. 11;

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 11
Ungureanu
la conflict în vederea desemnării fără întârziere a unei Puteri protectoare agreate de părţile în conflict…”1. Dacă
demersurile sale rămân fără rezultat, “Părţile la conflict vor trebui să accepte fără întârziere oferta pe care le-ar
putea-o face Comitetul Internaţional al Crucii Roşii sau orice altă organizaţie care prezintă toate garanţiile de
imparţialitate şi de eficacitate şi, având în vedere rezultatele acestor consultări, de a acţiona în calitate de
substitut”2. În baza mandatului încredinţat prin Convenţiile de la Geneva şi prin Protocoalele lor adiţionale,
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii dispune de drept de iniţiativă:3 “Comitetul Internaţional al Crucii Roşii
poate lua orice iniţiativă umanitară care intră în rolul său de instituţie şi intermediar specific neutru şi independent
şi să studieze
orice problemă care se impune a fi studiată de o astfel de instituţie”.

4.3. Protecţia şi asistenţa pentru victimele de război

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este principalul for abilitat de state, prin instrumente juridice
convenite, să acorde protecţie şi asistenţă victimelor conflictelor armate.

Mijloacele şi metodele prin care acţionează C.I.C.R.:

* Vizite la locuri de detenţie.
Comitetul Internaţional al Crucii Roşii este mandatat să viziteze lagărele de prizonieri de război şi
locurile de detenţie a civililor privaţi de libertate şi să discute cu ei fără însoţitor din partea puterii
deţinătoare. O situaţie particulară o prezintă persoanele reţinute în caz de tensiuni şi tulburări interne.
Nefiind considerate inamice, ele nu au un statut reglementat de dreptul internaţional umanitar. Însă şi ele
trebuie să se bucure, potrivit standardelor internaţionale, de un tratament uman. Ca atare, C.I.C.R. a fost
mandatat să monitorizeze modul în care este respectat acest standard, însă aceasta nu prin Convenţiile de la
Geneva, ci prin statutele Crucii Roşii4.
Vizitele întreprinse de reprezentanţii C.I.C.R., atât în lagărele de prizonieri, cât şi altor
categorii de deţinuţi, au un caracter strict umanitar, ele limitându-se exclusiv la tratamentul aplicat şi
nicidecum la motivele deţinerii lor.
Puterile deţinătoare au obligaţia:
- de a pune la dispoziţia delegaţilor C.I.C.R. liste cu toate persoanele ce trebuie vizitate;
- să asigure accesul la toate locurile de detenţie şi respectarea vizitelor;
- să asigure liberul acces la toţi prizonierii (deţinuţii) şi să le permită să le vorbească liber, fără
martori.
După efectuarea vizitelor, delegaţii C.I.C.R. întocmesc rapoarte confidenţiale care sunt
înmânate autorităţilor locurilor de detenţie. Rapoartele conţin observaţiile făcute în timpul vizitelor
şi, eventual, recomandări pentru respectarea condiţiilor de detenţie. În cazul vizitelor efectuate
prizonierilor de război, rapoartele sunt transmise şi autorităţilor ţărilor de origine.

** Căutarea persoanelor dispărute şi sprijinirea reunirii familiilor separate

În perioada războiului franco-prusian (1870-1871), la solicitările C.I.C.R., cei doi beligeranţi au
acceptat să-i furnizeze listele prizonierilor de război şi răniţilor. A luat astfel fiinţă “Agenţia Centrală de
Informaţii a C.I.C.R.” Temeiul legal al acţiunilor Agenţiei, întreprinse în interesul victimelor conflictelor
armate internaţionale, îl reprezintă prevederile Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi ale Protocolului I la
Convenţiile de la Geneva din 1977.
Rolul Agenţiei Centrale de Informaţii este de a obţine şi înregistra toate informaţiile privitoare la
prizonieri sau care ar putea să permită identificarea persoanelor dispărute, rănite sau decedate şi de a facilita

1
Articolul 5, punctul 3.
2
Articolul 5 punctul 4. Între 1972 şi 1993 C.I.C.R. a încheiat 48 de acorduri internaţionale cu state prin care: i se recunoaşte personalitate
juridică internaţională, i se conferă imunitate şi privilegii apropiate de cele diplomatice.
3
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p.448.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 12
Ungureanu
Vezi articolul VI, punctul 5 din Statutul Crucii Roşii Internaţionale şi articolul 4 litera d) din Statutul C.I.C.R.
4

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 13
Ungureanu
corespondenţa între membrii familiilor separate ca urmare a conflictelor armate sau tulburărilor şi
tensiunilor interne şi de a elibera documente (certificate de deces, de captivitate sau de călătorie)1.

*** Asistenţa umanitară

Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele lor adiţionale conţin mai mult de 20 de dispoziţii
consacrate asistenţei medicale şi materiale la care au dreptul victimele conflictelor armate. Comitetul
Internaţional al Crucii Roşii este, datorită principiilor de neutralitate şi de voluntariat pe care este fondat,
organizaţia abilitată cu acordarea asistenţei umanitare2.
Convenţiile de la Geneva consacră următoarele criterii de acordare a asistenţei umanitare:
 se acordă exclusiv victimelor de război;
 are un caracter nediscriminatoriu (se acordă tuturor celor care au nevoie de ajutor);
 este destinată să acopere cele mai stringente nevoi ale celor afectaţi;
 Comitetul Internaţional al Crucii Roşii are datoria să supravegheze activitatea de ajutorare,
începând cu evaluarea necesităţilor, până la stocare, transport şi distribuire.


ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 14
Ungureanu

Tema 5
PROTECŢIA UMANITARĂ ÎN TIMPUL CONFLICTELOR ARMATE. ROLUL
FORŢELOR DE ORDINE ŞI SIGURANŢĂ PUBLICĂ ÎN PROTECŢIA
DIFERITELOR CATEGORII DE PERSOANE

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 2
Ungureanu
1. Protecţia răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor

1.1. Conţinutul protecţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor

Răniţii si bolnavii au reprezentat în dreptul internaţional umanitar prima categorie de persoane
protejate prin Convenţia din 1864 care a fost înlocuită succesiv prin Convenţiile din 1906, 1929 şi 1949,
(Convenţia I-a) care se refereau numai la ameliorarea soartei militarilor răniţi în războiul terestru 1. Aşa se
face că atât definirea răniţilor şi bolnavilor cât şi amploarea protecţiei ce le este acordată a evoluat
pe parcursul a mai bine de un secol adăugând noi categorii de persoane, noi situaţii în care se aplică
protecţia cât şi noi forme de asistenţă a acestora. Sediul actual al acestei materii este reprezentat de
Convenţiile I-a şi a II-a din 1949 cu dezvoltările realizate de Protocolul adiţional din 1977. Cea mai recentă
definiţie a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor este dată de art. 8 al Protocolului adiţional I din 1977.
Potrivit acestuia, prin termenii de „răniţi” şi „bolnavi” se înţeleg persoanele, militari sau civili, care, ca
urmare a unui traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi sau tulburări fizice sau mentale, au nevoie de
îngrijiri medicale şi se abţin de al orice act de ostilitate; aceşti termeni vizează deopotrivă lăuzele, nou-
născuţii şi alte persoane care ar avea nevoie de îngrijiri medicale imediate, cum ar fi infirmii şi femeile
însărcinate şi care se abţin de la orice act de ostilitate. Prin termenul de „naufragiaţi” se înţeleg persoanele,
militari sau civili, care se află într-o situaţie periculoasă pe mare sau în alte ape ca urmare a nenorocirii care-
i loveşte sau care loveşte nava sau aeronava ce-i transportă şi care se abţin de la orice act de ostilitate; aceste
persoane, cu condiţia abţinerii în continuare de la acte ostile vor continua să fie considerate ca naufragiaţi şi
în timpul salvării lor până când vor dobândi un alt statut în virtutea Convenţiilor de la Geneva din 1949 ori a
Protocolului I. Termenul de naufragiu este aplicabil oricărui naufragiu, indiferent de împrejurările în care s-a
produs, inclusiv amerizarea forţată sau căderea în mare. Analiza definiţiilor date de Protocol ne permite să
concluzionăm că acesta extinde regimul de protecţie prevăzut în primele două convenţii de la Geneva din
1949 (care se refereau numai la combatanţi) şi la răniţii, bolnavii şi naufragiaţii civili. O altă concluzie se
referă la condiţiile ce trebuiesc îndeplinite pentru acordarea protecţiei şi anume ca persoanele respective să
se găsească într-o situaţie ce necesită îngrijiri imediate şi, în al doilea rând, să se abţină de la orice act de
ostilitate. În acest sens, art. 41 par.2 lit.c, arată că o persoană este recunoscută ca fiind scoasă din luptă dacă
şi-a pierdut cunoştinţa sau este în alt fel în stare de incapacitate, ca urmare a rănilor sau a bolii, cu condiţia
ca, în toate cazurile ea să se abţină de la orice act de ostilitate şi să nu încerce să evadeze; astfel de persoane
nu trebuie să facă obiectul unui atac.
În vederea acordării protecţiei acestei categorii de persoane prezumate de a nu (mai) participa la
ostilităţi, o primă activitate ce trebuie desfăşurată este căutarea răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor,
motiv pentru care primele două convenţii de la Geneva din 1949 dispun ca oricând şi, mai ales, după lupte,
beligeranţii vor lua fără întârziere toate măsurile posibile pentru a-i căuta şi a-i proteja contra jafului şi
relelor tratamente şi a le asigura îngrijirile necesare (art.15 din Convenţia I-a şi art. 18 din Convenţia a II-a).
De asemenea, de câte ori împrejurările o vor permite, se poate conveni asupra unui armistiţiu local sau
temporar care să îngăduie ridicarea, schimbul şi transportul răniţilor şi bolnavilor căzuţi pe câmpul de luptă;
astfel de aranjamente locale pot fi încheiate de comandanţii militari şi pentru evacuarea sau schimbul
răniţilor şi bolnavilor dintr-o zonă asediată sau încercuită ca şi pentru trecerea personalului sanitar şi religios
precum şi a materialului sanitar destinat acestor zone.
În ceea ce priveşte protecţia, tratamentul şi îngrijirea care urmează găsirii răniţilor. bolnavilor şi
naufragiaţilor, datorită situaţiei dificile în care se află, aceştia vor fi respectaţi şi protejaţi în toate
împrejurările ceea ce înseamnă că nu există practic motive de a se proceda altfel, nici chiar dacă partea
opusă n-ar respecta regulile respective, indiferent de situaţia tactică sau strategică, de natura teatrului de
război, de aprovizionarea şi asigurarea logistică etc. Convenţiile menţionează că beligerantul care are în
1
Prima extindere a protecţiei răniţilor şi bolnavilor la războiul maritim s-a făcut prin articolele adiţionale din 1868 (ratificate de 15 state) care
conţineau 10 articole; la Conferinţa de pace din 1899 se adoptă Convenţia a III-a pentru adaptarea la războiul maritim a principiilor Convenţiei
de la Geneva din 1864 care este reluată la cea de-a doua conferinţă de pace de la Haga din 1907 în Convenţia a X-a; în prezent, de îmbunătăţirea
soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor pe mare se ocupă Convenţia a II-a din 1949 de la Geneva reafirmată şi dezvoltată în 1977.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 3
Ungureanu
puterea sa răniţi trebuie să-i trateze şi să-i îngrijească cu omenie fără nici o deosebire cu caracter
discriminatoriu bazată pe sex, rasă, naţionalitate, religie, idei politice şi orice alt criteriu analog. Prioritatea
în ordinea îngrijirilor este îngăduită numai pentru motive de urgenţă medicală iar femeile trebuie tratate cu
toată consideraţia datorită sexului lor. Sunt complet interzise orice atingeri la viaţa şi persoana răniţilor fiind
în special prohibite uciderea, exterminarea, tortura, experienţele biologice, lăsarea cu premeditare fără ajutor
medical sau fără îngrijiri şi expunerea la riscuri de contaminare sau infecţie. În cazul în care un beligerant ar
fi obligat să abandoneze adversarului răniţi sau bolnavi, va trebui, în măsura în care cerinţele militare o
permit, să lase cu aceştia o parte din propriul personal şi material sanitar pentru a contribui la îngrijirea lor
(art.l2 din Convenţia I-a şi a II-a din 1949 şi art.10 din Protocolul I. Se menţionează, de asemenea, că răniţii
şi bolnavii nu pot în nici un caz renunţa nici parţial şi nici în totalitate la drepturile convenţionale respective
dar părţile la conflict le pot acorda şi alte drepturi suplimentare prin acorduri speciale. Îngrijirea şi
tratamentul răniţilor se poate realiza de către beligeranţi cu concursul şi sub controlul Puterilor protectoare,
inclusiv CICR ori alt organism imparţial şi eficace. Dispoziţii speciale care să asigure implementarea
protecţiei oferite răniţilor. bolnavilor şi naufragiaţilor se referă la statutul serviciilor medicale, personalului,
mijloacelor de transport şi materialelor acestora ca şi navelor-spital şi aeronavelor sanitare. Art.11 din
Protocolul I dezvoltă protecţia acordată răniţilor aflaţi în mâinile adversarului prin precizarea că sănătatea şi
integritatea lor nu pot fi compromise prin nici un act ori omisiune nejustificată, fiind interzise orice acte
medicale neconforme cu normele medicale recunoscute şi care s-ar putea aplica oricărui om liber; mutilările
fizice, experimentele medicale sau prelevările de ţesuturi ori organe se vor practica doar în interesul
persoanei respective cu excepţia donării. voluntare de sânge şi piele destinată grefelor. Se mai precizează că
actele contrare acestor dispoziţii constituie infracţiuni grave şi că sunt interzise represaliile contra răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor.
Protecţia oferită de dreptul umanitar celor aflaţi în afara luptelor din cauza rănilor, bolilor sau
naufragiului include şi posibilitatea ce este acordată familiilor acestora şi societăţilor de asistenţă de a primi
ştiri despre soarta lor, scop în care convenţiile reglementează instituţia juridică a înregistrării şi
transmiterii informaţiilor. Astfel, beligeranţii sunt obligaţi să înregistreze în cel mai scurt timp posibil
toate elementele care contribuie la identificarea răniţilor, bolnavilor şi morţilor adversarului căzuţi sub
puterea lor(art.16 din Convenţia I-a şi art.l9 din Convenţia II-a). Aceste elemente de identificare se referă la
nume şi prenume, cetăţenia, numărul matricol, data naşterii, data şi locul capturării, informaţii privind rănile,
boala sau cauza decesului ca şi orice altă informaţie de pe biletul sau placa de identitate pe care le poartă
persoana respectivă. Datorită faptului că între statele beligeranţilor nu mai există relaţii diplomatice, aceste
informaţii vor ajunge la puterea de care depinde persoana respectivă prin comunicarea lor de către Biroul
Naţional de Informaţii1 fie Puterii Protectoare fie Agenţiei Centrale de Informaţii a CICR2. Pe aceeaşi cale
intermediară pot fi adunate, transmise şi comunicate: acte şi liste de deces certificate în mod valabil,
jumătate din placa dublă de identitate, testamente şi alte documente familiare importante, sume de bani şi
orice obiecte având o valoare materială sau afectivă găsite asupra morţilor. Obiectele respective vor fi
trimise în pachete sigilate însoţite de o declaraţie cuprinzând toate detaliile pentru identificarea posesorului
decedat şi de un inventar complet al pachetului.
Acordarea asistenţei umanitare răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor în caz de conflict armat depinde
1
Conform art.112 din Convenţia a fi-a şi 136 din cea de-a IV -a, încă de la declanşarea conflictului armat precum şi în toate cazurile de
ocupaţie, părţile la conflict trebuie să organizeze un Birou Naţional de informaţii şi să se asigure că acesta îşi îndeplineşte misiunile următoare:
notificarea informaţiilor referitoare la prizonieri şi civili protejaţi; transmiterea documentelor oficiale şi informaţiilor referitoare la prizonieri şi
civili protejaţi; transmiterea documentelor oficiale şi a informaţiilor referitoare la urmăririle judiciare intentate persoanelor protejate;
transmiterea cărţilor de captură şi de internare; furnizarea de informaţii la toate cererile referitoare la persoanele protejate; schimbul de
corespondenţă între Puterea deţinătoare şi Puterea de origine. Pentru amănunte vezi Marco Sassoli, „Le bureau national de renseignements en
favem des victimes des conflits armés”, RICR no 763/1987. p. 6-24.
2
Originea Agenţiei Centrale de Informaţii a CICR se găseşte în războiul franco-prusac din 1870-1871 când CICR a obţinut de la beligeranţi
listele de prizonieri şi răniţi deţinuţi şi a putut astfel informa guvernele şi familiile acestora. Îndatoririle sale principale constau în a obţine, a
înregistra şi transmite rudelor toate informaţiile care să le permită să identifice victimele, în a asigura corespondenţa între familiile separate de
război, în a căuta persoanele dispărute sau ale căror rude nu au veşti de la ele şi în a trimite rudelor persoanelor protejate diverse documente şi
atestări (carte de captură, certificat de deces etc.). După „Portret al unei mişcări internaţionale”, CICR, Geneva, 1982, p.20.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 4
Ungureanu
de autorităţile militare dar pot avea un rol important populaţia, societăţile de ajutorare, navele neutre. Fiind o
misiune complexă, pentru care forţele armate nu sunt întotdeauna bine pregătite, autorităţile militare pot face
apel la caritatea populaţiei din zonă pentru ridicarea şi îngrijirea benevolă a victimelor luptelor. În acest
scop, locuitorii şi societăţile de ajutorare aşa cum sunt Societăţile Naţionale de Cruce (Semilună) Roşie pot
fi autorizate de comandanţii militari ca sub controlul lor, să ridice şi să îngrijească în mod spontan răniţii şi
bolnavii de orice naţionalitate, chiar şi în regiunile cotropite sau ocupate. Populaţia civilă şi societăţile de
ajutorare participante la protecţia răniţilor au dreptul să nu fie tulburate sau condamnate pentru îngrijirile
acordate dar şi obligaţia de a-i respecta pe răniţi şi, mai ales, de a nu exercita împotriva lor nici un act de
violenţă (art.12 din Convenţia I-a şi art.17 din cea de-a II-a). În zonele maritime, astfel de drepturi şi
obligaţii au vasele de comerţ, iahturile şi ambarcaţiunile neutre (în sensul de civile) care se bucură de o
protecţie specială pentru executarea a astfel de misiuni de asistenţă în favoarea naufragiaţilor în special,
neputând fi capturate din acest motiv (art.21 din Convenţia a II-a).
Protecţia acordată răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor se bazează pe aplicarea principiilor generale
ale dreptului internaţional şi anume pe ideea că aceştia nemaiparticipând la ostilităţi nu mai pot fi socotiţi ca
duşmani. Principiul inter arma caritas n-a fost însă întotdeauna înţeles aşa de simplu şi firesc ca în zilele
noastre. În antichitate şi în evul mediu războiul legitima toate cruzimile şi, în consecinţă, "arta" de a ucide
era prioritară faţă de acţiunea de protejare şi vindecare a răniţilor. Abia la sfârşitul evului mediu au început
să apară în mod izolat şi cu un caracter strict limitat convenţii de armistiţiu sau carteluri pentru schimburi de
prizonieri de război prin care, între altele, se prevedeau şi unele dispoziţii referitoare la bolnavi şi răniţi.
Până la acest moment, soarta răniţilor era în mod inevitabil deosebit de crudă ceea ce nu înseamnă că şi după
ajungerea la sentimentul şi înţelegerea solidarităţii internaţionale ei au avut întotdeauna un tratament mult
mai favorabil1. Răniţii, bolnavii şi naufragiaţii sunt totuşi victime ale războiului pentru care dreptul
internaţional umanitar instituie un tratament preferenţial de protecţie a cărui respectare de către statele
beligerante şi de către combatanţi le-ar putea îmbunătăţi soarta în mod substanţial. Aplicarea celor 127 de
articole ale primelor două convenţii din 1949 şi a anexelor lor (în special anexa privind proiectul de acord
privitor la zonele şi localităţile sanitare) precum şi a celor 27 de articole din Titlul al II-lea (răniţi, bolnavi şi
naufragiaţi) din Protocolul I din 1977 ar putea asigura înfăptuirea acestui deziderat.

1.2. Persoane dispărute şi decedate

Ocupându-se în special de protecţia persoanelor în viaţă şi având tot timpul în vedere pericolele la
care oamenii sunt expuşi în caz de conflict armat, dreptul internaţional umanitar nu neglijează nici
problemele ridicate de dispăruţii şi decedaţii din cauza războiului. Din Alsacia în Extremul Orient există
aproximativ 95.600 de morminte ale ostaşilor români decedaţi pe câmpurile de bătălie ale celor două
războaie mondiale iar pe teritoriul României sunt înhumaţi 100.000 de militari ai unor puteri aliate sau
ostile; la aceste cifre se adaugă un număr impresionant de dispăruţi şi decedaţi necunoscuţi din rândul
populaţiei civile deportate şi cărora, din cauza vicisitudinilor războiului, nu li se mai cunoaşte nici soarta nici
măcar locul de înhumare. Pe bază de reciprocitate, celor căzuţi pe câmpul de luptă trebuie să li se acorde
respectul cuvenit şi să fie comemoraţi ca pierzându-şi viaţa pentru patria lor. Fiecare din cele patru convenţii
de la Geneva din 1949 conţin dispoziţii privind modalităţile de înhumare sau incinerare, aruncarea peste
bord în caz de deces pe mare, înmormântarea cu onoruri şi respectarea mormintelor prizonierilor de război şi
deţinuţilor civili, testamentul şi certificatelor lor de deces ca si comunicaţiile ce trebuie făcute Biroului
Naţional de Informaţii în legătură cu persoanele dispărute sau decedate2 şi în cadrul căruia trebuie să existe
1
Astfel în primul război mondial, din cei 75 de milioane de oameni mobilizaţi sub arme şi-au pierdut viaţa 10 milioane iar alţi 20,3 milioane au
fost răniţi, cei mai mulţi dintre aceştia din urmă rămânând mutilaţi pe viaţă sau pierind, în scurt timp. în spitale; în rândul populaţiei civile
pierderile s-au ridicat la 13 milioane de morţi din cauza acţiunilor militare şi ocupaţiei. represaliilor şi bolilor generate de război.
2
În Războiul de Independenţă din 1877 se consemnează în armata română primele dispoziţii ale Statului Major privind înmânarea către
combatanţi a cărţilor de identitate „în scopul de a fi identificaţi în caz de cădere în luptă”; această operaţiune era considerată a fi o datorie către
familiile celor căzuţi iar din experienţa ultimelor războaie s-a impus ca cel mai bun mijloc de identificare cartea de identitate confecţionată pe
„hârtie pergament având astfel destulă soliditate şi putându-se îndoi spre a fi îmbrăcate în câte o punguliţă de pânză şi astfel atârnă pe piept sub
cămaşă”. Cărţile au fost încredinţate medicilor-şefi de corpuri iar corpurile trebuiau să confecţioneze punguliţe şi să completeze cărţile de

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 5
Ungureanu
chiar un Serviciu al Mormintelor. Protocolul adiţional I din 1977 a accentuat în art.32-34 mai ales dreptul
familiei de a cunoaşte soarta rudelor lor, impunând părţilor la conflict obligaţia de a căuta persoanele
dispărute şi comunicarea rezultatelor acestor cercetări către Agenţia Centrală de Informaţii de pe lângă
CICR, în cadrul căreia există un Serviciu Internaţional de Căutare1. Protocolul detaliază şi regulile privind
întreţinerea mormintelor, facilităţile acordate familiei care doreşte să le viziteze, posibilitatea înhumării şi
repatrierii rămăşiţelor pământeşti ale persoanelor decedate în străinătate. Beligeranţii se vor strădui să se
înţeleagă asupra avantajelor care să permită echipelor de căutare să identifice şi să ridice morţii în zonele de
luptă, inclusiv permiterea însoţirii acestor echipe de personal al adversarului în zonele controlate de acestea;
personalul acestor echipe va fi respectat şi protejat atunci când se dedică în exclusivitate unor astfel de
misiuni.

2. Prizonierii de război

2.1. Definiţie şi statut

Drepturile omului în caz de conflict armat au în vedere şi soarta prizonierilor de război. Multă vreme
la discreţia totală a învingătorilor2 care-i puteau ucide, face sclavi sau răscumpăra, prinşii de război au
început să fie mai bine protejaţi prin instrumentele convenţionale adoptate în ultimul secol.
Regulamentul anexă la Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907 privitoare la legile şi obiceiurile războiului
terestru (cu un capitol II art.4-20, Despre prizonierii de război) şi prima Convenţie de sine stătătoare relativă
la tratamentul prizonieri lor de război din 27 iulie 1929, care în cele 142 de articole repartizate în şase părţi
(dispoziţii generale; protecţia generală a prizonierilor; captivitatea; terminarea captivităţii; biroul de
informaţii şi societăţile de ajutorare a prizonierilor; executarea convenţiei) la care erau ataşate două anexe
(Model de înţelegere privind repatrierea directă şi spitalizarea în ţări neutre a prizonierilor pe motive de
sănătate şi Regulamentul privind comisiile medicale mixte), dezvoltă sistemul protector prevăzut în
Regulamentul de la Haga din 1907. În pofida acestor reglementări precise, soarta prizonierilor de război a
rămas (şi rămâne încă) sub semnul pericolului. Sunt sugestive câteva cifre statistice ale celui de-al doilea
război mondial: 2.300.000 de prizonieri sovietici capturaţi de Germania au murit de tifos iar din 3.370.000
de prizonieri germani căzuţi în mâinile sovieticilor, 1.131.000 au murit sau au fost daţi dispăruţi 3; o soartă
similară au avut şi prizonierii aparţinând altor naţiuni inclusiv România, care, în cele două războaie
mondiale a înregistrat 1.182.000 de prizonieri şi deportaţi 4. Sediul actual al materiei statutului prizonierilor
de război se găseşte în Convenţia a III-a de la Geneva din 1949 privitoare la tratamentul prizonierilor de
război (143 de articole şi 5 anexe: Acordul tip referitor la repatrierea directă şi spitalizarea într-o ţară neutră
a prizonierilor de război bolnavi şi răniţi; Regulament privind comisiile medicale mixte; Regulamentul
privind ajutoarele colective; Bilet de identitate, Carte poştală de captură, Carte poştală şi scrisoare pentru
corespondenţă, Anunţ de deces, Certificat de repatriere; Regulament tip relativ la plăţile trimise de către
prizonierii de război în propria lor ţară) ale cărei dispoziţii au fost completate de Protocolul adiţional 1 din

identitate cu datele de identificare şi religia militarului respectiv, După „Războiul pentru independenţă naţională, 1877-1878, documente
militare”, Editura Militară. Bucureşti, 1971. p. 237-238.
1
Evoluţia acestui serviciu este strâns legată de istoria dictaturii naziste în Germania ca şi de sechelele celui de-al doilea război mondial,
evenimente care au pus milioane de oameni în situaţia de deţinuţi politici de internaţi în lagăre pe motive rasiale, de deportaţi şi exilaţi, de mână
de lucru forţată, de emigranţi sau prizonieri de război. În forma sa actuală SIC a fost plasat iniţial sub autoritatea unor organisme ale forţelor
aliate victorioase în război cu sediul pe teritoriul Germaniei; în 1955, printr-un acord special convenit între aliaţi şi RFG s-a decis ca SIC să fie
plasat sub conducerea şi administrarea CICR. Supravegherea activităţii SIC revine unei comisii internaţionale (Belgia, Franţa, Germania, Grecia,
Israel, Italia, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, SUA) şi presupune culegerea de date, clasificarea. conservarea şi exploatarea informaţiilor în
cadrul a patru Secţii (Documente din timpul războiului; de după război; lagăre de concentrare; copii şi căutare). De la înfiinţare, SIC a furnizat
mai mult de 7,2 milioane de informaţii şi a constituit 2 milioane de dosare; după RRDU nr. 7-8/1995. p.50.
2
Hugo Grotius, op.cit., p. 685-707 şi 749-757.
3
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op.cit., p. 319.
4
Sugestivă în acest sens, lucrarea lui Jean Nouzille. „Le calvaire des prisonniers de guerre roumanins en Alsace-Lorraine, Editions Militaires,
Bucharest, 1991; iar C. Kiriţescu în opera sa a vorbit despre „martiriul prizonieri lor români”.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 6
Ungureanu
1977.
Definiţia prizonierului de război, conform art.44 al. 1 din Protocolul I este aceea de orice combatant
care cade în mâinile Puterii adverse; în consecinţă, condiţiile cerute pentru ca o persoană să beneficieze de
statutul de prizonier se rezumă la calitatea de combatant şi la scoaterea ei din luptă prin căderea în mâinile
inamicului sau prin exprimarea în mod clar a intenţiei de a se preda (vezi şi art.41 par.2 lit.a şi b); astfel de
persoane nu trebuie să facă obiectul unui atac. Statutul de combatant este recunoscut și forțelor de
poliție(jandarmerie, poliție de frontieră etc.) care se pot găsi în timp de conflict armat fie ca participanți
activi la ostilități(paza și apărarea unor localități, de exemplu), sau pot îndeplini atribuțiile prevăzute în
legile organice în vigoare (cum ar fi paza lagărelor de prizonieri de război sau escortarea acestora). Atât de
departe merge protecţia acordată celor scoşi din luptă încât art.41 par.3 dispune ca atunci când persoane care
au dreptul la protecţie ca prizonieri de război se află sub puterea unei părţi adverse în condiţii neobişnuite de
luptă care împiedică să fie evacuate aşa cum prevăd textele convenţionale, ele trebuie să fie eliberate luându-
se toate precauţiile utile pentru a se asigura securitatea lor; aceasta înseamnă că dacă o echipă infiltrată în
spatele liniilor adverse a capturat un prizonier pe care nu-l poate evacua în lagăr din motive lesne de înţeles,
ea trebuie să-l elibereze în astfel de condiţii încât să nu-i pericliteze misiunea dar nu-i poate pune viaţa în
pericol (lăsându-l fără apă în deşert, spre exemplu). Protocolul din 1977 defineşte şi regulile referitoare la
comportamentul combatanţilor pentru a accede la statutul lor de prizonier. Deşi calitatea de combatant este
esenţială pentru acordarea statutului de prizonier, sunt totuşi excluşi de la beneficiul acestuia:
a) combatanţii care simulează statutul de civil sau necombatant;
b) combatanţii înarmaţi care, nediferenţiindu-se de populaţia civilă, nu poartă armele la vedere pe
timpul pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare;
c) spionii, sabotorii, mercenarii şi cei care au comis crime de război după ce un tribunal competent a
pronunţat o sentinţă în acest sens împotriva lor. Cu excepţia acestor trei cazuri, Protocolul precizează că
încălcările regulilor de drept internaţional aplicabil în conflictele armate nu privează pe combatant de
dreptul său de a fi considerat prizonier de război; mai mult, art.45 al.1 instituie o prezumţie relativă (juris
tantum) în favoarea calităţii de prizonier pentru participanţii la ostilităţi care au căzut în mâinile părţii
adverse până la determinarea statutului precis de către un tribunal competent. În timp, capturarea unui
prizonier poate fi făcută numai în perioada ostilităţilor active. Menţionăm şi faptul că este considerat inamic
scos din luptă şi nu trebuie atacat cel care exprimă în mod clar intenţia de a se preda, cel incapabil să se
apere din cauza bolilor, rănilor sau naufragiului (art.41 ca şi ocupanţii aeronavelor în pericol care sar cu
paraşuta dacă nu este evident că se dedau la acte de ostilitate (42). Combatanţilor le este, de asemenea,
interzisă utilizarea mijloacelor şi metodelor de luptă ilegale, a perfidiei, a emblemelor şi semnelor de
naţionalitate recunoscute ca şi de a nu ordona să existe supravieţuitori (art. 35-40).
Drepturile şi îndatoririle prizonierilor formează noul lor statut juridic cu începere din momentul
capturării, fiind detaliate în Convenţia a III-a de la Geneva din 1949. În realizarea acestor drepturi şi
îndatoriri convenţionale, beligeranţii vor putea încheia anumite acorduri speciale asupra oricărei chestiuni
care le-ar părea oportun să fie reglementată în mod special, fără a restrânge drepturile acordate ci numai cu
beneficierea de măsuri mai favorabile. În nici un caz prizonierii nu vor putea să renunţe total sau parţial la
drepturile conferite. În măsura în care legile captorului o permit, ei pot fi puşi, total sau parţial, în libertate
pe cuvânt sau pe angajament că nu vor părăsi o anumită zonă sau nu vor mai lupta contra captorului. Situaţia
specială a prizonierilor impune un control strict al asigurării de către captor a drepturilor lor. Această
îndatorire şi-o asumă de obicei Puterile protectoare care sunt abilitate de Convenţie să concure la aplicarea
ei prin sarcinile de ocrotire ce-i sunt încredinţate şi care pot fi şi un organism care prezintă toate garanţiile de
eficacitate şi de imparţialitate aşa cum este ClCR. Delegaţii Puterii protectoare nu-şi vor depăşi însă limitele
misiunii lor vor ţine cont de nevoile imperioase de securitate ale statului pe lângă care îşi exercită funcţiile
dar îşi pot oferi bunele oficii pentru reglementarea diferendelor dintre beligeranţi (art. 8-14). Ca să nu dăm
decât un exemplu, în cei zece ani de conflict între Iran şi Irak, delegaţii ClCR au depistat identitatea şi au

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 7
Ungureanu
vizitat 56.925 de soldaţi irakieni deţinuţi în Iran şi 39.558 de soldaţi iranieni deţinuţi în Irak1. aceşti oameni
au putut comunica cu familiile lor schimbând aproape 13 milioane de mesaje. Tot prin intermediul CICR, la
sfârşitul ostilităţilor au fost repatriaţi peste 80.000 de prizonieri iar alţi peste 15.000 aşteaptă şi azi să fie
eliberaţi după douăzeci ani de la terminarea ostilităţilor active.
Titlul al II-lea al Convenţiei a III-a din 1949, intitulat „Protecţia generală a prizonierilor de
război”, clarifică faptul că aceştia sunt sub autoritatea statului captor, răspunzător de tratamentul ce le este
aplicat, şi nu a indivizilor sau formaţiunilor care i-au capturat. Ca atare, ei nu pot fi transferaţi de Putere
deţinătoare decât unui stat parte la Convenţie şi care, la rândul său, se angajează să aplice convenţia. În
consecinţă, protecţia ce trebuie asigurată prizonierilor este o obligaţie a captorului, nerespectarea normelor
protectoare constituind infracţiuni grave ce trebuie sancţionate. Prizonierii de război trebuie să fie trataţi tot
timpul cu omenie fiind interzise acţiunile şi omisiunile Puterii deţinătoare care ar putea cauza moartea sau
periclita sănătatea captivului. Tragismul situaţiei prizonierilor în cel de-al doilea război mondial a impus
precizarea că ei nu vor putea fi supuşi în nici un caz mutilărilor fizice sau experienţelor medicale trebuind să
fie protejaţi tot timpul mai ales contra actelor de violenţă şi intimidare, contra insultelor şi curiozităţii
publice. După ce mult timp s-a considerat normală practicarea de represalii împotriva lor, Convenţia din
1949 interzice în mod expres astfel de acte (reluând o dispoziţie asemănătoare apărută pentru prima dată în
1929). Protecţia de care se bucură prizonierii implică respectul persoanei şi onoarei lor, ei păstrându-şi
deplina capacitate civilă al cărei exerciţiu nu poate fi limitat decât în măsura în care o cere captivitatea.
Tratamente privilegiate nu pot fi acordate decât din motive de grad, sex, stare a sănătăţii, vârstă ori
aptitudini profesionale. Realizarea financiară a acestui sistem de protecţie şi tratament prevede suportarea în
mod gratuit de către Puterea deţinătoare a întreţinerii prizonierilor şi acordării îngrijirilor medicale pe care le
necesită sănătatea lor.

