An universitar 2022/2023

Studii universitare de licență

Anul de studiu 1, Semestrul 2
Drept roman II
Pentru data de 04.05.2023

Fișa de seminar (10)

Efectele obligațiilor. Reprezentarea.
EFECTELE OBLIGAȚIILOR.
I. Introducere.
- Încheierea obligației prin executarea voluntară a prestației
- Debitorul care nu-și execută prestația poate fi chemat în judecată de către creditor,
acesta din urmă cerând despăgubiri.
- În dreptul roman clasic: relația directă și imediată existentă între obligatio și actio.
Acești termeni erau utilizați cu un înțeles echivalent.
Obligațiile naturale.
În vechiul drept roman: nu era cunoscută obligația naturală.
În dreptul roman clasic: acum apare obligația naturală și este mai cu seamă opera
juristului Iulian (Salvius Iulianus)
- Noțiune:
o există unele cazuri în care juriștii romani recunosc o obligație, fără a avea și o
acțiune corelativă;
o obligația naturală nu este o obligație de drept civil, aceasta din urmă având o
acțiune corelativă;
o cu toate că debitorul nu putea fi obligat la plată, dacă acesta totuși executa de
bunăvoie o obligație naturală el nu mai putea cere înapoi (re-petere) prestația
sa, care avea caracterul unei adevărate plăți (solutio); → deci, nu era o donație.
- Sferă de aplicație:
o Apare în materia raporturilor juridice ale sclavilor și ale persoanelor aflate sub
puterea șefului de familie (in potestate patris familias)
▪ Sclavii (servi)
• Sclavul nu are capacitate juridică → nu se poate obliga pe cale
contractuală, adică nu poate fi debitor.
• Totuși, dreptul pozitiv roman a îngăduit sclavilor o anumită
posibilitate de a contracta.
• Sclavii încheiau în fapt anumite contracte: astfel ei deveneau
debitori naturali (puteau fi și creditori naturali). → ei nu puteau
fi urmăriți de către creditorii lor, dar dacă executau de bunăvoie
obligația naturală, prestația lor era valabilă: nu mai putea fi
cerută înapoi.
▪ Persoanele aflate sub puterea șefului de familie (pater familias) /
Obligațiile încheiate între persoanele ce se găseau sub autoritatea șefului
de familie:
• cât trăia șeful familiei, aceste obligații nu erau valabile;

1
 • după moartea șefului de familie, aceste obligații, contractate
anterior doar în fapt, deveneau naturale (cu efecte juridice), iar
executarea lor rămânea la bunăvoința debitorului.
- Caracter juridic:
o deși lipsite de o acțiune civilă, aceste obligații naturale au totuși un caracter
juridic;
o justificare:
▪ plata făcută de debitor este valabilă și nu poate fi cerută înapoi;
▪ posibilitatea ca, printr-o novație, obligațiile naturale să fie transformate
în obligații civile; (novația este un act juridic prin care se stinge o
obligație veche, care este înlocuită cu o nouă obligație);
▪ posibilitatea ca obligațiile naturale să fie opuse în compensarea unor
obligații civile;
▪ posibilitatea ca obligațiile naturale să fie garantate cu garanții reale și
personale.
Toate acestea arată că executarea prestației ce face obiectul obligației
naturale este o plată, iar nu o donație.
În dreptul roman postclasic: dezvoltarea treptată a obligației naturale.
- Sfera de aplicare – se lărgește în completarea dreptului pozitiv roman:
o obligația impuberului care s-a obligat fără încuviințare tutorelui și nu a tras un
folos important din actul încheiat → devine obligație naturală;
o obligație fiului de familie care s-a împrumutat încălcând astfel dispozițiile
Senatus-consultului macedonean → devine obligație naturală;
o obligația persoanelor sub 25 de ani, care s-au obligat fără consimțământul
curatorului lor special → devine obligație naturală.
Daune interese
Noțiune.
- Creditorul poate cere instanței de judecată daune interese, adică despăgubiri, în
următoarele situații:
o debitorul nu-și execută obligația pe care o are față de creditor;
o debitorul își execută obligația, dar
▪ necorespunzător;
▪ cu întârziere;
- Astfel, instanța fixează o sumă de bani, care să fie plătită creditorului ca despăgubire,
numită daune interese [expresia se folosește numai la plural]
o dacă prestația nu a fost executată de către debitor → daunele interese substituie
obligația;
o dacă prestația a fost executată necorespunzător sau cu întârziere → daunele
interese se adaugă acesteia.
Vechiul drept roman
- folosirea unui criteriu obiectiv în stabilirea daunelor interese; anume, valoarea
materială a prestației neexecutate:
o „prețuirea dreaptă a lucrului” (vera rei aestimatio)
o „adevăratul preț al lucrului” (verum rei pretium)
Epoca clasică
- dezvoltarea comerțului și a circulației bănești → înlocuirea criteriului obiectiv folosit
în vechiul drept;

