1.

Caracteristica dreptului international umanitar

1.1. Dreptul internaţional umanitar reprezintă ansamblul normelor juridice menit să asigure
protecţia - în timpul conflictelor armate - a persoanelor afectate de aceste conflicte şi a
bunurilor care nu au legătură cu operaţiunile militare. El este fondat pe principiile libertăţii,
democraţiei, respectului pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi
supremaţiei dreptului. Acestea includ şi idealul promovării respectului pentru dreptul
internaţional umanitar.

1.2. Rolul dreptului internaţional umanitar în sens obiectiv nu este de a interzice războiul ci de a-
i micşora urmările distructive, de a împuţina suferinţele ce le cauzează şi de a elimina
pierderile şi pagubele inutile, deci de a asigura protecţia drepturilor omului în caz de conflict
armat. Acest scop de păstrare a sentimentului omeniei în timpul acţiunilor ce presupun
folosirea violenţei armate se corelează, în dreptul conflictelor armate, cu raţiunea de a fi a
războiului şi anume cu obiectivele militare ale statelor. Dreptul internaţional umanitar, aşa
cum rezultă din definiţie, aparţine dreptului internaţional public, având caracteristicile
generale ale acestuia.

1.3. Dreptul interaţional umanitar a avut o dezvoltare treptată dar continuă de la Conferinţa de
Pace de la Paris (1856) şi până în zilele noastre.

2. Ocupaţia militară

2.1. Prin ocupatie militara se intelege invadarea unui teritoriu inamic si punerea lui sub regim de
ocupatie, in scopul de a exercita asupra-i, in mod efectiv, o autoritate temporara. Ocupatia
apare sub raport material ca o consecinta a ostilitatilor militare, mai exact, al invaziei;
rezistenta suveranului teritorial a incetat si fortele militare ale inamicului au luat in posesie
teritoriul respectiv. Ocupatia nu se extinde decat asupra teritoriilor unde aceasta autortate
este stabilita si in masura sa se exercite. Efectivitatea ocupatiei militare nu impiedica o
incetare completa, totala si definitiva. Ea presupune numai ca inamicul sa fi luat in posesie
efectiva teritoriul respectiv si sa-i organizeze guvernarea si administrarea. Daca el nu
reuseste sa-si stabilieasca autoritatea de fapt si sa exercite in efectiv, teritoriul respectiv
este considerat ca invadat si nu ocupat, in sensul dreptului international umanitar.

2.2. Caracteristicile ocupatiei militare sunt:

- nu orice posesiune a unui teritoriu poate fi considerata ocupatie militara. Un teritoriu este
considerat ocupat cand se gaseste de fapt sub autoritatea armatei inamice, de unde rezulta
faptul ca, elementul esential al ocupatiei militare este acela al efectivitatii posesiunii. Odata
teritoriul efectiv ocupat, se creeaza o situatie juridica noua, care implica noi drepturi si noi
obligatii de ordin international atat pentru ocupant, pentru populatia civila aflata pe acest
teritoriu, cat si pentru statele terte si unele organizatii internationale umanitare;
- in ceea ce-i priveste pe locuitorii teritoriului ocupat, onoarea si drepturile de familie, viata
indivizilor si proprietatea privata precum si credintele religioase si exercitiul cultelor trebuie
respectate, iar proprietatea privata nu poate fi confiscata. De asemenea, orice discriminare pe
motive de rasa, nationalitate, limba, convingeri si practici religioase, opinii, origine sau pozitie sociala
 ori alte considerente este ilegala. Civilii si proprietatea lor sunt protejati, in special, contra oricaror
acte de violenta, represaliilor, jafului, pedepselor colective si masurilor de intimidare si terorism;
nimeni nu poate fi pedepsit pentru o fapta daca nu a savarsit-o, iar luarea de ostatici este interzisa;
- In regimul ocupatiei militare, de multe ori, puterea ocupanta are rolul de subiect activ, impunandu-
i-se anumite obligatii si avand drepturi specifice in legatura cu autoritatea efectiva pe care o exercita
asupra teritoriului ocupat si locuitorilor sai;
- Legislatia penala a teritoriului ocupat ramane in vigoare, in afara de cazul in care, fiind o
amenintare pentru securitatea ocupantului sau, un obstacol in aplicarea dreptului umanitar, va
putea fi abrogata sau suspendata. Aceasta inseamna ca tribunalele teritoriului ocupat vor continua
sa functioneze pentru toate infractiunile prevazute in legislatia penala locala, iar administratiei
teritoriului ocupat i se vor crea conditii sa-si desfasoare activitatea (invatamant, sanatate, primarii si
consilii locale etc.). Puterea de ocupatie poate, totusi, sa infiinteze organe administrative proprii, din
ratiuni de ordin militar, sau ca urmare a obligatiei de a mentine ordinea publica;
- in legatura cu puterea de legiferare si jurisdictia in teritoriile ocupate trebuie mentionat ca, in cazul
in care elaboreaza dispozitii penale de catre ocupant, acestea nu pot avea caracter retroactiv si vor
intra in vigoare abia dupa ce au fost publicate si aduse la cunostinta populatiei in limba acesteia;