2.2. Captivitatea
Captivitatea prizonierilor este tratată în Titlul al III-lea al Convenţiei care în art. 17-33 precizează
condiţiile materiale de internare. La capturare prizonierii nu pot fi obligaţi să declare alte informaţii
decât cele necesare identificării lor (numele şi prenumele, gradul, data naşterii, numărul matricol) şi pot
păstra obiectele de uz personal, inclusiv sume de bani, însemne de grad şi naţionalitate, decoraţii şi obiecte
cu valoare sentimentală după care vor fi imediat evacuaţi în lagăre situate destul de departe de zona luptelor
pentru a fi în afară de pericol; evacuarea trebuie făcută cu omenie şi în condiţii asemănătoare celor create
deplasării trupelor Puterii deţinătoare. În lagăre, prizonierii pot fi grupaţi funcţie de naţionalitate, limbă şi
obiceiuri asigurându-se condiţii de cazare, îmbrăcăminte şi hrană tot atât de favorabile ca acelea pe care le
au trupele proprii ale captorului. Beligeranţii îşi vor comunica reciproc amplasarea lagărelor de prizonieri în
vederea evitării atacării acestora, scop în care ele nu vor fi astfel dispuse încât semnele distinctive ale
lagărelor să nu poată fi văzute de la înălţime. Puterea deţinătoare trebuie să ia toate măsurile de igienă şi de
îngrijiri medicale necesare folosind personalul medical şi religios reţinut pentru asistarea prizonierilor de
război. Deşi membrii personalului medical şi religios ai forţelor armate nu sunt consideraţi prizonieri, ei vor
beneficia de avantajele şi protecţia Convenţiei a III-a atunci când sunt reţinuţi, fiind autorizaţi să viziteze
prizonierii fără a putea fi constrânşi la o activitate străină misiunii lor medicale sau religioase. Prizonierii pot
dispune şi de resurse băneşti (art.58-68) care provin din sumele pe care le-au deţinut la capturare, din solda
alocată de propriul stat ori din retribuirea muncii efectuate, existând şi posibilitatea creditării de către
Puterea deţinătoare. Transferarea prizonieri lor va ţine seama de interesele acestora şi se va face într-un mod
uman prin anunţarea din timp a transferului şi facilitarea transportului de bagaje personale în greutate de
până la 25 de kg.
În privinţa condiţiilor morale de internare, în lagăre vor fi rezervate localuri corespunzătoare
oficiilor religioase astfel încât prizonierii să-şi poată exercita religia cu condiţia respectării disciplinei. Vor fi
asiguraţi duhovnicii religiei respective care trebuie să dispună de facilităţi şi libertate de a coresponda (sub
1
„Acţiunea CICR în favoarea prizonierilor”, în RRDU nr. 19/1998, p. 16-18.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 8
Ungureanu
rezerva cenzurii) pentru actele religioase ale cultului lor (art, 34-35). Puterea deţinătoare va încuraja, de
asemenea, activităţile intelectuale, educative, recreative şi sportive ale prizonierilor prin punerea la
dispoziţie de localuri, spaţii şi echipamente ca şi prin asigurarea desfăşurării acestora. Cu condiţia menţinerii
într-o stare de sănătate fizică şi morală bună, prizonierii pot fi folosiţi la muncă funcţie de vârsta, sexul,
aptitudinile şi gradul lor (subofiţerii numai la munci de supraveghere iar ofiţerii nu pot fi constrânşi la
muncă). Condiţiile de muncă sunt expres reglementate în art. 49-57 ale Convenţiei. Tot în cadru! condiţiilor
morale de internare se încadrează şi posibilitatea pe care o au prizonierii de a avea relaţii cu exteriorul prin
trimiterea şi primirea de scrisori şi cărţi poştale (art,69-71). Un alt drept al prizonierilor este acela de a primi
prin poştă sau pe orice altă cale diferite ajutoare constând în pachete individuale sau colective conţinând
alimente, îmbrăcăminte, medicamente şi articole cu caracter religios, instructiv sau recreativ de care au
nevoie; pentru facilitarea primirii şi distribuirii coletelor cu ajutoare colective poate fi aplicat Regulamentul
privitor la ajutoarele colective anexat la convenţie (art.72-77). Trimiterile de ajutoare destinate prizonierilor
sunt scutite de orice taxe de import şi de vamă şi pot fi realizate prin mijloace adecvate cu concursul
Puterilor protectoare, ClCR sau oricărui alt organism aprobat de Părţile la conflict. Controlul coletelor
trebuie să nu compromită conţinutul acestora iar predarea nu poate fi întârziată pentru motive militare sau
politice.
Disciplina în lagărele de prizonieri apare ca fiind un fapt normal dacă ne gândim că aceştia nu şi-au
pierdut calitatea de membri ai forţelor armate. Acordarea protecţiei şi tratamentului prevăzut de Convenţie
implică, de aceea, reguli disciplinare stricte atât pentru prizonieri cât şi pentru gardieni. Fiecare lagăr este
pus sub autoritatea directă a unui ofiţer responsabil aparţinând forţelor armate regulate ale Puterii deţinătoare
care răspunde, sub controlul guvernului, de aplicarea convenţiei care va fi afişată şi comunicată în locuri
principale ale lagărului (art.39-45). Prizonierii sunt obligaţi la acordarea semnelor exterioare de respect
(salutul militar) faţă de toţi ofiţerii Puterii deţinătoare după regulile în vigoare in propria lor armată. Pentru
celelalte reguli de urmat in lagăr, „prizonierii sunt supuşi legilor şi regulamentelor statului unde se află” 1
care vor fi comunicate intr-o limbă pe care aceştia o înţeleg. Ofiţerii vor fi trataţi cu toată consideraţia iar
ceilalţi prizonieri cu toată atenţia datorată gradului şi vârstei lor. Puterea deţinătoare va putea impune
prizonierilor obligaţia de a nu se îndepărta dincolo de o anumită limită de lagărul unde sunt internaţi sau,
dacă lagărul este îngrădit, să nu treacă peste îngrădire (art.21, 42 şi 91). În multe ţări, regulamentele militare
prevăd, ca o expresie a fidelităţii faţă de propria ţară, obligaţia prizonierilor de a încerca să evadeze 2. În
Convenţia a III-a din 1949, evadarea sau tentativa de evadare este reglementată sub forma permisiunii pe
care o are statul captor de a folosi armele contra celor care încearcă să evadeze ceea ce constituie un mijloc
extrem care va fi totdeauna precedat de somaţiile cerute de împrejurări. Evadarea unui prizonier este
considerată ca reuşită dacă se alătură forţelor sale armate (sau aliate), dacă a părăsit teritoriul adversarului
sau dacă ajunge pe o navă a statului său3. Fiind supuşi legilor, regulamentelor şi ordinelor generale în
vigoare în forţele armate ale Puterii deţinătoare, prizonierilor care comit infracţiuni la aceste acte normative
li se pot aplica sancţiuni penale şi disciplinare. În domeniul penal, sunt competente în această materie doar
tribunalele militare care pot să ofere garanţii esenţiale de independenţă şi imparţialitate unanim recunoscute,
în special asigurarea drepturilor şi mijloacelor de apărare; sunt aplicabile principiile generale ale dreptului
penal ca legalitate a infracţiunilor şi a pedepselor, neretroactivitatea legii penale, regula „non bis in idem”,
posibilitatea atacării hotărârilor, publicitatea dezbaterilor. Pedeapsa cu moartea nu va putea fi executată
înainte de şase luni de la comunicarea ei Puterii protectoare iar celelalte pedepse penale vor fi ispăşite în
aceleaşi locuri şi condiţii ca şi cele ale membrilor forţelor armate ale Puterii deţinătoare. Sancţiunile
disciplinare aplicabile prizonierilor sunt; amenda; suprimarea avantajelor acordate peste prevederile
Convenţiei; corvezile (cu excepţia ofiţerilor); arestul. Ele nu trebuie să fie inumane sau brutale şi se vor
aplica numai în urma anchetei care urmează încălcării disciplinei. Încercările de evadare nereuşite nu pot fi

1
Idee existentă şi la George Meitani, „Curs de drept internaţional public”, Editura Al.T. Doicescu, Bucureşti, 1931, p.425.
2
După „Annexe documentaire présentée par l'IIDH”, San Remo, 1972, p.143.
3
Nicolae Purdă, op.cit., p. 325.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 9
Ungureanu
pedepsite decât disciplinar, chiar în caz de recidivă sau de recapturare după o evadare reuşită (art.82-108).
Prizonierii au dreptul convenţional de a prezenta autorităţilor militare sub puterea cărora se găsesc
reclamaţii privitoare la regimul captivităţii la care sunt supuşi. Pentru reprezentarea lor pe lângă autorităţile
militare, Puterile protectoare, CICR ori alt organism de ajutorare, prizonierii îşi vor alege un om de
încredere în mod liber şi prin vot secret la fiecare şase luni, care să contribuie la bunăstarea lor fizică, morală
şi intelectuală; în lagărele în care există şi ofiţeri este recunoscut ca reprezentant al prizonierilor ofiţerul cel
mai vechi cu gradul cel mai înalt. Oamenii de încredere vor fi de aceeaşi naţionalitate, limbă şi obiceiuri cu
prizonierii pe care ii reprezintă şi vor fi aprobaţi, înainte de intrarea in funcţie, de Puterea deţinătoare care îl
poate refuza motivat. Reprezentanţilor prizonierilor li se vor acorda toate înlesnirile necesare îndeplinirii
misiunilor lor şi vor putea trimite Puterilor protectoare rapoarte periodice asupra situaţiei din lagăre şi a
nevoilor prizonierilor Cart. 78-81).
Protecţia prizonierilor ar presupune şi reglementarea decesului acestora pe timpul captivităţii
(art.l20-121). Astfel, testamentele prizonierilor vor satisface condiţiile de validitate cerute de legislaţia
ţărilor de origine şi vor fi transmise Puterii protectoare (o copie certificată se trimite la Agenţia Centrală de
Informaţii) unde vor ajunge şi certificatele de deces şi listele prizonierilor morţi. După examenul medical al
decedatului (pentru constatarea morţii şi identităţii), Înmormântarea se face în ritul religiei prizonierilor, in
gropi individuale grupate pe naţionalităţi cu excepţia cazurilor de forţă majoră care impun un mormânt
colectiv. Informaţiile referitoare la înhumări şi morminte trebuie înregistrate la Serviciul Mormintelor al
Puterii deţinătoare spre a fi transmise statului de origine. În sfârşit, o ultimă normă protectoare se referă la
faptul că statul pe teritoriul căruia se află morminte ale prizonierilor are obligaţia de a le îngriji şi a înregistra
orice mutare ulterioară a osemintelor.
2.3. Eliberarea
Eliberarea şi trimiterea prizonierilor în patria lor reprezintă sfârşitul captivităţii şi poate avea loc atât
în timpul conflictului armat cât şi la încetarea ostilităţilor (art. 109-119). Repatrierea directă şi spitalizarea în
ţări neutre este posibilă în timpul ostilităţilor şi se referă la prizonierii grav bolnavi şi grav răniţi. Nimeni nu
poate fi însă repatriat contra voinţei sale. Sunt repatriaţi direct răniţii şi bolnavii incurabili, cei nesusceptibili
de însănătoşire într-un an şi chiar cei însănătoşiţi ale căror facilităţi intelectuale sau fizice par să. fi suferit o
scădere importantă şi permanentă. Pot fi spitalizaţi într-o ţară neutră răniţii şi bolnavii a căror sănătate este
ameninţată serios prin menţinerea în captivitate iar tratamentul într-un stat neutru ar facilita o vindecare mai
sigură şi mai rapidă; la rândul lor, aceştia pot fi repatriaţi dacă starea de sănătate li se agravează astfel încât
îndeplinesc condiţiile repatrierii directe. În scopul facilitării repatrierii şi spitalizării în ţări neutre a
prizonierilor răniţi şi bolnavi, Puterile interesate vor colabora, vor încheia acorduri şi vor desemna comisii
medicale mixte pentru examinarea răniţilor în vederea luării unei decizii. Beligeranţii pot cădea de acord şi
asupra repatrierii sau internării în ţara neutră inclusiv a prizonierilor valizi care au suportat o lungă
captivitate1. În toate cazurile, nici un repatriat nu va putea fi folosit la un serviciu militar activ. Eliberarea
sau repatrierea prizonierilor la sfârşitul captivităţii se face fără întârziere atât din iniţiativa Puterii
deţinătoare cât şi în condiţiile prevăzute în convenţia de armistiţiu. Cheltuielile de repatriere se repartizează
între cele două părţi interesate. Prizonierii vor fi autorizaţi să-şi ia bagaje până la 25 kg iar cei puşi sub
urmărire penală vor putea fi reţinuţi până la sfârşitul procedurii eventual, a executării pedepsei, numele lor
comunicându-se părţii de care aparţin. Fără a mai fi reglementată în Convenţia din 1949, există şi instituţia
eliberării pe cuvânt în legislaţia unor state, instituţie care-şi are originea în art.l0-12 din Regulamentul din
1907. Conform dispoziţiilor acestora, prizonierii pot fi puşi în libertate pe cuvânt dacă legile ţării lor le
îngăduie aşa ceva, caz în care ei sunt obligaţi, sub garanţia onoarei lor personale, să îndeplinească în mod
scrupulos obligaţiile pe care şi le-au asumat atât faţă de propriul lor guvern (care este dator să nu le ceară
1
Astfel, în 1917 şi 1918 s-au încheiat zece acorduri, în principal sub auspiciile guvernului elveţian. Este vorba de acordurile dintre Marea
Britanie şi Germania (2 iulie 1917 şi 14 iulie1918), între Marea Britanie şi Turcia (28 decembrie 1917), între Franţa şi Germania (26 aprilie
1918) sau între SUA şi Germania (11 noiembrie 1918). Efectele unor astfel de acorduri bilaterale nu puteau fi decât benefice, spre exemplu, cel
din 26 aprilie 1918 va permite repatrierea a 100.000 de prizonieri în vârstă sau care suferiseră o lungă captivitate; după Jean Pietet, op.cit., p. 44-
45.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 10
Ungureanu
nici să le primească vreun serviciu contrar cuvântului dat) cât şi faţă de acela care i-a luat prizonieri; un
prizonier nu poate fi însă silit să accepte libertatea pe cuvânt şi nici guvernul captor nu este obligat să i-o
acorde dacă prizonierul ar reclama punerea lui în libertate pe cuvânt. Dacă după eliberarea pe cuvânt fostul
prizonier era prins din nou cu armele împotriva guvernului faţă de care se angajase pe onoarea sa, ori
împotriva aliaţilor acestuia pierde dreptul la tratamentul prizonierilor de război şi poate fi dat judecăţii. O
astfel de reglementare există şi în Codul justiţiei militare român din 1937 care în art. 498 pedepsea cu
moartea orice prizonier de război care, călcându-şi cuvântul de a nu mai lupta cu România şi aliaţii săi de
război, ridică armele contra României sau aliaţilor ei cu care luptă în comun; de asemenea, era pedepsit cu
închisoarea între 5-12 ani orice militar român sau în serviciul armatei române care, făcut prizonier de
inamic, a obţinut eliberarea sa angajându-se să nu mai ia armele contra acestuia iar dacă culpabilul este
ofiţer i se va aplica şi destituirea, dispoziţiunile referitoare la militarii români fiind aplicabile numai în cazul
când inamicul are în Codul său militar dispoziţiuni identice1.
De la începutul captivităţii şi până la eliberare, protecţia prizonierilor se realizează prin intermediul
Birourilor Naţionale de Informaţii, a societăţilor de ajutorare şi CICR, a puterilor protectoare. Titlul al V-
lea al Convenţiei din 1949 prevede că încă de la declanşarea unui conflict armat ca şi în cazurile de ocupaţie,
beligeranţii şi neutrii care primesc pe teritoriul lor prizonieri înfiinţează un Birou Oficial de Informaţii
pentru prizonierii de război, dotat cu birouri, materiale şi personal pentru a putea lucra eficace, Informaţiile
culese de acest birou, certificate prin semnătură şi sigiliu, referitoare la transferări, eliberări, repatrieri,
evadări, spitalizări şi decese vor trebui comunicate, prin intermediul Puterilor protectoare, familiilor
interesate; acelaşi canal de transmitere este utilizat şi pentru obiectele personale de valoare, inclusiv sume de
bani. Intermedierea este facilitată prin constituirea Agenţiei Centrale de Informaţii a CICR care concentrează
toate informaţiile interesând prizonierii pe care le obţine pe cale oficială sau particulară; ambele organisme
beneficiează de scutiri de taxe poştale. Protecţia drepturilor prizonierilor presupune şi facilitarea de către
Puterea deţinătoare a activităţii organizaţiilor religioase, societăţilor de ajutorare sau altor organisme de
asistenţă a prizonierilor care trebuie să aibă înlesniri pentru vizitarea şi împărţirea ajutoarelor cu scopuri
religioase, educative sau recreative. Astfel de organisme pot fi constituite pe teritoriul Puterii deţinătoare, al
altor state ori au organizare internaţională. O situaţie specială o are în acest domeniu CICR a cărei activitate
este unanim cunoscută şi respectată2. Executarea Convenţiei presupune cu necesitate recunoaşterea dreptului
la vizită al Puterilor protectoare (CICR) în vederea controlării tratamentului la care sunt supuşi prizonierii de
război. În acest sens, delegaţii Puterilor protectoare vor fi autorizaţi să meargă la libera lor alegere în toate
locurile de internare, de detenţie şi de muncă ale prizonierilor şi să discute fără martori cu aceştia ori
reprezentanţii lor3. Durata si frecventa acestor vizite nu vor fi limitate şi nu vor putea fi interzise decât din
motive de necesitate militară imperioasă şi numai cu titlu excepţional şi temporar (art.126).
Legislaţia de război românească includea, între altele, Regulamentul asupra prizonierilor de război
din 1916 şi Instrucţiunile provizorii asupra prizonierilor şi internaţilor de război din 1926, elaborate în
conformitate cu reglementările internaţionale4; alte acte normative din perioada interbelică reglementau şi
situaţia militarilor români care ar fi căzut în prizonierat. Actualmente, regulamentele militare de luptă conţin
un capitol referitor la capturi şi prizonieri de război care fac trimitere la Convenţia a III-a din 1949 fără a
1
După „Codul Justiţiei Militare Carol al II-lea” din 1937; alte prevederi referitoare la prizonieri sunt în art.497 (justificarea prizonierilor români
în faţa unei comisii după eliberare asupra cauzelor căderrii în prizonierat), 526 (militarul care scapă, înlesneşte sau tăinuieşte evadarea unui
prizonier), 572 (găzduirea unui prizonier cu bună ştiinţă, nesilit şi fără ştirea autorităţii) ş.a ..
2
A. Durand, „Histoire du CICR”, Geneve, 1983, consemnează că în încercarea de a îmbunătăţi soarta prizonierilor oriunde s-ar afla şi de a
reduce incertitudinile şi angoasa familiilor acestora, CICR va crea în favoarea lor Agenţia Centrală a Prizonieri lor de Război (chiar în lipsa unor
fundamente juridice) şi va inaugura inspectarea lagărelor de internare prin intermediul delegaţilor neutri ceea ce se va dovedi a fi unul din
mijloacele esenţiale de care se dispune şi azi pentru a frâna arbitrariul Puterii deţinătoare.
3
Astfel, în primul război mondial. pentru prizonierii de război francezi din Germania, rolul de Putere protectoare a fost asumat de Spania iar
pentru cei germani din Franţa, de către SUA (până în 1917) şi apoi de Elveţia; prizonierii britanici în Germania au fost asistaţi de SUA (până în
1917) şi apoi de Olanda iar prizonierii italieni în Germania şi Austro-Ungaria de Elveţia; în Italia. protecţia prizonierilor germani a fost realizată
de Elveţia iar a celor austro-ungari de Spania.
4
„Regulamentul asupra prizonieri lor de război”, Ministerul de Război, Imprimeria Naţională Bucureşti 1916; „Instrucţiuni provizorii asupra
prizonierilor şi internaţilor de război”, Tipografia Marelui Stat Major, Bucureşti, 1927.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 11
Ungureanu
conţine toate dispoziţiile exprese ale acesteia. În ceea ce-i priveşte pe militarii români care ar putea cădea în
prizonierat nu există nici o prevedere deoarece se stipulează că „nici chiar sacrificiul suprem nu-i va
determina pe aceştia să cadă în mâinile adversarului”; este evident că aceasta este o concepţie voluntaristă de
origine sovietică şi în viitoarele regulamente ar trebui precizat că atunci când nu mai dispune de mijloace de
a combate inamicul, militarul ar putea ajunge în situaţia de prizonier, caz în care, între drepturile şi
îndatoririle sale, se vor afla atât prevederile Convenţiei din 1949 dar şi continuarea datoriei de fidelitate faţă
de statul român care presupune, între altele, păstrarea secretului militar, încercarea de a evada şi respectarea
în continuare a legilor şi regulamentelor militare.

3. Populaţia civilă şi persoanele civile

3.1. Evoluţia şi conţinutul protecţiei

Până la cel de-al doilea război mondial, dreptul internaţional umanitar nu asigura populaţiei civile o
protecţie eficientă în caz de conflict armat. Această situaţie era consecinţa concepţiei dreptului războiului,
conform căreia conflictul armat trebuia să se reducă la lupta între forţele armate; membrii forţelor armate ar
fi rost singurii expuşi la pericolele inerente războiului în timp ce persoanele civile rămâneau la adăpost de
orice primejdie. Doar aşa se poate explica de ca n-a fost conceput un instrument juridic special pentru
protecţia civililor ca şi insuficienţa regulilor de protejare a acestora existente în Regulamentul Convenţiei a
IV -a de la Haga din 1907 care interzice atacarea sau bombardarea localităţilor sau clădirilor neapărate şi
acordă un minim de protecţie civililor aflaţi sub autoritatea inamicului în teritoriile ocupate. În perioada
interbelică, CICR a susţinut o intensă activitate teoretică şi practică pentru asistarea civililor în timp de
conflict armat internaţional (China-Japonia şi Italia-Etiopia) sau neinternaţional (Spania); în 1934 s-a reuşit
chiar elaborarea unui proiect de convenţie care n-a mai putut fi adoptat din cauza izbucnirii războiului 1.
Faptele cutremurătoare petrecute în cursul celui de-al doilea război mondial, soldate cu zeci de milioane de
victime în rândul populaţiei civile (între care 24 milioane de morţi din totalul de 50 de milioane) şi cu
distrugeri incomensurabile de bunuri materiale, au adus la ordinea zilei problema stringentă şi actuală a
protecţiei populaţiei civile împotriva efectelor tot mai distrugătoare ale războiului. Creşterea forţei
distructive a mijloacelor de luptă a provocat urmări tot mai dezastruoase pentru civili astfel încât raportul
pierderilor militari/civili s-a modificat în secolul nostru astfel 2: în primul război mondial el a fost de 20/1
(500 de mii de civili morţi din totalul de 10 milioane); în cel de-al doilea război mondial raportul a ajuns la
1/1 (au fost ucişi tot atâţia civili cât şi militari); în războiul din Coreea el a crescut în defavoarea civililor la
1/5 iar în războiul din Vietnam la 1/20; se presupune că într-un eventual conflict nuclear acest raport ar
putea ajunge la 1/100. În conflictele contemporane, războaiele erei industriale s-au transformat în adevărate
holocausturi: Polonia a avut, procentual, cele mai mari pierderi în timpul celui de-al doilea război mondial,
din 27 de milioane de locuitori pierind 6 milioane adică 22% din populaţie; în Iugoslavia între 1941-1945 au
murit 1.700.000 de civili; ca să nu mai vorbim de genocidul evreilor. Cum am văzut deja, majoritatea
victimelor conflictelor armate postbelice au fost civilii.
Acestea au fost raţiunile care au determinat adoptarea în 1948 a Convenţiei pentru reprimarea crimei
de genocid (ratificată de 102 state) şi în 1949 a Convenţiei a IV -a relativă la protecţia persoanelor civile în
timp de război. Totuşi, această din urmă convenţie avea unele lacune rezultate din faptul că proteja
persoanele civile şi nu populaţia civilă în ansamblu şi punea accentul pe asigurarea protecţiei împotriva
abuzurilor puterii de ocupaţie. Cele 156 de articole (repartizate în patru titluri: dispoziţii generale; protecţia
generală a populaţiei contra anumitor urmări ale războiului; statutul şi tratamentul persoanelor protejate;
executarea convenţiei) şi 3 anexe ale sale (Proiect de acord privitor la zonele şi localităţile sanitare şi de
securitate; Proiect de regulament privitor la ajutoarele colective pentru internaţii civili; Bilet de internare,

1
A. Durand, op.cit., p.272.
2
Ion Dragoman, „Dreptul conflictelor armate, Protecţia drepturilor omului în timp de conflict armat”, Editura AISM, Bucureşti, 1998, p.48.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 12
Ungureanu
scrisoare şi carte de corespondenţă) rămân însă de o importanţă deosebită datorită faptului că acorda prin art.
38 o garanţie fundamentală de reglementare a statutului persoanelor protejate prin dispoziţiile privitoare la
tratamentul străinilor în timp de pace; aceasta înseamnă că primează calitatea de civil şi nu aceea de cetăţean
al unui stat inamic. Codificarea adiţională din 1977 s-a străduit să acopere lacunele Convenţiei din 1949
plecând de la natura pericolelor la care este expusă populaţia pe teritoriul naţional (efectele operaţiunilor
militare: atacuri, bombardamente etc.), pe teritoriul naţional ocupat de inamic (contra abuzurilor autorităţilor
de ocupaţie: deportări; internări; rele tratamente, luări de ostatici, refugiaţi ş.a.) şi pe teritoriul inamic la
începutul conflictului (rezidenţi, turişti, persoane în misiune, refugiaţi, apatrizi etc.). Mijloacele de protecţie
utilizate sunt diferite funcţie de situaţie, mergând de la impunerea de obligaţii combatanţilor şi autorităţilor
de ocupaţie, organizarea serviciilor de protecţie civilă sau stabilirea unor garanţii fundamentale de protecţie
în sarcina statelor.
În art. 50 din Protocolul 1, persoanele civile sunt definite ca fiind acelea care nu fac parte din forţele
armate iar populaţia civilă cuprinde toate persoanele civile. Se menţionează expres că în caz de dubiu,
persoana respectivă va fi considerată ca civilă şi că prezenţa în sânul populaţiei civile a unor persoane
izolate care nu corespund definiţiei nu privează această populaţie de calitatea sa. Prin această definiţie
negativă, Protocolul a încercat să conceptualizeze persoanele civile luate individual şi populaţia civilă în
ansamblu, în opoziţie cu conceptele de forţe armate şi combatant care sunt determinate precis. S-a avut în
vedere includerea în categoria de „civili” a tuturor persoanelor aflate pe teritoriul părţilor la conflict care nu
fac parte din forţele armate, nu pe criteriul naţionalităţii acestora ci pe caracterul lor inofensiv. Deci, s-a
accentuat faptul că civilii nu au „o participare directă la ostilităţi”. Să reţinem şi propunerea delegaţiei
române la lucrările Conferinţei de elaborare a Protocolului prin care populaţia civilă era definită ca fiind
constituită din „persoanele care nu fac parte din forţele armate şi nu participă direct şi imediat la operaţiunile
militare; persoanele a căror activitate poate contribui la efortul militar nu pierd, prin aceasta, calitatea lor de
persoane civile”; admiterea acestei propuneri ar fi însemnat o adaptare a dreptului umanitar la nevoile de
apărare ale ţărilor mici şi mijlocii care trebuie să atragă la efortul de război întreaga naţiune 1. Ca parte
integrantă a drepturilor omului, dreptul internaţional umanitar precizează în Protocolul adiţional 1 regulile
privind protecţia populaţiei civile, în special interdicţia de a fi supusă atacurilor sau ameninţărilor, mai ales
atacurilor fără discriminare şi represaliilor2. Dispoziţiile protocolului reprezintă un rezultat al eforturilor
depuse şi în cadrul ONU pentru protecţia drepturilor omului în timp de conflict armat. Astfel, încă din 1970,
în Rezoluţia 2675/XXV s-au enunţat următoarele principii de protecţie a populaţiei civile în timp de război:
drepturile fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele acceptate în dreptul internaţional şi enunţate în
instrumentele internaţionale rămân pe deplin aplicabile în caz de conflict armat; în conducerea operaţiunilor
militare în conflicte armate trebuie făcută întotdeauna o distincţie între populaţia civilă şi persoanele care iau
în mod activ parte la ostilităţi; în desfăşurarea operaţiunilor militare vor fi depuse toate eforturile posibile
pentru a proteja populaţiile civile de ravagiile războiului şi vor fi luate toate precauţiile posibile pentru a
evita rănirea, pierderile sau pagubele populaţiilor civile; populaţiile civile ca atare nu vor face obiectul
operaţiilor militare; locuinţele şi alte instituţii care nu sunt utilizate decât de către populaţiile civile nu vor
face obiectul operaţiilor militare; locurile sau regiunile afectate exclusiv pentru protecţia populaţiei civile
cum ar fi zonele sanitare sau refugiile similare nu vor face obiectul operaţiilor militare; populaţiile civile sau
indivizii care fac parte din aceste populaţii nu vor face obiectul represaliilor, al deplasărilor forţate, sau a
oricărei atingeri a integrităţii lor; acordarea de ajutoare internaţionale populaţiilor civile este conformă
principiilor umanitare ale Cartei Naţiunilor Unite, Declaraţiei Universale a drepturilor omului şi ale altor
instrumente internaţionale din domeniul drepturilor omului.
Reflectând unitatea conceptuală a celor patru convenţii elaborate în Conferinţa diplomatică de la
Geneva din 1949, Convenţia a IV-a privitoare la protecţia persoanelor civile conţine dispoziţii asemănătoare
cu cele din celelalte trei convenţii referitoare la definirea persoanelor protejate (art. 4-5), aplicarea în timp

1
Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, op cit. p.342.
2
Ion Diaconu, „Drepturile omului”, IRDO, Bucureşti, 1993, p.115.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 13
Ungureanu
(art.6), încheierea de acorduri speciale (art.7, 14,17,22) acţiunea Puterilor protectoare, a CICR şi societăţilor
de asistenţă (art. 9, 12, 30), nerenunţarea la drepturile convenţionale (art.7), tratamentul nediscriminator (art.
13), crearea de zone şi localităţi sanitare şi de securitate (art.14), protecţia răniţilor şi bolnavilor, precum şi a
serviciilor medicale (art.15-23), dreptul la corespondenţă (art.25-26), respectarea persoanei şi interzicerea
actelor ostile (at-t.27 -34), tratamentul străinilor pe teritoriul unei părţi la conflict (art. 35-46), teritoriile
ocupate (art.47-78), regulile privitoare la tratamentul internaţilor (art.79-135), activitatea Biroului naţional
de informaţii şi a Agenţiei centrale de informaţii (art.136-141). În schimb, Titlul al IV-lea din Protocolul
adiţional din 1977, se ocupă în secţiunea întâia de protecţia generală a populaţiei civile împotriva efectelor
ostilităţilor (regula fundamentală, persoanele civile, bunurile civile, măsurile de precauţie, localităţi şi zone
sub protecţie specială, protecţia civilă), în secţiune a doua de ajutoarele în favoarea populaţiei civile iar în
cea de-a treia şi ultima secţiune de tratamentul persoanelor aflate sub puterea unei părţi la conflict (protecţia
persoanelor şi bunurilor, măsuri în favoarea femeilor şi copiilor, ziariştii). Concluzia care se desprinde din
prezentarea structurală a instrumentelor internaţionale principale de protecţie a populaţiei civile în
conflictele armate este aceea că în dreptul umanitar s-a realizat un ansamblu complex şi totodată unitar de
punere la adăpost a persoanelor civile de efectele războiului, ansamblu în cadrul căruia există mai multe
specii de protejare şi asistenţă de care ne vom ocupa în continuare.