2
 - noul criteriu: satisfacerea oricărui interes al creditorului (omne quod interest creditori);
o folosirea a două elemente pentru precizarea limitelor acestui criteriu, pe care
comentatorii medievali aveau să le numească astfel:
▪ „paguba pricinuită” (damnum emergens) = pierderea suferită de creditor
prin neexecutare sau prin executare insuficientă; ex. cumpărarea unei
case, în care primirea efectivă a imobilului este întârziată; →
cumpărarea casei ulterior la un preț mai mare;
▪ „profitul nerealizat” (lucrum cesans) = profitul legitim de care creditorul
a fost lipsit; ex. cumpărarea unei case, nepredate la timp → chiria pe
care cumpărătorul ar fi putut să o încaseze;
- proba prejudiciului și puterea de apreciere a instanței de judecată:
o creditorul reclamant trebuie să facă dovada prejudiciului pe care l-a suferit;
o creditorul reclamant trebuie să dovedească și faptul că acel prejudiciu se
datorează neexecutării sau executării insuficiente a prestației datorate de către
debitor;
o criteriile după care se ghida judecătorul în aprecierea daunelor interese:
▪ „paguba pricinuită”
▪ „profitul nerealizat”
▪ buna sau reaua credință a debitorului etc.
Interesele afective nu erau luate în calcul la aprecierea daunelor interese.
În epoca lui Iustinian
- pentru creanțele care aveau ca obiect un obiect determinat, daunele interese nu puteau
depăși dublul valorii acelui bun;
Clauza penală (stipulatio poenae)
- Noțiune:
o fixarea daunelor interese nu de către instanță, ci anterior chiar de către părțile
contractante;
o este o stipulație prin care debitorul se obligă să plătească creditorului o sumă de
bani pentru cazul eventual al neexecutării prestației stabilite prin contract.
Forța majoră și cazul fortuit.
Problema se pune atunci când:
- lucrul care formează obiectul contractului piere înainte de a fi predat părții contractante;
- obiectul obligației este un lucru cert; Exemplu: un sclav, un animal, o casă etc.
- Efecte:
- debitorul va fi exonerat de obligația sa de a preda respectivul lucru cert;
- debitorul nu mai poate fi obligat să plătească daune interese (despăgubirea, suma de
bani pentru paguba pricinuită creditorului din cauza nepredării respectivului lucru
cert);
Astfel, problema nu se pune:
- dacă obiectul obligației este un lucru determinat în gen, deoarece acesta poate fi oricând
înlocuit cu un altul din aceeași categorie; Exemplu: o cantitate determinată de grâu. →
„lucrurile determinate prin gen nu pier”, genera non pereunt.
Forța majoră (vis maior)
Noțiune: - este un eveniment căruia debitorul „nu-i poate rezista” (cui resisti non potest),
căruia „slăbiciunea omenească nu i se poate opune” (cui humana infirmitas resistere non
potest), deoarece este produs de forțe ce-i depășesc puterile.
Exemple de cazuri de forță majoră:

