Cvasicontractele – 14.05.

2018

Sunt fapte juridice licite care dau naștere unor efecte juridice asemănătoare cu cele izvorâte din
contract. Dacă pe planul formei între contracte și cvasicontracte nu există puncte comune,
constatăm că efectele sunt similare, fapt ce i-a determinat pe romani să le definească printr-un
termen ce sugerează o fizionomie comună cu cea a contractelor (“cvasi ex contractum”).
Institutele lui Gaius menționează 5 cvasicontracte și anume:
1.Plata lucrului nedatorat
2. Negotium gesto (gestiunea de afaceri)
3.Gestiunea tutorelui pentru pupil
4.Indiviziunea
5.Acceptarea unei succesiuni

1. Plata lucrului nedatorat

Romanii au admis încă din secolul I înaintea erei noastre că nu este drept ca cineva să se
îmbogățească pe seama altuia (imbogatirea fara justa cauza). In dreptul modern imbogatirea fara
just temei este sanctionata prin actiunea in repetire. Acestei actiuni i-au corespuns in dreptul
roman mai multe “conditiones”, care au aparut treptat si care aveau sa se constituie intr-un
sistem abia in perioada Imparatului Justinian.
In dreptul clasic, actiunea in repetire era desemnata prin termenul de “condictio sine
causa” ,care avea multe aplicatiuni, iar fiecare aplicatiune era desemnata printr-un termen tehnic
distinct dintre care cea mai importanta era “condictio in debiti”.

Condictio in debiti: Acțiunea in repetire imbraca forma “conditiunii in debiti” atunci cand se face
o plata nedatorata.
Pentru a ne afla in prezenta platii lucrului nedatorat trebuiau indeplinite urmatoarele conditii:
-trebuia sa existe o plata
-plata trebuia sa nu fie datorata, fie pentru ca nu exista obligatie fie pentru ca plata a fost facuta
unei alte persoane decat creditorului fie pentru ca ea nu a fost facuta de catre debitor.
-se impunea apoi ca plata sa fi fost facuta din eroare. Daca cel ce face plata stia ca nu datoreaza
nu putea fi intentata actiunea in debiti ,deoarece se considera ca a vrut sa faca o donatiune.
-se impunea apoi ca plata sa nu faca obiectul unei datorii care atunci cand este negata de catre
debitor urma a fi platita la dublu.Cu ocazia judecarii procesului intentat prin “condictio in debiti”
se verificau daca s-a facut sau nu plata lucrului nedatorat.
Cand se dovedea ca plata este nedatorata, suma de bani urma sa fie restituita, iar in caz contrar
ea ramanea nefacuta. Pe aceasta cale cel ce facea plata nega in mod indirect ca datora ceea ce a
platit, dar el nu risca sa fie condamnat la dublu.

2. Negotio gesto (gestiunea de afaceri)

Consta in administrarea bunurilor unei persoane fara stirea sa. Administrarea poate avea ca
obiect fie un act juridic( plata unei datorii, interventia intr-un proces) fie un fapt material
(stingerea unui incendiu, repararea unei case). Cel ce intervine in administrarea bunurilor altuia
se numeste garant (negotiorum gesto),iar proprietarul lucrurilor se numeste gerant ( “dominus
rei gestae”).
Atunci cand o persoana lipsea mai mult din Roma, o alta intervenea in administrarea afacerilor
celui absent fara insarcinarea acestuia. Sub aspectul functiei sale sociale, gestiunea de afaceri se
apropie foarte mult de mandat sau are ca obiect operatiuni juridice proprii mandatului.
Cu toate ca nu s-a incheiat un contract de mandat, gestiunea de afaceri presupune urmatoarele
elemente:
-actul de gestiune poate fi material sau juridic la fel ca in cazul mandatului
-elementul intentional consta in administrea bunurilor altuia cu buna stiinta. Daca cineva
administrează bunurile altuia crezand ca este vorba de propriile lui bunuri ,elementul intetional
nu este intrunit
-geratul trebuie sa aiba intentia de a-l obliga pe gerant la restituirea cheltuielilor facute cu
administrarea afacerilor sale. Daca geratul nu are o asemenea intentie se va considera ca el a
vrut sa faca un act de liberalitate. Asadar “animus “ te ajuta sa indentificam gestiunea de afaceri
in raport cu donatiunea.
Elementul negativ consta in administrarea unor bunuri fara stirea proprietarului. Daca acesta ar
avea stiinta despre actul de administrare nu ar mai fi vorba despre gestiune de afaceri,ci despre
un contract de mandat fie el expres sau tacit.