3.2. Copii, femei şi reîntregirea familiilor

Problematica drepturilor copilului s-a aflat destul de timpuriu în atenţia statelor, încă din perioada
interbelică adoptându-se prima Declaraţie a drepturilor copilului iar ONU, în 1959, în documentul cu acelaşi
subiect, recunoaşte că drepturile copilului sunt diferite calitativ de cele ale adulţilor, fapt ce impune ca în
orice circumstanţă copiii să primească printre primii protecţie şi ajutor raţiunea acestei protecţii constă, pe de
o parte, în vulnerabilitatea copilului care reclamă un spijin special şi, pe de altă parte, în caracterul deplin al
drepturilor copiilor1. Aceste două premise au constituit fundamentul elaborării Convenţiei ONU privind
drepturile copilului din 1989 (care în art.38 face trimitere la dreptul internaţional umanitar stipulând că
statele se angajează să respecte şi să asigure respectarea regulilor acestuia care le sunt aplicabile în caz de
conflict armat şi se referă la copil) dar şi a altor instrumente juridice şi acţiuni efective ale statelor şi
organizaţiilor internaţionale În acest domeniu. A vând în vedere specificitatea drepturilor copilului în
perioada de conflict armat, ONU a adoptat între 1970-1974 mai multe rezoluţii şi declaraţii în care s-a referit
şi la protecţia drepturilor femeii având în vedere legătura care există între mame şi copii. Semnificativă între
acestea este Declaraţia Adunării Generale din 14 decembrie 1974 asupra protecţiei femeilor şi copiilor în
perioade de urgenţă şi de conflict armat în care se arată că este necesar să se depună toate eforturile pentru a
cruţa femeile şi copii de ravagiile războiului deoarece ei constituie partea cea mai vulnerabilă a populaţiei
afirmând că femeile şi copii aparţinând populaţiei civile nu pot fi lipsiţi de adăpost, hrană, asistenţă medicală
şi drepturi inalienabile, Declaraţia dispune că toate formele de represiune şi tratament sângeros şi inuman
aplicate femeilor şi copiilor pe care le comit beligeranţii în cursul operaţiilor militare sau în teritoriile
ocupate vor fi considerate fapte penale 2. În 1996, Departamentul de Informaţii Publice al ONU şi UNICEF
au dat publicităţii raportul intitulat „Impactul conflictelor armate asupra copiilor” în care se arată că în
pofida instrumentelor juridice internaţionale protectoare copiii au fost supuşi unor enorme riscuri şi
suferinţe, numai în ultimul deceniu aproximativ două milioane de copii au fost ucişi, de trei ori mai mulţi au
fost afectaţi de serioase vătămări sau invalidităţi permanente şi nenumăraţi alţii au fost forţaţi să fie martori
sau chiar să ia parte la oribile acte de violenţă; raportul evidenţiază şi alte numeroase aspecte ale impactului
războiului asupra copiilor între care înrolarea minorilor în forţele armate ca soldaţi sau sprijinitori ai
efortului militar (spioni, mesageri, cărăuşi), regimul copiilor refugiaţi sau pierduţi de familiile lor, riscurile
la care sunt supuşi datorită efectelor minelor şi capcanelor, probleme faţă de care societatea umană în

1
Maria Drăghici Şutic, „Drepturile copilului, repere semnificative”, în RRDU nr.3/1994, p.l8-19.
2
Vezi textul în „Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite”, ARDU, vol.I, Bucureşti, 1991, p.192-193.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 14
Ungureanu
ansamblul său dar îndeosebi cei implicaţi în conflictele armate au mari răspunderi1.
Convenţia a IV-a din 1949 conţine dispoziţii speciale privind drepturile copilului în caz de conflict
armat ceea ce ne determină să apreciem că sediul acestei materii se află in dreptul internaţional umanitar.
Art.24 al Convenţiei obligă părţile la conflict să ia măsurile necesare pentru ca minorii sub 15 ani deveniţi
orfani să nu fie părăsiţi ci daţi spre îngrijire unor persoane cu aceeaşi tradiţie culturală sau ţărilor neutre. În
teritoriile ocupate, puterea ocupantă va înlesni buna funcţionare a stabilimentelor consacrate îngrijirii şi
educării copiilor (art. 50) iar în caz de internare se va ţine seama de regimul special prevăzut pentru minori
ceea ce presupune inclusiv acordarea de înlesniri pentru şcolarizarea copiilor şi adolescenţilor în şcoli
dispuse în interiorul sau în afara locului de internare (art. 76, 94). Tot pentru situaţii de ocupaţie, Protocolul
adiţional I conţine un întreg capitol consacrat măsurilor în favoarea femeilor şi copiilor, în art.77 arătându-se
că minorii trebuie să facă obiectul unui respect special care înseamnă, între altele, să nu participe direct la
ostilităţi prin nerecrutarea în forţele armate a persoanelor sub 15 ani; în caz de arestare şi deţinere ei vor fi
internaţi separat de adulţi (cu excepţia familiei) iar condamnarea la moarte pentru o infracţiune în legătură
cu războiul nu va fi executată împotriva persoanelor care nu aveau 18 ani în momentul infracţiunii. În art.78
se interzice părţilor la conflict să efectueze evacuarea într-o ţară străină a altor copii decât proprii săi
resortisanţi în afara cazului unei evacuări temporare a cărei necesitate este impusă de raţiuni imperioase ce
ţin de sănătatea ori securitatea copiilor şi cu consimţământul scris al părinţilor sau tutorilor; evacuarea
trebuie controlată de Puterea protectoare ceea ce presupune întocmirea pentru fiecare copil a unei fişe ce se
transmite Agenţiei Centrale de Informaţii a CICR.
În ultimii ani, cooperarea dintre Comitetul pentru drepturile copilului, Fondul Naţiunilor Unite
pentru copii (UNICEF) şi Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (UNHCR) a căpătat
valenţe noi prin materializarea unor programe concrete pentru copiii implicaţi în conflictele armate sau care
suferă direct sau indirect consecinţele acestora. Statisticile arată că peste 200.000 de „copii-soldaţi” sunt
forţaţi să ia parte la lupte în Angola, Somalia, Sudan ş.a. şi că peste jumătate din populaţia refugiată la nivel
mondial (22 de milioane în prezent) o reprezintă copii-refugiaţi 2. Pentru a diminua pe cât posibil separarea
familială, cât mai ales pierderea contactului între membrii familiei în cazul evacuărilor rapide şi pentru a
descuraja răpirile ori substituirile de copii în timpul războiului, UNICEF şi UNHCR au adoptat în 1992
Îndrumările comune privind evacuarea copiilor din zonele de război. Chiar dacă au fost obţinute unele
realizări în promovarea drepturilor copilului, efectele practice sunt fragile iar în unele zone ale lumii chiar
inexistente. Este nevoie ca guvernele, organizaţiile internaţionale guvernamentale ca şi neguvernamentale cu
preocupări în domeniul drepturilor omului să-şi propună transpunerea fermă în practică a principiilor
promovate de Convenţia privind drepturile copilului şi de convenţiile de drept umanitar pentru a crea
condiţiile unei dezvoltări normale a copiilor în spiritul valorilor civilizaţiei universale. Un exemplu de
solidaritate cu copii victime ale războiului din fosta Iugoslavie a fost oferit de vasta acţiune iniţiată de
UNICEF în 1992 (reluată în 1993), la care a participat concret şi România prin eforturile depuse de Consiliul
Naţional Român UNICEF, pentru ajutorarea copiilor loviţi de această incredibilă tragedie umană.
Discriminarea pozitivă în protecţia drepturilor femeii a fost o preocupare constantă a ONU şi s-a
concretizat prin adoptarea mai multor instrumente internaţionale specifice între care o importanţă deosebită
o au Convenţia asupra eliminării oricăror forme de discriminare faţă de femei din 1981 şi Convenţia
privind drepturile politice ale femeii. Această discriminare pozitivă este la fel de necesară în timp de conflict
armat deoarece femeile pot fi victime „speciale” ale ostilităţilor militare, ca un adevărat „trofeu” al
învingătorilor. Violul, spre exemplu, este de multe ori o parte integrantă a războiului, în sensul că indivizi
brutalizaţi şi indisciplinaţi aparţinând părţilor la conflict au păcătuit întotdeauna în această direcţie. Chiar în
zilele noastre există informaţii asupra violurilor în masă pe criterii etnice săvârşite în conflictul din fosta
Iugoslavie sau pe alte teatre de război. Ceea ce demonstrează atât necesitatea unei protecţii speciale a femeii
în timp de război dar şi legătura strânsă dintre drepturile omului şi dreptul umanitar. Posibilele consecinţe

1
Vasile Creţu, „Impactul conflictelor armate asupra copiilor”, în RRDU nr.15/1997, p.33.
2
„Noi aspecte ale cooperării internaţionale în favoarea copiilor”, în RRDU nr.3/1995, p.19-20.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 15
Ungureanu
ale războiului asupra femeii sunt evidente şi în cazul femeilor-refugiate 1. Toate acestea au determinat
organizaţiile internaţionale abilitate să ia măsuri de protecţie a femeilor victime ale războiului. Începând cu
1970, Comisia pentru condiţia femeii a examinat mai multe rapoarte pe această temă iar UNHCR a adoptat
mai multe luări de poziţie în care îşi exprimă preocuparea deosebită faţă de actele de violare sistematică a
drepturilor fundamentale ale femeilor şi faţă de neglijarea nevoilor specifice ale acestora ca grup uman cu un
mare grad de vulnerabilitate. Semnificative sunt pentru aceste demersuri: Declaraţia asupra protecţiei
femeilor şi copiilor în cazuri de urgenţă şi de conflict armat din 1974, Rezoluţia privind violul şi abuzul
asupra femeilor în zonele de conflict armat din fosta Iugoslavie din 1994 şi Instrucţiunile UNHCR asupra
prevenirii violenţei sexuale în rândul refugiaţilor din 1995.
Dreptul internaţional umanitar conţine norme speciale de protecţie a drepturilor femeii în caz de
conflict armat. Art. 27 al Convenţiei a IV-a din 1949 prevede că femeile vor fi în special protejate contra
oricărei atingeri a onoarei lor şi, mai ales, contra violului, constrângerii la prostituţie şi contra oricărui
atentat la pudoare. Obligaţii speciale sunt impuse autorităţilor statului ocupat mai des în caz de internare a
femeilor când acestea trebuie ţinute în localuri separate şi puse sub supravegherea directă a gardienilor-
femei (art.76). De asemenea, o atenţie sporită trebuie acordată femeilor însărcinate, lăuzelor, mamelor cu
copii sub şapte ani atât de către beligeranţi cât şi în teritoriile ocupate (art.14, 17,23,38,50, 89, 91, 98, 119,
127, 132). Iar Protocolul adiţional I din 1977, în art.76 se referă la măsurile ce trebuiesc luate în favoarea
femeilor prin care acestea vor face obiectul unui respect deosebit şi vor fi protejate în mod special împotriva
violului, constrângerii la prostituţie şi a oricărei forme de atentat la pudoare; cazurile de femei însărcinate
sau cu copii mici care depind de ele, care sunt arestate, deţinute sau internate pentru motive în legătură cu
conflictul armat, vor fi examinate cu prioritate absolută. O ultimă menţiune a Protocolului se referă la faptul
că părţile la conflict se vor strădui ca, în măsura posibilului, să evite ca pedeapsa cu moartea să fie
pronunţată împotriva femeilor însărcinate sau a mamelor cu copii mici pentru o infracţiune comisă în
legătură cu războiul iar condamnarea la moarte pentru o astfel de infracţiune să nu fie executată împotriva
acestor femei. Un alt obiectiv al protecţiei drepturilor omului în timp de conflict armat este reîntregirea
familiilor separate din cauza şi în timpul războaielor. În Convenţia a IV-a din 1949 se prevede că părţile la
conflict vor facilita cercetările întreprinse de membrii familiilor dispersate de război pentru a relua legăturile
şi a se întâlni (art.26), că grupurile familiale pot fi internate laolaltă spre a evita dispersarea lor (art.85) şi că
celor internaţi trebuie să li se acorde posibilitatea de a se adresa prin corespondenţă familiilor lor direct sau
prin intermediul Agenţiei Centrale de Informaţii a CICR (art.106). Faptul că războiul poate cauza dezbinarea
familiilor, a determinat Conferinţa diplomatică din 1974-1977 să introducă în Protocolul I adiţional un
articol referitor la regruparea familiilor dispersate, în conformitate cu care, părţile la conflict au obligaţia
facilitării reunirii membrilor de familie separaţi şi, în special, a încurajării acţiunii organizaţiilor umanitare
care se consacră acestei sarcini (art.74).

3.3. Refugiaţi şi apatrizi

Deşi o putem considera la fel de veche pe cât sunt războaiele, problema refugiaţilor apare în practica
internaţională după primul război mondial ca o consecinţă a acestuia dar şi a Revoluţiei din Rusia şi a
luptelor interne din Imperiul Otoman aflat în dizolvare, fenomene ce au produs deplasări în masă a
populaţiei civile din Europa şi Asia Mică. Numai primul război mondial a lăsat moştenire, în afara
prizonierilor de război, un număr de 1,5 milioane de refugiaţi şi persoane strămutate dispersate în numeroase
ţări. Astăzi, noţiunea de „refugiat” are un înţeles mai larg de persoană care şi-a părăsit ţara de origine
căutând adăpost în alte state pe considerente de persecuţie datorate rasei, religiei, naţionalităţii, apartenenţei
la un grup social sau opiniilor politice2; în perioada interbelică, noţiunea de „refugiat” era alăturată celei de
„război” deoarece cauzele principale ale acestui fenomen erau conflictele armate interne şi internaţionale.
Apariţia problemei şi specificul refugiaţilor de război după 1919 au fost că, spre deosebire de perioadele

1
C. Verona, „UNHCR şi femeile refugiat”, în RRDU nr.1/1996, p.68-71.
2
Art.1 din Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor. Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, „Tratat de drepturile omului”, p.367.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 16
Ungureanu
anterioare în care existau oameni care fugeau de teama urmărilor războiului, asistăm acum la un fenomen cu
proporţii de masă. Apariţia Societăţii Naţiunilor a declanşat convingerea că refugiaţii fiind o problemă a
societăţii internaţionale, organismul de la Geneva are datoria să le ofere o protecţie juridică şi să găsească
mijloacele de rezolvare a problemelor lor. Liga Naţiunilor s-a ocupat, de aceea, de categorii succesive de
refugiaţi nu prin reglementări generale ci numai când şi unde au apărut aceştia, fără a ajunge la elaborarea
unei convenţii internaţionale cu aplicabilitate generală în domeniu. Pentru a stabili că o anumită populaţie
reprezintă o categorie de refugiaţi care să constituie preocuparea lor, organele competente ale Societăţii
Naţiunilor analizau condiţiile concrete din ţara de origine care au condus la exod şi pericolele care existau în
eventualitatea întoarcerii lor în patrie; persoanelor care solicitau statutul de refugiat li se cerea să dovedească
că nu se mai bucurau de protecţia ţării lor de origine sau că nu a trebuit să părăsească ţara numai din motive
ce nu aveau nimic de a face cu persecuţia. Deci criteriul de bază al statutului de refugiat era absenţa
protecţiei naţionale, refugiaţii asemănându-se în acest fel cu apatrizii.
Cel de-al doilea război mondial va amplifica şi mai mult fenomenul refugiaţilor cărora li se va
adăuga un număr impresionant de persoane strămutate prin politica deliberată a Germaniei de deplasare
forţată a populaţiei întregi de-a lungul Europei. Ceea ce va determina ONU să iniţieze măsuri practice de
protecţie dar şi reglementări juridice în sprijinul refugiaţilor, concretizate în Convenţia privind statutul
refugiaţilor din 1951, Protocolul asupra statutului refugiaţilor din 1967 şi într-o serie întreagă de declaraţii şi
rezoluţii prin care Adunarea Generală a tratat diverse probleme ale refugiaţilor şi a extins protecţia
internaţională la alte categorii de persoane care se găseau în situaţii similare. Cu toate acestea, se apreciază
că şi astăzi în lume există aproape 23 de milioane de refugiaţi pe toate continentele astfel încât implicaţiile
acestei probleme sunt multe şi tragice iar statele naţionale au adoptat legi şi mecanisme speciale de protecţie.
Analiza originii populaţiilor refugiate demonstrează că şi azi războiul rămâne cauza principală a acestui
fenomen1 din moment ce majoritatea refugiaţilor provin din zone de conflict: 2,8 milioane din Afganinstan,
2,3 milioane din Ruanda, 850.000 din fosta Iugoslavie, 800.000 din Liberia ş.a.m.d.; există, de asemenea,
persoane deplasate în interiorul unei ţări din cauza războaielor civile, cum este cazul populaţiei
moldoveneşti din Transnistria care şi-a găsit adăpostul în stânga Nistrului după un conflict din 1993 şi care
nici până azi nu s-a putut reîntoarce la propriile cămine. De altfel, reîntoarcerea refugiaţilor este o problemă
deosebit de complexă în zonele devastate de războaiele etnice şi religioase şi uneori nici prezenţa unor forţe
armate internaţionale (ca în Bosnia) nu reuşeşte prea mult în această operaţiune. În ceea ce-i priveşte pe
apatrizi, în sistemul ONU a fost adoptată Convenţia referitoare la statutul apatrizilor din 1954 şi Convenţia
referitoare la reducerea cazurilor de apatridie din 1964.
În dreptul internaţional umanitar, protecţia refugiaţilor şi apatrizilor nu este reglementată expres prin
convenţiile din 1949, fiind asigurată doar prin calitatea acestora de persoane civile; astfel, art.4 al Convenţiei
a IV-a precizează că sunt persoane protejate toate persoanele care la un moment dat şi indiferent în ce formă
se găsesc în caz de conflict sau de ocupaţie sub puterea unei părţi la conflict sau a unei puteri ocupante ai
cărei cetăţeni nu sunt, situaţie în care se află şi apatrizii ori refugiaţii. Singura dispoziţie directă referitoare
la refugiaţi o găsim în art.44 din secţiunea a II-a (străinii pe teritoriul unei părţi la conflict, art.35-46) a
Titlului II (statutul şi tratamentul persoanelor protejate) prin care se dispune că Puterea deţinătoare să nu
trateze ca străini inamici pe refugiaţii care nu se bucură în fapt de protecţia niciunui guvern, exclusiv pe
baza apartenenţei lor juridice la un stat inamic. Dispoziţiile referitoare la persoanele constrânse să-şi
părăsească reşedinţa lor obişnuită (art.41) şi la transferări de persoane protejate inclusiv în ţări în care ar
avea motive să se teamă de persecuţii din cauza opiniilor politice şi religioase (art. 45 şi 46), au de asemenea
incidenţă cu refugiaţii. Căutând să suplinească lacunele Convenţiei a IV-a din 1949, art.73 din Protocolul
adiţional din 1977 dispune expres că persoanele care, înaintea începerii ostilităţilor, sunt considerate ca
apatrizi sau refugiaţi în sensul instrumentelor internaţionale pertinente acceptate de către părţile interesate
1
Vezi detalii în Jean-Philippe Lavoyer, „Refugiaţi, drept internaţional umanitar şi rolul CICR”, în RRDU nr.12-13/1996, p.37-40; Sadako
Ogata, „Refugiaţii şi persoanele deplasate - o problemă mondială”, în RRDU nr.21/1998, p.30-35; în RRDU nr. 10-1111996 consacrată special
problematicii refugiaţilor şi Mihai Delcea, „Situaţia refugiaţi lor în lume. Persoanele deplasate intern: o urgenţă umanitară”, în RRDU nr.
19/1998, p. 40.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 17
Ungureanu
sau de legislaţia naţională a statului de refugiu ori de reşedinţă vor fi, în toate împrejurările şi fără nici o
diferenţiere cu caracter defavorabil, persoane protejate în sensul Convenţiei a IV-a de la Geneva. Refugiaţii
şi apatrizii beneficiază deci de statutul şi tratamentul populaţiei civile atât pe teritoriile părţilor în conflict cât
şi pe teritoriile ocupate sau controlate în fapt de beligeranţi.

3.4. Ziariştii
Mediatizarea conflictelor armate ca urmare a unei necesităţi de a cunoaşte ce se întâmplă în teatrele
de operaţiuni militare a făcut profesia de ziarist una din cele mai periculoase. Din dorinţa de a prezenta în
direct diversele aspecte ale războaielor, reprezentanţii mass-media se expun adesea la pericolele pe care le
presupune utilizarea sistematică a mijloacelor violenţei armate. Zeci şi sute de profesionişti ai ştirilor de
război devin astfel victime ale ostilităţilor militare, pierzându-şi viaţa, integritatea fizică sau libertatea.
Considerată de unii drept aventuroasă, de alţii doar simplă îndeplinire a unei obligaţii de serviciu, activitatea
ziariştilor care culeg şi transmit informaţii în condiţii de conflict armat este ameninţată de două categorii de
pericole: în primul rând, pericolele inerente zonei de beligeranţă şi, în al doilea rând, pericole provocate de
ziariştii înşişi prin acţiunile şi comportamentul lor faţă de autorităţi şi populaţie ca şi prin modul în care
corespondenţele transmise reflectă realitatea de la faţa locului. Concret, ziariştii se expun arestării, inculpării
şi condamnării, detenţiei, luării de ostatici, torturilor, expulzării, execuţiei sumare, rănirii sau uciderii.
Doctrina apreciază moartea unui ziarist ca fiind o crimă comisă deodată împotriva unui individ şi împotriva
libertăţii de informare al cărei instrument este ziaristul1. Iar statisticile Comitetului pentru protecţia
jurnaliştilor conţin 456 de victime din rândul ziariştilor numai între anii 1986-1995.
Iată tot atâtea motive ca încă în Manualul de la Oxford din 1880 să se stabilească printre persoanele
protejate ca prizonieri de război şi corespondenţii de război şi reporterii unor ziare (art.22); această
dispoziţie a devenit obligatorie prin introducerea ei in Regulamentele Convenţiei de la Haga din 1899
(art.13) şi din 1907 (art.13), în Convenţiile privitoare la prizonierii de război din 1929 (art.30) şi 1949 (art.
4), în Convenţiile asupra răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor (art. 13) precum şi în numeroase reglementări
interne ale statelor. Din anul 1970, Naţiunile Unite s-au preocupat constant de problema protecţiei ziariştilor
în misiunile periculoase în zone de conflict armat ajungându-se până la elaborarea unui proiect de convenţie
în acest scop, proiect ce nu a fost finalizat până în prezent2. La sugestia unor Rezoluţii ale Adunării Generale
a ONU, Conferinţa diplomatică de la Geneva asupra reafirmării şi dezvoltării dreptului internaţional
umanitar a introdus în Protocolul adiţional 1 din 1977 un articol referitor la măsurile de protecţie a ziariştilor
care constituie cadrul juridic general în domeniu, un adevărat sediu al materiei. Făcând parte din Titlul IV
dedicat populaţiei civile, art.79 dispune că ziariştii sunt asimilaţi civililor în protecţia ce le este acordată
atunci când se află în puterea unei părţi la conflict, Protecţia oferită în această calitate este condiţionată de
inexistenţa vreunei acţiuni care să contravină statutului lor de persoane civile şi nu presupune renunţarea la
drepturile acordate corespondenţilor de război acreditaţi pe lângă forţele armate; în acest ultim caz, ziariştii
beneficiază de statutul de prizonier de război în cazul capturării de către adversar. În scopul atestării calităţii
de ziarist îndeplinind misiuni profesionale periculoase în zone de conflict armat, guvernele lor naţionale (sau
ale agenţiilor de presă care îi folosesc) le vor elibera o carte de identitate care asigură acordarea protecţiei.
Măsurile protectoare ale dreptului umanitar faţă de ziarişti sunt apreciate de doctrină ca fiind absolut
necesare şi profund umane deoarece „chiar dacă peniţa, vocea sau camera de filmat sunt arme care uneori
fac mai mult zgomot decât un bombardament, aceasta nu-i autorizează pe beligeranţi să atace reporterul sau
cameramanul care se limitează în a depune mărturie asupra a ceea ce el constată” 3. Tot în doctrină se
apreciază însă că, din ce în ce mai frecvent, în multe ţări sunt acuzaţi comandanţii militari de protecţia

1
Sylvie Boiton-Malherbe, „Protecţia ziaristului în misiune periculoasă în zone de conflict armat”, Bruxelles. 1989, p.XVIII.
2
Între rezoluţiile ONU în materie amintim: Rezoluţia 2673 (XXV) a Adunării Generale din 1970 „Protecţia ziariştilor în misiuni periculoase în
zone de conflict armat”, Rezoluţia 1597 (L) a Consiliului Economic şi Social din 1971 care cuprinde un anteproiect de convenţie internaţională
asupra asupra protecţiei ziariştilor în misiuni periculoase sau Rapoartele Secretarului General prezentate în perioada 1973-1975 sub titlul
„Protecţia ziariştilor în misiune periculoasă în zone de conflict armat”.
3
Eric David, op. cit., p.213.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 18
Ungureanu
insuficientă acordată ziariştilor în cazul morţii, al sechestrării sau al dispariţiei acestora; aproape întotdeauna
este vorba de oameni trimişi sub focul gloanţelor fără să aibă măcar idee de dreptul internaţional sau statutul
privind propriile drepturi şi îndatoriri în zona de conflict 1. Credem, de aceea, că este util ca în facultăţile de
jurnalistică să fie predare şi noţiuni de deontologie profesională care să includă prevederile dreptului
internaţional umanitar referitoare la ziarişti. Pertinentă în domeniu este şi Rezoluţia l003/l993 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la etica ziaristică în care se arată că în societate apar uneori
situaţii tensionate şi conflictuale ca efect al terorismului, discriminării faţă de minorităţi, xenofobiei sau
războiului; în astfel de situaţii, mijloacele de informare în masă au obligaţia morală de a apăra valorile
democratice şi de a se opune violenţei şi incitării la ură şi confruntare, respingând orice discriminare bazată
pe criterii de cultură, sex sau religie 2. Numai în acest fel acestora nu li se mai poate imputa de către
autorităţile politice şi militare că nu s-au conformat normelor de drept internaţional, că nu posedă
documentele obligatorii sau că nu au respectat dispoziţiile primite din partea autorităţilor militare naţionale
sau internaţionale. De asemenea, ar fi util să se reia iniţiativa implementării convenţiei speciale de protecţie
a ziariştilor în misiune periculoasă în zone de conflict armat.

3.5. Protecţia civilă

Riscurile la care sunt supuse populaţiile şi bunurile civile în caz de război au determinat apariţia unei
instituţii juridice speciale în dreptul aplicabil în conflictele armate şi anume protecţia civilă. Sub denumirea
de „apărarea pasivă” sau „apărare civilă” această nouă instituţie a fost necesară mai ales atunci când efectele
ostilităţilor militare n-au mai afectat numai combatanţii şi obiectivele militare, ci au „industrializat”
pierderile şi pagubele civile. Deşi anumite aspecte de apărare pasivă a teritoriului au existat încă dinainte şi
pe timpul primului război mondial, protecţia civilă începe să fie reglementată juridic în perioada interbelică
sub impactul produs de rezultatele devastatoare şi nediscriminate ale bombardamentelor aeriene şi atacurilor
cu gaze toxice. Astfel, în România, un prim instrument de organizare a măsurilor de protecţie a populaţiei şi
bunurilor civile contra efectelor războiului a fost Decizia ministerială 3 din iunie 1928 prin care s-a instituit o
comisie mixtă prezidată de subşeful Marelui Stat Major care a elaborat „Instrucţiunile provizorii pentru
organizarea protecţiei civile contra gazelor de luptă”, act normativ care, aprobat şi publicat în 1929
marchează începuturile organizării şi funcţionării protecţiei civile in România4. În 1933 s-a aprobat
„Regulamentul apărării pasive contra atacurilor aeriene” prin care această activitate era considerată ca o
parte specială a organizării generale a naţiunii pentru război prin care se completează apărarea frontierelor
contra atacurilor terestre şi maritime; pe baza regulamentului, la 28 februarie 1933, (zi în care anual se
sărbătoreşte Ziua Protecţiei civile), se creează Serviciul Naţional de Apărare Civilă, măsurile pentru
protecţia populaţiei şi bunurilor civile la nivel naţional fiind în competenţa Comisiei Superioare de Apărare
Civilă ca organ de specialitate aflat în organica Ministerului de Interne iar la nivel local s-au constituit
formaţiuni de apărare civilă cu următoarele servicii: pândă şi alarmă; tranşee şi adăposturi; împrăştiere şi
evacuare; poliţie; stingerea incendiilor; sanitar; recrutarea mâinii de lucru auxiliare; transporturi. Din
iniţiativa Comisiei Superioare de Apărare Pasivă s-au elaborat în 1934 „Instrucţiunile pentru instruirea
personalului ce încadrează formaţiunile de apărare pasivă ale judeţelor, comunelor şi stabilimentelor
industriale, a autorităţilor civile şi a populaţiei” 5, iar în 1939 Legea pentru apărarea activă şi pasivă a
teritoriului6 şi Legea pentru procurarea măştii contra gazelor 7, acte normative care au contribuit în cel de-al
doilea război mondial la diminuarea pierderilor şi pagubelor civile. Actualmente, protecţia civilă în România

1
Arturo Marcheggiano, „Ziariştii şi dreptul umanitar al conflictelor armate”, în RRDU nr. 19/1998, p.10-11.
2
Monitorul Oficial nr. 265/1994.
3
Monitorul Oficial nr. 141 din 29 iunie 1928.
4
Ibidem, nr. 69 din 23 martie 1933.
5
V. Roată, „Pericolul aerian şi mijloacele de apărare”, Bucureşti, 1934, p.74-93.
6
Monitorul Oficial, nr.55 din 6 martie 1939.
7
Monitorul Oficial nr.24 din 30 ianuarie 1939.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 19
Ungureanu
funcţionează pe baza Legii nr. 481 din 8 noiembrie 2004 privind protecţia civilă 1. Servicii de protecţie civilă
funcţionează în toate statele, asocierea acestora în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Protecţiei Civile
(OIPC cu sediul la Geneva) având origini încă în anul 1931 dar existând ca organizaţie interguvernamentală
din 1 martie 1972 (anual aniversându-se la 1 martie Ziua mondială a protecţiei civile); aderând la OICP,
statele îşi afirmă responsabilitatea pentru protecţia populaţiilor lor contra riscurilor şi a efectelor
catastrofelor de orice natură şi recunosc că foarte adesea amploarea unei catastrofe necesită asistenţa
comunităţii internaţionale iar cooperarea între state este condiţia unei protecţii civile eficace2.
O reglementare incipientă a protecţiei civile în dreptul internaţional umanitar o găsim în art.63 al
Convenţiei a IV-a de la Geneva din 1949 care stipula că in teritoriile ocupate trebuie să se asigure
posibilitatea desfăşurării activităţilor organismelor speciale cu caracter nemilitar în scopul asigurării
condiţiilor de existenţă a populaţiei civile prin menţinerea serviciilor esenţiale de utilitate publică, prin
distribuirea ajutoarelor şi organizarea salvării. Dezvoltând această dispoziţie, Protocolul adiţional I din 1977
consacră sediul materiei protecţiei civile în capitolul al VI-lea din Secţiunea I-a (Protecţia generală
împotriva efectelor ostilităţilor) a Titlului IV (Populaţia civilă); în comentariile asupra celor 7 articole (61-
67) se apreciază că această nouă instituţie are un loc important în efortul întreprins de dreptul internaţional
umanitar pentru atenuarea pierderilor, distrugerilor şi suferinţelor populaţiei civile şi că dreptul internaţional
umanitar trebuie că contribuie efectiv la promovarea protecţiei civile a cărei necesitate şi eficacitate a fost pe
deplin demonstrată îndeosebi după cel de-al doilea război mondial 3. Comentariile protocoalelor adiţionale
mai precizează că, pe plan terminologic, apărarea civilă include ansamblul măsurilor fără caracter militar ale
apărării naţionale (în special pentru menţinerea autorităţii, ordinii, serviciilor publice şi sanitare, apărarea
psihologică, protecţia industriei de război) în timp ce protecţia civilă nu constituie decât o parte a acesteia şi
anume aceea referitoare la măsurile care au ca obiectiv salvarea vieţilor şi limitarea pagubelor 4. Conform
art.61 din Protocolul adiţional, prin expresia „protecţie civilă” se înţelege îndeplinirea tuturor sarcinilor
umanitare sau a mai multora dintre ele destinate să protejeze populaţia civilă împotriva pericolelor
ostilităţilor sau ale catastrofelor şi s-o ajute să depăşească efectele lor imediate asigurând condiţiile necesare
supravieţuirii acesteia. Definirea în acest mod a protecţiei civile impune mai multe precizări. În primul rând,
protecţia civilă nu este limitată la pericolele rezultând din ostilităţile militare (precum bombardamentele) ci
se extinde, de asemenea, la cele provenind din catastrofele naturale (inundaţii) sau cauzate de om (scurgeri
de gaz dintr-o uzină chimică) fără nici o legătură cu războiul dar care survin într-o ţară în care se desfăşoară
un conflict armat; această precizare era necesară deoarece astăzi organismele de protecţie civilă sunt
preocupate de asistenţa victimelor, prevenirea şi lupta împotriva catastrofelor şi în timp de pace, situaţie în
care nu se aplică Protocolul din 1977 ci alte instrumente juridice interne şi internaţionale 5. În al doilea rând,
însuşi Protocolul enumeră într-o listă limitativă cele 15 sarcini ale protecţiei civile care sunt definite ca
umanitare şi anume: serviciul de alertare; evacuarea; punerea la dispoziţie şi organizarea de adăposturi;
aplicarea măsurilor de camuflaj; salvare; servicii sanitare, inclusiv prim-ajutor şi asistenţă religioasă; lupta
contra focului; repararea şi semnalizarea zonelor periculoase; decontaminarea şi alte măsuri de protecţie
analoage: adăpostirea şi aprovizionarea de urgenţă; ajutor în caz de urgenţă pentru restabilirea şi menţinerea
ordinii în zonele sinistrate; restabilirea de urgenţă a serviciilor de utilitate publică indispensabile; servicii
funerare de urgenţă; ajutor în ocrotirea bunurilor esenţiale pentru supravieţuire; activităţi complementare
necesare îndeplinirii oricărei a din sarcinile menţionate, cuprinzând planificarea şi organizarea dar care nu se
limitează la acestea.
1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 1094 din 24 noiembrie 2004; modificată prin OUG nr 25/21.04.2004, aprobată prin Legea 329/08.07.2004,
publicată în M. Of. nr 652/20.07.2004 şi prin OUG 192/25.12.2005, aprobată prin Legea nr. 155/15.05.2006, publicată în M.Of. nr
433/19.05.2006.
2
Sadok Znaidi, „Dreptul internaţional umanitar şi protecţia civilă”, în RRDU nr.3/l994 p.12 şi nr.6/1994, p.12.
3
După Sadok Znaidi, „Quelques aspects de la protection civile”, în RRDU nr. 9/1995, p. 26-28.
4
„Commentaire des protocoles additionnels du 8 juin 1977 aux Conventions de Genève du 12 Aout 1949”, CICR, Martinus Nijhoff Publishers,
Genève, 1981, p. 731.
5
Spre exemplu, Convenţia asupra efectelor transfronta1iere ale accidentelor industriale din 1992, în RRDU nr.171l997, p.14. Pentru mai multe
amănunte vezi Ionel Cloşcă, Ion Suceavă, „Drept internaţional umanitar”, p. 373-394.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 20
Ungureanu
Aceste sarcini ale protecţiei civile sunt îndeplinite de organisme specializate care includ aşezăminte
şi alte unităţi înfiinţate sau autorizate de către autorităţile competente ale părţilor la conflict care trebuie să le
afecteze şi utilizeze exclusiv în realizarea atribuţiilor respective; îndeplinirea sarcinilor organismelor de
protecţie civilă presupune, de asemenea, încadrarea lor cu personal (persoane afectate în exclusivitate
funcţiilor de protecţie civilă, inclusiv administraţia organismelor respective) şi dotarea lor cu material
(echipament, aprovizionare şi mijloace de transport utilizate în efectuarea misiunilor de protecţie civilă). În
principiu, organismele de protecţie civilă sunt civile dar există posibilitatea ca lor să le fie afectate şi unităţi
militare pentru realizarea unor sarcini precum construirea de adăposturi, decontaminarea, menţinerea ordinii
ş.a:. Organismele civile de protecţie civilă ca şi personalul lor se bucură de o protecţie generală (arr.62) în
sensul că ele trebuie să fie respectate având dreptul să se achite de sarcinile lor exclusive în afară de cazurile
de necesitate militară imperioasă; respectul şi protecţia ce le este oferită include şi pe civilii care, deşi nu
aparţin organismelor respective, execută sub controlul lor sarcini de protecţie civilă ca răspuns la apelul
autorităţilor competente. În ceea ce priveşte clădirile şi materialul utilizate în scopuri de protecţie civilă,
inclusiv adăposturile destinate populaţiei, acestea se bucură de protecţia generală a bunurilor cu caracter
civil prevăzute în art.52; în plus, ele nu pot fi distruse şi nici deturnate de la destinaţia lor decât de partea
cărora le aparţine. În teritoriile ocupate, organismele de protecţie civilă vor primi de la autorităţi facilităţile
necesare pentru îndeplinirea sarcinilor lor fără a prejudicia în nici un fel interesele populaţiei civile (art.63);
totuşi, puterea ocupantă poate să dezarmeze personalul pentru raţiuni de securitate şi să rechiziţioneze sau să
deturneze mijloacele aparţinând organismele de protecţie civilă cu condiţia ca acestea să fie necesare pentru
alte nevoi ale populaţiei şi numai pe timpul cât această altă necesitate există. Protecţia acordată de Protocol
organismelor de protecţie civilă se aplică deopotrivă şi celor ale unor state neutre sau nebeligerante care
îndeplinesc astfel de sarcini pe teritoriul unei părţi la conflict cu consimţământul şi sub controlul acesteia
(art.64); este necesar însă ca asistenţa neutră în domeniu să fie notificată adversarului care nu va putea
considera această activitate ca un amestec în conflict. Neutrii şi beligeranţii care primesc asistenţă neutră îşi
vor putea coordona internaţional acţiunile de protecţie civilă prin intermediul unor organisme internaţionale
(de genul OIPC) care se bucură de toate prerogativele convenţionale; în teritoriile ocupate, Puterea ocupantă
nu poate exclude sau restrânge activitatea de protecţie civilă a neutrilor sau organismelor internaţionale de
coordonare decât dacă are posibilitatea să asigure singură îndeplinirea adecvată a sarcinilor de protecţie
civilă. Protecţia acordată organismelor de protecţie civilă se realizează concret prin identificarea şi
recunoaşterea personalului şi materialelor afectate exclusiv protecţiei civile cu ajutorul semnului distinctiv
internaţional al protecţiei civile şi al unei cărţi de identitate atestând statutul persoanelor respectate (art.66).
Protecţia convenţională a organismelor civile de protecţie civilă încetează doar dacă sunt întrebuinţate
pentru a comite, în afara sarcinilor proprii, acte dăunătoare inamicului şi numai după ce rămâne fără efect
somaţia dată într-un termen rezonabil de a se opri actele respective (art.65); nu este considerat ca act
dăunător inamicului portul de arme individuale uşoare de către personalul civil de protecţie civilă, în
vederea menţinerii ordinii sau pentru propria sa protecţie, şi nici faptul că organismele civile respective sunt
organizate după model militar iar serviciul cerut personalului lor are caracter obligatoriu. De asemenea, nu
sunt considerate acte dăunătoare adversarului executarea de sarcini de protecţie civilă sub conducerea sau
supravegherea autorităţilor militare, faptul că personalul civil cooperează cu personalul militar în domeniul
protecţiei civile sau faptul că de îndeplinirea sarcinilor de protecţie civilă ar putea beneficia incidental şi
victime militare, în special acelea care sunt scoase din luptă. Aceste ultime precizări erau necesare deoarece,
potrivit art.67, organismelor de protecţie civilă le pot fi afectate membri ai forţelor armate şi unităţi militare
care vor fi respectaţi şi protejaţi sub următoarele condiţii: să fie afectaţi în permanenţă şi în exclusivitate
sarcinilor de protecţie civilă; să nu îndeplinească alte sarcini militare în timpul conflictului; să se distingă net
de ceilalţi membri ai forţelor armate purtând semnul distinctiv internaţional şi având în posesie cartea de
identitate; să fie dotate numai cu arme individuale uşoare; să nu participe direct la ostilităţi şi să nu comită
sau să nu fie întrebuinţat pentru a comite acte dăunătoare adversarului; să-şi îndeplinească sarcinile de
protecţie civilă numai pe teritoriul naţional. Personalul militar care serveşte in organismele de protecţie
civilă beneficiază, în caz de captură, de tratamentul prizonierilor de război iar in teritoriul ocupat poate fi