3
- „decesele” (mortes);
- „incendiile” (incendia);
- „inundațiile” (aquarum magnitudines);
- „cutremurele de pământ” (terrae motus);
- „răscoalele” (tumultus);
- „atacurile răufăcătorilor” (latronum incursus) etc.
Cazul fortuit (fortuitus casus)
Noțiune: - este un fapt care are loc fără vina debitorului, acesta luând toate măsurile
obișnuite pentru a avea diligența unui gospodar.
Exemple:
- furtul unui sclav;
- fuga unui sclav etc.;
Efecte:
- dacă pieirea lucrului cert nu este imputabilă debitorului, atunci acesta va fi exonerat de
răspundere, atât în cazul forței majore, cât și în situația cazului fortuit;
- dacă pieirea lucrului cert este imputabilă debitorului, atunci acesta va răspunde atât în
cazul forței majore, cât și în situația cazului fortuit: → debitorul va fi obligat la daune
interese; Exemplu: debitorul nu și-a executat prestația la termenul convenit cu
creditorul, ulterior intervenind forța majoră sau cazul fortuit.
o Cazurile de vină imputabile debitorului sunt următoarele:
▪ punerea în întârziere
▪ culpa
▪ dolul
Punerea în întârziere (mora)
Punerea în întârziere a debitorului (mora debitoris)
Noțiune: - este întârzierea culpabilă a debitorului care nu-și execută prestația la termenul
stabilit cu creditorul.
Condiții:
a) creditorul trebuie să ceară debitorului printr-o somație (interpellatio) să-și execute
prestația la locul și timpul stabilit;
b) creanța trebuie să fie exigibilă;
c) refuzul debitorului de a efectua prestația stabilită să fie injust;
Efecte:
- debitorul pus în întârziere suportă riscul pieirii lucrului cert → dacă lucrul piere într-un
caz de forță majoră sau printr-un caz fortuit, atunci debitorul va trebui să
despăgubească pe creditor, plătindu-i daune interese;
Încetarea punerii în întârziere a debitorului (mora purgatur):
- debitorul oferă creditorului prestația cuvenită, plus valoarea pagubelor aduse prin
întârzierea execuției;
- un terț oferă creditorului prestația cuvenită, plus valoarea pagubelor aduse prin
întârzierea execuției;
Punerea în întârzierea a creditorului (mora creditoris)
Noțiune: - este întârzierea culpabilă a creditorului în acceptarea prestației ce i se cuvine.
Efecte - sunt aceleași ca și la punerea în întârziere a debitorului:
- riscurile pieirii lucrului cert trec asupra creditorului;
- debitorul răspunde numai pentru dolul său;
- sunt desființate efectele somației făcute debitorului (purgatio morae).

