Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Elaborat:Sîlca Marcel,gr:4
-2024-
Cuprins:
Noțiunea de obligație..............................................................................................................................3
Clasificarea obligațiilor după izvoare.......................................................................................................4
Clasificările obligaţiilor după obiect.........................................................................................................7
Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică...................................................................................11
2
Noțiunea de obligație
Definiţie Privită în sens larg, obligaţia constă în raportul juridic ce are o latură
activă – dreptul de creanţă – ce aparţine creditorului cât şi o latură pasivă, respectiv
datoria – ce incumbă debitorului. În sens restrâns, desemnează numai latura pasivă
a raportului juridic, respectiv acea datorie ce incumbă debitorului. Obligaţia
reprezintă acel raport juridic ce cuprinde atât dreptul subiectului activ – creditorul,
de a cere – subiectului pasiv – debitorul, de a da, a face sau a nu face ceva, în caz
contrar existând posibilitatea apelării la constrângere de către stat. Raportat la
persoana creditorului, raportul de obligaţie este un drept de creanţă, iar din punctul
de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie.
Obligaţia este acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ
(numit creditor), de a cer subiectului pasiv (numit debitor) – şi căruia îi revine
îndatorirea corespunzătoare – de a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.
Obligaţii născute din acte juridice şi obligaţii născute din fapte juridice
Această clasificare are la bază o nouă sistematizare a izvoarelor obligaţiilor care
este larg împărtăşită de doctrina juridică românească de drept civil din ultimele
4
decenii3 şi chiar în lucrările cele mai recente ale unor prestigioşi autori francezi4.
Astfel, dacă avem în vedere această clasificare a izvoarelor obligaţiilor, raporturile
obligaţionale civile se împart în: obligaţii născute din acte juridice şi obligaţii
născute din fapte juridice. Obligaţiile născute din acte juridice civile sunt cele mai
numeroase; ele sunt raporturi obligaţionale obişnuite şi fireşti, deoarece se nasc din
acorduri sau manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a genera efecte juridice,
efecte care altfel nu s-ar putea produce. Actele juridice civile pot fi contracte sau
acte juridice unilaterale; în mod corespunzător obligaţiile cărora le dau naştere se
subclasifică în: obligaţii născute din contracte (obligaţii contractuale) şi obligaţii
născute din acte juridice unilaterale.
Obligaţiile născute din fapte juridice civile sunt raporturile juridice de obligaţii
care se nasc din conduite ale oamenilor - acţiuni sau inacţiuni - care pot fi licite sau
ilicite. De asemenea, unele raporturi juridice obligaţionale se pot naşte din fapte
juridice, care nu sunt conduite umane, în acele situaţii în care legea le acordă o
astfel de semnificaţie juridică, cum sunt: unele fenomene ale naturii, defectele
produselor, sperietura unui animal, ruina unui edificiu, explozia unui cazan sau a
unui cauciuc etc. Aşadar, obligaţiile din această vastă categorie se subclasifică în:
obligaţii născute din fapte juridice umane licite sau ilicite şi obligaţii născute din
alte fapte juridice care nu constau în conduite umane. Obligaţiile născute din fapte
juridice conduite umane sunt la rândul lor de două feluri: obligaţii născute de fapte
licite (plata nedatorată, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fară justă cauză) şi
obligaţii născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care sunt în realitate
raporturi de răspundere civilă.
împărtăşim această ultimă clasificare a obligaţiilor după izvoarele lor. De altfel, aşa
cum vom arăta la momentul potrivit, enumerând izvoarele obligaţiilor în art.
1156 C. civ., redactorii acestor texte au avut în vedere posibilitatea şi necesitatea
clasificării lor în acte juridice şi fapte juridice propriu-zise.