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 21
Ungureanu
folosit în continuare pentru sarcini de protecţie civilă dar numai in interesul populaţiei civile din acest
teritoriu şi numai pe bază de voluntariat dacă această muncă este periculoasă. În ceea ce priveşte materialele
unităţilor militare afectate protecţiei civile, şi acestea trebuie marcate vizibil cu semnul distinctiv al
protecţiei civile iar în caz de captură vor beneficia de dreptul războiului dar destinaţia lor nu va putea fi
schimbată atâta timp cât sunt necesare îndeplinirii sarcinilor de protecţie civilă decât in caz de necesitate
militară imperioasă şi cu condiţia lumii de măsuri pentru satisfacerea necesităţilor populaţiei civile.
Într-o reuniune de experţi ai OIPC şi CICR organizată la îndeplinirea a 20 de ani de la consacrarea
regulilor protecţiei civile în Protocolul adiţional I s-a opinat că mediul umanitar în care acţionează protecţia
civilă s-a schimbat prin prezenţa Naţiunilor Unite, prin proliferarea organizaţiilor neguvernamentale şi prin
schimbarea tipului conflictelor actuale ceea ce impune şi actualizarea dreptului internaţional umanitar
referitor la protecţia civilă în special în ceea ce priveşte sarcinile protecţiei civile, acţiunea organizaţiilor
externe, rolul armatei, securitatea organismelor de protecţie civilă, desfăşurarea protecţiei civile în
conflictele neinternaţionale1; experţii au ajuns la concluzia că regulile relative la protecţia civilă rămân
valabile şi in războaiele moderne şi se impun eforturi pentru ca ele să fie confirmate, cunoscute şi aplicate
prin efortul tuturor statelor şi al organizaţiilor internaţionale cu atribuţii umanitare. O contribuţie importantă
în acest sens şi-o aduce OIPC care elaborează programe anuale 2 din care s-ar putea inspira şi România
deoarece există unele necorelări între reglementările dreptului internaţional şi legislaţia internă a protecţiei
civile.
În prezent comunitatea internaţională se află în faţa unei situaţii fără precedent în ceea ce priverşte
protecţia civilă, având în vedere problemele apărute ca urmare a catastrofelor ce au lovit Japonia în luna
martie a anului 2011.
Japonia a cerut ajutorul UE pentru sutele de mii de persoane afectate de cutremurul devastator,
urmat de un tsunami. Preşedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a declarat că este nevoie în
special de pături, saltele şi rezervoare mari de apă. Comisia Europeană a activat, la cererea autorităţilor
japoneze, Mecanismul european de protecţie civilă, pentru a oferi asistenţă Japoniei în urma cutremurului şi
tsunamiului. Japonia a cerut, în acest context, mai multe echipe de salvare, precum şi câini antrenaţi pentru
operaţiunile de cercetare. Departamentul umanitar şi protecţie civilă din cadrul CE a anunţat că
monitorizează în continuu situaţia din insula asiatică, precum şi din alte ţări care ar putea fi lovite de
tsunami. Deşi este una dintre cele mai bine pregătite ţări din lume la acest capitol, magnitudinea absolută a
acestui cutremur şi tsunami a demonstrat că asistenţa umanitară, precum şi cea financiară internaţională este
necesară pentru Japonia. Comisarul european pentru asistenţă umanitară, cooperare internaţională şi
gestionarea crizelor, Kristalina Georgieva, a subliniat, în cadrul unei conferinţe de presă, că „Mecanismul
European pentru Protecţia Civilă a fost mobilizat la maxim pentru a ajuta Japonia să treacă peste această
tragedie”. În acest sens, pentru a contracara consecinţele distrugerilor, Comisia a stabilit mai multe
contacte cu autorităţile japoneze, inclusiv Agenţia internaţională pentru energie atomică (AIEA),
precum şi a creat reţeaua europeană - Comunitatea europeană pentru schimb urgent de informaţii
radiologice (ECURIE). Potrivit publicaţiei electronice Euroalert, un grup de lucru a creat ECURIE în
subordinea Comisiei Europene, iar scopul acesteia este de a informa statele-membre astfel încât
nivelul de informare al întregii UE să fie acelaşi. Conform informaţiilor publicate de AIEA, prima
explozie înregistrată de centrul de urgenţă a avut loc pe 12 martie, sâmbătă, la unitatea 1 a centralei
nucleare Fukishima. A doua explozie, pe 14 martie, de asemenea, ar fi afectat centrala nucleară, de la
reactorul 3 al Fukushima, emanând deasupra sa un nor de fum. Ca urmare a acestei situaţii, comisarul
european pentru energie, Gunther Oettinger, va invita autorităţile naţionale de securitate naţională,
vânzătorii şi operatorii de centrale nucleare la o reuniune la Bruxelles pentru a evalua în comun
consecinţele accidentului, precum şi lecţiile care pot fi trase din aceste evenimente tragice. Sursa
citată menţionează că în cazul în care va fi necesar, vor fi întreprinse acţiuni pentru a aborda situaţia

1
„Protecţia civilă de la drept la practică, 1977-1997”, în RRDU nr. 20/1998, p. 20-23.
2
Vezi, spre exemplu, „Programul de activităţi al OIPC pe perioada 1997-1998”, în RRDU nr.14/1996 p.24-25.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 22
Ungureanu
la nivelul întregii Uniuni Europene1.
Aceste evenimente recente ne demonstrează că autorităţile cu atribuţii în domeniul protecţiei
civile trebuie să depună toate diligenţele pentru a asigura o asistenţă şi un sprijin corespunzător şi
adecvat în orice împrejurare, fie că este vorba de calamităţi ţi catastrofe naturale fie distrugeri
provocate de mâna omului

3.6. Garanţii fundamentale

În tratamentul omului în caz de conflict armat există anumite reguli prin care se acordă o protecţie
fundamentală persoanelor şi bunurilor, altele decât combatanţii şi obiectivele militare, protecţie rezultând
din principiul inviolabilităţii şi securităţii persoanei. Aşa cum se prevede în art. 72 şi 75 din Protocolul
adiţional I din 1977, această protecţie fundamentală are valoarea de garantare a drepturilor omului în timpul
războiului şi este aplicabilă oricăror persoane şi bunuri care se află în puterea unei părţi beligerante. Ea
corespunde principiilor umanitare de bază şi drepturilor omului şi, în consecinţă, trebuie aplicată în aceeaşi
măsură şi propriilor cetăţeni ai beligeranţilor, neputând fi încălcată atunci când se planifică acţiuni
defensive. Garanţiile fundamentale acordate persoanelor şi bunurilor în timp de conflict armat îşi are baza
legală în convenţiile internaţionale dar şi în legislaţia internă a statelor2. În conformitate cu dispoziţiile
interne şi internaţionale, fiecare parte beligerantă care deţine persoane străine a căror libertate a fost
restrânsă (prizonieri, internaţi civili, arestaţi) este responsabilă de tratamentul aplicat acestora prin agenţii
săi, independent de responsabilităţile individuale care pot exista (art.12 din Convenţia a III-a de la Geneva şi
art.29 din Convenţia a IV-a). Ansamblul garanţiilor fundamentale ale persoanelor şi bunurilor impuse de art.
75 al Protocolului 1 din 1977 se referă la:
a) orice persoană va fi tratată cu omenie în orice împrejurare;
b) persoanele, onoarea lor, convingerile şi practicile lor religioase vor fi respectate;
c) femeile şi copiii vor fi trataţi cu tot respectul datorat sexului şi, respectiv, vârstei lor:
d) atingerile aduse vieţii, sănătăţii, integrităţii fizice sau mentale ale persoanelor sunt interzise;
e) omorul este interzis;
f) tortura, sub toate formele sale, fie fizică, fie psihică este interzisă;
g) pedepsele corporale sunt interzise;
h) mutilările sunt interzise ca şi supunerea la experienţe medicale sau ştiinţifice, de orice natură ar fi,
în afara celor justificate de starea de sănătate a individului sau de etica medicală (de exemplu, prelevarea de
ţesut, organe, transplantul, donarea de sânge);
i) atingerile îndreptate împotriva persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi degradante,
prostituţia forţată şi orice formă de atentat la pudoare sunt interzise;
j) luarea de ostatici este interzisă;
k) pedepsele colective sunt interzise;
1) ameninţarea cu comiterea vreunuia din actele de mai sus este interzisă;
m) orice diferenţiere de tratament este interzisă dacă este fondată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie
sau credinţă, opinii politice sau altele, origine naţională sau socială, avere, naştere ori altă situaţie sau orice
alte criterii analoage;
n) nici o diferenţiere fondată pe alte criterii decât cele medicale nu trebuie să fie făcute între răniţi,
bolnavi şi naufragiaţi;
o) orice persoană arestată, deţinută sau internată pentru acţiunile în legătură cu conflictul armat va fi
informată rapid, într-o limbă pe care o înţelege, de raţiunile pentru care aceste măsuri au fost luate; ea va fi
eliberată în cel mai scurt timp posibil dacă împrejurările care justifică arestarea, detenţia sau internarea vor fi
încetat să existe cu excepţia cazului de arestare sau detenţie pentru in fracţiuni penale;
1
http://europa.md/stiri
2
Convenţia I-a de la Geneva din 1949, art. 3, 12, 24, 25: Convenţia a II-a, art. 3, 12, 36, 37: Convenţia a III-a, art. 3, 13: Convenţia a IV-a, art.3,
27; Protocolul adiţional 1 din 1977. art. 75; pentru legislaţia internă sunt valabile Constituţia (drepturile şi libertăţile fundamentale) şi Codul
penal.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 23
Ungureanu
p) nici o condamnare nu va fi pronunţată şi nici o pedeapsă nu va fi executată împotriva unei
persoane recunoscute ca vinovată de o infracţiune penală comisă în legătură cu conflictul armat dacă aceasta
nu are loc în baza unei sentinţe prealabile dată de un tribunal imparţial şi constituit legal, care să se
conformeze principiilor general recunoscute ale unei proceduri judiciare normale, cuprinzând următoarele
garanţii:
- dreptul la judecată echitabilă în sensul posibilităţii utilizării mijloacelor de apărare ale învinuitului;
- responsabilitatea penală individuală şi nu colectivă;
- aplicarea legii care era în vigoare în momentul comiterii infracţiunii (neretroactivitatea legii
penale);
- aplicarea prezumţiei de nevinovăţie până la stabilirea culpabilităţii;
- judecarea în prezenţa acuzatului;
- acuzatul nu poate fi forţat să depună mărturie împotriva sa sau să-şi recunoască vinovăţia:
- dreptul acuzatului de a utiliza martori ai apărării şi de a pune întrebări martorilor acuzării;
- neurmărirea sau nepedepsirea persoanei de către aceeaşi parte pentru o infracţiune care a făcut deja
obiectul unei sentinţe definitive de achitare sau condamnare dată în conformitate cu acelaşi drept şi aceeaşi
procedură judiciară (non bis in idem);
- dreptul acuzatului ca sentinţa să fie pronunţată în şedinţă publică;
- informarea condamnatului asupra drepturilor sale judiciare de recurs;
q) în măsura posibilităţilor va fi evitată pronunţarea pedepsei cu moartea împotriva femeilor
însărcinate sau mamelor cu copii mici care depind de ele pentru o infracţiune comisă în legătură cu
conflictul armat; condamnarea la moarte pentru o astfel de infracţiune, împotriva acestor femei, nu va fi
executată;
r) condamnarea la moarte pentru o infracţiune în legătură cu conflictul armat nu va fi executată
împotriva persoanelor care nu aveau 18 ani în momentul săvârşirii infracţiunii;
s)jaful este interzis;
t) distrugerile de bunuri, nemotivate de necesitatea militară, sunt interzise;
u) sechestrarea de bunuri, nemotivată de necesitatea militară este interzisă.
Se poate observa cu uşurinţă că de fapt, prin instituţia garanţiilor fundamentale nu se face decât să se
accentueze, să se generalizeze şi să se precizeze drepturi care erau deja conferite persoanelor şi bunurilor
aflate sub protecţia dreptului internaţional umanitar; astfel, se creează o legătură foarte strânsă între „nucleul
dur” al drepturilor omului şi garanţiile fundamentale în timp de conflict armat. De menţionat şi faptul că
persoanele protejate nu pot renunţa în nici un caz, nici parţial, nici total la drepturile care le sunt asigurate,
fie de convenţiile de la Geneva, fie prin acorduri speciale care ar fi semnate de beligeranţi. De asemenea,
nici o dispoziţie a art.75 al Protocolului adiţional din 1977 prin care se acordă garanţiile fundamentale, nu
poate fi interpretată ca limitând sau aducând vreo atingere oricărei alte dispoziţii mai favorabile care acordă,
în baza regulilor de drept internaţional aplicabil, o mai mare protecţie persoanelor aflate în mâinile unei părţi
la conflict. Garanţiile fundamentale sunt valabile chiar şi pentru persoanele acuzate de crime de război sau
crime contra umanităţii.

4. Protecţia bunurilor

4.1. Bunurile civile

Protecţia drepturilor omului în caz de conflict armat presupune cu necesitate asigurarea unei protecţii
adecvate a bunurilor atât de necesare supravieţuirii persoanelor în condiţiile calamităţilor unui război.
Bunurile şi proprietatea asupra lor sunt, de aceea, de multe ori, cauzele războaielor şi scopul unor acţiuni
militare. Motivaţia protecţiei acordate bunurilor constă în faptul că obiectivele atacurilor militare sunt, pe
lângă persoane, şi bunurile materiale care sunt utilizate în timp de conflict armat şi care pot face obiectul
distrugerilor, jafului, confiscării şi capturării. În acest domeniu are o aplicabilitate generală principiul
discriminării între obiectivele militare şi bunurile civile şi al limitării atacurilor numai la obiectivele militare.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 24
Ungureanu
Strânsa legătură ce există între oamenii şi bunurile de care aceştia se folosesc a făcut ca încă din antichitate
să existe anumite uzanţe privind interzicerea atacării unor bunuri. Astfel, în Vechiul Testament, se admite
tăierea copacilor nefructiferi pentru confecţionarea de instrumente de război dar se interzice „stricarea şi
doborârea” pomilor fructiferi căci „copacul de pe câmp este el oare om ca să se ascundă de tine după
întăritură?”1 Cu toate acestea, până la urmă, rostul războaielor este achiziţionarea de bunuri, fie că acestea
constau în teritorii sau simple obiecte. Aceasta a făcut ca în dreptul clasic al războiului să fie permisă
„nimicirea şi răpirea lucrurilor duşmanilor” a căror ucidere dreptul ginţilor o îngăduie; Hugo Grotius, din
opera căruia am preluat ideea menţionată mai sus, arată că în lucrările istoricilor vom găsi aproape la fiecare
pagină vorbindu-se despre cetăţi distruse în întregime, de ziduri dărâmate la pământ, de ogoare pustiite, de
incendii, toate acestea fiind îngăduite chiar şi împotriva acelora care s-au predat, căci, deschizând porţile de
bună voie locuitorii se predau cu persoana şi avutul lor2. Dreptul internaţional umanitar contemporan a
instituit treptat o adevărată protecţie a bunurilor civile impunând limitări şi restricţii în conducerea acţiunilor
militare şi în comportamentul combatanţilor. Astfel, în aplicarea principiului discriminării, el defineşte în
primul rând obiectivele militare. Art. 52 din Protocolul adiţional I din 1977 precizează că, într-un sens
restrâns, sunt bunuri cu caracter de obiectiv militar poziţiile şi construcţiile unde sunt situate forţele armate
şi toate materialele lor (cazărmi; lucrări genistice, poziţii şi raioane de amplasare, depozite, tehnică de luptă,
armamente şi muniţii etc.) fiind exceptate doar bunurile sanitare şi religioase din dotarea militarilor. Într-un
sens larg. sunt considerate obiective militare si acele bunuri care prin natura lor, prin amplasare, destinaţie
sau utilizare aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a căror distrugere, capturare sau neutralizare
oferă un avantaj militar precis. Deşi complexă, definiţia aceasta nu e lipsită de ambiguităţi şi echivoc. În
pregătirea şi ducerea acţiunilor militare este nevoie de mai mare precizie în delimitarea obiectivelor care pot
fi atacate pentru a se putea aplica principiul discriminării. Un punct de referinţă în această direcţie ar putea fi
definiţia enumerativă a obiectivelor militare elaborată de cea de-a XIX-a Conferinţă Internaţională a Crucii
Roşii din 1957 care a enunţat două condiţii cumulative pentru ca un obiectiv să fie considerat ca militar: să
prezinte, prin natura sa, un interes militar general recunoscut iar distrugerea sa să acorde un avantaj militar
atacantului. Doctrina juridică precizează că sunt, în acest sens, obiective militare:
a) forţele armate, inclusiv organismele auxiliare sau complementare şi persoanele care, fără a
aparţine acestora, iau totuşi parte la lupte; poziţiile, instalaţiile sau construcţiile ocupate de forţele armate
indicate mai sus, ca şi obiectivele luptelor, adică acelea care fac parte direct din obiectivul luptelor dintre
forţele terestre sau maritime inclusiv forţele aeropurtate;
b) instalaţiile, construcţiile şi alte lucrări cu caracter militar cum ar fi: cazărmile, fortificaţiile,
ministerele militare (de ex., Ministerul de Război, Aerului, Marinei, Apărării Naţionale, Armamentelor) şi
alte organe de conducere şi administrare militară;
c) depozitele de arme sau de materiale de război cum ar fi: depozitele de muniţii, de echipamente
militare, de carburanţi, parcurile de vehicule;
d) aeroporturile, rampele de lansare a rachetelor şi instalaţiile bazelor navale militare;
e)) căile şi mijloacele de comunicaţie cum ar fi: căile ferate, drumurile, podurile, tunelele, canalele
care sunt de un esenţial interes militar;
f) instalaţiile şi staţiile de radiodifuziune şi de televiziune, centralele telefonice şi telegrafice de
interes militar cert;
g) industriile de interes esenţial pentru ducerea războiului: industriile destinate fabricării de
armamente, muniţii, rachete, blindate, aeronave de război, construcţii navale de război inclusiv accesorii şi
furnituri de război; industriile de fabricare a mijloacelor de transport, comunicaţii şi transmisiuni; uzinele şi
instalaţiile de producţie esenţiale pentru ducerea războiului ca industria metalurgică, mecanică, chimică cu
caracter sau destinaţie net militară; instalaţiile de depozite şi de transporturi destinate esenţial industriilor de
1
„Biblia”, Deuteronomul. 20-19, Editura Institutului Biblic, Bucureşti, 1975, p. 217.
2
Hugo Grotius, op.cit., p. 657; în opera sa, Hugo Grotius se referă la statutul bunurilor când vorbeşte despre devastare şi jaf (p. 657-661),
despre dreptul de a o dobândi lucrurile capturate în război (661-684), măsura ce trebuie să se păstreze cu privire la devastare (734-745), măsura
ce trebuie păstrată cu privire la lucrurile capturate (746-748).

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 25
Ungureanu
mai sus; instalaţiile producătoare de energie destinate în special războiului cum ar fi exploatările de cărbune,
de produse petroliere, de energie atomică ca şi uzinele de gaz metan sau instalaţiile de energie electrică
având ca destinaţie principală pe cea militară1.
Evident ca această listă enumerativă aparţine unui anumit moment al evoluţiei doctrinei de drept
internaţional umanitar şi, în consecinţă, anumite elemente ale sale nu mai prezintă interes din punctul de
vedere al tendinţelor războiului viitorului şi ar trebui completată cu alte bunuri care intră în definiţia
obiectivelor militare. Esenţial este însă că instrumentele internaţionale precizează că un obiectiv militar
poate fi atacat chiar dacă în apropierea lui se află şi bunuri civile precum şi în situaţia în care în interiorul lui
se găsesc persoane civile deoarece prin prezenţa lor în preajma obiectivelor militare, civilii şi bunurile civile
se expun pericolelor la care acestea sunt supuse intrând în ceea ce literatura militară denumeşte pierderi şi
pagube colaterale care sunt în general admise. De aceea, art.58 din Protocolul I din 1977 dispune ca statele
semnatare să evite să amplaseze obiective militare în interiorul sau în apropierea zonelor dens populate, să
îndepărteze populaţia şi bunurile civile din vecinătatea obiectivelor militare pentru a le proteja de pericolele
ce rezultă pentru acestea din operaţiile militare. Esenţa acestor norme generale protectoare constă în faptul
că dacă obiectivele militare pot fi atacate în timp de război, celelalte categorii de bunuri ce nu se includ în
definiţia obiectivelor militare, nu trebuie să fie atacate. Astfel, bunurile civile au în art. 52 al Protocolului I
definiţia negativă de bunuri care nu sunt considerate obiective militare şi, pe această bază, ele nu pot face
obiectul nici al atacurilor, nici represaliilor. Dacă există îndoieli asupra caracterului unui bun care în mod
normal este afectat unei utilizări civile (cum ar fi o clădire de locuit, o şcoală sau un lăcaş de cult), acesta va
fi prezumat a nu fi utilizat în scopuri militare şi, deci, nu va fi atacat. Această precizare se impune deoarece
prezumţia relativă pe baza căreia acţionează poate fi răsturnată în cazul în care bunurile considerate iniţial ca
civile au fost utilizate de către forţele armate, transformându-se prin aceasta în obiective militare care pot
fi atacate. Ca şi persoanele civile, bunurile civile n-au fost multă vreme reglementate de către dreptul
internaţional umanitar. Şi ele se aflau mai degrabă într-un sistem de protecţie indirectă prin limitarea
mijloace1or de a face rău inamicului şi prin restrângerea dreptului autorităţilor de ocupaţie în ce
priveşte bunurile aflate pe teritoriul ocupat. Primele dispoziţii de protecţie a unor bunuri civile se
găsesc în Regulamentul Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 care interzice distrugerea sau
sechestrarea proprietăţilor inamice în afara nevoilor războiului (art.23), atacarea şi bombardarea
localităţilor şi clădirilor neapărate (art.25), jefuirea localităţi1or chiar luate cu asalt (art.28) şi impune
în asedii şi bombardamente luarea tuturor măsurilor pentru a cruţa, pe cât e cu putinţă, a clădirilor
destinate cultelor, artelor, ştiinţelor şi binefacerii, monumentele istorice, spitalele şi locurile de adunare
pentru răniţi şi bolnavi cu condiţia ca aceste clădiri, să nu fie, in acelaşi timp, întrebuinţate într-un scop
militar. Aceste reguli au fost întărite de Convenţiile de ]a. Geneva din 1949 care protejează şi bunuri în
măsura în care sunt legate de protecţia acordată victimelor războiului.
În afara protecţiei generale a bunurilor cu caracter civil menţionată în art.52, Protocolul din
1977 a acordat în art.54 o atenţie specială, încercând să le apere de efectele acţiunilor militare,
bunurilor indispensabile populaţiei civile cum ar fi: provizii le alimentare şi zonele agricole în care
acestea se produc, recoltele, vitele, instalaţiile şi rezervele de apă potabilă şi lucrările de irigaţii; această
dispoziţie este un efect al interzicerii înfometării civililor ca metodă de război şi, ca urmare, bunurile
respective nu pot fi atacate, distruse, însuşite, scoase din uz şi nici nu pot face obiectul represaliilor în
scopul de a lipsi, ca urmare a valorii lor de subzistenţă, populaţia civilă de elementele de bază ale
existenţei2. Interdicţiile enumerate au şi două excepţii; prima se referă la posibilitatea utilizării
bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile de către Partea adversă pentru subzistenţa
membrilor forţelor sale armate şi chiar în alte scopuri decât această aprovizionare dar ca sprijin direct al
unei acţiuni militare cu condiţia ca populaţia să nu rămână cu atât de puţină hrană sau apă încât să fie
supusă înfometării sau forţată să se deplaseze; iar a doua ţine cont de necesităţile vitale ale unui

1
După Marie-Francoise Furet, Jean-Claude Martinez, Henri Dorandeu, „La guerre et le droit”, Editions A. Pedone, Paris, 1979, p. 72-73.
2
Alan Mourey, „Foametea şi războiul”, în RRDU nr. l/1993, p.37.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 26
Ungureanu
beligerant aflat în apărarea teritoriului său naţional împotriva invadării care poate deroga de la
interdicţiile respective dacă raţiuni militare imperioase o impun. De asemenea, pentru protejarea
civililor împotriva catastrofelor ireparabile pe care le-ar produce unele atacuri, în afara interzicerii
atacurilor nediscriminate şi a măsurilor de precauţie în atac, au fost puse sub protecţie convenţională
lucrările şi instalaţiile conţinând forţe periculoase (baraje, diguri ori centrale atomoelectrice) ca şi
construcţiile destinate singurului scop de a apăra aceste lucrări şi instalaţii (art.56); acestea nu vor face
obiectul atacurilor sau represaliilor chiar dacă sunt obiective militare dacă atacul poate provoca
eliberarea forţelor periculoase şi, în consecinţă, pot cauza pierderi importante civililor. Protecţia
specială a lucrărilor şi instalaţiilor conţinând forţe periculoase se bazează pe marcarea lor cu un semn
distinctiv special, pe acorduri speciale convenite între beligeranţi, pe obligaţia de a nu amplasa
obiective militare în apropierea lor (cu excepţia construcţiilor de apărare a acestora) şi nu poate înceta
decât dacă sunt utilizate în sprijinul regulat, important şi direct al operaţiunilor militare (pentru baraje şi
diguri şi construcţiile aferente lucrărilor respective), dacă furnizează curent electric pentru sprijinul
regulat important şi direct al operaţiunilor militare (centralele nuclearo-electrice) şi atacarea lor
reprezintă singurul mijloc practic de a face să înceteze acest sprijin.

4.2. Bunurile cu caracter sanitar

Protecţia bunurilor sanitare a evoluat în strânsă legătură cu protecţia acordată de dreptul internaţional
umanitar răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor precum şi personalului sanitar şi misiunilor medicale. Dacă în
1864 erau sub protecţie doar ambulanţele şi spitalele militare, acestora li s-au adăugat mereu alte bunuri
sanitare prin Convenţiile din 1906, 1907, 1929 şi 1949 pentru ca astăzi, prin dispoziţiile art.8 al Protocolului
adiţional I din 1977 să fie protejate toate unităţile şi transporturile sanitare indiferent că sunt civile sau
militare, că funcţionează în zone controlate de partea adversă sau în teritorii ocupate. Prin expresia generală
de „unităţi sanitare” aflate sub protecţie se înţeleg aşezămintele şi alte formaţii, militare sau civile,
permanente sau temporare, organizate în scopuri sanitare, cum sunt căutarea, evacuarea, transportul,
diagnosticul sau tratamentul (inclusiv primul ajutor) răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor ca şi prevenirea
bolilor; expresia include, între altele, spitalele şi alte unităţi similare, centrele de transfuzie sanguină,
centrele şi institutele de medicină preventivă şi centrele de aprovizionare sanitară precum şi depozitele de
material sanitar şi produse farmaceutice din aceste unităţi. Iar prin expresia „transport sanitar” se înţelege
transportul rutier, pe apă sau aerian al răniţilor bolnavilor şi naufragiaţilor, al personalului sanitar şi al
materialului sanitar; tot în categoria bunurilor cu caracter sanitar se includ: mijloacele de transport sanitar
militare sau civile, permanente sau temporare, destinate în exclusivitate transportului sanitar şi puse sub
conducerea unei autorităţi competente a beligeranţilor; vehiculele sanitare, în înţelesul de mijloace de
transport sanitar terestru; navele şi ambarcaţiunile sanitare în înţelesul de mijloace de transport sanitare pe
apă; aeronavele sanitare, în înţelesul de mijloace de transport sanitar aeriene.
Respectarea, protejarea şi neatacarea inclusiv interzicerea represaliilor contra bunurilor cu caracter
sanitar sunt asigurate prin protecţia, respectul şi neatacarea de care se bucură întotdeauna toate unităţile
sanitare în care scop beligeranţii trebuie să amplaseze, în limita posibilului, unităţile sanitare astfel încât
atacarea obiectivelor militare să nu le pună în pericol, să-şi comunice amplasarea unităţilor sanitare fixe şi să
nu le utilizeze pentru a încerca să pună obiectivele militare la adăpost de atacuri fără ca absenţa notificării să
conducă la neacordarea protecţiei (art.12 şi 20). În ceea ce priveşte unităţile sanitare civile, acestea sunt
protejate şi respectate dacă aparţin beligeranţilor fiind autorizate şi recunoscute de aceştia sau, dacă aparţin
statelor neutre ori societăţilor de ajutor voluntare (inclusiv organizaţii internaţionale umanitare imparţiale),
au asentimentul propriilor guverne şi autorizarea părţilor la conflict; această protecţie nu poate înceta decât
dacă unităţile sanitare civile sunt utilizate pentru a comite, în afara destinaţiei lor umanitare, acte dăunătoare
inamicului şi doar după ce somaţia care propune un termen rezonabil de încetare a actelor dăunătoare nu este
luată în considerare, nefiind considerate astfel de acte faptul că personalul unităţii este înzestrat cu arme
individuale uşoare în scop de apărare sau că unitatea este păzită de santinele şi nici chiar dacă unităţile
respective se află combatanţi răniţi şi arme ale acestora (art.13). De asemenea, în caz de ocupare a

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 27
Ungureanu
teritoriului, unităţile medicale civile, echipamentele şi materialele lor nu pot fi rechiziţionate cât timp sunt
necesare pentru satisfacerea nevoilor medicale ale populaţiei, răniţilor şi bolnavilor aflaţi în tratament;
totuşi, mijloacele de transport sanitar ale acestora pot fi rechiziţionate de către puterea ocupantă în caz de
necesitate a tratamentului propriilor răniţi sau prizonierilor de război şi cu condiţia luării de măsuri ca
îngrijirea medicală a populaţiei să se efectueze în continuare (art.14). O ultimă regulă de protecţie a
bunurilor sanitare impune identificarea acestora cu ajutorul semnelor şi semnalelor distinctive consimţite de
autoritatea competentă (art.18).
Pentru transporturile sanitare, Protocolul I afectează o secţiune întreagă a Titlului II referitor la răniţi
bolnavi şi naufragiaţi, cele mai multe articole având ca obiect aeronavele sanitare (art. 24-31) deoarece
protecţia acestora nu fusese reglementată prin dispoziţiile anterioare, aşa cum era cazul vehiculelor sanitare
terestre (art.21) şi navelor-spital şi ambarcaţiunilor de salvare de coastă (art.22-23). Astfel, vehiculele
sanitare sunt respectate şi protejate conform Convenţiilor din 1949 şi dispoziţiile complementare din
Protocol referitoare la unităţile sanitare mobile. Iar navele-spital şi ambarcaţiunile de salvare de coastă aflate
sub protecţie includ, în plus faţă de Convenţia a II-a din 1949, şi pe acelea puse la dispoziţie de un stat
neutru sau beligerant şi de o organizaţie internaţională umanitară imparţială; alte nave şi ambarcaţiuni
sanitare sunt respectate şi protejate în modul prevăzut pentru unităţile sanitare mobile de către convenţiile
din 1949 şi Protocolul lor adiţional. În ceea ce priveşte transporturile aeriene, pentru a întări securitatea
aeronavelor sanitare, chiar în zonele nedominate de adversar este bine să existe o notificare a zborului
acestora. În zonele de contact sau în cele dominate de adversar protecţia aeronavelor sanitare nu poate fi pe
deplin eficace decât dacă s-a încheiat un acord prealabil între autorităţile militare competente ale
beligeranţilor în care să se indice numărul aeronavelor, planurile de zbor şi mijloacele de identificare; partea
care primeşte o cerere de acord prealabil trebuie să notifice cât mai rapid solicitantului fie acceptarea, fie
respingerea ori modificarea cererii respective. Pentru a fi eficace, aceste notificări şi acorduri trebuie
difuzate unităţilor militare din zona de zbor pentru a nu ataca aeronavele respective. În absenta unor astfel
de notificări si acorduri, aeronavele sanitare acţionează doar pe riscul lor, trebuind totuşi să fie respectate
atunci când sunt recunoscute ca atare. Survolând zonele dominate de adversar, aeronavele sanitare pot fi
somate să aterizeze sau amerizeze pentru a fi inspectate şi trebuie să se supună oricăror somaţii de acest gen.
Inspecţia îşi are raţiunea în interdicţia utilizării aeronavelor pentru a se obţine un avantaj militar asupra
adversarului, esenţial în acest domeniu fiind ca încărcătura să fie cu adevărat „medicală” şi nu „militară”; la
bordul lor nu trebuie să se afle decât, cel mult, armele personalului sanitar precum şi acelea ale răniţilor şi
bolnavilor care sunt transportaţi, până la predarea lor către serviciile competente. Dacă aceste condiţii sunt
încălcate sau dacă inspecţia arată că nu e vorba de o aeronavă sanitară ori zborul s-a efectuat în lipsa unui
acord prealabil, aeronava poate fi reţinută; în cazul în care era afectată în mod permanent în scopuri
medicale, ea nu poate fi utilizată ulterior decât tot ca aeronavă sanitară. Modelul de protecţie al aeronavelor
sanitare este deci similar navelor şi ambarcaţiunilor sanitare al căror statut fusese reglementat încă din 1907
şi dezvoltat şi confirmat în 1949 şi se aplică chiar şi pe teritoriul statelor neutre ori nebeligerante; de altfel,
acestea din urmă vor aplica dispoziţiile protectoare ale Protocolului referitoare la răniţi şi bolnavi, la
personalul medical şi la bunurile sanitare când acestea sunt primite sau internate pe teritoriul lor (art.l9).

