Jura obligationum

1. Definiție

Obligațiile fac parte integrantă din jus rerum, deoarece pentru romani acestea sunt
doar niște varietăți ale drepturilor cu privire la bunuri( res, rei), rostul lor fiind acela de a
produce o modificare în structura patrimoniului unei persoane.

Definițiile și clasificările obligațiilor au reprezentat creații tardive ale jurisonsulților

romani. Meritul începutului tratării lor științifice îi revine lui Gaius care prin manualul său-
Institutiones- ni le prezintă într-o formă structurală, simplă.

În viziunea lui Gaius, obligațiile se nasc din raporturi personale( între persoane),
raporturi care au drept obiect anumite prestațiuni. În caz de conflict de interese între
respectivele părți ale raporturilor obligaționale, ele au la dispoziție așa-numitele acțiuni
personale, acțiuni care au un obiect juridic bine definit: a da ceva( dare), a face ceva( facere).

Justinian, prin destoinicia compilatorilor săi, a definit obligația ca fiind ”legătura

juridică în virtutea căreia suntem constrânși să predăm un lucru conform dreptului cetății
noastre”( Obligatio est vinculum quo necessitate adstringimur alienis solvendae rei secundum
nostrae civitatis jura).

2. Subiectele obligațiilor

În principiu, orice raport obligațional are două subiecte:

-reus credendi( creditorul, subiectul activ);

-reus debendi( debitorul, subiectul pasiv).

Creditorul mai este denumit ”subiect activ” al obligației, nu pentru că el ar face ceva,
ar presta o acțiune, ar fi activ în cadrul raportului de drept material. El este ”activ” pentru că,
în caz de neexecutare a obligației sau de executare necorespunzătoare, el poate să ceară prin
acțiune obligarea debitorului pe cale judiciară( apelând astfel la forța de constrângere etatică)
la executare; ca atare, el este ”activ” în cadrul raporturilor procesuale, judiciare; el învestește
instanța și trebuie să-și dovedească pretențiile.

În vechiul limbaj juridic roman, reus debendi semnifica partea din proces( reus) care
datorează ceva( debendi) reclamantului datorită unei legături juridice( vinculum juris) ce s-a
format între ei și care era de natură a-l constrânge să efectueze ceva în folosul reclamantului.
 În timpul epocii postclasice romane s-a impus o nouă denumire pentru reus debendi și
anume aceea de debitor.

Debitorul se poate ”libera”( liberatio), poate rupe ”lanțul” ce-l leagă de creditorul său
prin executarea obligației.

Debitorului i s-a mai spus subiect ”pasiv” al obligației, avându-se în vedere faptul că
în cadrul raportului procesual judiciar, el adoptă o poziție de așteptare, creditorului
incumbându-i obligația procesuală de a dovedi veridicitatea pretențiilor sale.

3.Efectele obligațiilor

Potrivit textelor clasice și creațiilor juridice justiniene, obligațiilor le era recunoscute

următoarele efecte principale:

-măsurile conservatorii permisibile;

-sancțiunile judiciare aferente;

-dezdăunările corespunzătoare.

3.1 Măsurile conservatorii

Într-un raport obligațional, cea mai defavorabilă situație pentru un creditor este
insolvabilitatea debitorului său. Această insolvabilitate poate fi spontană( datorită unei
defectuoase administrări a propriului patrimoniu), dar poate fi și provocată.

Pentru a evita inconvenientele provocate( prin acte dolosive, de înșelăciune) din

timpul litigiului cu debitorul, ori după soluționarea judiciară a litigiului și până în momentul
punerii în executare a sentinței ori până într-acel al efectivei executări silite a hotărârii,
creditorii au dobândit dreptul de a lua măsurile conservatorii atunci când nu aveau alte
garanții reale sau personale( prin intermediul cărora să-și fi putut satisface dreptul de creanță).

Aceste măsuri au fost permise datorită avatarurilor dreptului de gaj general. Acest gaj
general poate fi ușor compromis prin mijloace precum:

-contractarea de către debitor a unor datorii noi, astfel încât numărul creditorilor aflați
în concurs crește;

-lăsarea bunurilor patrimoniale în paragină;

-neglijarea exercitării eventualelor drepturi față de alți debitori, de astă dată ai însuși
debitorului urmărit;

-scoaterea frauduloasă din patrimoniu a unor bunuri, valori sau drepturi de creanță cu
concursul terților( ipoteza acțiunii pauliene sau revocatorii);

-efectuarea de gratuități de natură a provoca insolvabilitatea;

-ascunderea bunurilor sau autodistrugerea lor.