4
Încetarea punerii în întârziere a creditorului:
- creditorul acceptă plata de la debitor și îl despăgubește pentru pagubele suferite.
Culpa și dolul
Acestea sunt alte două cazuri de vină imputabilă debitorului, pe lângă punerea în
întârziere. → Dacă un debitor nu-și execută prestația din culpa sau din dolul său, chiar și
în situația când lucrul cert/obiectul obligației ar fi pierit din forță majoră sau dintr-un caz
fortuit, atunci debitorul este obligat să-l despăgubească pe creditor.
Culpa (culpa)
Noțiune – este legată de încheierea unui contract și constă într-o neglijență, într-o
greșeală nescuzabilă în executarea unei obligații; deci, nu este comisă cu intenție.
Delimitarea de culpa delictuală/aquiliană (vezi „paguba adusă pe nedrept”, damnum
iniuria datum):
- culpa delictuală apare în urma săvârșirii unui delict;
- culpa delictuală nu poate fi comisă prin omisiune, deoarece nu este un raport
contractual;
o numai în acțiunile de bună-credință;
o în acțiunile de drept strict, debitorul nu răspundea pentru omisiune, dar
creditorul putea introduce în stipulatio o clausula doli, putând astfel intenta
împotriva debitorului o actio doli.
Tipuri de culpă:
- printr-un act pozitiv, un fapt;
- prin omisiune;
Dreptul lui Iustinian. Tipuri de culpă.
- „Culpa ușoară” (culpa levis)
o Noțiune: - este aceea a unui gospodar diligent (diligens pater familias);
- atrage răspunderea contractuală doar a acelor părți care obțin un
profit din încheierea unui anumit contract;
o Tipuri:
▪ diligentia patris familias / culpa levis in abstracto: – este grija pe care
debitorul trebuie să o aibă față de un lucru cert;
▪ diligentia quam suis / culpa levis in concreto: debitorul trebuie să aibă
grijă de lucrul cert care face obiectul contractului la fel cum are grijă de
bunurile proprii;
Exemple de cazuri în care se angajează culpa levis in concreto:
- soțul pentru administrarea bunurilor dotale;
- asociatul în păstrarea bunurilor comune;
- tutorele în administratea bunurilor pupilului;
- „Culpa gravă” (culpa lata): este vina, greșeala grosolană pe care n-ar comite-o nici cel
mai neîndemânatec administrator;
o este creație a compilatorilor;
o este asimilată cu dolul;
Dolul (dolus)
Noțiune: - constă într-o vină, care este însă intenționată.
Tipuri de dol:
- printr-un act pozitiv;
- prin omisiune;

5
 Problema delimitării dintre dol, culpa gravă și culpa ușoară. Criteriul lui Salvius
Iulianus.
- Criteriul de delimitare: „profitul contractanților” (utilitas contrahentium) → cei ce
obțin un profit dintr-un act au o răspundere contractuală mai mare decât cei care oferă
un serviciu gratuit.
o Partea contractantă care nu profita de act răspundea pentru dol (și în dreptul lui
Iustinian și de culpa lata, asimilată dolului);
▪ Ex.: depozitarul și comodantul răspundeau numai de dol, deoarece
aceștia făcând servicii gratuite deponentului și respectiv comodatarului
nu aveau niciun câștig din acele contracte;
o Partea contractantă care profita de pe urma actului răspundea și de dol și de
culpă.
▪ Ex.: deponentul, comodatarul, vânzătorul și cumpărătorul, locatorul și
locatarul, uzufructuarul etc. răspundeau și de dol și de culpă, deoarece
scoteau profit din contractele pe care le încheiaseră.
Custodia (custodia).
În dreptul clasic
Noțiune:
- sunt acele situații în care debitorii răspundeau pentru cazul fortuit, deși ei nu aveau nicio
culpă.
- numele de custodia: se referă la acei debitori care primesc anumite lucruri în păstrare;
Temeiul juridic al obligației de a primi în pază un lucru:
- convenția părților; Exemplu: vânzătorul putea conveni cu cumpărătorul să păstreze în
custodia/paza sa lucrul până la predare și să răspundă și pentru cazul fortuit;
- dreptul pozitiv; Exemplu: potrivit juriștilor romani, răspund pentru custodie
comodatarii, deoarece aceștia se bucură de folosința gratuită a lucrului;
- situație incertă; Exemplu: cazul hangiilor, corăbierilor și a stăpânilor de grajduri →
încă se mai discută dacă izvorul obligației de pază este în convenția părților sau în
dreptul pozitiv/dreptul pretorian.
În dreptul lui Iustinian
Noțiune. Altă semnificație a termenului: → custodia este diligența pe care o parte
contractantă, care răspunde de culpă, trebuie să o aibă în executarea contractului.

Răspunderea contractuală în obligațiile de drept strict.