4.3. Bunuri culturale

Multă vreme obiect al disputei şi jafului provocat de războaie, bunurile culturale au ajuns să fie
protejate convenţional prin Convenţia a II-a de la Haga din 1899 privind legile şi obiceiurile războiului
terestru. Astăzi, protecţia şi respectul bunurilor culturale în timp de conflict armat sunt asigurate de
Convenţiile a IV-a şi a IX-a de la Haga din 1907, de Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia
bunurilor culturale în caz de conflict armat (cu cele două Protocoale ale sale, din 1954 şi, respectiv, 1999); şi
de Protocoalele adiţionale din 1977 care, împreună, constituie sediul acestei materii1. Necesitatea protecţiei

1
Convenţiile a IV-a şi a IX-a din 1907 rămân aplicabile în prezent pentru statele părţi la Convenţia din 1954 doar în ceea ce priveşte situaţiile
neacoperite de aceasta din urmă, adică pentru bunurile culturale care nu prezintă o importanţă deosebită pentru patrimoniul cultural al

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 28
Ungureanu
bunurilor culturale a fost recunoscută încă din secolele trecute când, spre exemplu, eminentul jurist elveţian
Emeric de Vattel scris în cunoscuta sa lucrare „Droit des gens ou principes de la loi naturelle appliquèe à la
conduite el aux affaires des nations el de souverains” (1785), că orice persoană care devastează o ţară trebuie
să cruţe edificiile ce onorează umanitatea şi care nu contribuie de loc la a face un inamic mai puternic -
templele, mormintele, edificiile publice, toate operele respectabile prin frumuseţea lor 1. La două secole de la
acest îndemn, bunurile culturale sunt în continuare distruse şi jefuite în timp de război, fiind uneori chiar
ţinta preferată a atacurilor. Astfel, în cursul ultimului război mondial, Luftwaffe a primit ordinul de a
bombarda în Anglia, cu titlu de represalii, toate edificii le marcate cu semnul de protecţie a bunurilor
culturale iar, în replică, britanicii au procedat după aceea la fel în Germania, declarând că monumentele de
artă sunt, desigur, o moştenire comună a umanităţii însă grija de a le proteja trebuie să cedeze aceleia de a
recuceri o moştenire şi mai preţioasă – libertatea 2. Numai în Franţa, între 17 septembrie 1940 şi 7 aprilie
1943 au fost expediate in Germania 92 de vagoane conţinând 2775 colete cu opere de artă; în iulie 1944 au
mai fost expediate încă 29 de transporturi cu 137 de vagoane încărcate cu 4174 colete pentru „punerea în
siguranţă” a operelor confiscate de la evrei şi francmasoni. În epoca postbelică, în aplicarea protecţiei
acordate bunurilor culturale, SUA au interzis în războiul din Cambodgia din 1973 folosirea avionului B-52
în bombardamente la mai puţin de un kilometru de localităţi şi monumente, temple, pagode sau locuri de
cult; în războiul din Golf, aliaţii au scos de pe lista obiectivelor planificate a fi lovite un monument al
preşedintelui irakian Sadam Hussein instalat la intrarea în Kuweit. Dar în alte conflicte armate, bunurile
culturale n-au putut scăpa urgiei războiului aşa cum a fost cazul cetăţii Dubrovnik din fosta Iugoslavie care a
fost bombardată fără nici un respect faţă de regulile de protecţie umanitară, Şi România a suferit de pe urma
lipsei de protecţie a bunurilor culturale, dacă ar fi să ne referim numai la tezaurul român care conţinea şi
inestimabile valori culturale şi care în timpul primului război mondial, a fost „rătăcit” în Rusia Sovietică.
Fie şi numai această infimă parte a dezastrelor care afectează bunurile culturale în război pe care am
evocat-o mai sus obligă la cunoaşterea şi respectarea sistemului de protecţie a acestora instituit de dreptul
internaţional umanitar, Conform art. 1 din Convenţia de la Haga din 1954 sunt definite ca bunuri culturale,
oricare ar fi originea sau proprietarul lor:
a) bunurile mobile sau imobile care prezintă o mare importanţă pentru patrimoniul cultural al
popoarelor cum sunt: monumentele de arhitectură, de artă sau istorice, religioase sau laice, terenurile
arheologice, grupurile de construcţii care, în ansamblu, prezintă un interes artistic sau istoric, operele de
artă, manuscrisele, cărţile şi alte obiecte de interes artistic sau arheologic precum şi colecţiile ştiinţifice şi
colecţiile importante de cărţi, arhive sau reproduceri ale bunurilor definite mai sus;
b) edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau a expune bunurile
culturale mobile definite mai sus cum sunt: muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive precum şi
refugiile destinate să adăpostească, în caz de conflict armat, aceste bunuri culturale mobile;
c) centrele în cuprinsul cărora se află un număr considerabil din aceste bunuri culturale definite mai
sus, denumite „centre monumentale”.
Convenţia instituie o protecţie generală pentru toate bunurile culturale enumerate şi o protecţie
specială doar pentru anumite bunuri. Protecţia generală obligă statele să-şi ocrotească valorile culturale
luând, încă din timp de pace, măsuri corespunzătoare pe propriul teritoriu de identificare şi semnalizare a
bunurilor culturale, fără ca partea adversă să fie scutită de obligaţia de protecţie atunci când măsurile
respective n-au fost totuşi luate (art.3). Iar art. 4 impune beligeranţilor să respecte bunurile culturale prin
interzicerea utilizării lor în scopuri care ar putea să le expună distrugerilor şi deteriorărilor, abţinerea de la

popoarelor şi pentru instituţiile dedicate binefacerii, carităţii şi instrucţiei. Menţionăm că reguli de protecţie a bunurilor culturale mai există şi în
Instrucţiunile americane (Codul Lieber) din 1863, în regulamentele militare ale altor state (Anglia., Italia, Spania. Rusia etc.), în Declaraţia de la
Bruxelles din 1874 (neratificată), în Regulile războiului aerian din 1923, în Tratatul privind protecţia instituţiilor artistice şi ştiinţifice şi a
monumentelor istorice din 1935 cunoscut şi ca Pactul Roerich (tratat regional american), în unele tratate de pace ş.a ..
1
Citat după Carmen Grigore, „Convenţia de la Haga pentru protecţia bunurilor culturale” în RRDU nr. 4/1994, p.12-l5. De aceeaşi autoare
vezi şi „România şi protecţia bunurilor culturale”, în RRDU nr.5/1994, p. 24-25.
2
Carmen Grigore, Ionel Cloşcă, Gheorghe Bădescu, „Protecţia bunurilor culturale în România”, ARDU, 1994, p.22.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 29
Ungureanu
orice act de ostilitate faţă de ele; respectarea bunurilor culturale funcţionează şi în caz de ocupaţie militară
fiind interzis ca ele să fie rechiziţionate, să facă obiectul represaliilor, să fie jefuite, deturnate sau
vandalizate afară de cazul necesităţii militare imperioase.
Protecţia specială a bunurilor culturale este reglementată în art. 8-11 din Convenţie şi 11-17 din
Regulamentul de aplicare al acesteia şi se referă la un număr restrâns de refugii destinate să adăpostească
bunuri culturale mobile în caz de conflict armat, centre monumentale şi alte bunuri culturale imobile de
foarte mare importanţă care:
a) se găsesc la o distanţă suficientă de mari centre industriale sau de orice obiectiv militar important
(aerodrom, staţie de radiodifuziune, instituţii ale apărării naţionale, port, gară de cale ferată importantă, căi
de comunicaţii mari);
b) să nu fie folosite în scopuri militare (deplasări de combatanţi sau material militar, activităţi legate
direct de operaţiunile militare, staţionarea combatanţilor sau materialelor militare) , nefiind considerate ca
atare supravegherea de paznici înarmaţi sau prezenţa forţelor de poliţie şi ordine;
c) să fie înscrise în Registrul internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială ţinut de
Directorul General al UNESCO. Fie neaplicarea măsurilor protectoare de către statele interesate, fie
dificultatea îndeplinirii condiţiilor pentru înscrierea în această evidenţă internaţională, au făcut ca până în
prezent doar cinci state (Austria, Germania, Cambodgia, Olanda şi Vietnamul) să obţină înscrierea bunurilor
culturale în Registrul Internaţional al UNESCO1. Din momentul înscrierii în Registru imunitatea bunurilor
culturale sub protecţie specială începe să funcţioneze sub însemnul distinctiv (repetat de trei ori, două semne
sus şi unul jos), beligeranţii fiind obligaţi să se abţină de la orice act de ostilitate faţă de ele sau de utilizare a
acestora ori a împrejurimilor lor în scopuri militare. Totuşi, imunitatea poate fi ridicată numai de
comandantul diviziei (sau o funcţie superioară) în cazuri excepţionale de necesitate militară ineluctabilă cu
obligaţia informării comisarului general pentru bunurile culturale prevăzut în Regulamentul de aplicare. De
asemenea, dacă un beligerant violează imunitatea specială a unui bun cultural, adversarul este absolvit de
obligaţiile de protecţie cât timp violarea subzistă putând, atunci când este posibil, să facă somaţiile necesare
de a se pune capăt violării într-un termen rezonabil.
Transporturile de bunuri culturale sunt de asemenea sub protecţia Convenţiei din 1954, fiind
interzise actele de ostilitate împotriva acestora (art.12), confiscarea lor (art.14) cu obligaţia obţinerii avizului
de transferare de la comisarul general pentru bunuri culturale sau, cel puţin, în situaţii de urgenţă, a
notificării către adversar şi aplicării semnului distinctiv (art.13). Şi personalul afectat protecţiei bunurilor
culturale trebuie să fie respectat în interesul ocrotirii acestor bunuri în măsura în care cerinţele securităţii o
permit iar când cade în mâinile adversarului i se va permite continuarea exercitării funcţiilor chiar dacă
bunurile respective au fost capturate (art.15).
Caracterul incomplet şi insuficienta claritate a dreptului cutumiar şi convenţional de protecţie a
bunurilor culturale au determinat participanţii la elaborarea Protocoalelor adiţionale din 1977 să introducă
noi articole speciale consacrate bunurilor culturale. Astfel, prin art.53 din Protocolul adiţional I şi art.l6 din
Protocolul adiţional II, fără a se prejudicia Convenţia din 1954 şi alte instrumente internaţionale pertinente,
se asigură o protecţie sporită monumentelor istorice, operelor de artă sau lăcaşurilor de cult care constituie
patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor fiind interzise actele de ostilitate sau de represalii împotriva
acestora ca şi utilizarea lor în sprijinul efortului militar, iar utilizarea fără drept a semnalului protector al
bunurilor culturale este considerată crimă de război (art.85, pct. 3, lit.7); de remarcat, în ceea ce priveşte
art.16 din Protocolul II, că este singura reglementare de protecţie a bunurilor culturale pentru conflictele
armate fără caracter internaţional2. Iar referirea expresă la locurile de cult, asigură protecţia acestora

1
„Droit de la guerre, Manuel d'instruction”, Institut Royal Superior de Defense, Bruxelles, 1993, p.34. Un alt exemplu de imunizare a
bunurilor culturale în lipsa unor convenţii exprese, este dat de Florenţa, unde, la 19 iunie 1944 au fost evacuate toate instalaţiile militare la
ordinul autorităţilor germane pentru ca oraşul atât de bogat în monumente şi opere de artă să nu devină teatru de război: linia de centură a
oraşului a fost astfel o „frontieră” pentru mijloacele militare de transport.
2
Arturo Marcheggiano, „Protecţia bunurilor culturale în conflictele neinternaţionale care comportă dezintegrarea statelor”, în RRDU,
nr.14/1996, p. 14-16.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 30
Ungureanu
independent de valoarea cultural artistică a acestora după ce vreme de milenii s-a acţionat faţă de acestea
conform spuselor juristconsultului Pomponius cum că „locurile care au fost ocupate de duşmani încetează
toate de a fi sacre,”1. Asigurarea ocrotirii şi respectării bunurilor culturale impune statelor să ia diverse
măsuri de ordin legislativ şi administrativ, în primul rând identificarea acestora, întocmirea de liste de bunuri
protejate şi semnalarea lor. În unele state s-au creat chiar societăţi naţionale de protecţie a bunurilor culturale
în caz de război2. Din păcate, cu toate iniţiativele şi sugestiile pe care o serie de personalităţi sau organizaţii
neguvernamentale, precum ARDU, autorităţile române n-au fost până în prezent suficient de sensibile la
necesitatea adoptării unor măsuri privind protecţia patrimoniului cultural naţional, recuperarea bunurilor
noastre culturale înstrăinate ilegal, conservarea monumentelor de mare valoare arhitectonică şi artistică
ajungându-se până acolo încât în decembrie 1989 să se comită acte de ostilitate împotriva Bibliotecii
Centrale Universitare şi Muzeului de Artă din Bucureşti. Această situaţie poate înceta doar prin asigurarea
cunoaşterii, aplicării şi respectării instrumentelor internaţionale de protecţie a bunurilor culturale naţionale
care pentru noi au caracter de unicitate, fiind intim ataşate istoriei şi culturii poporului român şi exprimând
conştiinţa sa în întreaga lume.

4.4. Protecţia specială a unor zone şi localităţi

Protecţia drepturilor omului în caz de conflict armat se realizează şi prin crearea unor zone speciale
în care victimele (sau potenţialele victime) de război să fie ferite de efectele ostilităţilor militare şi să li se
acorde asistenţă umanitară. Astfel de spaţii protejate şi de siguranţă sunt zonele şi localităţile sanitare (art.23
al Convenţiei I-a din 1949); zonele şi localităţile sanitare şi de securitate (art.14 al Convenţiei a IV -a din
1949), localităţile neapărate (art.59 al Protocolului 1 din 1977) şi zonele demilitarizate (art.60 al aceluiaşi
protocol). Funcţia principală a instituirii acestor zone este protejarea dreptului la viaţă şi sănătate ale
necombatanţilor în cursul conflictului armat. Elementele comune ale tuturor acestor spaţii protejate special
se bazează pe principiul discriminării între obiectivele militare şi cele civile şi se referă la: nepermiterea
utilizării lor în scopuri militare; consimţământul părţilor beligerante la crearea acestora; neobligativitatea
protecţiei oferite de beligeranţi victimelor in unele zone; neluarea in considerare a unor scopuri politice sau
militare ci numai a unor interese umanitare3. Apariţia în dreptul umanitar convenţional a instituţiei zonelor
de securitate abia în perioada postbelică a făcut ca ele să fie puţin utilizate în cursul conflictelor armate. Se
pare că interesele statelor n-au fost atât de puternice pentru a depăşi ideea transformării întregului teritoriu în
teatre de război. Se uită că protecţia specială a unor zone şi localităţi nu are un caracter imperativ ci este
impusă doar de considerente umanitare. Este evident că un beligerant poate să ducă ostilităţile militare în
orice porţiune a teritoriului său, să-şi transforme toate localităţile în „cetăţi de luptă şi apărare” dar
comparând avantajele şi dezavantajele unei astfel de soluţii cu aceea a protejării unor persoane şi bunuri ar
putea conveni cu adversarul să scoată de sub incidenţa luptelor anumite zone care să fie protejate special şi
reciproc avantajos. În practică, aceste zone speciale nu au fost întotdeauna stabilite conform cerinţelor
impuse de convenţiile de drept umanitar 4. Fără a avea acordul beligeranţilor, astfel de zone au fost stabili te
prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate în fosta Iugoslavie. în Ruanda şi Irak lipsa consimţământului
beligeranţilor a făcut însă ca zonele astfel instituite să nu fie respectate de toţi combatanţii. Practica a
dezvoltat şi aşa-numitele „culoare umanitare” cu scopul de a asigura furnizarea asistenţei umanitare în
zonele de conflict; apărarea acestor culoare cu forţe de menţinere a păcii a condus, de asemenea, la
nerespectarea de către beligeranţi a obiectivelor pentru care ele au fost instituite5.
Zonele de securitate sunt instituite în baza Convenţiei a I-a (art.23) şi a IV-a (art.l4) de la Geneva
1
După Hugo Grotius, op.cit., p.657.
2
Arturo Marcheggiano, „Iniţiative italiene pentru protecţia bunurilor culturale”, în RRDD, nr.21/1998, p.36; vezi şi Marian Mihăilă,
„Protecţia bunurilor culturale în dreptul internaţional”, Editura Paco, Bucureşti 1995; sub egida Filialei Reşiţa a ARDD s-a constituit o
societate de protecţie a bunurilor culturale.
3
Astfel, Israelul a creat în Libanul de Sud o „zonă de securitate” care, de fapt, este un teritoriu ocupat pentru a asigura în mod unilateral
siguranţa statului Israel împotriva atacurilor teroriste şi care, deci nu are nimic de a face cu dreptul internaţional umanitar.
4
Arturo Marcheggiano, „Culoarele umanitare”, în RRDU, nr.9/1995, p. 10.
5
Jovica Patmogic, „Zonele de siguranţă şi culoarele umanitare”, în RRDU nr.9/1995, p.8.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 31
Ungureanu
sub numele de „zone şi localităţi sanitare” sau de „zone şi localităţi sanitare şi de securitate” şi delimitează
arii umanitare ce pot fi create încă din timp de pace sau imediat după începerea ostilităţilor militare, pe
propriul teritoriu sau pe teritoriile ocupate. Scopul lor manifest este de a pune la adăpost de consecinţele
războiului răniţii şi bolnavii, infirmii, persoanele în vârstă, copii sub 15 ani, femeile însărcinate şi mamele
cu copii sub 17 ani. Cele două convenţii sus menţionate conţin în anexele lor proiecte de acord între
beligeranţi pentru crearea zonelor respective, în care sunt precizate condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească şi anume:
- nu vor reprezenta decât o mică parte a teritoriului controlat de puterea care le-a creat;
- vor trebui să fie puţin populate în raport cu posibilităţile lor de primire;
- vor fi departe şi lipsite de orice obiectiv militar şi de orice instalaţie industrială sau administrativă
importantă;
- nu vor fi situate in regiuni care, după toate posibilităţile, pot prezenta importanţă pentru ducerea
războiului;
- căile de comunicaţie şi mijloacele de transport de care dispun nu vor fi utilizate pentru deplasările
de personal sau de material militar, nici măcar în simplu tranzit;
- ele nu vor fi apărate prin mijloace militare în nici o împrejurare.
Zonele neutralizate, prevăzute în art.15 al Convenţiei a IV -a de la Geneva din 1949 sunt destinate
să pună la adăpost răniţii şi bolnavii, combatanţi şi necombatanţi, precum şi persoanele civile care nu
participă la ostilităţi şi care nu desfăşoară nici o activitate cu caracter militar cât timp se află în interiorul
acestor spaţii. Deosebirea între zonele neutralizate şi cele de securitate este că primele se instituie pe teritorii
în care au loc lupte efective şi operaţiunile militare continuă şi pot fi create direct de beligeranţi sau indirect,
prin intermediul unui stat neutru sau al unui organism umanitar. De îndată ce beligeranţii s-au pus de acord
asupra situaţiei geografice, administraţiei, aprovizionării şi controlului zonelor neutralizate propuse, se va
încheia un acord scris şi semnat de reprezentanţii lor care va fixa începutul. statutul şi durata neutralizării
zonei.
Inspirându-se din art.25 al Regulamentului Convenţiei a IV-a de la Haga din 1907 care interzicea
atacarea localităţilor lipsite de apărare (denumite şi „oraşe deschise”), Protocolul adiţional I din 1977 a
reglementat în art. 59 regimul juridic al localităţilor neapărate care pot fi declarate de autorităţile competente
ale beligeranţilor pentru orice loc populat care se află în apropierea sau în interiorul unei zone în care forţele
armate inamice sunt în contact şi care este deschis ocupaţiei de către adversar. O astfel de localitate trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- toţi combatanţii, precum şi armamentul şi materialele militare mobile vor trebui să fi fost evacuate;
- să nu se dea o întrebuinţare ostilă instalaţiilor sau obiectivelor militare fixe;
- autorităţile şi populaţia nu vor comite acte de ostilitate;
O localitate îşi pierde statutul de localitate neapărată când nu mai îndeplineşte condiţiile de mai sus
sau pe cele stipulate în acordul dintre beligeranţi; în astfel de cazuri, ea va putea fi atacată cu toate
consecinţele ce decurg din atac dar va beneficia în continuare de protecţia acordată de dreptul internaţional
umanitar general.
Zonele demilitarizate au un regim juridic special de protecţie instituit prin art.60 al Protocolului I
din 1977 care stipulează că ele sunt create prin acord expres între beligeranţii care-şi asumă obligaţia de a nu
extinde operaţiunile lor militare în spaţiile respective. Acordul va putea fi încheiat verbal sau în scris, direct
sau prin intermediul unei Puteri protectoare, atât în timp de pace cât şi după începerea ostilităţilor; el va
trebui să indice şi să determine, în modul cel mai precis cu putinţă, limitele zonei şi va putea fixa
modalităţi1e de control. Zona demilitarizată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- toţi combatanţii precum şi armamentul şi materialele militare mobile vor trebui să fi fost evacuate;
- nu se va da o întrebuinţare ostilă instalaţiilor şi obiectivelor militare fixe;
- autorităţile şi populaţia nu vor comite acte de ostilitate;
- orice activitate legată de efortul militar va trebui să fi încetat.
Observăm că sub aspectul condiţiilor de îndeplinit, zonele demilitarizate se aseamănă cu localităţile

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 32
Ungureanu
neapărate, deosebirea faţă de acestea fiind faptul că beligeranţii nu vor intra în ariile respective pentru a le
ocupa şi, pe de altă parte, activităţile de efort militar vor fi încetat. În zonele demilitarizate pot fi prezente
persoane special protejate de Convenţiile de la Geneva (militari răniţi şi bolnavi, prizonieri etc.) sau forţe de
poliţie pentru păstrarea ordinii publice fără a avea semnificaţia unui act de ostilitate. Ele trebuie să fie
marcate vizibil în special pe perimetrul, limitele şi drumurile principale ale zonei. Dacă luptele se apropie de
o zonă demilitarizată, niciuna din părţile beligerante nu o va putea utiliza în scopuri legate de conducerea
operaţiunilor militare şi nici nu va putea abroga unilateral statutul acesteia. În cazul în care una din părţile la
conflict încalcă evident termenii acordului, zona îşi va pierde statutul protector şi poate fi atacată dar va
beneficia în continuare de protecţia dreptului internaţional umanitar general.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 33
Ungureanu

Tema 6
RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL
UMANITAR

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 2
Ungureanu
1. Răspunderea morală, politică şi materială

În raport cu caracterul faptului internaţional ilicit, al imputabilităţii conduitei ilicite şi prejudiciul

cauzat de săvârşirea infracţiunilor de drept internaţional umanitar, răspunderea statelor poate fi morală,
politică şi materială. Excluderea răspunderii penale a statelor pentru crimele de război şi crimele contra
umanităţii se bazează pe ideea că nu poate fi conceput un stat-criminal, existenţa unui stat-criminal fiind un
non-sens din punct de vedere juridic. În schimb, se poate imagina un guvern-criminal care poate fi o realitate
şi o sfidare deosebit de gravă a ordinii juridice internaţionale. De aceea, în dreptul internaţional contemporan
s-a consacrat pe cale convenţională principiul că persoanele fizice organe ale statului care au ordonat sau
tolerat delicte sau crime internaţionale în numele statului vor suporta, alături de făptaşii direcţi, rigorile legii
penale. Răspunderea persoanelor fizice în calitate de organe sau agenţi ai statului, este determinată de faptul
că, chiar în cazul criminalităţii unui guvern, conform dreptului internaţional, crimele sunt întotdeauna
individuale şi, deci, răspunderea penală este suportată de autorităţile guvernamentale şi agenţii lor.

1.1. Răspunderea morală

Constă în obligarea statului căruia i se impută un fapt internaţional ilicit de a acorda satisfacţie
victimei conduitei sale ilicite în special prin prezentarea de scuze în cadrul unui anumit ceremonial.
Considerăm că o primă referire convenţională la această formă de răspundere o găsim în Tratatul de la
Versailles din 1919 care, în art.227, dispunea punerea sub acuzaţie publică a împăratului Wilhelm al II-lea
pentru “ofensă supremă contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor”. Răspunderea morală
are ca temei prejudiciul moral cauzat prin încălcarea normelor dreptului internaţional umanitar şi, în afara
scuzelor datorate, poate lua şi forma aplicării de sancţiuni de către statul considerat ca vinovat împotriva
agenţilor sau cetăţenilor săi care au comis acte ilicite faţă de un alt stat sau faţă de cetăţenii acestuia. Scuzele
datorate statului de care aparţin victimele războiului, trebuie să exprime dezaprobarea faţă de actele contrare
dreptului umanitar comise de agenţii şi cetăţenii proprii, pot fi însoţite de compensaţii financiare şi trebuie să
asigure satisfacţie statului ofensat şi cetăţenilor acestuia. Din cele mai recente manifestări ale răspunderii
morale a statelor, amintim, cererea de scuze de către Cancelarul Germaniei cu prilejul vizitei în Israel din
1995 pentru cele şase milioane de victime ale naziştilor şi cererea de scuze a Japoniei faţă de China în
acelaşi an, pentru comportarea armatei imperiale în cel de al doilea război mondial1.

1.2. Răspunderea politică

Răspunderea politică poate fi angajată pentru conduita ilicită care atrage aplicarea de sancţiuni
politice (măsuri de constrângere) împotriva statului care nu şi-a respectat sau nu a făcut să fie respectate
angajamentele rezultate din convenţiile de drept internaţional umanitar. Astăzi, se consideră că săvârşirea
crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii atrage răspunderea politică a statului nu numai din partea
statului de care aparţin victimele, ci şi din partea întregii comunităţi internaţionale. De aceea, un rol
important în aplicarea sancţiunilor politice revine organizaţiilor internaţionale, în special ONU, care poate
lua împotriva statelor care iniţiază sau tolerează violările drepturilor omului în timp de conflict armat
măsurile de constrângere prevăzute în Carta Naţiunilor Unite ca: întreruperea totală sau parţială a relaţiilor
economice şi a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace
de comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice. Încălcările grave ale dreptului internaţional
umanitar sunt considerate ameninţări la adresa păcii şi securităţii internaţionale, astfel încât, dacă măsurile
menţionate nu sunt adecvate ori s-au dovedit ineficiente, Consiliul de Securitate poate întreprinde împotriva
statului respectiv orice acţiune pe care o consideră necesară, inclusiv cu folosirea forţei armate cum ar fi
demonstraţii de forţă, măsuri de blocadă şi alte operaţii executate de forţe aeriene, maritime sau terestre ale
1
Cancelarul german a apreciat, de asemenea, cu prilejul vizitei în Olanda că atacul asupra Rotterdamului a fost criminal şi inuman. În 1995 au
avut loc la Seul demonstraţii studenţeşti pentru motivul că un reprezentant al MAE japonez a spus că Japonia a intrat în 1910 în Coreea la
chemarea acesteia. În 1998, cu prilejul vizitei împăratului Japoniei în Marea Britanie, organizaţiile prizonierilor de război englezi capturaţi în cel
de al doilea război mondial de japonezi au pretins scuze pentru tratamentul umilitor la care au fost supuşi de autorităţile japoneze.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 3
Ungureanu
membrilor Naţiunilor Unite. Urmare a unui prejudiciu de natură politică, sancţiunile politice se pot
manifesta şi în excluderea dintr-o organizaţie internaţională, boicotarea relaţiilor cu alte state, excluderea din
forurile de colaborare culturală, sportivă etc. Ele sunt compatibile cu sancţiunile morale şi materiale precum
şi cu sancţionarea celor vinovaţi de crime de război şi crime contra umanităţii. Dacă încălcările dreptului
umanitar se produc în contextul unei agresiuni armate, se pot aplica şi măsuri de limitare a suveranităţii
statului respectiv, deoarece se consideră că principiul respectării drepturilor omului este prioritar faţă de
principiul suveranităţii1. În ultimele decenii, a fost angajată răspunderea politică pentru încălcarea dreptului
internaţional în cazul Republicii Africa de Sud, pentru a renunţa la politica de apartheid, în cazul Irakului,
pentru a stopa ocuparea ilegală a Kuweitului, şi în cazul Iugoslaviei, pentru încălcările masive ale drepturilor
omului ce au urmat dezmembrării acestui stat federal.

1.3. Răspunderea materială

Răspunderea materială constă în obligaţia de a repara prejudiciile materiale cauzate de faptul
internaţional ilicit şi se poate face atât pe calea restituirii în natură (bunurile culturale confiscate, spre
exemplu), cât şi prin plata unei despăgubiri. Până la sfârşitul primului război mondial exista practica
contribuţiei de război, prin care se impunea statelor învinse să plătească învingătorului o indemnizaţie care
nu avea nici o motivaţie în legătură cu răspunderea statului învins, ci instituia “răscumpărarea înfrângerii”
izvorând din dreptul învingătorului, ceea ce putea conduce la imense abuzuri. În locul contribuţiilor,
abandonate ca practică al începutul secolului, sau instituit în tratatele de pace din 1919-1920 clauzele
“reparaţiilor de război”, semnificând plata de către statul învins a daunelor pe care le-a produs. Dreptul la
despăgubiri se calculează în funcţie de contribuţia pe care şi-a adus-o fiecare stat la victoria asupra
adversarilor, iar plata acestora se poate face şi în natură, nu numai în monedă. Funcţie de situaţie,
despăgubirea poate consta fie într-o sumă reprezentând echivalentul unui bun concret de care a fost păgubit
statul respectiv, fie dintr-o sumă forfetară, apreciată abstract prin evaluarea globală a diferitelor elemente
constitutive ale prejudiciului produs, îndeosebi dacă între data plăţii şi aceea a producerii prejudiciului a
trecut un timp îndelungat sau dacă prejudiciul produs este greu să fie delimitat în toate componentele sale.
Oricum, violarea dreptului internaţional umanitar, justifică o reparaţie integrală, care să cuprindă atât paguba
suferită cât şi câştigul nerealizat. Totodată, despăgubirea nu poate avea decât un caracter compensator pentru
suferinţele îndurate şi nu represiv, scopul ei fiind nu de pedepsire a autorului încălcării, ci de repunere a
victimei într-o situaţie echivalentă celei existente anterior producerii prejudiciului. Se pare că în felul acesta
au fost determinate despăgubirile după cel de-al doilea război mondial, deşi nu poate fi negată existenţa unor
abuzuri. În cazul conflictului din Kuweit, Comisia de indemnizare a stabilit anumite plafoane de
despăgubire, fără a preciza dacă prejudiciul trebuie să fie urmare unei fapte ilicite de război: 30.000 $ pentru
familia unei persoane ucise şi 15.000$ pentru invaliditate2.

2. Răspunderea persoanelor fizice pentru violarea dreptului internaţional umanitar

2.1. Apariţia şi evoluţia instituţiei răspunderii internaţionale penale

A. Consideraţii preliminare
Printre instituţiile noi ale dreptului internaţional, create cu scopul de a întări eficienţa principiului
nefolosirii forţei şi a ameninţării cu forţa şi de a asigura menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
răspunderea pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi crima de genocid ocupă un loc central. Ea
a fost axată pe ideea că, dacă actul de agresiune constituie cea mai gravă faptă a unui stat, sancţiunea
aplicată pentru comiterea acestei fapte trebuie să fie pe măsura gravităţii acesteia.