Efectele gestiunii de afaceri

Gestiunea de afaceri da nastere unor obligatii atat in sarcina gerantului cat si in sarcina geratului.
Geratul este obligat sa administreze cu buna credinta, sa duca la bun sfarsit actul administrarii si
sa dea socoteala gerantului pentru activitatea sa.
Obligatiile geratului sunt sanctionate prin “actio negotiorum gesta...”, actiune pusa...
Gerantul este obligat sa-l despagubeasca pe gerat pentru cheltuielile sale si sa-l libereze de
obligatiile pe care si le-a asumat in cursul gestiunii.
Obligatiile geratului sunt sanctionate prin “actio gestorum...”

3. Gestiunea tutorelui pentru pupil

Tutorele are obligația de a administra bunurile pupilului, conform exigențelor decurgand din
gestiunea de afaceri ca si din “autoritas interpozito”. La sfarsitul tutelei, intre tutore si pupil avea
loc o reglementare de conturi. Tutorele trebuia sa dea socoteala in ceea ce priveste modul in
care administra ,iar pupilul avea obligatia de a-l despagubi pe tutore pentru cheltuielile facute in
executarea tutelei.. Prin efectele sale, gestiunea de afaceri ca si gestiunea tutorelui pentru pupil
se aseamana cu mandatul ,dar in cazul acestei forme de administrare a bunurilor altuia nu s-a
putut incheia un contract de mandat datorita incapacitatii pupilului.

4. Indiviziunea
Constă in faptul stapanirii unui lucru de catre mai multi proprietari. Romanii au cunoscut 2 forme
speciale de indiviziune si anume: “antiqum consortium”,care se forma prin efectul mostenirii si
starea de indiviziune creata prin manifestarea vointei unor persoane.
“Antiqum consortium” era cea mai veche forma de indivziune cunoscuta in Legea celor 12 Table..
La moartea lui “pater familias”, “sui heredes” devin coproprietari ai bunului ce fac obiectul
proprietatii familiale (casa sau gradina). Aceasta forma a indiviziunii decurge chiar din regimul
bunurilor de familie. Romanii au cunoscut si indiviziunea creata prin vointa unor persoane de a
stapani impreuna un bun (exemplu: mai multe persoane sunt coproprietari asupra unei case).
Starea de indiviziune da nastere unor obligatii pentru o indivizare, toti copartasii au obligatia de a
se supune partajului . Daca unul dintre ei doreste sa paraseasca indivizinea, dreptul din
indiviziune nu putea fi desființat nici chiar prin conventia partilor. In cazul coproprietății familiale
“antiqum consortium”, actiunea de iesire din indiviziune era sancționată prin “actio familiae
hercis hunde”, actiune introdusa de Legea celor 12 Table..
Obligatia de a iesi din indiviziune formulata pe cale voluntara era sanctionata prin “actio comuni
dividundo”. In al doilea rand coindiviziunea (coindivizii) ce realizeaza un profit de pe urma
lucrului aflat in coproprietate au obligatia de a imparti cu ceilalti proprietari castigul realizat.
Copartasii care au facut cheltuieli in interesul comun au dreptul sa ceara despagubiri de la
ceilalti. Cele din urma 2 obligatii sunt desemnate prin expresia “comutatio lucri et damdi”.
Fizionomia indiviziunii este apropiata celei a societății,, singurul element care ne ajuta sa
distingem intre aceste 2 categorii publice este aspectul subiectiv exprimat in intentia de a forma
o societate.... aspect prezent numai la societate.
 5. Acceptarea succesiunii
Acceptarea mostenirii il obliga pe heredele testamentar sa execute legatele. Obligatia de
executare a legatelor este sancționata prin intermediul unor acțiuni reale sau personale.
Prin continutul sau juridic ,aceasta obligatie se aseamana cu mandatul, dar cum intre testator si
herede nu poate exista un raport de vointa in materia acceptarii mostenirii ,caci testatorul nu
mai era in viata, operatiunea juridică a executarii legatelor s-a constituit intr-un fapt juridic cu o
identitate proprie.