2.3. Efectivitatea ocupatiei este elementul esential al ocupatiei militare deoarece odata ce un
teritoriu este ocupat se impun drepturi si obligatii noi pentru ocupant, pentru populatia civila care
ocupa acest teritoriu cat si pentru celelalte state si pentru unele organizatii intenationale umanitare.

O declarație de război este o procedură juridică și diplomatică în dreptul și politica internațională, care

constă într-o declarație oficială, prin care un stat anunță un altul, despre încetarea păcii între părți și
trecerea la o stare de război.
În conformitate cu Convenția de la Haga din 1907, starea de război este precedată în mod necesar de un
avertisment în formă de o declarație de război sau de un ultimatum rezonabil cu o declarație
condiționată de război[1]. Starea de război trebuie să fie comunicată imediat statelor neutre.
Din momentul declarației de război, statul care a declarat război, precum și statul căruia i-a fost declarat,
se află într-o stare de război, indiferent dacă acțiunile militare au început imediat sau ulterior.
Actul de declarare a războiului implică în mod automat impunerea unui număr de drepturi și obligații de
către ambele părți ale conflictului. Odată cu declarația de război intră în vigoare normele Dreptului
umanitar internațional.
Declarația de război în antichitate, era considerată deja un act de moralitate publică necesară.
Declarațiile de război erau foarte diferite. La început, ele sunt simbolice. Atenienii antici înainte de
război aruncau cu sulițe în țara inamică. Persanii cereau pământ și apă ca un semn de supunere. O
solemnitate specială o avea declarația de război în Roma antică, unde ritualurile erau conduse de fețiali.
În Sfântul Imperiu German, actul privind declarația de război a fost numit Absagung (Diffidatio). Potrivit
opiniilor predominante ale francezilor, se considera necesar ca de la momentul declarației de război
până la începerea ostilităților era necesar un termen de cel puțin 90 de zile. Mai târziu, și anume
în secolul al XVII-lea, declarația de război era exprimată în formă unor manifeste, însă destul de dese
erau conflictele ce începeau fără un preaviz (Războiul de Șapte Ani). Napoleon înainte de război emitea
o proclamație, doar pentru trupele sale. În timpul războaielor ruso-turce, declarația de război (de obicei
din partea rușilor) era precedată de o întrerupere a relațiilor diplomatice între state.

Ultimatumul reprezintă o notă diplomatică prin care un stat prezintă altui stat o condiție definitivă, al

cărui refuz antrenează luarea unor măsuri de constrângere [1].