Distincție:
- răspunderea contractuală în obligațiile de bună-credință; → este forma perfecționată a
răspunderii contractuale; (vezi materia prezentată până în acest loc);
o răspunderea contractuală decurge din ideea de imputabilitate;
- răspunderea contractuală în obligațiile de drept strict;
o răspunderea contractuală decurge din ideea de cauzalitate;
o debitorul răspunde numai dacă nu și-a executat prestația datorită unui fapt
propriu, indiferent de caracterul culpabil sau neculpabil al acestuia;
o Exemplu: dacă un debitor se obligă printr-o stipulație, adică printr-un contract
de drept strict să dea (dare) unei persoane un sclav, nu are și obligația ca între
momentul încheierii convenției și al predării să îl și hrănească; de aceea, dacă
respectivul sclav moare de inaniție, debitorul nu va răspunde, deoarece „cine s-
a obligat să dea, nu este obligat să facă ceva” (qui dari promisit, ad dandum,

6
 non ad faciendum tenetur). Debitorul va răspunde doar dacă eventual îl va
omorî pe sclav sau îl va elibera, deoarece astfel nu-și mai poate executa
obligația sa de a da (dare), adică transferul proprietății sclavului.
REPREZENTAREA ÎN DREPTUL ROMAN.
Introducere.
În vechiul drept roman.
- Principiul nereprezentării părților contractante.
o Avantaje: părțile se puteau cunoaște mai bine, asigurându-se asupra
solvabilității lor;
- Obligația este o legătură (ob-ligatio) strict materială și exclusivă între părțile contractante →
nu produce efecte juridice față de terți;
- Rigoare accentuată a încheierii contractelor:
o ritual special;
o părțile folosesc gesturi și cuvinte sacramentale cu consecințe juridice doar
asupra acestora;
- Contextul istoric, social și economic (strâns legat de obligația romană):
o economia este locală;
o comerțul este lent și redus la volum de tranzacții;
o obligația romană: este într-un cadru primitiv; între părți există un raport strict
material;
Spre finele Republicii romane/Dreptul clasic roman.
- Principiul reprezentării părților contractante.
o în noul context: numărul și sfera obligațiilor se lărgeau foarte rapid;
o juriștii romani au intervenit și au transformat regula în excepție, prin adoptarea
a tot mai multe excepții, care astfel devin ele regula.
- Contextul istoric, social și economic (strâns legat de obligația romană):
o economia este mondială [îndeosebi după Războaiele Punice];
o schimb de mărfuri cu o largă gamă de produse;
o obligația romană: devine o „legătură juridică” [iuris vinculum] axată pe o
prestație ce reprezenta o valoare economică, adică un element al patrimoniului.
Reprezentarea prin persoanele aflate sub putere (fiii de familie).
În epoca veche / vechiul drept roman
- exista posibilitatea ca șeful de familie (pater familias) să devină oricând creditor:
o prin persoanele de sub puterea sa (fiii de familie); [patria potestas]
o prin persoanele aflate în proprietatea sa (sclavii); [dominica potestas]
- aceasta era situația în familia romană: prin intermediul fiilor de familie și a sclavilor,
pater familias putea să-și facă situația mai bună, dar nu să și-o înrăutățească;
Finele Republicii romane / În epoca clasică
- necesitatea ca șefii de familie să poată deveni și debitori prin actele încheiate de fiii de
familie și de sclavi;