5
obligaţiei, se mai face şi o altă clasificare: - obligaţii determinate sau de rezultat, în
cadrul cărora această obligaţie este precizată concret atât asupra obiectului cât şi al
scopului urmărit, subiectul pasiv obligându-se ca efectuând o anumită activitate să
conducă la un rezultat strict stabilit prin convenţie - obligaţii de prudenţă şi
diligenţă, sau altfel denumite, obligaţii de mijloace. Caracteristic acestor obligaţii
este faptul că debitorul îşi asumă o obligaţie care nu este precizată de la început în
sensul de a atinge un anumit rezultat ci are numai obligaţia de a depune toată
diligenţa (stăruinţa) necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze. Neatingerea
rezultatului prevăzut nu presupune, din start, lipsa de diligenţă a debitorului care să
ducă la concluzia că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, creditorului
revenindu-i sarcina să facă dovada culpei, care în această situaţie, nu este
prezumată spre deosebire de obligaţiile determinate sau de rezultat unde operează
prezumţia de culpă.
7
Obligaţiile de mijloace (de diligenţă sau prudenţă). Sunt acele raporturi juridice de
obligaţii în care debitorul este îndatorat să utilizeze şi să pună în valoare toate
mijloacele necesare şi posibile, dând dovadă de diligenţă şi prudenţă, pentru a
obţine un anumit rezultat în favoarea creditorului sau persoanei determinată de
acesta. Art. 1481 alin. (2) C. civ. prevede: „în cazul obligaţiilor de mijloace,
debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea
rezultatului promis”.
Specificul acestor obligaţii constă în faptul că debitorul nu garantează creditorului
că rezultatul urmărit va fi obţinut şi că în caz contrar îi va repara prejudiciul cauzat.
în măsura în care debitorul a recurs la mijloacele necesare şi posibile şi a dat
dovadă de diligenţă şi prudenţă în conduita sa, făcând tot ceea ce este în stare să
facă pentru obţinerea rezultatului urmărit, se consideră că prestaţia la care este
îndatorat a fost executată, indiferent de rezultat. Angajarea răspunderii debitorului
pentru neexecutarea prestaţiei sale este posibilă numai în situaţia în care creditorul
dovedeşte că rezultatul promis nu a fost obţinut deoarece nu s-a folosit de toate
mijloacele necesare şi posibile ori că în loc să fie diligent a fost neglijent şi în loc
să fie prudent a fost imprudent.
Fac parte din această categorie: obligaţia avocatului de a pune în valoare toate
cunoştinţele juridice şi diligenţă necesară pentru a câştiga procesul în care clientul
său este parte; obligaţia unui medic de a trata un pacient pentru vindecarea lui de o
anumită maladie; obligaţia unui om de ştiinţă de a face cercetări pentru obţinerea
unui vaccin în vederea imunizării împotriva unei boli contagioase etc.
Această clasificare a obligaţiilor prezintă importanţă practică pe terenul răspunderii
civile. în cazul obligaţiilor de rezultat, neobţinerea rezultatului la care este
îndatorat debitorul antrenează răspunderea civilă obiectivă, fară vinovăţie a
acestuia faţă de creditorul său. Dimpotrivă, în ipoteza obligaţiilor de mijloace,
răspunderea debitorului pentru neexecutarea prestaţiei datorate este eminamente
subiectivă, întemeiată pe culpa sau vinovăţia dovedită de către creditor.
Una din problemele cele mai dificile legate de această clasificare a raporturilor
juridice de obligaţii este delimitarea lor. în vederea rezolvării ei, doctrina de
specialitate a propus mai multe criterii. Unele dintre aceste criterii au fost reţinute
de legiuitorul român în textele noului Cod civil. Astfel, art. 1481 alin. (3) prevede
că pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama
îndeosebi de următoarele: modul în care obligaţia este stipulată în contract;
existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; gradul de
risc pe care îl presupune obţinerea rezultatului; influenţa pe care cealaltă parte o
are asupra executării obligaţiei.
Dacă raportăm cele două categorii de obligaţii la clasificarea tradiţională a
raporturilor obligaţionale în obligaţii de a da, a face şi a nu face, constatăm
următoarele:
8
obligaţiile de a da sunt întotdeauna de rezultat;
- obligaţiile de a face pot fi de rezultat sau, după caz, de mijloace;
- obligaţiile de a nu face sunt prin scopul lor obligaţii de rezultat.
între obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace există legături şi interferenţe,
deoarece aproape fiecare obligaţie de rezultat presupune o anumită diligenţă din
partea debitorului şi fiecare obligaţie de mijloace presupune şi una sau mai multe
activităţi de rezultat ale aceluiaşi debitor. Astfel, de pildă, între avocat şi justiţiabil
se naşte un raport obligaţional care are ca obiect mai multe prestaţii: prestaţia
principală este de mijloace şi constă în punerea în valoare a pregătirii profesionale
a avocatului, cu toată diligenţă normală pentru câştigarea procesului; alături de
aceasta avocatul trebuie să execute şi alte prestaţii, specifice obligaţiilor de
rezultat, cum sunt: să redacteze la timp anumite acte procedurale, să fie prezent în
instanţă la termenele de judecată etc. Această interferenţă nu este însă de natură
a şterge deosebirile care există, fară îndoială, între obligaţiile de rezultat şi
obligaţiile de mijloace şi nu diminuează cu nimic importanţa practică şi utilitatea
acestei clasificări, modernă, actuală, profundă, subtilă şi necesară.
Obligaţiile naturale
9
Sunt acele raporturi juridice de obligaţii a căror sancţiune constă într-un mijloc
juridic defensiv, adică în posibilitatea creditorului de a refuza restituirea prestaţiei
primite de la debitor, care a făcut plata voluntar, invocând faptul că debitorul a
executat ceea ce în realitate datora, fară să poată fi constrâns în acest sens prin
forţa coercitivă a statului. Dacă le definim prin ceea ce nu sunt, obligaţiile naturale
se identifică cu raporturile obligaţionale pentru a căror executare creditorul nu are
la dispoziţie mijloace juridice ofensive. Creditorul este lipsit mai ales de dreptul la
acţiunea în justiţie pentru a obţine condamnarea debitorului la executare. Pe cale de
consecinţă, el nu are nici dreptul de a cere executarea silită asupra bunurilor
debitorului şi nu are nici celelalte mijloace ofensive împotriva lui. Este motivul
pentru care se mai numesc şi obligaţii „neînzestrate cu acţiune injustiţie”.
Deşi creditorul nu are niciun mijloc juridic ofensiv la care ar putea recurge,
obligaţiile naturale produc totuşi efecte juridice. Astfel, în ipoteza în care debitorul
execută voluntar prestaţia datorată, plata este valabilă, definitivă şi ireversibilă; el
nu poate cere şi obţine restituirea prestaţiei, deoarece a plătit ce datora. De aceea,
se spune că ele ocupă o zonă intermediară între obligaţiile morale, lipsite de orice
efect juridic, şi obligaţiile civile perfecte, care sunt pe deplin viabile şi eficace.
Obligaţiile naturale pot fi subclasificate în: obligaţii civile imperfecte şi obligaţii
naturale „datorii de conştiinţă”:
10
efect al prescripţiei extinctive sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti intrată în
puterea lucrului judecat. Dacă debitorul execută voluntar prestaţia care face
obiectul unei asemenea obligaţii, el nu are dreptul de a obţine restituirea a ceea ce a
plătit. Aceste obligaţii naturale sunt consecutive unor obligaţii perfecte; ele
continuă să existe, dar sunt lipsite de vitalitate în viaţa juridică.
Obligaţiile naturale - datorii de conştiinţă sunt obligaţiile care îşi au originea şi
suportul în resursele spirituale şi morale ale fiinţei umane (au for de l’honneur et
de la conscience). Fac parte din această categorie: obligaţia naturală a celui care a
primit o donaţie de a asigura donatorului locuinţă în propria sa casă, dintr-un
sentiment de recunoştinţă, donatorul fiind în nevoie; obligaţia de întreţinere în
sarcina unei persoane faţă de un copil natural şi nerecunoscut; obligaţia de a repara
un prejudiciu cauzat altuia, deşi condiţiile de angajare a răspunderii civile nu sunt
întrunite, dintr-un sentiment de corectitudine; obligaţia unui amant de a acorda
subsidii amantei sale; obligaţia unei persoane de a presta întreţinere unui copil
după ce i s-a admis acţiunea în tăgada paternităţii etc.
11