Ultimatumurile sunt utilizate în principal în politică și, uneori sunt precedate de o declarație de război.
Uneori, ultimatumul se găsește și în alte domenii ale vieții, cum ar fi, în viața personală sau în economie.
Dintr-un punct de vedere etic, ultimatumurile din timpuri de astăzi sunt evaluate mai degrabă negativ,
mai ales dacă acestea sunt asociate cu șantaj. Cu toate acestea, în anumite situații ultimatumul politic
este capabil de a preveni un rău și mai mare.

 Statul este – cum s-a arătat – subiectul principal şi originar al dreptului internaţional, entitatea politică
şi juridică ce întruneşte în cea mai mare măsură capacitatea de a avea raporturi juridice guvernate de
dreptul internaţional.El este totodată un subiect de drept internaţional cu caracter universal, singurul
care are capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.
Conceptul de stat, aşa cum rezultă din constituţiile statelor implică o colectivitate umană instalată cu
caracter permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de organe ale puterii care se bucură de
suveranitate.
În doctrina clasică a dreptului internaţional se are în vedere pentru a se caracteriza o anumită entitate ca
stat, cu personalitate juridică internaţională, ca acesta să întrunescă anumite elemente: populaţia,
teritoriul şi existenţa unui guvern independent.
Aceste elemente au fost cel mai bine precizate în „Tratatul de la Montevideo” din 1933 încheiat între
S.U.A.şi statele latino-americane cu privire la drepturile şi obligaţiile statelor, în care se stipula că statul
ca subiect de drept internaţional trebuie să întrunescă următoarele condiţii:
a) o populaţie permanentă;
b) un teritoriu determinat;
c) un guvern;
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Ultimul element implică suveranitatea ca trăsătură a puterii politice, ca atribut intrinsec al statului.
Dispariţia unuia din aceste criterii are drept consecinţă inevitabilă dispariţia statului ca subiect de drept
internaţional.
Criteriile stabilite au fost utilizate în mod constant în practica Naţiunilor Unite în problemele privind
dobândirea calităţii de membru al organizaţiei.
a) Populaţia reprezintă o comunitate umană permanentă şi organizată, relativ numeroasă pentru a
putea subzista prin resurse proprii şi forma raţiunea şi substanţa unui stat.
În ce priveşte aspectul mărimii populaţiei, nu există un criteriu anume, dacă sunt întrunite celelalte
caracteristici, de-a lungul istoriei şi astăzi existând atât state foarte mici (microstate sau state pitice), a
căror populaţie variază de la câteva zeci de mii de persoane (statele- cetăţi antice, statele- oraş în Evul
Mediu, statele foarte mici aflate astăzi în Europa – Monaco, San Marino, Andorra, Liechtenstein etc.),
până la sute de milioane de locuitori sau, în cazul Chinei, peste 1 miliard.
b) Teritoriul de stat delimitează spaţiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea unui anumit stat,
atât sub aspect intern, cât şi în raporturile cu alte state.
Teritoriul de stat are mai multe componente : solul, subsolul, apele interioare şi apele maritime
interioare, marea teritorială, spaţiul aerian de deasupra cestora, mai pe scurt exprimat teritoriul poate fi
terestru, maritim şi aerian.
c) Guvernul, ca element al existenţei unui stat, reprezintă totalitatea structurilor instituţionale care
exercită prerogativele puterii asupra ansamblului populaţiei şi teritoriului.
Formele în care se exercită puterea, structura organelor de stat investite de această putere, ca şi
mijloacele şi metodele de exercitare a puterii diferă de la un stat la altul, important fiind ca exerciţiul
autorităţii de stat să fie exclusiv şi efectiv.Exclusivitatea presupune ca statul în cauză să-şi exercite
autoritatea singur, să nu existe o altă autoritate căreia să i se supună aceeaşi populaţie şi acelaşi
teritoriu, iar efectivitatea implică exercitarea în mod real a puterii şi nu doar aparent sau nominal.
d) Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state, ca element al existenţei unui stat, presupune, între
altele:
-capacitatea de a încheia acte juridice internaţionale, de a fi parte la tratate sau alte instrumente juridice
internaţionale;
-dreptul de a deveni membru şi de a participa la activitatea organizaţiilor internaţionale;
-dreptul de a utiliza mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor şi de a prezenta reclamaţii în faţa
unor instanţe internaţionale;
-dreptul de a-şi asigura propria securitate, de a participa la sisteme internaţionale de garantare a
securităţii şi de a recurge, în condiţiile legii, la forţă, inclusiv la forţa armată împotriva unui act de
agresiune;
-capacitatea de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.
În legătură cu capacitatea statului de a intra în relaţii cu alte state şi de a-şi asuma drepturi şi obligaţii s-a
pus problema în dreptul internaţioanal de a stabili care sunt drepturile şi obligaţiile fundamentale ale
statelor.
Preocupările în această privinţă au apărut încă în secolul al XVIII-lea, sub influenţa ideilor filozofiei
iluministe.Primul doctrinar care s-a ocupat îndeaproape de această problemă a fost Emeric de Vattel,
care făcea o distincţie între drepturile fundamentale ale omului, dăruite acestuia de natură şi drepturile
fundamentale ale statelor, care îşi au fundamentul în dreptul natural.
În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, teoria drepturilor fundamentale ale statelor a cunoscut o puternică
dezvoltare doctrinară, ea găsisdu-şi o primă transpunere în planul reglementării în menţionata
„Convenţie de la Montevideo” din 1933, apoi în „Carta de la Bogota”, actul constitutiv al O.S.A., în care a
fost inclusă şi o „Declaraţie a drepturilor şi obligaţiilor fundamentale ale statelor”.
La tratativele pentru constituirea O.N.U., s-a făcut propunerea ca o asemenea declaraţie să figureze în
Cartă, însă nu s-a acceptat, dar la scurt timp după constituirea Comisiei de drept internaţional a Adunării
generale a organizaţiei aceasta a fost însărcinată cu elaborarea proiactului unei Declaraţii a drepturilor şi
obligaţiilor statelor, care până în prezent nu a fost finalizat.
În cadrul O.N.U. au fost adoptate „Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor” (1974),
precum şi numeroase declaraţii în care se formulează drepturi şi obligaţii fundamentale ale statelor,
între care sunt de menţionat cele privitoare la acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale
(1960), principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state (1970),
întărirea securităţii internaţionale (1970)etc.
Deşi până în prezent nu s-a ajuns încă la un acord deplin asupra unor criterii unitare pentru stabilirea
unei clasificări generale şi uniforme a drepturilor şi îndatoririlor fundamentale, în documentele amintite
şi în literatura juridică sunt consacrate o sumă de asemenea drepturi şi îndatoriri.
Drepturile fundamentale ale statelor sunt: dreptul la existenţă; dreptul la suveranitate şi independenţă;
dreptul de a dispune asupra propriilor destine; dreptul la pace şi securitate; dreptul la integrarea
teritoriului şi la inviolabilitatea frontierelor; dreptul la autoapărare; dreptul asupra resurselor naturale;
dreptul la egalitate suverană; dreptul de a participa la rezolvarea problemelor internaţionale;dreptul la
cooperare;dreptul de a face comerţ, dreptul de acces la cuceririle ştiinţei şi tehnicii;dreptul de a face
parte din organizaţiile internaţionale;dreptul de a participa la tratatele internaţionale;dreptul la un
tratament nediscriminatoriu.
În ce priveşte obligaţiile internaţionale, acestea sunt corelative drepturilor şi se referă în general la:
respectarea personalităţii celorlalte state şi a drepturilor acestora, astfel cum acestea au fost
enumerate; nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa; rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor
lor, îndeplinirea cu bună credinţă a tratatelor şi a tuturor obligaţiilor asumate; protecţia mediului
înconjurător.