1
Astfel, după capitularea necondiţionată a Germaniei în 1945, învingătorii au preluat temporar puterea şi conducerea statului în teritoriul german
pentru a avea garanţia că viitorul stat german nu va continua politica agresivă a guvernului nazist şi îşi va îndeplini obligaţiile internaţionale.
2
După Eric David, op.cit., p.542.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 4
Ungureanu
Dreptul internaţional penal, este rezultatul concepţiei mai noi, potrivit căreia nu numai statul
răspunde pe plan internaţional, ci şi persoana fizică.
Hugo Grotius, afirma, că orice fiinţă umană are drepturi fundamentale şi încălcarea prin forţă a
acestor drepturi constituie o crimă 1. În temeiul acestei consideraţii, Grotius, promovează ideea răspunderii
individuale în dreptul internaţional, chiar dacă apare într-o formă embrionară. Esenţa acestei idei constă în
aceea că statul trebuie să pedepsească nu numai criminalii din interior, ci şi pe cei care săvârşesc infracţiuni
la dreptul ginţilor (ratio inter omnes gentes).
Prima încercare practică, este aceea a procesului intentat în 1474 lui Peter von Hagenbach. El a fost
judecat de o curte alcătuită din 27 de judecători din întreg Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană, şi
exilat ca urmare a regimului de teroare pe care l-a impus, în fortăreaţa Breisach.
Este de remarcat, în contextul preocupărilor de reprimare a crimelor de război şi Proiectul de
convenţie pentru crearea unui Tribunal Internaţional Penal (iniţiat de Gustave Moynier, unul dintre
fondatorii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii), care să prevină şi să reprime infracţiunile la Convenţia
de la Geneva din 1864.
Primele reguli referitoare la răspunderea internaţională pentru crime de război şi crime împotriva
umanităţii, au fost înscrise în Tratatul de pace de la Versailles, care prevedea înfiinţarea unui tribunal
internaţional pentru judecarea fostului kaiser al Germaniei, Wilhelm II de Hohenzolern. În baza art.227,
Wilhelm II urma să fie pus sub acuzaţie publică de către Puterile aliate şi asociate, pentru “ofensă supremă
contra moralei internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor”. Ceilalţi autori de acte criminale contra
resortisanţilor unei Puteri aliate şi asociate urmau să fie traduşi în faţa tribunelor militare ale acestei Puteri
(art.229). Nici Wilhelm II, care se refugiase în Olanda, şi, cu mici excepţii 2, nici alte persoane vinovate de
crime de război n-au fost aduse în faţa tribunalelor militare pentru a fi judecate 3. Cu toate acestea, aprecia
Grigore Geamănu, Tratatul de la Versailles, prezintă importanţă pentru dezvoltarea dreptului internaţional
penal. Pentru prima oară în dreptul internaţional penal apare noţiunea de crimă de război.4
Statul, nu putea acţiona discreţionar în viaţa internaţională. Existau o serie de norme care impuneau o
anumită conduită în timp de război şi a căror încălcare îi antrenau răspunderea. Astfel, Tratatul de la
Versailles din 1919 conţinea clauza răspunderii penale pentru crima de război; Pactul Societăţii Naţiunilor
limita dreptul de a recurge la război; Pactul Briand-Kellog interzicea războiul ca mijloc al politicii
internaţionale.
O serie de jurişti au elaborat proiecte referitoare la crearea unei jurisdicţii internaţionale penale, unul
dintre cei mai reprezentativi fiind reputatul jurist român Vespasian V. Pella.
În lucrarea sa Războiul crimă şi criminalii de război, publicată în 1946, autorul preconizează crearea
unui drept interstatal destinat să reprime actele ilicite comise de state, iar la cererea Uniunii
Interparlamentare, a elaborat, Planul unui Cod represiv mondial.
Preocupările pentru crearea unei jurisdicţii penale internaţionale au continuat în timpul şi după cel
de-al doilea război mondial pe două planuri: a/ pentru crearea unui tribunal militar internaţional pentru

1
Malaurie Philippe, Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, 1997, p.99.
2
Au fost trimişi în judecată numai ofiţerii prizonieri în Franţa şi Marea Britanie.
3
O comisie internaţională creată după semnarea armistiţiului din 11 noiembrie 1918 a elaborat un Raport asupra răspunderii criminalilor de
război. Raportul stabilea două categorii de fapte care trebuiau sancţionate. Într-o categorie erau cuprinse fapte legate de violări ale normelor
cutumiare şi convenţionale referitoare la legile şi obiceiurile războiului, precum: uciderea ostaticilor, deportarea persoanelor civile, obligarea
locuitorilor din teritoriile ocupate la munci cu caracter militar, aplicarea de pedepse colective, jaful, bombardarea oraşelor neapărate ş.a. Făptaşii
unor asemenea crime urmau a fi judecaţi în ţările unde le-au comis. În categoria a doua, erau cuprinse fapte criminale care lezau mai multe state
sau pe resortisanţii acestora: rele tratamente aplicate prizonierilor de război deţinuţi în lagăre multinaţionale, ordine de a comite infracţiuni pe
teritoriul mai multor state, comiterea de infracţiuni care sunt de competenţa unui tribunal internaţional, neluarea de măsuri de către persoanele
care sunt în drept să o facă, pentru pedepsirea celor care au comis crime de război din propria armată. Aceste fapte, erau de competenţa unui
tribunal internaţional, a cărui componenţă se propunea a fi următoarea: trei judecători britanici, trei francezi şi trei japonezi, cărora li se adăugau
judecători din statele cu interese limitate – Belgia, Grecia, Cehoslovacia, Polonia, Portugalia şi Serbia. La obiecţia SUA, că, dreptul internaţional
nu prevede sancţiuni pentru violarea normelor umanitare, jurisdicţia internaţională preconizată nu a mai putut fi creată.
4
Grigore Geamănu, Drept internaţional public – vol.II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 527.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 5
Ungureanu
pedepsirea principalilor criminali de război ai puterilor Axei şi b/ în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru permanentizarea unei asemenea instanţe.
a/ Măsurile adoptate în vederea creării unei instanţe jurisdicţionale internaţionale au urmărit, pe de o
parte, să precizeze, în norme juridice, obiectul şi subiectul răspunderii, cauzele şi faptele care antrenează
răspunderea, formele răspunderii ş.a., iar, pe de altă parte, crearea unei instanţe de judecată competente
pentru a putea judeca asemenea fapte.
Printre documentele adoptate în acest sens se numără:
- Declaraţia de la Saint James Palace (din Londra), este primul document care prefigurează
reprimarea crimelor împotriva umanităţii. Semnată în 1942, Declaraţia proclamă aplicarea de pedepse, pe
calea justiţiei, criminalilor de război. Pedeapsa, se precizează în Declaraţie, trebuie aplicată tuturor
vinovaţilor, nu numai pentru crime de război, dar şi pentru orice violenţe împotriva populaţiei civile, care nu
au nimic comun cu conceptul actelor de război sau al crimelor politice. în înţelesul ţărilor civilizate.
- Acordurile de la Yalta (Crimeea), din 11 februarie 1945, adoptate la Conferinţa la nivel înalt
(Wilson, Stalin, Churchill) din 4-12 februarie, care prevedeau “să se aplice criminalilor de război o promptă
şi justă pedeapsă”1;
- Declaraţia privind înfrângerea Germaniei şi preluarea puterii supreme în Germania de către
Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi de către Guvernele Statelor Unite, Regatului Unit şi URSS,
fondată pe acordurile de la Yalta, conţinea şi prevederi referitoare la extrădarea criminalilor de război,
aliaţilor;
- Acordurile de la Potsdam din 7 august 1945, adoptate la Conferinţa reprezentanţilor SUA, Marii
Britanii şi URSS (17 iulie – 2 august 1945), dispuneau deferirea criminalilor de război justiţiei;
- Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai puterilor europene ale
Axei, ale căror crime sunt fără localizare geografică 2, semnat la 8 august 1945 de către URSS, SUA, Marea
Britanie şi Franţa. Drept aplicare a “competenţei legislative suverane a Puterilor Aliate” 3, a fost creat, în
baza acordului, Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg.
- Statutul Tribunalului Militar Internaţional, anexat la Acordul de la Londra.

B. Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg

Imaginaţia malignă a oamenilor s-a dovedit, de-a lungul timpului, a fi extrem de fertilă, găsind noi
forme, încă nemaivăzute şi neimaginate,de săvârşire a celor mai condamnabile atrocităţi. În plus, s-a
confirmat faptul, că diferite state şi diverşi conducători ai acestora 4, pot semna orice fel de act internaţional
de alianţă, de pace sau de respectare a drepturilor omului, dar că aceste texte nu au avut evident decât o
valoare de arhivă din moment ce nu au fost dublate de voinţa politică de a respecta angajamentele asumate.
Germania hitleristă a reuşit să depăşească cu mult violările aduse „moralei internaţionale şi
respectării sfinte a tratatelor”, comise în epoca militaristă a Kaiserului Wilhelm al-II-lea. Prevederi ale
tratatelor de pace angajamente internaţionale, Liga Naţiunilor, dreptul la libertate şi independenţă al fiecărui
popor, vor fi tot atâtea concepte pur şi simplu ignorate în cavalcada spre înfrângerea şi distrugerea propriei
naţiuni condusă de Hitler şi acoliţii săi, pe care din păcate i-a lăsat singuri în boxa acuzaţilor de la
Nurenberg. Aceste nenumărate violări ale celor mai elementare norme internaţionale au fost dublate de o
adevărată politică sistematică, organizată rigurozitatea tipic teutonă, de eliminare fizică a unor grupuri
politice, rasiale, religioase sau etnice, necunoscute lumii civilizate nici măcar în epoca invaziilor mongole şi
pentru care omenirea a fost obligată să inventeze noţiunea de „genocid” pentru a se putea referi la fapte de o
asemenea natură.

1
Vezi textele în Relaţiile internaţionale în acte şi documente, vol.II, 1939-1945, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p.188.
2
Conceptul de “mari criminali de război” enunţat în acord era fundat pe trei criterii: a) geografic (faptele comise aveau efecte în mai multe
state); b) gravitatea atrocităţilor; c) poziţia în ierarhia oficială.
3
În virtutea acestui fapt, cele patru puteri acţionau în numele tuturor Naţiunilor Unite, care aveau, de altfel, dreptul de a semna Acordul, însă
numai 19 dintre ele au făcut-o.
4
Nu numai Germania fiind în această situaţie.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 6
Ungureanu
Au fost, aşadar, incredibilele atrocităţi comise chiar în prima parte a celui de al doilea război
mondial, care au condus la realizarea Acordului de la Saint James Palace, semnat la Londra în anul 1942. Cu
aceasta ocazie, se stabilea înfiinţarea unei „Comisii a Naţiunior Unite pentru descoperirea şi pedepsirea
crimelor de război”. Chiar dacă termenul de „Naţiuni Unite” nu includea la acel moment decât Aliaţii
Occidentali - SUA şi Marea Britanie - se poate afirma că era un pas important ce dovedea o intenţie clară şi
decisă pentru perioada postbelică.
Atrocitatea crimelor comise în timpul celui de-al doilea război mondial a determinat puterile
învingătoare să ia în calcul, chiar înainte de sfârşitul războiului, posibilitatea înfiinţării unui tribunal care să
poată judeca responsabilii crimelor care au marcat conştiinţa umanităţii 1. În acest sens a fost semnată
Declaraţia de la Moscova din 30 octombrie 1943, prin care Puterile Aliate intenţionau să trimită membrii
partidului nazist şi militarii germani responsabili de atrocităţi sau crime în ţările unde au fost comise faptele
pentru a putea fi judecaţi şi pedepsiţi potrivit legilor acestor ţări2. La această dată, numai crimele de război
păreau să intre în competenţa Declaraţiei. Însă, odată cu anul 1944, au început să iasă la iveală date despre
genocidul comis împotriva celor 6 milioane de evrei din Europa, ajungându-se în acest fel la conceptul de
„crime împotriva umanităţii”.
În temeiul Declaraţiei de la Moscova, la data de 8 august 1945, se semnează, la Londra, „Acordul
privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene şi ai Axei”. Guvernele
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, al U.R.S.S. şi al S.U.A., precum şi Guvernul provizoriu
al Republicii Franceze, ca state semnatare ale Acordului, au instituit un Tribunal militar internaţional, cu
sediul la Nurnberg, care să judece criminalii de război ale căror fapte nu aveau o localizare geografică
exactă.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg nu era o instanţă de judecată, în sensul propriu al
cuvântului, aşa cum era consacrat în dreptul internaţional 3. El era o jurisdicţie de excepţie creată de statele
victorioase4, pentru a judeca persoanele vinovate de atrocităţi numai din tabăra inamică 5. Crime de natura
celor care intrau în competenţa Tribunalului au fost comise în aproape egală măsură şi de statele
învingătoare (distrugerea unor întregi oraşe precum Dresda, Köln, Tokyo ş.a. şi atacarea intenţionată a
populaţiei civile, tratamente crude şi neomenoase aplicate prizonierilor de război, mai ales de URSS, acte de
agresiune împotriva unor state şi ocuparea sau desfiinţarea acestora, precum Polonia, Franţa, Republicile
baltice etc.). Tribunalul era internaţional numai în sensul că a fost creat în baza unui acord internaţional
(Acordul de la Londra), însă el era alcătuit numai din statele învingătoare, care erau părţi la acord;
Judecătorii proveneau numai din aceste state, statele învinse neavând nici un reprezentant, aşa cum cere
principiul echităţii şi justiţiei. Tribunalul nu a fost creat cu consimţământul tuturor părţilor în cauză,
conform unui principiu unanim admis. Procedura după care a judecat, era în contradicţie cu concepţia
unanim admisă despre justiţia internaţională6. Judecătorii erau, de regulă, militari, şi au judecat după o
procedură simplificată.
Tribunalul Militar Internaţional de la Nurnberg era compus din patru membri şi patru supleanţi,
reprezentând cele patru mari puteri învingătoare în război, Preşedinţia acestuia fiind asigurată pe rând de
1
Victor Ponta, Daniela Coman, Curtea Penală Internaţională - consacrarea juridică a Statutului primei instanţe penale competente din istoria
justiţiei internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p.26.
2
Iulian Poenaru, Vespasian V.Pella, O viaţă dedicată ideii de justiţie internaţională, Editura Lumina, Bucureşti, 1999. citat de Victor Ponta,
Daniela Coman. op.cit; p.27.

3
Curtea de Justiţie a Americii Centrale, Curtea Permanentă Internaţională de Justiţie, Curtea Permanentă de Arbitraj ş.a. În acest sens a se vedea
(coordonator Mircea Maliţa) Mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor dintre state, Editura Politică, 1962, p.199-235; dr. Ionel
Cloşcă, Despre diferendele internaţionale şi căile soluţionării lor, Editura Ştiinţifică, 1973, p.182-232.
4
Fiecare din cele patru state semnatare ale Acordului de la Londra a desemnat un membru al Tribunalului şi un supleant. Prin rotaţie, fiecare
membru al Tribunalului sau, în absenţa acestuia, supleantul, prezida câte un proces. Hotărârile erau luate cu majoritate de voturi. În caz de
balotaj, votul preşedintelui era preponderent. Pedepsele nu puteau fi pronunţate decât cu votul a trei membri ai Tribunalului.
5
Cei patru reprezentanţi ai Ministerului public, câte unul pentru fiecare stat semnatar al Acordului de la Londra, au format o Comisie de
instrucţie şi urmărire a marilor criminali de război nazişti, menită a aduna probe împotriva acestora şi a le prezenta Tribunalului.
6
Aşa cum sunt ele definite în Principiul VI din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nurnberg.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 7
Ungureanu
către unul din judecători, potrivit principiului rotaţiei. Pentru descoperirea criminalilor de război, efectuarea
actelor de urmărire penală, pregătirea actului de acuzare şi susţinerea acestuia în faţa tribunalului, Statutul
prevedea constituirea unei Comisii de instrucţie şi urmărire a marilor criminali de război, compusă din
reprezentanţi ai Ministerului public din cele patru ţări semnatare ale Acordului.
Hotărârile erau adoptate cu votul majorităţii membrilor săi, în caz de egalitate prevalând votul
preşedintelui. Prin urmare, pentru a se hotărî condamnarea, era necesar votul a cel puţin trei judecători.
Hotărârea tribunalului, prin care se constata vinovăţia inculpatului sau prin care era achitat de orice
penalităţi, era, potrivit articolului 26 al Statutului, definitivă şi nesusceptibilă de revizuire şi trebuia să fie
motivată.
Ratione materiae, Tribunalul era competent să judece crimele contra păcii, crimele de război şi
crimele contra umanităţii, iar ratione personae pe indivizii care au comis crime din cele menţionate mai
sus1, precum şi anumite organizaţii care erau elemente constitutive ale partidului nazist şi ale Gestapoului2.
Tribunalul era îndrituit: a) de a judeca în lipsa acuzaţilor, când aceştia nu au fost depistaţi; b) de a-i
condamna pe vinovaţi la moarte sau la orice altă pedeapsă pe care Tribunalul o va considera justă; c) de a
aplica o pedeapsă suplimentară, cum ar fi confiscarea averii dobândită ilegal de condamnat.
Drepturile acuzaţilor constau în: a se apăra în instanţă, fie personal, fie prin apărători; a prezenta
Tribunalului, fie personal, fie prin apărător, probele în apărarea lor.
În administrarea probelor, Tribunalul nu era limitat de nici o formalitate, el trebuia să preîntâmpine
prelungirea nejustificată a procesului. Pentru aceasta, nu se cereau probe pentru dovedirea unor fapte de
notorietate, pe care le considerau probate. Acestea, fără a cere alte probe, constau în actele oficiale ale
guvernelor şi rapoartele Naţiunilor Unite, inclusiv actele diferitelor comisii înfiinţate de diferite state aliate
pentru cercetarea crimelor de război, precum şi procesele şi sentinţele tribunalelor, militare sau civile, ale
oricăreia dintre statele coaliţiei Naţiunilor Unite. Principalele faze ale procesului au fost: a) citirea actului de
acuzare; b) rechizitoriul introductiv al acuzatorilor; c) interogarea martorilor acuzării; d) interogarea
martorilor apărării; e) prezentarea probelor; f) rechizitoriile acuzatorilor; g) pledoariile apărătorilor; h)
ultimul cuvânt al acuzaţilor; i) pronunţarea sentinţei.
Tribunalul avea următoarele atribuţii:
a) Să citeze martori la proces şi să le ceară prezenţa şi mărturia şi de asemenea, să le adreseze
întrebări ;
b) Să interogheze orice inculpat;
c) Să ceară prezentarea documentelor sau a celorlalte materiale probatorii
d) Să pună sub jurământ martorii;
e) Să împuternicească ofiţeri să ducă la îndeplinire orice sarcină încredinţată de câtre Tribunal,
inclusiv să le confere puterea de a colecta dovezi;
f) Să limiteze procesul la o audiere sumară a cauzelor şi capetelor de acuzare ;
g) Să ia măsuri stricte spre a împiedica orice evenimente care ar putea cauza întârzieri importante şi
nu admitea argumente şi afirmaţii irelevante, indiferent de natura lor ;
h) Să rezolve cu celeritate orice act perturbator, aplicând pedeapsa cuvenită, inclusiv evacuarea din
sală a oricărui acuzat sau a avocatului său, pentru una sau toate înfăţişările, dar fără a aduce prejudicii aflării
adevărului.
Conform articolului 19, Tribunalul putea adopta şi aplica ori de câte ori era posibil proceduri rapide
şi nu de natură tehnică, şi putea admite orice dovadă pe care o considera ca având valoare probatoare.
Totuşi, Tribunalul putea cere să fie informat în prealabil cu privire la natura dovezilor înainte ca aceasta să
fie administrată pentru a putea decide asupra relevanţei ei.

1
Situaţia oficială a acuzaţilor, ca şefi de stat sau înalţi funcţionari ai diverselor ministere, nu putea constitui o scuză exoneratorie de
responsabilitate, iar excepţia ordinului ierarhic nu putea fi un motiv de diminuare a pedepsei.
2
Reprezentantul sovietic în Ministerul public a cerut punerea sub acuzare a altor trei inculpaţi, precum şi a Cabinetului Reich-ului, a Statului-
Major General şi a Înaltului Comandament al forţelor armate germane, cerere refuzată de Tribunal.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 8
Ungureanu
Procedura în faţa Tribunalului era prevăzută în articolul 24 al Statutului Tribunalului Internaţional de
la Nurnberg, fiind următoarea :
a) Capetele de acuzare erau citite în faţa Curţii;
b) Tribunalul întreba pe fiecare acuzat dacă pledează „vinovat” sau „nevinovat”;
c) Pledoaria de deschidere a acuzării;
d) Prezentarea dovezilor de către apărare şi acuzare în faţa Tribunalului, iar acesta putea decide
asupra admisibilităţii acestora;
e) Ascultarea martorilor acuzării mai întâi, iar apoi cei ai apărării. Dovezile admise de instanţă erau
prezentate mai întâi de acuzare, iar mai apoi de apărare ;
f) Tribunalul putea adresa orice întrebări oricărui martor sau acuzat, oricând ;
g) Acuzarea, respectiv, apărarea îşi puteau interoga proprii martori cât şi pe cei ai părţii adverse;
h) Apărarea se adresa Curţii cu pledoaria finală ;
i) Acuzarea se adresa Curţii cu pledoaria finală ;
j) Fiecare acuzat putea face o declaraţie în faţa Tribunalului;
k) Tribunalul hotăra şi pronunţa sentinţa;
Toate documentele oficiale au fost redactate, în limba engleză, franceză, rusă, dar şi în limba
acuzaţilor. De asemenea, şi procedura s-a desfăşurat în limbile menţionate.
Garanţiile fundamentale pentru judecarea acuzaţilor în cadrul unui proces echitabil şi regulile de
procedură care trebuiau urmate de instanţă în cadrul procesului erau prevăzute de Statut, fiind în
concordanţă cu regulile fundamentale judiciare şi procedurale în vigoare în legislaţia statelor care au
participat la constituirea Tribunalului. Erau, de asemenea, stabillte reguli potrivit cărora acuzaţii aveau
dreptul la apărare, folosirea unei limbi cunoscute de acuzat, dreptul de aduce probe, de a pune întrebări
martorilor.
Primul cap de acuzare, constă în participarea la un act concertat sau la un complot având drept obiect
comiterea de crime contra păcii care, în baza art.6, pct.a din Statutul Tribunalului erau definite astfel:
“Plănuirea, pregătirea, declanşarea sau purtarea unui război de agresiune sau a unui război cu violarea
tratatelor, a garanţiilor1 sau acordurilor internaţionale, precum şi participarea la un plan premeditat sau la
un complot pentru înfăptuirea unuia din actele menţionate mai sus.”
Tribunalul putea să pronunţe, în caz de constatare a vinovăţiei, pedeapsa cu moartea sau orice altă
pedeapsă pe care o considera ca justă, având şi dreptul de a ordona confiscarea oricăror bunuri furate de
către condamnat, care erau remise Consiliului de Control al Aliaţilor din Germania.
Executarea pedepselor era încredinţată Consiliului de Control al Aliaţilor, care avea şi dreptul de a
modifica sau reduce pedepsele aplicate, fără, însă, a le agrava.
În final, 24 de persoane au fost puse sub acuzare de către Procuror, ca fiind cei mai mari criminali de
război. Dintre aceştia, doar 22 au fost judecaţi.
După 403 şedinţe publice, în care a audiat 116 martori, 19 acuzaţi şi pledoariile avocaţilor, la 1
octombrie 1946 Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a pronunţat următoarele sentinţe:
- Pedeapsa cu moartea pentru: Göring, Ribentropp, Kalternbrunner, Rosemberg, Frank, Frick,
Streicher, Keitel, Suarel, Jodl, Seyss-Inquart şi Bormann (ultimul în contumacie)2;
- Muncă silnică pe viaţă pentru: Funck, Raeder şi Hess;
- Închisoare între 10 şi 20 de ani pentru: Dönitz, Schirach, Speer şi Neurath.
Gestapoul, SS-ul şi conducerea partidului au fost declarate criminale. Au fost achitaţi: Schacht,
Papen şi Fritsche.

C. Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient (de la Tokyo)

1
Introducerea acestui cuvânt în textul articolului a fost rezultatul unui compromis între teza franceză, care nu considera un război de agresiune o
crimă în baza dreptului internaţional pozitiv, şi americană care, dimpotrivă, aprecia războiul de agresiune o crimă per se.
2
Sentinţa a fost executată la 16 octombrie 1946 în urma ordinului dat de Consiliul de Control din Germania. (În baza art.29 din Statutul
Tribunalului, Consiliul avea dreptul să micşoreze pedeapsa, s-o comute sau să o graţieze).

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 9
Ungureanu
La puţin timp după capitularea Germaniei, la Potsdam şi-a desfăşurat lucrările Conferinţa care a
împrumutat numele oraşului respectiv, la care, la 26 iulie 1945, SUA, Marea Britanie şi China 1 au publicat o
Proclamaţie cunoscută sub denumirea de “Declaraţia de la Potsdam”, în care erau enunţate condiţiile de
capitulare a Japoniei. La 14 august, printr-o declaraţie imperială, Japonia, a acceptat Declaraţia de la
Potsdam, iar la 2 septembrie 1945 a semnat, la bordul crucişătorului american Missouri, Actul de capitulare,
care proclama predarea necondiţionată a forţelor armate japoneze şi subordonarea autorităţii Împăratului şi a
Guvernului nipon, Comandantului Suprem al Puterilor Aliate (generalul american Mac Arthur).
Principiile după care Japonia trebuia să-şi îndeplinească obligaţiile decurgând din capitularea
necondiţionată au fost stabilite la Conferinţa de la Moscova, din 16-26 decembrie 1945, la care au participat
URSS, SUA şi Marea Britanie, China urmând să adere ulterior. Conferinţa, a decis crearea unei Comisii
pentru Extremul Orient, competentă, între altele, să urmărească, să judece şi să-i pedepsească pe criminalii
de război japonezi, şi un Consiliu aliat pentru Japonia cu rol consultativ pe lângă Comandantul Suprem.
În baza acestor documente, Comandantul Suprem a instituit, prin Proclamaţia din 19 ianuarie 1946,
Tribunalul Militar Internaţional pentru urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război din Extremul
Orient. Statutul Tribunalului era, cu mici diferenţe, foarte asemănător cu cel de la Nürnberg. Aceste
diferenţe erau următoarele: Tribunalul nu era competent să judece decât indivizi, nu şi organizaţii; statutul
său excludea recursul împotriva sentinţelor pronunţate de Tribunal; printre crimele ce intrau în competenţa
Tribunalului nu erau incluse cele împotriva umanităţii. În schimb, structura Tribunalului era complet
diferită. Dat fiind că Statele Unite ale Americii erau singura putere de ocupaţie în Japonia, iar Comandantul
Suprem al puterilor aliate, era un american, SUA au avut rolul esenţial în constituirea Tribunalului. Astfel,
preşedintele şi judecătorii Tribunalului erau numiţi de Comandantul Suprem dintre candidaţii desemnaţi de
statele participante2, de asemenea, şi procurorul general. 3 Apărătorii acuzaţilor, care erau nu numai japonezi,
ci şi din ţările occidentale, inclusiv din SUA, au invocat aceleaşi argumente ca şi cei de la Nürnberg, însă
toate acestea au fost respinse.
Garanţiile judiciare, regulile de procedură şi regulile privind responsabilitatea acuzaţilor ori
pedepsele care ar putea fi aplicate de instanţă sunt asemănătoare cu cele cuprinse în Statutul Tribunalului
Militar Internaţional de la Nurnberg.
Procedura în faţa Tribunalului a fost stabilită prin Proclamaţia specială din 19 ianuarie 1946 a
Comandantului Suprem al Forţelor Aliate şi promulgată de către Tribunal în conformitate cu prevederile
articolului 7 al Statutului la data de 25 aprilie 1946. Aceasta era următoarea :
Regula nr.l - denumită şi "Notificarea acuzaţilor - Citarea" prevedea că fiecare acuzat aflat în
custodie va primi actul cu cel puţin 14 zile înaintea depunerii dovezilor în faţa Tribunalului într-o copie
scrisă, tradusă într-o limbă pe care acesta o înţelege. Alături de actul de acuzare acesta mai primea, tot în
copii, Statutul Tribunalului şi orice alt document înregistrat la actul de acuzare. Orice acuzat care nu se afla
în custodie era informat de actul de acuzare formulat împotriva sa precum şi de drepturile sale de a primi
documentul menţionat printr-o notificare a cărei forme şi conţinut erau stabilite de Tribunal. Acuzatul avea
dreptul la un singur avocat pentru a pleda în faţa Tribunalului.
Regula nr.2 - „Furnizarea altor documente” — prevedea că dacă, înainte ca Tribunalul să înceapă să
primească probe, Procurorul Şef făcea modificări sau completări la actul de acuzare, aceste modificări sau
completări, inclusiv documentele conexe, trebuiau înregistrate la Tribunal, iar copiile acestora, traduse într-o
limbă pe care fiecare acuzat o înţelegea erau furnizate fiecărui acuzat într-un timp cât mai scurt. De
asemenea, în baza unei cereri adresate Secretarului General, un acuzat putea primi copii traduse ale tuturor
documentelor la care se făcea referire în actul de acuzare.

1
La 8 august 1945, în preziua lansării celei de a doua bombe atomice asupra oraşului japonez Nagasaki, Uniunea Sovietică a aderat la Declaraţie
intrând, din 9 august, în război împotriva Japoniei.
2
Acestea erau: SUA, URSS, Marea Britanie şi Franţa, reprezentând marile puteri precum şi Australia, Noua Zeelandă, Canada, Olanda, India şi
Filipine.
3
Celelalte state puteau numi câte un substitut.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 10
Ungureanu
Regula nr.3 - „Ordinea la proces” - în conformitate cu art.12 din Statut şi a puterilor disciplinare
conţinute în acesta, Tribunalul, prin intermediul preşedintelui, asigura menţinerea ordinii la proces. Orice
acuzat sau orice altă persoană puteau fi evacuate de la o sesiune a procesului pentru nerespectarea
directivelor şi a solemnităţii procesului.
Regula nr.4 - „Martorii" - înainte de a depune mărturie în faţa Tribunalului fiecare martor trebuia să
depună jurământ sau să facă declaraţie sau afirmaţie, după cum era obiceiul în ţara sa de origine. În timpul
procesului martorii nu aveau dreptul să participe la sesiunile Tribunalului, decât atunci când aveau
permisiunea acestuia şi nici să discute între ei înainte de a depune mărturie.
Regula nr.5 - „Cereri şi moţiuni înaintea depunerii probelor în faţa Tribunalului şi decizii din timpul
procesului” - orice moţiune sau alte asemenea acte adresate Tribunalului înainte de depunerea probelor,
trebuiau comunicate Secretarului General, Procurorului Şef şi acuzatului vizat, sau avocatului acestuia.
Tribunalul, prin intermediul preşedintelui său, decidea asupra situaţiilor apărute în timpul procesului,
inclusiv situaţiile referitoate la admisibilitatea probelor. Pentru motive întemeiate Tribunalul putea evacua
sala în cazul dezbaterii unor situaţii şi prezentarea unor hotărâri.
Regula nr.6 - „Stenograme, dovezi materiale şi documente" — fiecare procedură orală era
stenografiată, probele materiale erau numerotate, stenogramele erau traduse, iar copii ale documentelor care
urmau să fie prezentate în instanţă trebuiau depuse cu cel puţin 24 de ore înainte. Documentele apărute
inopinat erau prezentate părţii adverse pe cât de repede posibil în copie sau original .
Tribunalul a pronunţat sentinţele la 12 noiembrie 1948. Şapte persoane au fost condamnate la
moarte1, 11 la închisoare pe viaţă, iar şapte la detenţie pe diverse termene.
În afara tribunalelor militare internaţionale, în zonele de ocupaţie din Germania şi în alte ţări ale
coaliţiei Naţiunilor Unite au fost instituite tribunale militare pentru judecarea şi pedepsirea criminalilor de
război. În genere, aceste tribunale au aplicat aceleaşi criterii de responsabilitate ca şi tribunalele militare
internaţionale.
Astfel, la sfârşitul lunii noiembrie 1948, au fost arestate pentru comiterea de crime de război, 7109
persoane, inclusiv cele trimise spre judecată pentru fapte deosebit de grave Tribunalelor de la Nürnberg şi
Tokyo. În urma proceselor care au avut loc au fost condamnate 3686 persoane, iar 924 au fost achitate. S-au
pronunţat sentinţe de condamnare la moarte în 1019 cazuri; 33 inculpaţi s-au sinucis; 2667 persoane au fost
condamnate la închisoare şi 2499 cazuri au rămas pe rol. Până la sfârşitul anului 1958, cele patru puteri au
judecat 15.025 persoane pentru crime de război, în cele mai multe cazuri pronunţându-se sentinţa de
condamnare la 25 ani muncă silnică2.
Tribunalele de la Nurenberg şi Tokyo au fost acuzate, în mod evident, ca fiind expresia unei justiţii a
învingătorilor. Este la fel de evident, că aplicarea pedepsei cu moartea a posteriori, pentru fapte care la data
comiterii lor nu erau reglementate în nici un act intern sau internaţional că infracţiuni, apare ca o soluţie cel
puţin contestabilă din punct de vedere strict juridic. De asemenea, constituirea Tribunalului de la Tokio
printr-o simplă proclamaţie, care statua puteri majore în cadrul procesului de judecată unui comandant
militar, este la fel de contestabilă din punct de vedere juridic. Cu toate acestea, este fără nici un dubiu faptul,
că aceste instanţe marchează momentul istoric al primei acţiuni concrete prin care comunitatea naţiunilor s-a
manifestat ferm în sensul instituirii unei justiţii penale internaţionale. Cu această ocazie, dincolo de mesajul
politic, se afirmă o serie de principii fundamentale care vor fi preluate, modernizate şi adaptate ulterior şi
care stau astăzi la baza dreptului penal internaţional.
Un prim principiu de menţionat, aşa cum rezultă el statuat din activitatea Tribunalului de la
Nurenberg, este acela că există o responsabilitate penală individuală în faţa unor norme internaţionale,
indiferent de eventualele norme interne care ar contrazice acest sistem - practic toate crimele comise de
nazişti au fost „legitime” în conformitate cu legislaţia germană existentă la acel moment.

1
Hideki Tojo, fost Prim-ministru; generalul Seishiro Itagaki; generalul Kenji Doihara; generalul Iwene Matui; Koko Hirota, fost premier între
anii 1936-1938; generalul Akira Muto; generalul Heitato Kimura.
2
Dumitru Mazilu, Dreptul păcii. Tratat, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 336.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 11
Ungureanu
În al doilea rând, s-a afirmat şi impus principiul că imunitatea dată de calitatea de şef de stat, de
mmistru, sau de orice altă demnitate, este lipsită de efect în faţa unei justiţii internaţionale activată de
săvârşirea unor crime de natură universală. Mai mult, această calitate de conducător a fost considerată chiar
un element agravant, pe deplin justificat de rolul jucat în organizarea şi comiterea respectivelor crime.
Un alt principiu esenţial este cel al înlăturării exonerării de răspundere penală, în cazul ordinului
superiorului în cazul săvârşirii unei crime internaţionale, aşa cum au fost acestea definite în cursul
proceselor de la Nurenberg şi Tokyo, putând fi eventual considerat ca o circumstanţă atenuantă. Aşa cum
afirma un vestit jurist „începând cu Nurenberg nimeni nu se mai poate apăra spunând că aşa a primit ordin”.
Extrem de important a fost şi principiul asigurării unui proces echitabil - „fair-trial"- care să ofere
minimele garanţii procesuale chiar şi persoanelor acuzate de cele mai grave crime internaţionale.
Dincolo de toate neîmplinirile şi inconsecvenţele sale, activitatea Tribunalului de la Nurenberg va
reprezenta un moment absolut fundamental pentru dezvoltarea Dreptului Internaţional, şi pentru ideea de
justiţie penală internaţională.