Obligatiuni delictuale

Intr-unsens foarte general delictele erau vazute de catre romani ca fapte ilicite de natura sa afecteze
interesele clasei dominante sanctionate in principiu prin plata unor sume de bani. Aceste fapte erau
extrem de variate si ele vor merge de la prejudicii materiale pana la vatamarea sau uciderea unei
persoane.
In epoca veche, apare o prima delimitare a delictelor in delicte private si publice. Astfel delictele
private erau judecate dupa normele procedurii civile de catre judecatori alesi din randul
persoanelor particulare ,dupa cum delictele publice erau judecate dupa normele procedurii
penale de instante speciale (magistrat, senat, adunare centuriata sau imparat). Delictele publice
erau santionate fie cu moartea fie cu exilul sau cu amenda in folosul statului pe cand delictele
private erau sanctionte prin amenzi platite victimei delictului ca despagubiri.

Delicte private vechi: Furtul

In epoca pimitiva a Romei ,furtul era un delict privat care dadea dreptul victimei sa recurga la
razbunarea individuala apoi la o compozitiune baneasca. In epoca clasica, furtul tinde sa devina
un delict public. Inaintea Legii celor 12 Table, furtul era reglementat cutumiar.
“Fur manifestus” era atunci cand hotul era suprins tinand inca in mana lucrul furat sau il privea
pe cel care era descoperit cu un lucru furat in urma perchezitiei ( “lance et licio”).
In Legea celor 12 Table se sanctiona autorul infractiunii indiferent daca a fost prins asupra
faptului sau nu. In cazul in care autorul furtului era om liber in puber el era batut cu nuielele si
era dat magistratului ,iar păgubașul il putea face sclav “trans tiberium”. Delincventului i se lasa
totusi posibilitatea de a se intelege cu victima daca acesta voia sa-i munceasca un anumit numar
de zile sau sa-i plateasca o suma de bani.
In 2 cazuri delincventul putea fi omorat: 1.Cand furtul era facut noaptea sau 2.Cand era facut
ziua, dar delincventul era inarmat si opunea rezistenta la prindere. In acest din urma caz se cerea
ca victima furtului sa cheme vecinii pentru ca acestia sa ia cunostinta de felul in care a fost
comisa fapta. Delincventul om liber in puber era batut cu nuielele urmand ca magistratul sa
decida asupra modului de recuperare a pagubei. Daca autorul furtului era un sclav acesta era
invariabil pedepsit cu moartea prin aruncarea sa de pe stanca Tarpeianum (Tarpeiană).
Legea celor 12 Table completeaza sistemul cutumiar prin introducerea conceptului de “furtul nec
manifestum”, deci hotul nu a fost prins aupra faptului,victima furtului intenteaza in acest caz
“actio furti” al carui obiect este indoitul pagubei suferite. In dreptul clasic, “actio furti” se va numi
“actio furti nec manifesti” pentru a o deosebi de actiunea pretoriana “furti manifesti”.

In iuria (21.05.2018)

Din punct de vedere etimologic, “in iuria”, reprezinta un fapt contrar dreptului. Astfel in
vechiul drept, “in iuria” este delictul de lovire simpla. Acest delict este reglementat inca in
Legea celor 12 Table.
Daca partile nu cadeau la un acord cu privire la repararea prejudiciului, atunci se putea
recurge la Legea Talionului.
Notiunea “in iuria” in Legea celor 12 Table
O prima varianta o reprezinta “membrum ruptum”, deci o parte a corpului vatamata dadea
nastere daca nu se ajungea la o intelegere intre parti la aplicarea Legii Talionului. Prin
membru intelegem nu numai mainile sau picioarele, ci orice parte a corpului.
“In iuria” in sens restrans se sancționa in Legea celor 12 table cu o amenda de 25 de ași,
aceasta desemnand o lovire usoara, aici fiind incluse chiar si injuriile precum si cantecele si
poeziile satirice.
Autorul unor insulte verbale sau scrise dupa unele izvoare era pedepsit chiar cu moartea.
Astfel, Legea celor 12 table pedepsea cu moartea vrajitoria sau compunerea de formule
magice care nu aveau nicio legatura cu injuriile verbale fapt care insa nu l-au impiedicat pe
pretor sa le asimileze.