Principiile luptei armate sunt:

1. Obiectivul;

2. Ofensiva;

3. Efectul de masă;

4. Economia forţelor;

5. Manevra;

6. Unitatea de comandă (de comandament);

7. Securitatea;

8. Surprinderea;

9. Simplitatea.

La nivel tactic, se adaugă:

1. Planificarea;

2. Recunoaşterea (cercetarea);
3. Controlul;

4. Securitatea (securitate la 360 o ).

În regulamentele româneşti sunt prevăzute următoarele legi şi principii ale luptei armate:

Legi: 1. Legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace;

2. Legea raportului de forţe;

3. Legea dependenţei formelor şi procedeelor acţiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului şi

tehnicii de luptă;

4. Legea unităţii acţiunilor;

5. Legea amplorii crescânde a luptei armate.

Aceste legi sunt exprimate, concretizate şi materializate în următoarele principii:

1. Libertatea de acţiune;

2. Definirea clară a obiectivului (misiunii);

3. Economia de forţe (de forţe şi mijloace);

4. Concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit;

5. Unitatea comenzii;

6. Surprinderea inamicului;

7. Manevra;

8. Securitatea acţiunilor şi trupelor;

9. Simplitatea planurilor şi a ordinelor.

Ele reprezintă rezultatul unei experienţe îndelungate, au fost aplicate şi probate zeci de ani în
constituirea, pregătirea şi folosirea forţelor armate, în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor de luptă şi
operaţiilor, în toate războaiele, din antichitate şi până în prezent. Cele cinci legi şi cele nouă principii
sunt cunoscute de orice militar, fac obiectul unor examene, unor lucrări, unor tratate, dicţionare etc.
Nimeni nu se concentrează însă asupra modului în care aceste principii de aplică în pregătirea şi
folosirea forţelor armate, în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor. Efectul acestor principii este implicit.
Documentele care se întocmesc pentru pregătirea şi folosirea forţelor, strategiile, doctrinele de luptă,
regulamentele, ordinele şi instrucţiunile sunt elaborare pe baza acestor principii, dar o relaţie biunivocă
explicită nu este observabilă şi sesizabilă. În 1996, noi am propus, încă două principii:

10. Identitatea structurilor de pace cu cele de război;

11. Acţiunea (reacţia) rapidă.

Principiul simplitatii

Acest principiu se referă la faptul că este important ca dispoziţiile, comenzile şi planurile de luptă să
fie clare, simple şi uşor de înţeles.
Cu cât este mai mare numărul etapelor, cu atât creşte posibilitatea să apară neînţelegeri, greşeli, costuri
suplimentare sau întârzieri.

Asemanari si deosebiri dintre actiunile militare terestre si actiunile militare maritime:

Asemanari: ambele pot folosi rachete, ambele pot folosi avioane militare, avioanele sunt o componenta
importanta in cele doua, ambele sunt controlate terestru de cele mai multe ori

Deosebiri: actiunile fortelor terestre vor fi din ce in ce mai rar intalnite pe cand cele maritime vor fi
intalnite tot mai des, fortele militare terestre nu folosec portavioane, fortele militare navale nu folosesc
aeroporturi

In timp de pace, bunurile culturale sunt protejate de legislatia interna a fiecarui stat, dar si de
dreptul international, statele incheind in acest sens acorduri bilaterale sau multilaterale, obligatorii intre
partile semnatare, ce capata astfel valoarea unor instrumente internationale.
In timp de razboi, bucurile culturale sunt protejate prin legislatie, inclusiv prin acorduri
internationale obligatorii care interzic afectarea acestora in orice fel.
Protectia generala a bunurilor culturale are doua elemente: ocrotirea si respectarea, ambele fiind
acordate automat tuturor bunurilor. Ideea de ocrotire implica obligatia partilor contractante de a face,
adica a lua masurile corespunzatoare pe propriul lor teritoriu. Ideea de respectare implica obligatia
partilor de a nu face ceva, atat pe propriul teritoriu, cat si pe acela al altei(altor) parti contractante.