 3.1.1. Acțiunea oblică ( actio subrogatoria) permite efectuarea de către creditor a
unor măsuri conservatorii precum:

-recuperarea creanțelor debitorului indolent;

-intentarea acțiunilor în nulitate( în resciziune) sau în rezoluțiune cu privire la actele

juridice ale debitorului când nu au fost respectate condițiile de valabilitate ale lor;

-introducerea acțiunilor pentru rezilierea contractelor cu executare succesivă încheiate

în defavoarea evidentă a debitorului;

-efectuarea actelor întreruptive de prescripție, dacă debitorul nu le întreprinde;

-executarea actelor de urmărire la care ar fi îndreptățit debitorul contra unor terți etc.

Subrogația romană nu putea fi decât judiciară.

3.1.2. Acțiunea pauliană( revocatorie) avea drept scop atacarea actelor frauduloase
încheiate de către debitor cu un terț.

3.2. Sancțiunile judiciare ale obligațiilor constau în dreptul subiectiv recunoscut

fiecărui creditor de a acționa în justiție în vederea executării prestației promise sau datorate de
către debitor.

3.3. Dezdăunările aferente( daunele-interese)

Neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau întârzierea în executarea obligațiilor de

către debitori au fost de natură să atragă, pe lângă obligarea la plata debitului, și obligarea la
plăți suplimentare( cu caracter compensatoriu și uneori cu caracter punitiv), pe care
judecătorii romani le puteau statua, cum ar fi:

-plata dublului valoric;

-dobânzile;

-alte penalități.

4.Izvoarele obligațiilor

Romanii epocii vechi au avut o reprezentare duală asupra naturii izvoarelor

obligațiilor, considerând că acestea se nasc din fapte juridice și din acte juridice.

La finele epocii postclasice roman, această diviziune părea deja insuficientă, fiind
adăugate și cvasicontractele și cvasidelictele.

S-a ajuns astfel, în epoca lui Justinian, la o diviziune quadripartită a izvoarelor

obligațiilor. În plus, a fost acceptată și legea, ca un izvor distinct de obligații private.
 4.1.Actele juridice- manifestările de voință cu scopul de a produce efecte juridice.

În dreptul roman se făcea distincție între actele juridice unilaterale, actele juridice
bilaterale, acestea din urmă fiind, la rândul lor, perfecte sau imperfecte.

Actele bilaterale se numesc ” perfecte” deoarece voințele acordate în cadrul lor sunt în
acord cu legea romană. Celor imperfecte sau incomplete le lipsește un element esențial,
reclamând interpretarea acestora în vederea identificării voințelor interne, reale ale
cocontractanților.

4.2.Faptele juridice reprezintă toate celelalte izvoare particulare ale obligațiilor, altele
decât actele juridice și anume: quasi ex contractus; delicto; leges; quasi ex delictus etc.

În virtutea Legii celor XII table, obligațiile delictuale sunt apreciate ca un apanaj , ca un
domeniu rezervat comițiilor populare și tratate prin prisma ideilor guvernante ale răzbunării
private de altădată: tarifarea datoriei; inhibarea posibilului autor de delicte.

În acest fel, o simplă leziune era preevaluată legal( la concurența sumei de 25 de asse,
ași, ceea ce ara disproporționat față de gravitatea faptei delictuale). Plata ”despăgubirilor” în
virtutea acestei legi are caracter de plată a unei amenzi. Delictul capătă, prin aceasta, expresia
unei contravenții la o ”legislație” quasiinexistentă.

De exemplu:

-”Dacă cineva taie copacii altuia, să plătească pentru fiecare câte 25 ași de aramă”;

-”dacă cineva intentează acțiune pentru furt neflagrant, să fie despăgubit cu

dublul( valoric al bunului furat)”;

-și cămătăria era sancționată într-o măsură aspră predeterminată: de patru ori valoarea
împrumutului cămătăresc: ”Nimeni să nu dea împrumut cu o dobândă superioară cele de 1%;
dacă va face altfel, va fi pedepsit la plata quadruplă”;

-același principiu al răspunderii mecanice și prealabil stabilite funcționa și în cadrul

răspunderii pentru fapta animalului sau a sclavului la care se adăuga posibilitatea
abandonului noxal de către stăpâni: ”Dacă un patruped a comis vreo stricăciune, stăpânul lui
să plătească valoarea stricăciunii; dacă nu plătește, să abandoneze în favoarea victimei
animalul( sau sclavul); ”Dacă un sclav a comis un furt cu știința stăpânului sau a adus o
pagubă, să fie abandonat victimei ca despăgubire”.

Unele delicte erau socotite a fi foarte grave, astfel încât atrăgeau pedepse
corporale( chiar pedeapsa capitală) alături de despăgubiri datorate victimei sau familiei ei( de
regulă, valoarea dublă a întinderii pagubei).