“In iuria” in Edictul pretorului

In dreptul clasic notiunea de “in iuria” s-a schimbat capatand o sfera tot mai cuprinzatoare si
o importanta modificare de sens. Daca in Legea celor 12 table “in iuria” avea sensul unor
vatamari corporale, in sistemul creat de pretor se pune tot mai mult accentul pe o ofensa
verbală, aceasta dovedind o dorinta de imbogatire, victima incasand astfel o suma de bani.

“Actio in iuria estimatoriae”

Este introdusa de pretor in edictul sau si realizeaza un nou sistem de reprimare a “in iuriei”.
Caracterul esential al acestei actiuni consta in faptul ca suma de bani nu mai este invariabila
asa cum se arata in Legea celor 12 table. Judecatorul stabilea cuantumul condamnarii in
functie de anumite circumstante, condamnarea putea varia in limite foarte largi daca era
vorba de ” in iuria acros” (gravă) sau ” in iuria levis” (ușoară).

“Damnum in iuria datum” ( sau paguba cauzata pe nedrept)

Acest delict nu trebuie confundat nici cu furtul nici cu “in iuria”. “Damnum in iuria datum” se
deosebeste de furt prin aceea ca ea nu presupunea o imbogatire a delincventului, pe cand
furtul este o “contreptatio faciendi gratia”. Se deosebeste de “in iuria”, caci prin ea se aducea
o atingere directa patrimoniului unei persoane, pe cand “in iuria” este privita ca o leziune
adusa persoanei. “Damnum in iuria datum” a fost introdusa prin Legea Acvilia, care este un
plebiscit din secolul al III-lea inaintea erei noastre. Legea sistematizeaza in 3 capitole anumite
fapte culpitoare, dar ea nu sanctioneaza in mod general orice paguba.
In cadrul primului capitol se pedepseste uciderea sclavului altuia sau a unui patruped care
paste in turma. Capitolul al treilea are drept obiect ranirea sclavului sau animalului care
peste intr-o turma. In acelasi capitol este prevazuta pedepsirea celui care distruge total sau
partial sau vatama intr-un fel oarecare un lucru ce apartine altei persoane.
Dispozitiile celui de al doilea capitol au ca obiect protejarea bunurilor in corporale.

Conditiile delictului
-O primă conditie consta intr-un element de fapt. Pentru a intra sub incidenta capitolelor I si
III ale Legii Acvilia trebuia sa se fi introdus o actiune, o imixtiune asupra bunurilor cuiva, nu
este suficienta o simpla omisiune sau neglijenta.
-O alta conditie consta in aceea ca fapta cauzatoare de pagube materiale trebuia sa fie facuta
contrar dreptului. Nu este contrar dreptului faptul cuiva de a ucide sclavul altuia daca el se
afla in legitima aparare.
-Fapta pagubitoare trebuia sa fie comisa prin culpa sau dolul delincventului, daca paguba s-a
produs din intamplare nu se putea intenta actiunea in Legea Acvilia.
-Trebuia ca paguba sa fie facuta corpore, deci delincventul trebuia sa actioneze direct si
material asupra lucrului si nu prin intermediul altei persoane.
-Paguba trebuia sa fie cauzata “per corpori”, adica prin atingerea materiala a lucrului altuia.
Cel care inlesneste fuga unui sclav, cel care deschide usa unui grajd pentru a permite vitelor
sa fuga nu cadea sub incidenta Legii Acvilia.
-In ultima instanta se cerea ca paguba sa fie cauzata proprietarului intrucat legea nu apara
decat proprietatea lucrului.

Delicte private noi

Pretorii au creat si delicte noi fata de cele pedepsite prin lege, sanctionand fapte care in
epoca foarte veche fie ca nu erau pedepsite, fie ele nu erau cunoscute in practica sociala
precum “metus”, “dolus”, “rapina” si “fraus creditorum”.