7
- cauzele care au condus la reconsiderarea stării de lucruri existente în epoca veche (când
pater familias putea fi doar creditor):
o dezvoltarea economiei;
o diversificarea mereu în creștere a activității speculative a stăpânilor de sclavi;
o nevoia de a ușura încheierea contractelor;
o în noua viață economică, nevoia de reciprocitate a prestațiilor ce derivă din
convenții: părțile contractante să devină simultan și debitori și creditori; →
necesitatea ca șefii de familie să devină și debitori prin actele încheiate de fiii
de familie și de sclavi.
- Crearea de către pretor a „acțiunilor cu o calitate adăugată” (adiecticiae qualitatis)
o Numele acestor acțiuni a fost dat de către compilatori, dar derivă dintr-un text
clasic al lui Paul, D. 14.1.5.1: hoc enim edicto non transfertur actio, sed
adicitur;
o Noțiune: prin aceste acțiuni terții ce contractaseră cu fiii de familie puteau
chema în judecată pe pater familias [în calitate de debitor].
o Sfera de aplicare a acestor acțiuni:
▪ când stăpânul a însărcinat pe fiul de familie:
• să ducă la îndeplinire o afacere comercială determinată;
• să conducă pentru o perioadă mai îndelungată un comerț terestru
sau maritim;
▪ când fiul care a primit un peculiu de la șeful de familie face acte de
comerț cu privire la aceste bunuri;
o Rezolvarea tehnico-juridică a acțiunilor cu transpoziție / acțiuni cu „o calitate
adăugată” (actiones adiecticiae qualitatis) pentru a asigura procedural
reprezentarea:
În caz de conflict, terții chemau în judecată alături de fiul de familie și pe pater
familias:
▪ „intenția” (intentio) formulei: aici este trecut numele fiului de familie,
deoarece acesta contractase cu terții; contractul fusese încheiat de către
fiu;
▪ „condamnarea” (condemnatio) formulei: aici este trecut numele șefului
de familie (pater familias), deoarece asupra acestuia se răsfrângeau
efectele contractelor încheiate [inclusiv în calitate de debitor]; profitul
material îl trăsese șeful de familie; contractele erau încheiate de fiii de
familie în numele și în interesul șefului de familie;
Astfel, șeful de familie putea deveni debitor prin actele încheiate de către
fiii de familie → adică șeful de familie era reprezentat de către fiii de familie;
Comentatorii medievali dau numele acestor acțiuni: adiecticiae qualitatis;
acestea se numesc astfel, deoarece calitatea de contractant a fiului de familie
„se adaugă” (adicitur) la aceea a șefului de familie care, prin procedura
amintită, va suporta consecințele juridice ale contractelor încheiate cu terții de
către fiii de familie.
Tipuri de actiones adiecticiae qualitatis:
- Criteriu: după actele comerciale pe care le încheiau fiii de familie;
▪ „acțiuni din împuternicire” (actiones quod iussu): când șeful de familie
dăduse „împuternicire” (iussum) fiului de familie să ducă la îndeplinire o
afacere comercială determinată;

8
 ▪ actio institoria: când șeful de familie îl însărcinează pe fiul de familie să
conducă un comerț terestru ca administrator (institor); adică, această
acțiune derivă din gospodărirea unui fond comercial terestru;
▪ actio exercitoria: când șeful de familie îl însărcinează pe fiul de familie să
conducă un comerț maritim în calitate de armator (exercitor); adică,
această acțiune derivă din gospodărirea unui fond comercial maritim;
▪ „acțiunea din peculiu și din îmbogățirea avută” (actio de peculio et de in
rem verso):
• unii autori le prezintă separat: actio de peculio și actio de in rem
verso;
• după o altă opinie: este o acțiune unică cu două capete de
condamnare;
• în situația în care fiul de familie primește un peculiu cu privire la
care face acte comerciale: → șeful de familie poate fi urmărit de
către terți, însă doar în limitele foloaselor dobândite (a
îmbogățirii sale) și ale activului respectivului peculiu;
▪ actio tributoria.
• [era îndreptată împotriva șefului de familie care cunoaște actele
de gestiune făcute de către fiul de familie cu privire la propriul
peculiu;
• dacă fiul de familie contracta o obligație, capitalul angajat și
câștigurile erau împărțite între șeful de familie și creditorii săi;
pretorul repartiza șefului de familie această împărțire; creditorii
nemulțumiți îl chemau în judecată pe șeful de familie prin
această acțiune: actio tributoria < lat. tributum = adică
cuantumul reclamat de către creditori].
Reprezentarea prin terțe persoane.
Noțiune:
- a fost admisă mai târziu, pe cale pretoriană;
- astfel, pretorul a extins acțiunile „cu o calitate adăugată” (actiones adiecticiae
qualitatis) și la cazurile în care șeful familiei era reprezentat de o terță persoană
(extranea persona), iar nu de un fiu de familie sau un sclav, ca în cazurile prezentate
anterior;
- prin urmare, acțiunile institoria și exercitoria, ce derivau din administrarea unui fond
comercial terestru sau maritim, au fost date împotriva șefului de familie (pater
familias) și în cazul în care prepusul său peste un comerț maritim sau terestru nu se afla
sub puterea sa familială;
„Acțiunea cvasiinstitorie” (actio quasi institoria):
o sub influența juristului Papinian (la începutul secololui III d.Hr.) → s-a admis
că toți cei [terții] care contractaseră cu administratorul (procurator) al unui
proprietar (dominus), în limitele administrației la care a fost împuternicit de
către proprietar, îl pot chema în judecată pe acesta din urmă;
o în caz de conflict, creditorii îl chemau în judecată pe proprietar;
o potrivit unor autori, această acțiune este opera compilatorilor lui Iustinian;