2.2. Tribunalele penale internaţionale de la Haga şi Arusha

După dispariţia bipolarismului din sistemul relaţiilor internaţionale, numărul conflictelor armate care
au izbucnit în lume a crescut sensibil. În cvasiunanimitatea lor, ele au avut loc pe teritoriul unui stat, având
deci un caracter neinternaţional. Aici au avut loc cele mai grave încălcări ale dreptului internaţional umanitar
al conflictelor armate.
În două dintre aceste conflicte – din fosta Iugoslavie şi Rwanda – unde au avut loc cele mai barbare
atrocităţi, Consiliul de Securitate al ONU, invocând Capitolul VII al ONU, a creat Tribunale penale
internaţionale pentru judecarea persoanelor vinovate de comiterea de crime de război, crime contra
umanităţii şi acte de genocid.

A. Tribunalul penal internaţional de la Haga pentru fosta Iugoslavie

Consiliul de Securitate al O.N.U., prin Rezoluţia nr.764, din 13 iulie 1992, atrăgea atenţia, ca toate
părţile aflate în conflict să se conformeze obligaţiilor asumate, potrivit Dreptului Internaţional Umanitar şi
că, persoanele care comit sau ordonă să se comită încălcări grave ale Convenţiilor de la Geneva sunt direct
răspunzătoare pentru aceste încălcări1.
Prin Rezoluţia 808/22 februarie 1993, Consiliul de Securitate a dispus “crearea unui tribunal
internaţional spre a judeca persoanele presupuse a fi vinovate pentru cazurile de violare gravă a dreptului
internaţional umanitar, comise pe teritoriul fostei Iugoslavii începând din 1991”. Prin Rezoluţia 827/25 mai
1993 Consiliul de Securitate a aprobat Raportul Secretarului General al ONU referitor la înfiinţarea acestui
Tribunal, precum şi statutul acestuia.

Modul de constituire şi structura Tribunalului

Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie a fost creat în baza articolului 29 din Carta
O.N.U., ca organ subsidiar al Consiliului de Securitate al O.N.U., conform prevederilor capitolului VII din
Cartă; în acest fel toate statele membre O.N.U. sunt obligate să colaboreze cu Tribunalul.
Ca să evite criticile aduse celor două Tribunale de la Nurnberg şi Extremul Orient, Consiliul de
Securitate când a înfiinţat T.I.P.Y., a avut în vedere ca Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie va aplica normele
dreptului internaţional umanitar cutumiar.
În plus Statutul Tribunalului pentru Fosta Iugoslavie nu cuprinde prevederi exprese în legătură cu
problema legalităţii sau neretroactivităţii răspunderii internaţionale penale.
1
După această rezoluţie, au urmat altele respectiv, Rezoluţia nr.771. din data de 13 august 1992, care a afirmat şi dezvoltat recomandările
cuprinse m rezoluţia anterioară, precum şi Rezoluţia nr.780 din data de 6 octombrie 1992, prin care se dispunea constituirea, de către Secretarul
General al O.N.U. a unei Comisii de experţi care să analizeze datele furnizate de Iugoslavia cu privire la încălcările grave şi să întocmească un
raport.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 12
Ungureanu
Competenţa materială a T.I.P.Y. este limitată la gravele încălcări ale Convenţiilor de la Geneva din
19491, la nerespectarea legilor şi obiceiurilor de purtare a războiului, la genocid - pe care îl întâlnim sub
denumirea de „purificare etnică” - şi la crimele împotriva umanităţii.
Spre deosebire de Tribunalul de la Nurnberg, competenţele T.I.P.Y. se întind inclusiv la cazuri de
crime, săvârşite în condiţii de conflicte fără caracter internaţional, nu numai în condiţii de conflicte
internaţionale.
Competenţa personală este limitată, la rândul ei, la persoanele „prezumate responsabile de încălcări
grave ale Dreptului Internaţional Umanitar, comise pe teritoriul Fostei Iugoslavii începând cu anul 1991”.
Principiul răspunderii internaţionale penale individuale este prevăzut de Statut în mod expres la
articolele 6 şi 7, la acest ultim articol, la paragraful 2 făcându-se menţiunea: „calitatea oficială a unui acuzat,
fie el şef de stat sau de guvern sau înalt funcţionar, nu-l exonerează de răspunderea penală şi nu constituie
motiv de diminuare a pedepsei”.
La cererea Consiliului de Securitate al O.N.U., Secretarul General al O.N.U. a întocmit un raport
privind cea mai adecvată construcţie juridică pentru un tribunal ad-hoc competent să judece şi să
pedepsească pe cei care s-au făcut vinovaţi de comiterea crimelor internaţionale înregistrate în Fosta
Iugoslavie după data de 1 ianuarie 1991.
Printre soluţiile analizate au fost:
a) Înfiinţarea Tribunalului printr-un tratat internaţional, care ar fi prezentat avantajul că, pe de o
parte, statele ar fi putut să examineze cu atenţie şi să elaboreze prevederi cu privire la toate aspectele acestui
tribunal iar, pe de altă parte, statele ar fi putut să-şi exercite voinţa suverană în negocierea şi încheierea
acestui tratat, în special consimţământul de a fi obligate de dispoziţiile tratatului.
b) Înfiinţarea Tribunalului de către Adunarea Generală O.N.U. ca cel mai reprezentativ organ al
O.N.U.
c) Înfiinţarea Tribunalului de către Consiliul de Securitate al O.N.U., în baza capitolului 7 din Cartă.
Având în vedere necesitatea constituirii unei jurisdicţii pentru pedepsirea crimelor internaţionale şi a
autorilor acestora cât mai repede, evenimentele propagându-se cu repeziciune, Secretarul General al O.N.U.
a stabilit ca Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie să se constituie printr-o rezoluţie a Consiliului de Securitate
al O.N.U. ce urma să fie adoptată, aşa cum am arătat, în baza capitolului VII din Carta O.N.U.
În ceea ce priveşte legalitatea modului în care a fost înfiinţat Tribunalul pentru Fosta Iugoslavie,
această problemă a stârnit numeroase dispute în rândul statelor, al doctrinarilor şi mai ales la nivelul
avocaţilor apărării.
Slobodan Miloşevici, primul şef de stat judecat (dar al cărui proces nu a fost finalizat datorită
decesului) de T.I.P.Y pentru crime de război, crime împotriva umanităţii şi genocid, a negat pe parcursul
procesului acuzaţiile care i s-au adus; pe de altă parte, el a contestat, ba chiar a negat legitimitatea instanţei
care îl judeca.
În general criticile se refereau la:
- lipsa de competenţă a Consiliului de Securitate asupra persoanei fizice;
- conform Cartei O.N.U. - Consiliul de Securitate nu avea competenţa să înfiinţeze tribunalul - ca
organism judiciar subsidiar;
- o instanţă, creată printr-o decizie politică nu se poate caracteriza prin independenţă şi imparţialitate;
- lipsa de conformitate a măsurii de înfiinţare a tribunalului cu practica Consiliului de Securitate al
O.N.U,
În legătură cu competenţa T.l.P.Y asupra persoanelor fizice, menţionăm că este recunoscut faptul că
deciziile Consiliului de Securitate se adresează statelor, care sunt obligate să le respecte. Dar aceste decizii
produc în mod indirect efecte şi asupra persoanelor fizice.

1
Articolul 2: „Tribunalul Internaţional este abilitat să urmărească persoanele care săvârşesc sau ordonă să se săvârşească încălcări grave ale
Convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949, şi anume următoarele acte îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor acestora protejate în
termenii Convenţiilor de la Geneva ... „.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 13
Ungureanu
Decizia de înfiinţare a Tribunalului viza în special statele din spaţiul ex-iugoslav, care erau
incapabile să pună capăt conflictului armat, să tragă la răspundere vinovaţii pentru crimele comise şi să
instaureze din nou pacea.
Implicit, beneficiarii acestor măsuri ce urmăreau în final menţinerea păcii şi securităţii în Fosta
Iugoslavie, chiar dacă această activitate intra în competenţa Consiliului de Securitate al O.N.U., erau
locuitorii statelor respective în calitatea lor de cetăţeni, persoane fizice.
Se poate spune că această decizie a Consiliului de Securitate are într-adevăr un efect dublu, atât faţă
de state, cât şi faţă de persoane fizice. În practica sa mai întâlnim asemenea situaţii, respectiv Rezoluţia
841/1993, prin care Consiliul de Securitate al O.N.U. a solicitat tuturor statelor să îngheţe bunurile personale
ale comandanţilor militari de facto din Haiti şi cele ale suporterilor lor civili, Rezoluţia 748/31 martie 1992
prin care Consiliul de Securitate a solicitat Libiei predarea celor doi suspecţi de implicarea şi deturnarea
zborului PanAm. Apreciem că, într-adevăr, competenţa Consiliului de Securitate s-a exercitat în principal
asupra statelor din spaţiul ex-iugoslav incapabile să stopeze violenţele şi să instaureze pacea şi securitatea şi
doar în plan secundar asupra persoanelor fizice, ca cetăţeni ai statelor respective şi beneficiari direcţi ai păcii
şi securităţii naţionale.
Pentru a confirma cele prezentate mai sus, vicepreşedintele partidului democrat din Serbia a afirmat
că „deşi avem de-a face cu un proces intentat unui individ, judecarea lui Miloşevici va lăsa urme asupra
statului şi poporului”.
Organizaţia Naţiunilor Unite are o structură bine determinată, fiecare dintre organele principale
având o competenţă specifică atribuţiunilor ce îi revin conform actului de constituire şi Statutului.
Organizaţia însumează toate aceste competenţe, având o competenţă generală axată pe respectarea
păcii şi securităţii internaţionale, a drepturilor omului şi cooperării între state.
În cadrul acestor competenţe, legat de atribuţia principală de respectare a păcii şi securităţii
internaţionale, un domeniu special îl reprezintă realizarea justiţiei internaţionale printr-un organism judiciar,
element indispensabil pentru realizarea obiectivului primordial, pacea şi securitatea internaţională.
Organul judiciar din cadrul O.N.U cu atribuţiuni şi competenţe în acest sector este Curtea
Internaţională de Justiţie.
Consiliul de Securitate al O.N.U. nu are competenţă judiciară. În acest caz, opinăm că, raportat strict
la dispoziţiile Cartei O.N.U, Consiliul de Securitate nu are competenţa de a înfiinţa un Tribunal ad-hoc, nici
el însuşi neavând competenţă judiciară.
Dacă ne raportăm la competenţa generală a Consiliului de Securitate O.N.U. - asigurarea păcii şi
securităţii internaţionale - şi pe o interpretare mai largă a prevederilor Cartei O.N.U, se poate accepta
competenţa Consiliul de Securitate al O.N.U. în înfiinţarea T.I.P.Y.
Ideea care rămâne, este însă că o jurisdicţie internaţională valabilă poate fi creată numai printr-un
tratat elaborat şi adoptat de state în temeiul Cartei O.N.U. şi în baza unei Rezoluţii a Adunării Generale a
O.N.U.
Reamintim că până şi Tribunalele de la Nurnberg şi Tokyo au fost create prin acorduri internaţionale
în condiţii speciale.
O altă critică adusă TI.P.Y., având în vedere modul lui de înfiinţare - prin rezoluţie a Consiliul de
Securitate al O.N.U. - se referă la subordonarea lui politică şi lipsa de independenţă şi obiectivitate.
Trebuie menţionat că independenţa de care se bucură procurorul - conform articolului 16, alineatul 2
– „procurorul care este un organ distinct în cadru tribunalului internaţional,. acţionează deplin independent.
El nu solicită şi nu primeşte instrucţiuni de la nici un Guvern sau de la altă sursă” - şi care poate începe
investigaţiile pe baza informaţiilor primite indiferent de sursa lor, sau din proprie iniţiativă.
Actul de acuzare al procurorului poate fi revizuit doar de judecător. Nu trebuie uitat totuşi că oricând
Consiliul de Securitate O.N.U. poate să stopeze existenţa Tribunalului revocând delegarea de funcţie pe care
i-a încredinţat-o, fără să fie nevoie ca organe din sistemul O.N.U. să se implice în actul de justiţie şi să apară
reclamaţii cu privire la independenţa şi obiectivitatea Tribunalului.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 14
Ungureanu
Înfiinţarea T.I.P.Y. reprezintă o premieră ca măsură de restabilire a păcii şi securităţii internaţionale
adoptate de către Consiliul de Securitate al O.N.U., atât în practica acestuia cât şi în practica oricărui alt
organ O.N.U., sau chiar a organizaţiei în general.
Modalitatea de înfiinţare a T.I.P.Y. în această formă inedită este considerată ca ilegală sub două
aspecte: lipsa de conformitate cu măsurile Consiliului de Securitate în general şi, lipsa de conformitate cu
măsurile adoptate de Consiliul de Securitate în alte situaţii asemănătoare de conflict armat.
Conform Capitolului VII din Carta O.N.U., Consiliul de Securitate al O.N.U., atunci când constată că
există o situaţie de încălcare a păcii, de ameninţare la adresa păcii sau de agresiune, să ia măsuri: fără
folosirea forţei armate sau cu folosirea forţei armate.
Între măsurile fără folosirea forţei armate pe care Consiliul de Securitate O.N.U. le poate adopta,
conform articolului 41, nu figurează, în mod explicit, măsura stabilirii unui tribunal internaţional pentru
judecarea crimelor de război.
Măsurile fără folosirea forţei armate prevăzute de articolul 41 din Cartă nu sunt enumerate limitativ,
ceea ce a permis Consiliului de Securitate al O.N.U. să adopte în ultimii ani o serie de măsuri care nu sunt
cuprinse în acest articol.
Diversitatea măsurilor adoptate de Consiliul de Securitate în baza articolului 41 din Cartă, dovedeşte
libertatea de alegere pe care o are acesta în stabilirea măsurii adecvate pentru restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale în deplină conformitate cu scopurile şi principiile Cartei O.N.U.
Încă o problemă care pune sub semnul întrebării imparţialitatea şi independenţa T.I.P.Y. o reprezintă
soluţia de finanţare a activităţii Tribunalului - din surse private - ceea ce are darul să anuleze chiar caracterul
jurisdicţional al instituţiei.
Toate cele prezentate mai sus, dar şi natura politică a Consiliului de Securitate al O.N.U. - de la care
emană acest organ subsidiar - ne face să credem fără nici o urmă de îndoială, că T.I.P.Y. are la rândul său un
pronunţat caracter politic iar statutul de jurisdicţie legal constituită ridică multe semne de întrebare.

Competenţa Tribunalului
În conformitate cu articolul 1 din Statut, Tribunalul este competent să judece persoanele presupuse
responsabile de violări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii
începând din 1991.
În ce priveşte faptele incriminate, Statutul prevede: infracţiunile grave la Convenţiile de la Geneva şi
la Protocoalele adiţionale ale acestora (art.2); încălcări ale legilor şi obiceiurilor războiului (art.3); genocidul
(art.4) şi crimele împotriva umanităţii (art.5).
Dintre infracţiunile împotriva normelor prevăzute de Convenţiile de la Geneva, sunt enumerate:
omuciderea, tortura şi tratamentele inumane, incluzând experienţele biologice; distrugerea sau însuşirea de
bunuri nejustificate prin necesităţi militare, executate pe o scară largă şi în mod arbitrar; constrângerea unui
prizonier de război sau civil pentru a servi în forţele armate ale taberei inamice; expulzarea sau transferul
ilegal al unui civil sau deţinerea lui ilegală; luarea de civili ca ostatici. Cât priveşte violarea legilor sau
obiceiurilor războiului, Statutul, menţionează următoarele acte: folosirea de arme toxice sau de alte arme
concepute pentru a cauza suferinţe inutile; distrugerea nejustificată a oraşelor şi satelor sau devastări care nu
se justifică prin necesităţile militare; atacarea sau bombardarea, prin orice mijloace, de oraşe neapărate,
sechestrarea, distrugerea sau deteriorarea deliberată de edificii consacrate cultelor, bisericii şi
învăţământului, artelor, ştiinţelor, monumentelor istorice, operelor de artă şi operelor cu caracter ştiinţific,
jefuirea de bunuri publice sau private.
În Statut, se prevede că Tribunalul are competenţa de a urmări persoanele care au comis fapte de
genocid. Astfel, se arată că prin genocid se înţelege unul din actele comise cu intenţia de a distruge în tot sau
în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios: uciderea de membri ai grupului; atingerea gravă a
integrităţii fizice sau mentale a membrilor grupului; supunerea cu intenţie a membrilor grupului la condiţii
de existenţă care trebuie să antreneze distrugerea sa fizică totală sau parţială; măsuri vizând să împiedice
naşterile în sânul grupului; transferul forţat de copii dintr-un grup în altul. Vor fi pedepsite următoarele:

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 15
Ungureanu
genocidul; înţelegerea în vederea comiterii genocidului; incitarea directă şi publică la comiterea genocidului;
tentativa şi complicitatea la genocid.
Crimele împotriva umanităţii, respectiv cele comise în timpul unui conflict armat cu caracter
internaţional sau intern împotriva populaţiei civile, menţionate în Statut sunt următoarele: asasinatul,
exterminarea, supunerea la sclavie, expulzarea, întemniţarea, tortura, persecuţia pe motive politice, rasiale şi
religioase, precum şi alte acte inumane.
Tribunalul, a fost învestit cu următoarele competenţe: ratione personae (art.6 şi 7), ratione loci şi
ratione temporis (art.8) şi competenţele concurente (art.9).
Intră sub jurisdicţia Tribunalului, faptele comise de persoanele fizice constând în plănuirea,
pregătirea sau executarea uneia din crimele vizate în articolele 2-5 din Statut. Calitatea oficială a unui acuzat
– şef de stat sau înalt funcţionar – nu-l exonerează de răspunderea sa penală şi nici nu constituie o
circumstanţă atenuantă. Nu-l exonerează de răspundere, nici faptul că unul din actele enumerate în art.2-5
din Statut a fost comis de un subordonat, dacă ştia sau avea motive să ştie că subordonatul se pregătea să
comită acest act sau că l-a făcut şi dacă superiorul său nu a luat măsurile necesare şi rezonabile pentru a
împiedica actul menţionat să fie comis ori să-i pedepsească pe autori.
Competenţa ratione loci a Tribunalului, se extinde la teritoriul fostei Republici Federative Socialiste
a Iugoslaviei, inclusiv spaţiul său terestru aerian şi maritim. Competenţa ratione temporis se întinde de la 1
ianuarie 1991 până la o dată ce va fi stabilită ulterior.
Competenţa concurentă se referă la situaţia în care jurisdicţiile naţionale şi Tribunalul internaţional,
sunt competente a judeca o cauză din cele ce fac obiectul Statutului. În această situaţie, Tribunalul
internaţional, are prioritate faţă de jurisdicţiile naţionale. În orice fază a procesului, Tribunalul, poate cere
jurisdicţiilor naţionale să se desisteze în favoarea sa. Statutul a reglementat, de asemenea, drepturile
acuzatului, protecţia victimelor şi a martorilor, pedepsele, executarea pedepsei etc.
În baza articolului 211, acuzatului i-au fost recunoscute următoarele drepturi şi garanţii: egalitatea în
faţa tribunalului; dreptul de a fi audiat în mod echitabil şi public; prezumţia de nevinovăţie până la
rămânerea definitivă a sentinţei; dreptul de a fi informat într-un timp cât mai scurt posibil şi într-o limbă pe
care o cunoaşte de motivele acuzării care i se aduc; dreptul de a dispune de un timp suficient pentru a-şi
pregăti apărarea şi de a comunica cu apărătorul său; de a fi judecat fără o întârziere excesivă; de a participa
la procesul său; să interogheze sau să ceară interogarea martorilor; să nu fie forţat să depună mărturie
împotriva sa ori de a se recunoaşte vinovat.
Camera de primă instanţă, pronunţă, conform art.24, sentinţe şi aplică pedepse şi sancţiuni. Sentinţa
se adoptă cu votul majorităţii judecătorilor şi se citeşte în şedinţă publică. Ea este motivată, cu posibilitatea
judecătorilor de a exprima opinii individuale.
Potrivit art. 24 din Statut, Camera de primă instanţă, aplică numai pedepse cu închisoarea ca şi
tribunalele iugoslave. Camera de apel, examinează recursurile prezentate de condamnaţi sau de procuror
pentru o eroare de drept sau de fapt, ea având dreptul de a confirma, anula sau revizui sentinţele Camerelor
de primă instanţă.
Închisoarea se execută într-un stat desemnat de Tribunal. Graţierea şi comutarea pedepsei, se pot face
conform legilor statului în care este încarcerat, cu acordul membrilor Tribunalului.
Articolul 29, reglementează problema cooperării şi asistenţei judiciare (pentru cercetarea şi judecarea
persoanelor acuzate statele colaborează cu Tribunalul, ele fiind solicitate să răspundă fără întârziere la orice
cerere de asistenţă sau ordonanţă a Tribunalului pentru identificarea şi cercetarea persoanelor, convocarea
martorilor şi producerea de probe, arestarea şi deţinerea persoanelor).
Sediul Tribunalului este la Haga, cheltuielile sale fiind suportate din bugetul ordinar al Naţiunilor
Unite. Limbile de lucru sunt engleza şi franceza.
Potrivit Statutului, TI.P.Y. a fost compus, iniţial, din 11 judecători aleşi pe o perioadă de patru ani cu
dreptul de a fi realeşi de către Adunarea Generală O.N.U. la propunerea Consiliului de Securitate al O.N.U.,
1
Articolul 21 recunoaşte acuzatului toate garanţiile judiciare prevăzute de Pactul referitor la Drepturile Civile şi Politice, adoptat în anul 1966.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 16
Ungureanu
de pe o listă de 22-23 de persoane, întocmită de Secretarul General, pe baza nominalizărilor făcute conform
unor criterii care să garanteze competenţa şi obiectivitatea acestora.
Dacă la început cei 11 judecători, câţi au fost iniţial, erau repartizaţi în două Camere de primă
Instanţă fiecare compusă din câte trei judecători şi o Cameră de Apel compusă din cinci judecători, ulterior,
această situaţie s-a schimbat.
În prezent Tribunalul Internaţional este alcătuit din 16 judecători permanenţi şi 27 de judecători ad-
litem .
1

Procurorul General al Tribunalului este numit de către Consiliul de Securitate, pe baza propunerii
Secretarului General al O.N.U, tot pentru o perioadă de patru ani, fiind ajutat de personalul necesar, numit la
propunerea sa de către acelaşi Secretar General.
Sediul Tribunalului Internaţional este la Haga.
O etapă deosebită în activitatea T.I.P.Y. a reprezentat-o adoptarea Regulamentului de Procedură al
Tribunalului de către judecătorii săi.
Dificultatea constă în faptul că nu există nici un precedent, pe care aceştia să se poată baza în
momentul stabilirii şi redactării regulilor, şi în plus timpul avut la dispoziţie era extrem de scurt.
Fără acest Regulament, Tribunalul nu putea demara activitatea sa de sprijinire a reinstaurării păcii în
Balcani. Din această cauză, regulile de procedură au cunoscut o evoluţie permanentă, urmărindu-se creşterea
operativităţii.
Un lucru mai puţin obişnuit pentru o jurisdicţie este faptul că adoptarea şi modificarea regulilor de
procedură aplicabile T.I.P.Y. revine chiar în sarcina judecătorilor instanţei.
La articolul 24, Statutul T.I.P.Y. prevede pedepsele ce pot fi aplicate. Urmând modelele
reglementărilor internaţionale, care tind a aboli pedeapsa cu moartea, Statutul nu prevede decât pedeapsa cu
închisoarea, pentru stabilirea limitelor „Camera de Judecată recurge la grila generală a pedepselor cu
închisoarea aplicate de tribunalele Fostei Iugoslavii”, deci la normele aplicabile pe teritoriul unde s-a comis
crima.
Conform articolului 27 din Statut „Pedeapsa închisorii este executată într-un stat desemnat de către
Tribunalul de pe lista statelor care au făcut cunoscut Consiliului de Securitate că sunt dispuse să primească
condamnaţii”. În momentul de faţă sunt şapte state care au încheiat înţelegeri cu Tribunalul de la Haga
pentru a-i ţine în închisoare pe cei găsiţi vinovaţi, respectiv: Norvegia, Suedia, Finlanda, Franţa, Spania,
Italia şi Austria.
Acestea au competenţa de a acorda şi graţierea, însă sub controlul Tribunalului Internaţional.
Statele membre O.N.U., „colaborează cu Tribunalul la descoperirea şi judecarea persoanelor acuzate
de săvârşirea unor încălcări grave ale dreptului internaţional”, şi în special pentru arestarea şi ducerea în faţa
Tribunalului a persoanelor împotriva cărora s-a emis mandat de arestare sau aducere.
Printre dificultăţile cu care se confruntă T.I.P.Y. sunt întârzierile în realizarea actului de justiţie. Deşi
Tribunalul Internaţional de la Haga este criticat în continuare din cauza procedurilor greoaie, totuşi în ultima
perioadă, sub conducerea Carlei del Ponte, a devenit mai eficient. A fost modificat Regulamentul de
Procedură şi Probe, s-a creat funcţia de „pre-trial judge” al cărui rol este să asigure buna desfăşurare a fazei
premergătoare procesului.
Activitatea Tribunalului este susţinută de statele Uniunii Europene şi S.U.A., dar pe de altă parte este
contestată de Federaţia Rusă şi parţial China.
Tribunalul nu dispune de o forţă de poliţie proprie, bazându-se pe trupele K.F.O.R. şi S.F.O.R.,
cantonate în Fosta Iugoslavie, cu atribuţiuni de menţinere a păcii.
Cea mai cunoscută persoană care s-a aflat în celulele de detenţie ale Tribunalului de la Haga a fost
ex-preşedintele sârb Slobodan Miloşevici, împotriva căruia s-au formulat peste 60 de capete de acuzare,

1
Statutul TPIY, aşa cum a fost el modificat ultima oară prin Rezoluţia Consiliului de Securitate nr.1329, din 30 noiembrie 2000, prevede, că în
acest moment, Tribunalul este format din trei Curţi de Primă Instanţă şi o Curte de Apel. Prin această rezoluţie se stabileşte, de asemenea,
instituţia judecătorilor ad-litem, care sunt aleşi după o procedură similară cu cea a judecătorilor permanenţi.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 17
Ungureanu
cuprinzând crime împotriva umanităţii, crime de război şi genocid, toate comise în cele trei conflicte majore
care au dus la destrămarea Fostei Iugoslavii, respectiv Croaţia (1991-1995), Bosnia-Herţegovina (1992-
1995) şi Kosovo (1998-1999).
După predarea lui Slobodan Miloşevici Tribunalului de la Haga, premierul sârb de la acea vreme,
Zoran Djindjici, asasinat la 12 martie 2003, declară că „Guvernul Serbiei a fost constrâns să protejeze
interesele ţării, pentru că o întrerupere a cooperării cu T.I.P.Y. ar fi avut consecinţe negative
incomensurabile pentru viitorul ţării noastre”.
El nu a considerat concludentă decizia Curţii Constituţionale care blocase aplicarea decretului
guvernamental de extrădare a cetăţenilor iugoslavi, afirmând că „Judecătorii din componenţa acestei Curţi
sunt numiţi de însuşi Miloşevici, iar această Curte Constituţională este aceeaşi care anul trecut încerca să
anuleze alegerile democratice”.
Premierul Djindjici a justificat la acel moment decizia guvernului său printr-un articol din Constituţia
sârbă, articolul 135, introdus de Slobodan Miloşevici pe vremea când se afla la conducerea Serbiei pentru a-
şi spori prerogativele. Potrivit analiştilor belgrădeni, articolul legitima Puterea de la Belgrad să ia decizii
fără a consulta Parlamentul, dacă interesele naţionale o cer. Procesul s-a încheiat înainte de finalizare
datorită decesului lui Slobodan Miloşevici.
Un alt nume de „marcă” printre deţinuţii aflaţi în custodia Tribunalului de la Haga se află fostul
preşedinte al sârbilor bosniaci, Biljiana Plavsici, inculpată pentru opt capete de acuzare.
Ea s-a recunoscut vinovată pentru crime împotriva umanităţii în războiul din Bosnia. S-au făcut
speculaţii cu privire la existenţa unei înţelegeri între ea şi T.I.P.Y., miza reprezentând-o depoziţia pe care ar
face-o împotriva lui Miloşevici.
Procesul s-a desfăşurat în perioada 11 ianuarie 200l - 27 februarie 2003 şi s-a soldat cu condamnarea
lui Biljiana Plavsici la 11 ani de închisoare. Pedeapsa se execută în Suedia.
Milan Babici, fost „preşedinte” al sârbilor din Croaţia este o altă personalitate condamnată de
Tribunalul de la Haga. Judecătorii au estimat că deşi Milan Babici nu a fost principalul iniţiator al
atrocităţilor comise, prin activitatea sa a sprijinit de o manieră semnificativă persecuţiile lansate împotriva
civililor, cei care nu erau sârbi. A fost propusă o pedeapsă de 11 ani de închisoare, însă judecătorii au stabilit
o pedeapsă de 13 ani de închisoare. Acesta s-a sinucis în celula în care îşi ispăşea pedeapsa.
Un alt caz foarte mediatizat l-a reprezentat cel al fostului general croat bosniac Tihomir Blasik,
condamnat în anul 2000 pentru crime de război, respectiv masacrarea a 100 de musulmani de către forţe
croate bosniace în 1993. Împotriva ex-generalului au fost formulate 19 capete de acuzare, iar pedeapsa, una
dintre cele mai severe aplicate de TI.P.Y., a fost de 45 de ani de închisoare.
În urma recursului formulat, acuzaţiile împotriva lui Tihomir Blasik au fost mult reduse, iar
tribunalul a redus pedeapsa de la 45 de ani la 9 ani. Cu ocazia judecării recursului, 16 din cele 19 capete de
acuzare au căzut, iar judecătorii au motivat reducerea acuzaţiilor şi implicit a pedepsei „pe fondul unei
cantităţi uriaşe de probe suplimentare” la care T.I.P.Y. nu a avut acces înaintea morţii fostului preşedinte
Franjo Tudjman.
După numirea Carlei del Ponte ca Procuror General, strategia acesteia a fost spre incriminarea
responsabililor de rang înalt ai tuturor părţilor implicate în conflictul din Fosta Iugoslavie, ceilalţi „peşti mai
mici” sau „profitorii de război” urmând să răspundă pentru crimele lor în faţa tribunalelor locale, unde
T.I.P.Y. a trimis dosarele întocmite.
În acest sens, în anul 2003 Consiliul pentru Crime de Război al Curţii Districtuale din Belgrad a emis
primul său verdict de la fondarea sa. În decembrie 2003, Consiliul a condamnat 14 persoane găsite vinovate
de crime de război comise în 1991, împotriva croaţilor la un total de 231 de ani de închisoare.
Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie este primul tribunal creat în baza Capitolului
VII al Cartei O.N.U. pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, primul tribunal penal internaţional
care a aplicat corpusul dreptului internaţional umanitar în vigoare şi care a stabilit, în plan judiciar, locul ce
revine dreptului cutumiar.
T.I.P.Y. face muncă de pionierat, stabilind numeroase şi importante precedente juridice şi

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 18
Ungureanu
instituţionale.
În faţa instanţelor de judecată ale T.I.P.Y. au compărut aproximativ 120 de acuzaţi, 64 se află încă în
centrul propriu de detenţie al tribunalului, iar 35 sunt transportaţi în penitenciare din cele şapte state care au
semnat un acord în acest sens cu O.N.U.; pentru 37 de persoane s-a dat sentinţa finală; 13 inculpaţi sunt încă
necapturaţi şi peste 3500 de victime au depus mărturie.
Cu toate argumentele pro şi contra privind legalitatea constituirii TI.P.Y, considerăm că o instanţă
jurisdicţională internaţională legitimă poate fi creată numai printr-un tratat elaborat şi adoptat de state în
baza unei rezoluţii a Adunării Generale O.N.U. şi în temeiul Cartei Naţiunilor Unite, în care trebuie să
vedem o veritabilă Constituţie a întregii comunităţi internaţionale.
Crearea Tribunalului internaţional pentru fosta Iugoslavie, a suscitat numeroase discuţii
contradictorii, atât în ceea ce priveşte legitimitatea lui, cât şi funcţionalitatea şi eficienţa sa.