1. Metus sau violenta

Este de 2 feluri, fizica si morala. Cea fizica nu producea vreun efect, ea nefiind sancționată din
punct de vedere juridic in epoca veche. Cea morala insa precum amenintarea de natura a
determina cealalta parte sa incheie actul impotriva vointei sale a avut importante implicatii in
materia contractelor. La origine, actele incheiate sub imperiul violentei morale erau
considerate valabile potrivit conceptului “etiamsi co actum damen volui” (o vointa
constransa este totusi o vointa).
Daca in epoca foarte veche acest principiu nu parea exagerat datorita abundentei de forme si
simboluri a prezentei martorilor, constrangerea morala era greu de prezumat la sfarsitul
republicii. Situatia se va schimba caci formalismul va decadea rapid, iar actele se vor incheia
prin simplul acord de vointa al partilor. Violenta morală se putea astfel lesne realiza pe
diferite cai. In aceste imprejurari exercitarea violentei morale a fost sancționată ca si fapta
delictuala, masura a fost luata de catre pretorul Octavius in anul 74 inaintea erei noastre,
care a pus la dispozitia victimei amenintarilor o “actio quod metus causa” (“actio metus”).
“Actio metus” este arbitrara, asadar daca partea care a exercitat violenta satiface pretentiile
victimei nu risca sa fie condamnata la o suma de bani. Daca insa delincventul nu executa
ordinul de a satisface pretentiile victimei el va suferi o condamnare la impatritul valorii
pagubei cauzate (să plătească de 4 ori suma pagubei cauzate). “Actio metus” este “in rem
scripta”, ceea ce inseamna ca ea poate fi intentata impotriva oricarui tert care profita de pe
urma violentei.
“Actio metus” este numai un procedeu in anulare si nu o actiune in anulare, deoarece
delincventul nu putea fi silit sa renunte la actul incheiat sub imperiul violentei, iar daca
renunta asa cum s-a vazut, el urma sa fie condamnat la plata unei sume de bani.
“Actio metus” dadea posibilitatea victimei sa recurga la asa numita “restitutio in integrum
propter metum”, prin care actul pagubitor era desfiintat.
In dreptul modern, “metus” este viciu de consimtamant, insa romanii il considerau o fapta
delictuala.

Dolus (dolul)
Erau acele mijloace viclene prin care o parte determina pe cealalta sa faca un act juridic.
Cicero defineste dolul ca pe o inselatorie. Romanii faceau o distincție intre “dolul bonus” si
“dolul malus” (bun si rau). Cel bun nu a fost niciodata sanctionat ,intrucat prin natura sa el nu
dadea nastere unor consecinte grave (vanzatorul care-și lauda in mod exagerat marfa
comitea un “dolus bonus” ,deoarece el nu recurgea la mijloace frauduloase pentru a-l
convinge pe cumparator). La origine, nici “dolus malus” nu a fost sancționat, deoarece pe de
o parte, actele juridice se incheiau intre rude, prieteni, vecini si pe de alta parte, ele erau
inconjurate de forme solemne, de simboluri, de ritualuri pe care partile le observau cu cea
mai mare atentie ,astfel incat utilizarea manoperelor dolosive (mijloace viclene) era
imposibila.
Cand formalismul dispare, iar actele se vor incheia prin simplul acord de vointa intre parti
care practic nu se cunosc au aparut si manoperele frauduloase la incheierea contractelor.
Trebuie facuta insa distinctie intre contractele de buna credinta si cele de drept strict.
Daca se incheia un contract de buna credinta sub influenta unor mijloace viclene nu era
necesara o sanctiune speciala, deoarece judecatorul cerceta cauza cu buna credinta (“ex
bona fide”), el dand castig de cauza victimei inselaciunii.
Daca contractul era de drept strict, judecatorul cerceta cauza conform literei contractului,
dand castig de cauza autorului manoperelor dolosive, fapt pentru care s-a ivit necesitatea
crearii de catre Acvilius Galius in anul 66 inaintea erei noastre a unei actiuni speciale numite
“actio de dolo”. “Actio de dolo” este arbitrara si drept urmare judecatorul in calitate de
arbitru ordona paratului ,adica delincventului sa restituie ceea ce a primit prin dol. Daca nu
executa ordinul pronuntat de arbitru delincventul va fi condamnat la plata unei sume de bani
reprezentand echivalentul pagubei cauzate.
“Actio de dolo” este personala ceea ce inseamna ca ea sa va indrepta numai impotriva
delincventului. Victima dolului dispune de o “exceptio doli” pentru a se apara impotriva
pretentiilor formulate de delincvent. Victima putea cere pretorului si o “restitutio in integrum
ov dolum” prin care actul pagubitor este defiintat, dupa care intenteaza impotriva
delincventului o actiune pentru a reintra in stapanirea lucrului transmis.