9
 o dar, reprezentarea prin terțe persoane, ca și aceea prin persoanele aflat sub
putere sau în proprietate, nu este una perfectă, deoarece alături de reprezentat
[pater familias/dominus] rămânea obligat și reprezentantul [terța persoană].
Cazuri excepționale de reprezentare perfectă în dreptul roman:
a) Tutela și curatela
- după încetarea tutelei și a curatelei, efectele contractelor încheiate de către
tutori și curatori trec, de plin drept, asupra foștilor incapabili, încât aceștia
vor deveni creditorii și debitorii actelor încheiate de foștii lor reprezentanți
legali;
- aici reprezentarea se explică prin nevoia unei ocrotiri eficiente a
incapabililor;
- în acest caz, foștii incapabili puteau urmări pe debitorii lor sau să fie
urmăriți de creditori prin intermediul unei acțiuni „utile” (utilis), dată prin
extinderea acțiunii directe ce decurgea din contractul ce fusese încheiat de
tutori sau curatori;
b) Împrumutul de consumație (mutuum)
- cel care contractase printr-un intermediar un împrumut de consumație
(mutuum) putea deveni creditor sau debitor;
- aici se aplică principiul următor: oricine poate transfera sau dobândi o
posesie, deci și o proprietate, prin intermediul unui terț, dacă transferul sau
dobândirea s-a făcut în temeiul unui just titlu;
- aici reprezentarea se explică prin interesele cămătarilor care puteau astfel
să mijlocească diverse împrumuturi bănești (dubioase), fără a lua asupra lor
consecințele unor asemenea acte;
- în acest caz, reprezentarea se asigura prin intermediul unei reguli
referitoare la transferul posesiunii sau al proprietății, întrucât contractul de
mutuum încheiat produce direct efecte asupra persoanei reprezentatului.
II. Aplicații.
- Obligațiile naturale
- Daunele interese
- Forța majoră și cazul fortuit
- Punerea în întârziere (mora)
- Culpa și dolul
III. Bibliografie.
Izvoare traduse în limba română
- Gaius, Instituţiunile [dreptului privat roman], traducere, studiu introductiv, note şi
adnotări de A. N. POPESCU, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
Bucureşti, 1982
- Instituțiile lui Iustinian, traducere de VL. HANGA și M. D. BOB, Editura Universul
Juridic, București, 2009
Literatură de specialiate
- VL. HANGA, Drept privat roman, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978
- M. V. JAKOTĂ, Dreptul roman, Editura Fundației „Chemarea”, Vol. I și II, Iași, 1993
- T. SÂMBRIAN, Instituții de drept roman, Editura SITECH, Craiova, 2013
- C. ST. TOMULESCU, Drept privat roman, Tipografia Universității din București,
București, 1973

10