B. Tribunalul penal internaţional pentru Rwanda

În urma conflictului armat izbucnit în luna aprilie 1994 pe teritoriul Rwandei, care a făcut peste un
milion de victime în rândurile populaţiei civile, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o serie de rezoluţii
prin care se urmărea stingerea conflictului armat, ultima dintre acestea, hotărând crearea unui Tribunal
internaţional pentru pedepsirea persoanelor care au comis infracţiuni grave la Convenţiile de la Geneva.
Printre aceste Rezoluţii pot fi menţionate următoarele:
- Prin Rezoluţia 872 din 5 octombrie 1993, Consiliul de Securitate salută semnarea Acordului de
pace de la Arusha, dintre guvernul rwandez şi Frontul Patriotic Rwandez (FPR) din 4 august 1993 şi decide
constituirea unei forţe de menţinere a păcii (Misiunea Naţiunilor Unite de Ajutor pentru Rwanda –
UNAMIR).
- Prin Rezoluţia 909 din 5 aprilie 1994, Consiliul de Securitate, decide prelungirea mandatului
UNAMIR până la 21 iulie 1994.
- Prin Rezoluţia 935 din 1 iulie 1994, Consiliul de Securitate cere Secretarului General al O.N.U., să
constituie de urgenţă o Comisie imparţială de experţi care să examineze probele privind violările grave
comise pe teritoriul Rwandei, inclusiv actele de genocid, solicitând cooperarea statelor şi organismelor
umanitare.
- Prin Rezoluţia 955 din 8 noiembrie 1994, Consiliul de Securitate, decide constituirea unui Tribunal
internaţional, care va funcţiona în conformitate cu prevederile Statutului “în scopul urmăririi persoanelor
responsabile de genocid, de alte violări grave ale dreptului internaţional umanitar săvârşite pe teritoriul
Rwandei şi a altor cetăţeni rwandezi răspunzători de genocid sau de alte asemenea violări săvârşite pe
teritoriile statelor vecine între 1 ianuarie 1994 şi 31 decembrie 1994.
Tribunalul pentru Rwanda este competent să judece trei categorii de fapte:
- genocidul, definit în art.2 din Statut într-o formă similară celei din Convenţia pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid din 1948;
- crime împotriva umanităţii, constând în atacuri sistematice şi pe scară largă săvârşite împotriva
populaţiei civile pe temeiuri naţionale, politice, etnice, rasiale sau religioase (art.3 din Statut);
- crime de război săvârşite prin violarea articolului 3 comun Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi
al Protocolului adiţional II de la Geneva din 1977;
Ceea ce aduce nou Statutul Tribunalului, chiar o nouă filosofie pe tărâmul dreptului internaţional
penal, este că acesta califică drept infracţiuni grave, deci crime de război, ceea ce instrumentele tradiţionale
califică doar ca infracţiuni. Nici Convenţiile de la Geneva din 1949, nici Protocolul adiţional din 1977 nu
califică încălcările art.3 comun şi ale Protocolului adiţional II ca infracţiuni grave, ci ca simple infracţiuni
pentru care statele au obligaţia generală de a lua măsuri, chiar ferme, de a face să înceteze1.
Astfel, Statutul, dă autoritate Tribunalului să urmărească persoanele care au săvârşit sau ordonat
săvârşirea următoarele violări grave ale articolului 3 comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi ale
1
Stelian Scăunaş, Drept internaţional umanitar, Editura Burg, Sibiu, 2001, p.177.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 19
Ungureanu
Protocolului adiţional II din 1977, fără a se limita la acestea: violenţa împotriva vieţii, sănătăţii fizice sau
mentale a persoanelor, precum şi tratamentul inuman cum ar fi tortura, mutilarea sau orice formă de
pedeapsă corporală; pedepsele colective: luarea de ostatici; actele de terorism; ultragii la demnitatea
personală, în special umilirea şi tratamentele degradante, violul, prostituţia forţată şi orice altă formă de atac
la decenţă; jaful; pronunţarea de sentinţe şi executarea de pedepse fără o judecată prealabilă efectuată de un
tribunal constituit în mod legal, care să fi permis toate garanţiile juridice recunoscute ca indispensabile de
către popoarele civilizate; ameninţările cu săvârşirea oricăreia dintre faptele menţionate anterior.1
Persoana care a planificat, instigat, ordonat, săvârşit, sau a ajutat şi încurajat plănuirea, pregătirea sau
înfăptuirea unei fapte la care se face referire în art.2-4 ale Statutului, va fi răspunzătoare în mod individual
de acestea.
Statutul, prevede o competenţă prevalentă a Tribunalului Internaţional faţă de orice altă instanţă care
ar judeca fapte de natura celor menţionate, săvârşite în limitele teritoriale stabilite.
Sentinţele Tribunalului pot fi atacate cu apel pentru erori de fapt sau de drept şi supuse revizuirii.
Pedeapsa aplicată de Tribunal, este închisoarea pe termene determinate. Ea se execută pe teritoriul
Rwandei sau pe teritoriul oricărui stat care şi-a exprimat voinţa de a accepta persoane condamnate de
Tribunal. De asemenea, Tribunalul poate lua decizia de confiscare a averii dobândite ilicit şi de restituire a
bunurilor proprietarului de drept.
La propunerea autorităţilor statului pe teritoriul căruia se execută pedeapsa, condamnatul poate fi
graţiat de preşedintele Tribunalului, cu consultarea celorlalţi judecători.
Preşedintele Tribunalului, prezintă anual un raport asupra activităţii desfăşurate de instanţă,
Consiliului de Securitate al ONU. Sediul Tribunalului este stabilit la Arusha, capitala Tanzaniei. Biroul
procurorului se află la Kigali, capitala Rwandei.
Conform datelor înregistrate la O.N.U, la 8 noiembrie 2005, T.I.P.R., avea în evidenţă de la începutul
activităţii 72 de persoane arestate, din care 6 erau condamnate definitiv şi îşi execută pedeapsa în Mali, trei
sunt în libertate, respectiv Rusatira Leonidas al cărui dosar a fost restituit procurorului din cauza probelor
insuficiente; Bernard Ntugahga, care a fost pus în libertate la 18 martie 1999 întrucât s-au retras acuzaţiile
împotriva sa şi Bagilis Hema Ignace care a fost achitat la 3 iulie 2002, doi sunt liberaţi condiţionat, unul a
decedat, opt condamnaţi aşteaptă să fie transferaţi, 27 au procese în curs etc.
Tribunalul pentru Rwanda a înregistrat însă şi o premieră, astfel că sentinţa în procesul lui Jean
Claude Akayesu, pronunţată la 2 septembrie 1998 de Tribunalul de la Arsuha, are o valoare istorică uriaşă,
fiind prima condamnare pentru crima de genocid emisă de către o instanţă internaţională.
Cu toate acestea sunt voci care susţin că Tribunalul Penal Internaţional pentru Rwanda constituie un
alt exemplu de „eşec” al unui tribunal internaţional.
Avocaţii care îi reprezintă pe acuzaţi declară că procurorii Tribunalului pentru Rwanda îşi bazează
acuzaţiile pe dovezi circumstanţiale fragile.
După aproape 10 ani de proces, cu un cost pentru comunitatea internaţională de aproximativ 500
milioane de dolari, Tribunalul a condamnat numai 14 oameni. Fostul locotenent colonel Alays Simba este
ultimul acuzat condamnat în 13 decembrie 2005 la o pedeapsă cu închisoarea de 25 de ani pentru comiterea
infracţiunilor de genocid şi crime împotriva umanităţii, constând în participarea sa la masacrarea populaţiei
Tutsi la Şcoala tehnică Murambi. Guvernul pentru Rwanda declară că Tribunalul este ineficient şi corupt, în
timp ce oficialii O.N.U. susţin că Rwanda le blochează investigaţiile pe care le desfăşoară pe pământ african.
Ammal, Preşedintele Tribunalului a prezentat un raport de activitate în faţa Consiliului de Securitate
O.N.U. în care a analizat activitatea desfăşurată, precizând stadiul cercetărilor în fiecare caz în parte.
Ca noutate, menţionăm că mai mulţi militari francezi, din cei peste 2500 de militari din trupele de
menţinere a păcii trimişi în 1994 în Rwanda, sunt anchetaţi în momentul de faţă de un procuror militar,
acuzaţiile mergând de la neintervenţia în cazul unor masacre a locuitorilor din Rwanda, continuând cu viol,

1
Articolul 4 din Statutul Tribunalului Internaţional Penal pentru Rwanda – text publicat în Gabriel Oprea, Ion Suceavă, Ionel Cloşcă, op. cit.,
491-499

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 20
Ungureanu
omor şi până la complicitate la genocid. Avocaţii părţilor vătămate s-au temut că guvernul francez va
bloca ancheta sub motivul că informaţiile solicitate în proces sunt clasificate drept secret de stat.
Cele două tribunale penale internaţionale au suportat anumite critici, datorită imperfecţiunilor
constituirii lor, demonstrând încă o dată necesitatea creării unei Curţi Penale Internaţionale permanente.

C. Curtea Specială pentru Sierra Leone

Încă din martie 1991, Sierra Leone a devenit teatrul unui război civil. Pentru a pune capăt violenţelor
din ţară şi restabilirii ordinii, Guvernul Sierrei Leone a solicitat O.N.U. să constituie un tribunal internaţional
care să aibă competenţa să judece persoanele ce se fac răspunzătoare de crimele comise în perioada
conflictului armat.
Prin Rezoluţia 1315 din 14 august 2000, Consiliul de Securitate al O.N.U. a solicitat Secretarului
General al O.N.U. să negocieze cu guvernul din Sierra Leone un acord în baza căruia să se constituie o
instituţie juridică independentă, având competenţă să judece crimele împotriva umanităţii, crimele de război
şi celelalte încălcări grave ale dreptului internaţional comise în Sierra Leone.
Secretarul General a încheiat cu succes negocierile cu guvernul din Sierra Leone şi a prezentat
Consiliului de Securitate raportul cu propunerea de înfiinţare a unei Curţi Speciale.
La 16 ianuarie 2002, la Freetown1, a fost semnat Acordul dintre O.N.U. şi Guvernul Sierra Leone,
care prevedea la articolul 1 constituirea Curţii Speciale pentru Sierra Leone, în scopul pedepsirii persoanelor
care se fac vinovate în cel mai înalt grad de încălcări grave ale dreptului internaţional umanitar şi ale
dreptului din Sierra Leone, comise pe teritoriul acestui stat începând cu 30 noiembrie 1996.
Spre deosebire de T.I.P.Y şi T.I.P.R2., Curtea Specială pentru Sierra Leone este înfiinţată în baza
unui acord internaţional încheiat între O.N.U. şi Sierra Leone, statul unde s-au comis crimele.
Compunerea Curţii Speciale este diferită de cea a celor două tribunale pentru Rwanda şi respectiv
pentru Fosta Iugoslavie, prin aceea că pe lângă procurorii, judecătorii şi personalul internaţional există şi
procurori, judecători şi personal din Sierra Leone.
Numirea Procurorului Şef, a Procurorului Adjunct, a judecătorilor din Camerele de Judecată se face
conform articolului 2 (alineatul 1, 2, litera a), b), c), 3,4 şi 5) de Secretarul General al O.N.U. şi de guvernul
Sierrei Leone.
Este o concepţie nouă cu privire la jurisdicţia internaţională ad-hoc, prin care se recunoaşte
autorităţilor statului pe teritoriul căruia s-au comis crimele, dreptul de a participa la realizarea justiţiei penale
internaţionale şi pentru a nu mai crea acel sentiment de reţinere al populaţiei din Sierra Leone văzând că nu
poate să-şi exercite drepturile, indirect, la pedepsirea vinovaţilor de crimele comise.
Chiar în condiţiile unei noi concepţii cu privire la jurisdicţia internaţională ad-hoc, în septembrie
2003 la Freetown - Santigie Kahu, membru în junta militară la putere în Sierra Leone la sfârşitul anilor 90,
urmărit pentru crime împotriva umanităţii şi crime de război, a protestat în faţa Curţii Speciale împotriva
judecării sale de către „oamenii albi”.
„Nu înţeleg pentru ce mă găsesc în faţa oamenilor albi” - a declarat el Curţii conduse de judecătorul
canadian Pierre Boutet. Vorbind în limba sa natală, Krio - versiune sierra - leoneză a englezei denaturate
utilizate în Africa, Kanu a spus: „dacă am făcut rău poporului din ţara mea, acesta ar trebui să mă defere
unui tribunal local. Ori eu nu văd aici decât oameni albi”. Kanu a pledat nevinovat la acuzele aduse de
Curte.
Observăm şi în acest caz, ca şi în cel care l-a vizat pe fostul preşedinte sârb Slobodan Miloşevic, că
cei doi acuzaţi au contestat competenţa tribunalului ad-hoc.
La 3 aprilie 2006, fostul Preşedinte liberian Charles Taylor a avut prima înfăţişare în faţa C.S.S.L.
Acesta a pledat nevinovat la cele 11 capete de acuzare pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii.
1
Acordul semnat la Freetown, pe 16 ianuarie 2002, cuprinde şi Statutul de funcţionare a Curţii. A se vedea, în acest sens, The Agreement
Between The United Nations And The Government Of Sierra Leone On The Establishment Of A Special Court For Sierra Leone, preluat de la
http://www.specialcourt.org/documents/Agreement.htm
2
TIPI şi TIPR au aceeaşi Cameră de Apel.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 21
Ungureanu
Taylor a fost pus sub acuzare de C.S.S.L. în anul 2003. Acuzaţiile împotriva lui includ ordonarea, înlesnirea
şi complicitatea la comiterea de crime, terorizarea populaţiei civile, omoruri, recrutarea de copii pentru
acţiuni armate şi violenţă sexuală.
Prin Rezoluţia 1667 din 31 martie 2006 a Consiliului de Securitate al O.N.U. s-a dispus transferul lui
Taylor în custodia C.S.S.L.
Charles Taylor, fost lider militar, apoi Preşedinte al Liberiei din 1997, a instigat şi sprijinit rebelii în
timpul războiului civil din Sierra Leone, ţară învecinată cu Liberia. Se susţine că Taylor a asigurat asistenţa
financiară şi militară rebelilor cu care a acţionat de comun acord pentru a câştiga controlul asupra Sierrei
Leone şi a avea în acest fel accesul la diamantele şi celelalte resurse ale ţării.
Peste 50 000 de persoane, dintre care mulţi civili, au fost ucişi în timpul conflictului armat dintre
grupurile rebele şi militanţii pro-guvernamentali. Mulţi alţii au fost mutilaţi. Copiii - soldaţi - adesea drogaţi
şi abuzaţi, au fost folosiţi în mare măsură pe timpul desfăşurării luptelor.
Conflictul armat a încetat în anul 2002.
Purtătorul de cuvânt al Casei Albe de la acea vreme, Scott Mc Clellan, declara în legătură cu
necesitatea încetării conflictului din Sierra Leone „continuăm să cerem părţilor să pună capăt luptelor, să se
retragă şi să respecte termenii acordului de armistiţiu”.
Charles Taylor a primit propunerea de azil făcută de Nigeria însă, după alegerile naţionale care au
avut loc recent în Liberia şi victoria lui Ellen Johnson Sirleaf, acesta din urmă a cerut Nigeriei arestarea
fostului Preşedinte liberian.
În urma intervenţiei Preşedintelui Johnson Sirleaf, Nigeria l-a arestat şi predat pe Taylor, care a
încercat să fugă fiind prins de oficialii nigerieni la graniţa cu Camerunul.
Liberia, Sierra Leone şi C.S.S.L. s-au arătat îngrijorate de faptul că judecarea lui Taylor în Sierra
Leone va prezenta riscuri din punct de vedere al securităţii, care ar putea destabiliza regiunea şi mai mult,
prezenţa .continuă a lui Taylor în regiune constituind o ameninţare la adresa păcii şi securităţii
internaţionale.
Sierra Leone, Liberia şi C.S.S.L. au propus ca procesul lui Taylor să fie condus de C.S.S.L., dar să
fie mutat la Curtea Penală Internaţională de la Haga.
Articolul 10 al Acordului dintre O.N.U. şi Guvernul Sierra Leone privind constituirea C.S.S.L.,
prevede că deşi sediul C.S.S.L. va fi în Sierra Leone, acesta „se va putea întruni în alt loc decât sediul
stabilit dacă. acest lucru este considerat necesar pentru îndeplinirea cu eficienţă a funcţiei sale”. Acelaşi
articol mai prevede că, C.S.S.L. „se poate întruni în afara Sierrei Leone dacă circumstanţele sunt de aşa
natură” şi desigur în baza unui acord cu guvernul statului respectiv, în cazul Taylor fiind vorba de Olanda.
Taylor se opune transferului, deşi a invocat o serie de temeri cu privire la siguranţa personală în timp
ce se află în custodia C.S.S.L., motivul principal fiind acela că doar în Sierra Leone ar avea parte de un
proces echitabil.
Pe lângă crimele internaţionale care stau la baza instituirii unei astfel de jurisdicţii internaţionale, în
competenţa Curţii Speciale au intrat şi o serie de infracţiuni prevăzute de dreptul intern conform prevederilor
din articolul 1, spre deosebire de T.I.P.Y. şi T.I.P.R., care au avut în competenţă numai crime internaţionale.
Tot ca urmare a modului de constituire, diferit de cel al T.I.P.Y. şi T.I.P.R., Curtea Specială din
Sierra Leone - chiar dacă are preeminenţă asupra jurisdicţiei din Sierra Leone, putând să emită ordine
obligatorii pentru guvernul din Sierra Leone - nu va putea să aibă preeminenţă şi asupra jurisdicţiilor
naţionale ale statelor terţe, întrucât acordul a fost încheiat între O.N.U. şi Sierra Leone.
În concluzie, Curtea Specială pentru Sierra Leone, creată printr-un acord (între O.N.U. şi Sierra
Leone) care este o sinteză între o organizaţie internaţională de cooperare şi organ subsidiar al O.N.U., dar
reprezintă o evoluţie pozitivă a jurisdicţiei internaţionale ad-hoc.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 22
Ungureanu
3. Instituirea unei jurisdicţii internaţionale penale de către Naţiunile Unite

Principiul răspunderii internaţionale penale, consacrat în Statutul Tribunalului de a Nurnberg,

cunoscut sub denumirea de „Principiile de la Nürnberg”, a fost confirmat de Adunarea Generală a O.N.U.,
prin Rezoluţia nr. 95/1 din 11 decembrie 1946, adoptată în unanimitate.
Răspunderea penală internaţională, reafirmată în „Principiile de la Nürnberg”, este în prezent o
instituţie unanim recunoscută, autoritatea sa înregistrând progrese remarcabile o dată cu consacrarea în
diverse tratate internaţionale postbelice,1 şi în recunoaşterea în diferite constituţii 2 şi declaraţii
guvernamentale a caracterului criminal al războiului de agresiune. Totodată, răspunderea penală
internaţională este angajată nu numai în cazul declanşării unui război de agresiune, ci şi în situaţiile de
recurgere la represalii, blocadă paşnică sau intervenţie militară.
Problema creării unei instanţe penale internaţionale cu caracter permanent a fost ridicată în cadrul
Adunării Generale a ONU cu prilejul dezbaterilor asupra “Principiilor de la Nürnberg”, precum şi în timpul
elaborării Convenţiei cu privire la prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. 3 Prin Rezoluţia sa nr.620/B
III din 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a ONU a cerut Comisiei de Drept Internaţional să-şi dea avizul
asupra oportunităţii şi posibilităţii creării unui organ judiciar internaţional care să judece persoanele vinovate
de comiterea crimei de genocid sau de alte crime care ar intra în competenţa sa potrivit convenţiilor
internaţionale. În cea de a doua sesiune a sa, din decembrie 1950, Comisia de Drept Internaţional şi-a dat
avizul favorabil, considerând că este oportună şi posibilă crearea unui asemenea organ. Ca atare, în
decembrie 1950, Adunarea Generală a ONU a creat, prin Rezoluţia nr.489/V, un comitet special, denumit
“Comitetul de la Geneva”, alcătuit din reprezentanţi ai 17 state membre, cu misiunea de a elabora propuneri
referitoare la crearea unei Curţi penale internaţionale permanente, precum şi statutul acesteia.
Proiectul de Statut al Curţii, a fost dezbătut de Comisia a VI-a (juridică) a Adunării Generale a ONU
la cea de a VII-a sesiune a acesteia din iunie 1952. Adunarea Generală a creat un nou comitet, “Comitetul
1953”4, care a prezentat un proiect de Statut revizuit.5
Pentru o lungă perioadă de timp, ideea a fost abandonată, pe de o parte pentru faptul că o serie de
state i-au adus critici serioase, considerând statutul un pas înapoi în raport cu Tribunalul de la Nürnberg, iar
pe de altă parte, pentru că, din punct de vedere procedural, problema a fost conexată cu cea a proiectului de
Cod al crimelor împotriva păcii şi securităţii omenirii6 şi cu definiţia agresiunii.
În faţa valului de atrocităţi comise în conflictele destructurate apărute de la începutul acestui ultim
deceniu, comunitatea internaţională s-a mobilizat din nou, astfel că numai în anul 1996 reprezentanţii
statelor s-au reunit în nu mai puţin de şase reuniuni internaţionale pentru a definitiva proiectul de statut al
unei curţi penale internaţionale, de atâta vreme nefinalizat. Textul la care s-a ajuns a fost supus spre aprobare
unei Conferinţe diplomatice convocată de Naţiunile Unite la Roma între 15 iunie şi 17 iulie 1998. Pe
parcursul celor 32 de zile cât a durat Conferinţa, reprezentanţii statelor au reuşit să se pună de acord asupra
problemelor în dispută, iar la 17 iulie au adoptat Statutul Curţii Penale Internaţionale Permanente.
Acest document, care în final a luat forma unui tratat, a fost adoptat cu o majoritate covârşitoare,
dintre cele 148 delegaţii ale statelor participante 120 votând pentru, împotrivă votând 7, iar alte 21
abţinându-se. Din păcate, reprezentanţii unor state mari, cum sunt SUA, China, India nu s-au aflat printre cei
care au votat în favoarea Curţii.
Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a numit semnarea Statutului de la Roma “dar al speranţei
pentru generaţiile viitoare şi un enorm progres pe calea universalizării drepturilor omului şi a sistemului de
1
Actul de la Chapultepec (1945); Tratatul de la Rio de Janeiro (1947); Tratatul american de reglementare paşnică (1948); Acordul chino-indian
din 1954 cuprinzând cele cinci principii ale coexistenţei paşnice, Actul Conferinţei afro-asiatice de la Bandung (1955); Declaraţia relativă la
principiile dreptului internaţional privind relaţiile amicale şi cooperarea între state în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite (1970) ş.a.
2
Printre acestea cităm: Constituţiile Franţei, Germaniei, Italiei, Japoniei şi ale unor numeroase state latino-americane.
3
Articolul 6 din Convenţie prevede posibilitatea judecării persoanelor acuzate de genocid de către Curtea Internaţională de Justiţie.
4
Conform Rezoluţiei 678/VII.
5
Detalii cu privire la acest proiect, în Grigore Geamănu, op.cit., p.568-571.
6
Vezi Rezoluţiile 898/XI din 1954 şi 1186 şi 1187/XII din 1957.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 23
Ungureanu
drept. Posibilitatea pe care a avut-o cândva umanitatea, de a termina cu “cultura nepedepsirii”, a devenit mai
reală ca niciodată şi nu avem dreptul să nu ne folosim de ea.”

3.1. Natura juridică a Curţii Penale Internaţionale

La 17 iulie 1998, a fost adoptat, la Roma, Statutul Curţii Penale Internaţionale, care a fost deschis
spre semnare până la data de 31 decembrie 2000, la sediul O.N.U. de la New York. Statutul urma „să intre în
vigoare în prima zi a lunii care urmează celei de-a 60-a zi după data depunerii celui de-al 60-ilea instrument
de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare pe lângă secretarul general al O.N.U.”1.
Acest Statut fiind considerat nu numai un instrument pentru promovarea justiţiei, dar şi unul pentru
încurajarea păcii, la nivelul Consiliului Europei şi al Uniunii Europene a fost promovată o campanie de
accelerare a procesului de ratificare, prin includerea sa pe lista celor mai importante 25 de documente ale
secolului2.
De asemenea, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care a recomandat statelor membre şi
asociate ale Uniunii Europene să ratifice documentul în cel mai scurt timp posibil, adresând totodată
Consiliului Europei invitaţia de a considera ratificarea drept una dintre priorităţile sale de acţiune pe anul
2001.
În urma acestor acţiuni, dar şi prin voinţa statelor, la 1 iulie 2002, intră în vigoare Statutul care
înfiinţează primul tribunal permanent având competenţa să judece persoanele vinovate de cele mai grave
încălcări ale Dreptului Internaţional Umanitar şi anume genocidul, crimele de război, crimele împotriva
umanităţii şi, în perspectiva definirii, crima de agresiune.
Până în prezent, numărul statelor care au ratificat Statutul este de 104 3. Dintre acestea, 27 sunt state
africane, 12 din Asia, 15 din Europa de Est, 21 din America Latină şi Caraibe şi 25 din Europa de Vest.
Curtea Penală Internaţională, potrivit Statutului său, dispune de personalitate juridică internaţională,
fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat parte la Statut. Jurisdicţia Curţii este relativ
restrânsă, constând iniţial din numai trei crime, iar aceasta se referă numai la crimele de interes major pentru
comunitatea internaţională.
Sediul Curţii este la Haga, în Olanda4, fiind bine cunoscut faptul că acest oraş are cea mai bogată
tradiţie juridică în domeniul internaţional, acesta fiind deja sediul Curţii Internaţionale de Justiţie a
Naţiunilor Unite, precum şi al Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie şi multe alte instituţii
internaţionale. Pentru aceasta, Curtea a încheiat un Acord cu Guvernul olandez, care a fost aprobat de
Adunarea Statelor Părţi şi încheiat de către preşedintele Curţii în numele său.
În urma ratificării Statutului de către Parlamentele statelor semnatare, Curtea Penală Internaţională
devine o anexă a jurisdicţiei penale naţionale, făcând parte integrantă din ordinea juridică naţională. Rezultă
de aici că ea nu încalcă suveranitatea naţională şi nici nu trece peste competenţa sistemelor judiciare
naţionale care au dreptul să investigheze şi să judece crimele internaţionale. Se poate spune că jurisdicţia
penală naţională are prioritate asupra jurisdicţiei Curţii, rolul acesteia fiind de a o completa. Supremaţia
sistemelor juridice naţionale reiese şi din alte prevederi ale Statutului, asfel că toate cererile Curţii cu privire
la cooperare, inclusiv cele în vederea arestării sau predării unui acuzat, precum şi aducerii de probe, sunt
soluţionate de către sistemele judiciare naţionale5.
A fost creat un Comitet Pregătitor având misiunea de a întocmi un Proiect de Reguli de Procedură şi
Probaţiune în concordanţă cu prevederile Statutului, deosebit de important pentru fixarea în concret a
cadrului procesual în care are loc instrumentarea unei cauze aflate în competenţa Curţii. Acest Comitet
Pregătitor va elabora şi un ansamblu de norme destinate definirii Elementelor crimelor, care vor avea rolul

1
Conform art. 126, paragraful 6, din Statutul de la Roma.
2
A. Filip, Justiţia internaţională între deziderat şi realitate. Curtea Penală Internaţională, Ed. Paideia 2007, p. 187.
3
Până la 15 martie 2008.
4
Art. 3 din Statut
5
A. Filip, op. cit. p. 188.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 24
Ungureanu
de a sprijini Curtea în interpretatrea şi definirea crimelor aflate în competenţa sa, datorită faptului că în
textul Statutului se regăsesc doar enunţate.
Statutul conţine o Parte generală care tratează printre altele principiul legalităţii şi pe cel al
răspunderii penale, reglementând instituţia exonerării de răspunderea penală, şi o Parte specială care
defineşte crimele care intră sub jurisdicţia Curţii. De asemenea, include multe domenii de drept .penal şi
internaţional, cum ar fi Drept procesual penal, instituţia extrădării, Drept internaţional umanitar, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului.

3.2. Compunerea şi structura Curţii

Curtea se compune din 18 judecători, aleşi prin vot secret cu două treimi din membrii Adunării
statelor părţi, dintre persoanele propuse de acestea. Criteriile de eligibilitate sunt: să aibă o înaltă calificare
în drept internaţional penal şi în drept internaţional public; să reprezinte principalele sisteme juridice din
lume şi, fapt inedit într-o instanţă jurisdicţională internaţională, să asigure o reprezentare echitabilă a
bărbaţilor şi femeilor.
Curtea este condusă de un preşedinte şi doi vicepreşedinţi care sunt aleşi de judecători din rândul lor
şi care se află în permanenţă la sediul Curţii. În cadrul Curţii funcţionează trei secţii: Secţia de primă
instanţă, Secţia preliminară şi Secţia de apel, fiecare cu câte şase judecători. În primele două secţii vor
funcţiona experţi în drept penal, în timp ce în Camera de apel, vor fi specialişti în drept internaţional.
Grefierul, ales de judecători cu o majoritate absolută, este responsabil de aspectele nejudiciare ale
administraţiei şi serviciului Curţii.

3.3. Competenţa materială a Curţii

Potrivit art. 11 din Statut, Curtea este îndrituită să judece crimele care ţin de competenţa sa, comise
după intrarea în vigoare a Statutului, iar pentru fiecare stat care va adera ulterior, după data când acesta a
devenit parte.
De menţionat că, toate cele 4 tribunale internaţionale care s-au constituit anterior – cele de la
Nürnberg şi Tokio, cel pentru fosta Iugoslavie şi cel pentru Rwanda – au fost create pentru a judeca exclusiv
sau în principal fapte săvârşite înainte de înfiinţarea lor.
În stabilirea categoriilor de infracţiuni ce trebuie să intre în competenţa Curţii, s-a pornit de la ideea
de a se păstra o coerenţă între definirea acestora în diverse instrumente internaţionale şi în Statutul Curţii. În
final, după numeroase dezbateri, s-a ajuns la includerea în Statut, a patru categorii de crime: crima de
genocid; crime împotriva umanităţii; crime de război; crima de agresiune.

4.3.1. Crima de genocid

Din cauza gravităţii pe care o prezintă, această crimă a fost enumerată prima în art.6 din Statutul
Curţii. În timpul dezbaterilor asupra acestei crime s-a criticat faptul că, în Convenţia din 1948 cu privire la
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid nu au fost incluse şi faptele îndreptate nu numai împotriva
grupurilor naţionale, etnice, rasiale şi religioase, ci şi contra celor politice, sociale şi economice.
Considerându-se că lacunele Convenţiei din 1948 nu produc practic nici un efect, întrucât asemenea fapte
pot fi calificate crime împotriva umanităţii, participanţii la Conferinţă, au decis să nu amendeze un text care
în momentul de faţă este foarte larg acceptat.

4.3.2. Crime împotriva umanităţii

În dreptul internaţional umanitar, crimele împotriva umanităţii puteau fi comise atât în timp de pace,
cât şi în timp de război. Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, făcea, o condiţie de
calificare a acestor crime din starea de război, această situaţie menţinându-se şi în statutele Tribunalelor
penale pentru fosta Iugoslavie şi Rwanda. Statutul Tribunalului penal internaţional, nu mai menţine această
condiţionare, întrucât articolul 7 dispune: “1. În conformitate cu acest statut, «crimă împotriva umanităţii»

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 25
Ungureanu
înseamnă oricare dintre următoarele acte, când sunt comise ca parte a unui atac sistematic, îndreptat
împotriva unei populaţii civile, având cunoştinţă despre atac:
a) Omorul;
b) Exterminarea;
c) Supunerea la sclavie;
d) Deportarea sau transferul forţat al populaţiei;
e) Arestarea sau altă privare gravă de libertate fizică prin violarea regulilor fundamentale ale
dreptului internaţional;
f) Tortura;
g) Violul, sclavia sexuală, prostituţia forţată, starea de graviditate forţată sau orice altă formă de
violenţă sexuală de o gravitate similară;
h) Persecuţia împotriva unui grup identitar sau unei colectivităţi bazată pe criterii politice, rasiale,
naţionale, etnice, culturale, religioase, de gen cum sunt definite în paragraful 3 sau alte fapte care sunt
universal recunoscute ca fiind nepermise de către dreptul internaţional în legătură cu orice act la care s-a
făcut referire în acest paragraf sau orice crimă care intră sub jurisdicţia Curţii;
i) Dispariţia forţată de persoane;
j) Crima de apartheid;
k) Alte acte inumane cu caracter similar cauzând intenţionat mari suferinţe sau grave atingeri
sănătăţii mentale sau fizice ş.a.”
Aşa, după cum se constată, Statutul, a lărgit mult conceptul de crime împotriva umanităţii, un accent
special punând pe crimele cu caracter sexual.

4.3.3. Crimele de război sunt bine precizate în dreptul internaţional. Ele au fost definite în Statutele
Tribunalelor militare internaţionale de la Nürnberg şi Tokyo, în Statutele celor două Tribunale penale
internaţionale de la Haga şi de la Arusha, precum şi în Convenţiile de la Geneva din 1949 şi în Protocolul
adiţional I (sub denumirea de “infracţiuni grave”). Sub această denumire, sunt acoperite şi alte “violări
grave” ale dreptului internaţional umanitar. Deşi s-a apreciat că această categorie de crime este mai puţin
gravă decât crima de genocid şi crimele împotriva umanităţii, “pentru că ea poate fi sancţionabilă în
virtutea unui singur act izolat şi nu cere nici un element internaţional special sau probă că actul face parte
dintr-o politică generalizată şi sistematică”, ea a fost foarte riguros reglementată în Statutul Curţii (art.8),
fiind divizată în patru categorii. Două, pentru crimele comise în conflictele armate internaţionale şi două în
conflictele armate fără caracter internaţional1. Statutul, conţine şi unele inovaţii, precum incriminarea
recrutării copiilor în forţele armate şi transferul, direct ori indirect, de către puterea de ocupaţie a unei părţi
din populaţia sa civilă în teritoriul pe care-l ocupă sau deportarea ori transferul – în interiorul sau în afara
teritoriului ocupat – al totalităţii sau al unei părţi a populaţiei din acest teritoriu.

4.3.4. Crima de agresiune

Singurul organ împuternicit de Carta ONU de a constata existenţa unui act de agresiune este
Consiliul de Securitate. Curtea Penală Internaţională, nu poate fi sesizată cu asemenea crime decât după ce
Consiliul de Securitate şi-a dat verdictul în acest sens.
În ceea ce priveşte crima de agresiune, Statutul cuprinde o dispoziţie de trimitere (art.5 par.2), în
sensul că jurisdicţia Curţii în ce priveşte această infracţiune se va exercita numai după ce se va adopta o
dispoziţie în concordanţă cu art.121 şi 123 ale Statutului care să definească această crimă şi să stabilească
condiţiile în care Curtea îşi poate exercita competenţa. Adoptarea unei asemenea definiţii va fi posibilă după
expirarea unei perioade de 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului, prin procedura depunerii de

1
Nicolae Uscoi, Gabriel Oprea, Consideraţii privind Statutul Curţii Penale Internaţionale, în volumul “Lumea în care trăim. Studii şi cercetări
juridice”, vol.II, Bucureşti, 1999, p.259.

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 26
Ungureanu
amendamente, prevăzută de art.121, care să fie analizate apoi de o Conferinţă de revizuire a Statutului, la
care să participe membrii Adunării statelor părţi (art.123).

3.4. Competenţa personală a Curţii

Curtea îşi poate exercita competenţa personală cu două precondiţii:
1. Când persoana care face obiectul unei anchete sau al unei urmăriri penale este cetăţean al unui stat
parte la statut, şi
2. Când statul pe teritoriul căruia a avut loc actul sau omisiunea în discuţie, este parte la Statut.
Un amendament la aceste reguli,este adus prin art.124, care permite unui stat care a devenit parte la
Statut să declare că “pentru o perioadă de 7 ani de la intrarea în vigoare a acestui Statut pentru statul în
cauză, el nu acceptă jurisdicţia Curţii cu privire la categoria de crime la care face referire articolul 8 1
atunci când o crimă este pretinsă a fi comisă de către cetăţeni ai săi ori pe teritoriul său. O declaraţie
conformă acestui articol poate fi retrasă în orice moment…”
Curtea nu are competenţă faţă de o persoană sub vârsta de 18 ani în momentul pretinsei comiteri a
unei crime (art.26).

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020

David Drept internațional umanitar 27
Ungureanu

ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” 2020