Rapina
Este delictul de talharie (“qui res aliena rapid”), adica furtul cu violenta comis de o persoana
sau de o banda armata. La sfarsitul republicii faptele deja devenisera frecvente, iar mijloacele
juridice puse la dispozitia victimei de vechiul drept civil erau insuficiente. Ca urmare pretorul
a creat o actiune speciala numită “bi bonorum ractorum” adica cu privire la lucrurile luate
prin violenta, adica furtul cu violenta a fost sancționat cu impatritul prejudiciului cauzat.

Fraus creditorum
Consta in fapta debitorului care-și creeaza sau mareste insolvabilitatea in dauna creditorilor
sai. Unii debitori isi creau o stare artificiala de insolvabilitate vanzand la preturi simbolice sau
donandu-si bunurile astfel incat la deschiderea procedurii de executare, creditorii nu-si mai
puteau valorifica dreptul de creanta. Asemenea fraude nu s-au practicat in epoca veche
datorita faptului ca executarea purta asupra persoanei ,iar debitorul care nu platea risca sa
fie vandut “trans tiberium” sau chiar ucis.
In dreptul clasic insa se introduce sistemul executarii asupra bunurilor caracterizat prin
vanzarea in loc a bunurilor debitorului “venditio bonorum”....asupra persoanei trece pe un
plan secundar. Ca urmare debitorii isi instraineaza bunurile fraudand pe creditori fapt pentru
care pretorul pentru a dejuca asemenea practici a creat o “restitutio in integrum ov fraudem
creditorum” desfiintand actele prin care debitorii isi instrainau bunurile in paguba
creditorilor. Dupa aceea se trecea in faza a doua a executarii asupra bunurilor. “Emdor
bonorum” ii chema in judecata pe tertii care dobandisera bunurile de la debitorul insolvabil
ca si cand actele de instrainare nu au avut loc. Catre sfarsitul republicii ,pretorul a creat o
actiune “in factum” cunoscuta mai tarziu ca “actiunea Pauliana” prin care creditorii puteau
revoca actele incheiate de debitor in paguba lor. Actiunea Pauliană este arbitrara ceea ce
inseamna ca inainte de pronuntarea condamnării pecuniare judecatorul va ordona ca arbitru
paratului sa satisfaca pretentiile reclamantului.
Pentru ca tertii sa poate fi urmariti de creditori prin actiunea Pauliană trebuiau indeplinite
condiții:
-debitorul sa fi suferit o micsorare a patrimoniului, nu este indeplinita aceasta conditie cand
debitorul refuza sa se imbogateasca;
- debitorul trebuie sa fie constient ca prin actele de instrainare si-a creat starea de
insolvabilitate;
-dobanditorul trebuie sa stie ca debitorul e insolbvabil. Dacă dobanditorul cu titlu oneros este
de rea credinta el pierde lucrul dobandit de la debitorul insolvabil si nu are dreptul de a primi
un echivalent, dimpotrivă dobanditorul cu titlu oneros de buna credinta are dreptul sa vina
alaturi de ceilalti creditori pentru a se despagubi din masa falimentului ( bunurile scoase la
vanzare). Daca tertul a dobandit lucrul cu titlu gratuit nu se mai cerceta buna sau reaua lui
credinta.
-Ultima conditie era ca actul de instrainare sa îl fi pagubit pe creditor.