4.3.Izvoarele quasi ex contractus

În cazul quasicontractului, nu un act juridic stă la baza nașterii obligației, ci un fapt , dar
un fapt ce se află la frontiera contractului, un fapt asimilabil prin lege actului juridic.
 Încă din dreptul roman clasic această construcție juridică s-a întemeiat pe pure
prezumții, însă a presupus trei condiții esențiale:

-existența unui fapt al unei persoane, un fapt nenegociat, care nu rezultă dintr-un acord
de voință;

-faptul să fi fost voluntar, nesilit;

-faptul trebuia să fi fost util și în acord cu normele romane.

Întrunesc aceste condiții următoarele figuri juridice: gestiunea de afaceri, plata

nedatorată; îmbogățirea fără just temei.

4.4.Quasi ex delicto

Dreptul roman a acceptat că și faptele neimputabile direct celor responsabili din punct
de vedere juridic pot fi producătoare de obligații. Este vorba de așa-numitele fapte fără
culpă( e.g., absența vigilenței în observarea și ghidarea persoanelor, animalelor, sclavilor și a
lucrurilor aflate sub puterea lui pater familias; neinspirata alegere a unui prepus, fie el și
sclav, care, prin fapta sa delictuală, a produs un prejudiciu unui terț etc.).

5. Clasificarea obligațiilor

Criterii de clasificare:

-după obiectul juridic;

-după subiecte;

-după regulile de drept aplicabile raporturilor obligaționale;

-criteriul izvoarelor juridice;

-criteriul modalităților obligațiilor complexe.

5.1.După criteriul obiectului juridic, obligațiile au fost împărțite în : dare, facere, non
facere; prestare.

Obligația de dare( a da, a transfera) constituia acea îndatorire de a transfera dreptul de

proprietate către creditorul acestui drept; a constitui un eventual drept real asupra bunului
altuia( usus, usufructus, servitutes, habitatio etc.).

Facere

Ceea ce nu se încadrează în categoria obligațiilor de „a da” este încadrabil, ca obiect

juridic, în facere. Exemple:

-obligația de a executa un serviciu;

-obligația de a preda posesia unui bun determinat etc.

 Non facere

Obligația de non facere reprezintă abstențiunea determinată, o abținere de la o acțiune

de facere, precum:

-obligația de a nu face un serviciu în favoarea altei persoane decât aceea a

cocontractantului;

-obligația de a nu face concurență cuiva într-un domeniu determinat;

-obligația de abținere de la comiterea unor fapte care ar periclita conviețuirea într-un

imobil cu mai multe apartamente;

Praestare semnifică acordarea unei garanții( garanția de evicțiune la un contract de

vânzare-cumpărare, garanția personală; garanția de calitate pentru bunul închiriat).

După subcriteriul divizibilității obiectului juridic al obligațiilor, obligațiile au fost

împărțite în următoarele subcategorii: divizibile, indivizibile, succesive.

După subcriteriul posibilității obiectului juridic al obligațiilor: obligații imposibile și

obligații posibile.

După subcriteriul moralității și liceității obiectului juridic al obligațiilor: obligații ilicite

și imorale, obligații licite și morale.

După subcriteriul determinării obiectului juridic al obligațiilor: obligații determinate,

nedeterminate, indeterminabile, determinabile.

5.2.După criteriul subiectelor sau părților obligației, obligațiile se împart în :

obligații simple și obligații plurale. În cadrul obligațiilor simple, participă un singur creditor
și un singur debitor. Cele plurale presupus o pluralitate de creditori și de debitori.

Juxtapunerea celor două subcriterii mai sus enunțate a fost de natură să dea naștere la
câteva ipoteze care, prin bun articulare logică, au fost preluate din dreptul roman și de
sistemele juridice moderne de drept civil, este vorba de următoarele:

-obligațiile conjuncte( centrate pe principiul divizibilității obiectului juridic al

obligației);

-obligațiile solidare,

-obligații in solidum.

5.3.După criteriul regulilor de drept aplicabile în cazul soluționării judiciare a

litigiilor apărute pe seama raporturilor obligaționale, acestea din urmă au putut fi împărțite în
trei categorii, precizate de Justinian în Instituțiunile sale:

-obligații de jus civile;

-obligații de jus pretorium;

-obligații de drept imperial.

5.4. După criteriul izvoarelor juridice ale obligațiilor, se distingeau:

-obligații ex delicto;

-obligații ex contractu;

-obligații ex variis causarum figuris( quasi ex contractu; quasi ex delictu).

5.5. După criteriul sancționării obligațiilor prin acțiuni judiciare:

-obligații civile;

-obligații naturale.

5.6.După criteriul modalităților obligațiilor:

-obligații simple, neafectate de modalități;

-obligații afectate de modalități( termenul, condiția).