Referat

-2024-
Cuprins:

Noțiunea de obligație..............................................................................................................................3
Clasificarea obligațiilor după izvoare.......................................................................................................4
Clasificările obligaţiilor după obiect.........................................................................................................7
Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică...................................................................................11

2
Noțiunea de obligație
Definiţie Privită în sens larg, obligaţia constă în raportul juridic ce are o latură
activă – dreptul de creanţă – ce aparţine creditorului cât şi o latură pasivă, respectiv
datoria – ce incumbă debitorului. În sens restrâns, desemnează numai latura pasivă
a raportului juridic, respectiv acea datorie ce incumbă debitorului. Obligaţia
reprezintă acel raport juridic ce cuprinde atât dreptul subiectului activ – creditorul,
de a cere – subiectului pasiv – debitorul, de a da, a face sau a nu face ceva, în caz
contrar existând posibilitatea apelării la constrângere de către stat. Raportat la
persoana creditorului, raportul de obligaţie este un drept de creanţă, iar din punctul
de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie.
Obligaţia este acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul subiectului activ
(numit creditor), de a cer subiectului pasiv (numit debitor) – şi căruia îi revine
îndatorirea corespunzătoare – de a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea
constrângerii de stat în caz de neexecutare de bunăvoie.

Clasificarea obligațiilor după izvoare

a)contracte;
b) acte juridice unilaterale;
c) fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi cvasidelicte civile);
d) îmbogăţirea fără just temei;
e) gerarea de către o persoană a intereselor altei persoane;
f) plata unei prestaţii nedatorate.Primele două categorii sunt obligaţii născute din
acte juridice. Celelalte sunt obligaţii născute din fapte juridice.

Obligaţii contractuale, cvasicontractuale, delictuale şi cvasidelictuale

Considerată summa divisio a obligaţiilor civile, această clasificare vine din dreptul
roman postclasic, potrivit căreia izvoarele obligaţiilor erau de patru feluri:
contracte, cvasicontracte, delicte şi cvasidelicte ( în dreptul roman clasic erau
cunoscute numai două izvoare de obligaţii: contractul şi delictul (Omnis obligatio
vel ex contractu nascitur, vel ex delicto, în traducere: „toate obligaţiile se nasc din
contract sau din delict”). Această clasificare aparţine jurisconsultului Gaius. Mai
târziu, sub influenţa dreptului pretorian, urmare apariţiei de noi izvoare de
obligaţii, determinată de dezvoltarea socială, s-a introdus o clasificare tripartită, în:
contracte, delicte şi diferite alte cauze. în categoria „diferitelor alte cauze” (variis
eausarum Jiguris) au fost încadrate toate celelalte fapte care. Iară a fi contracte sau
delicte, dădeau naştere la obligaţii. în dreptul roman postclasic, clasificarea a
3
devenit insuficientă şi de aceea Justinian a adoptat clasificarea cvadripartită a
izvoarelor obligaţiilor, în: contracte, delicte, cvasicontracte şi cvasidelicte. Această
clasificare a fost preluată de jurisconsultul francez Pothier din secolul al XVIII-lea
ale cărui lucrări au stat la baza redactării şi definitivării Codului civil francez, ceea
ce explică consacrarea ei şi în textele Codului civil român de la 1865).Deşi
criticabilă, această structură a izvoarelor obligaţiilor a fost consacrată în Codul
civil francez de la 1804 şi apoi preluată întocmai în Codul civil român de la 1865
(art. 942-1003). Urmează că obligaţiile civile, din acest punct de vedere, se
clasifică în: obligaţii contractuale, născute din contracte; obligaţii cvasicontractuale
născute din cvasicontracte (gestiunea de afaceri şi plata nedatorantă - art. 986-997
vechiul C. civ., la care doctrina şi jurisprudenţa au adăugat şi îmbogăţirea fară justă
cauză); obligaţii delictuale izvorâte din fapte ilicite şi prejudiciabile, săvârşite cu
intenţie, numite delicte (art. 998 vechiul C. civ.); obligaţii cvasidelictuale care au
ca etiologie fapte ilicite şi prejudiciabile săvârşite din neglijenţă sau imprudenţă
(art. 999 vechiul C. civ.).
Această clasificare a fost supusă unei critici severe, care este o reflectare a criticii
formulate asupra clasificării însăşi izvoarelor obligaţiilor civile. Astfel, s-a spus
că împărţirea izvoarelor obligaţiilor în Codul civil de la 1865 este incompletă,
deoarece sunt omise unele izvoare a căror existenţă nu poate fi ignorată, cum sunt:
actele juridice unilaterale şi îmbogăţirea fară justă cauză, ce nu pot fi incluse în
niciuna din cele patru categorii enunţate. De asemenea:
a) categoria cvasicontractelor este artificială; de aici caracterul său fals şi confuz.
Gestiunea de afaceri (art. 987-991 vechiul C. civ.) şi plata nedatorată (art. 992-997
vechiul C. civ.), reglementate ca fiind cvasicontracte, nu pot fi asimilate
contractelor deoarece nu sunt acorduri de voinţă;
b) categoria cvasidelietelor este inutilă; ele se deosebesc de delicte prin forma
vinovăţiei sau culpei autorului faptei ilicite şi prejudiciabile; delictul este o faptă
ilicită săvârşită cu intenţie, iar cvasidelictul este o faptă ilicită săvârşită din
neglijenţă sau prin imprudenţă (culpă propriu-zisă). Cu toate acestea, natura şi
efectele lor sunt identice; existenţa reparaţiei şi întinderea ei nu depind de forma
vinovăţiei; în ambele situaţii, repararea prejudiciului cauzat este şi trebuie să fie
integrală şi după aceleaşi reguli. Nu poate fi vorba de două răspunderi diferite, una
delictuală şi alta cvasidelictuală.
Criticile sunt severe, dar şi întemeiate. De aceea, doctrina juridică a propus alte
clasificări. De altfel, în majoritatea codurilor civile adoptate după intrarea în
vigoare a Codului civil francez s-a renunţat la această clasificare.

Obligaţii născute din acte juridice şi obligaţii născute din fapte juridice
Această clasificare are la bază o nouă sistematizare a izvoarelor obligaţiilor care
este larg împărtăşită de doctrina juridică românească de drept civil din ultimele
4
decenii3 şi chiar în lucrările cele mai recente ale unor prestigioşi autori francezi4.
Astfel, dacă avem în vedere această clasificare a izvoarelor obligaţiilor, raporturile
obligaţionale civile se împart în: obligaţii născute din acte juridice şi obligaţii
născute din fapte juridice. Obligaţiile născute din acte juridice civile sunt cele mai
numeroase; ele sunt raporturi obligaţionale obişnuite şi fireşti, deoarece se nasc din
acorduri sau manifestări de voinţă făcute cu intenţia de a genera efecte juridice,
efecte care altfel nu s-ar putea produce. Actele juridice civile pot fi contracte sau
acte juridice unilaterale; în mod corespunzător obligaţiile cărora le dau naştere se
subclasifică în: obligaţii născute din contracte (obligaţii contractuale) şi obligaţii
născute din acte juridice unilaterale.
Obligaţiile născute din fapte juridice civile sunt raporturile juridice de obligaţii
care se nasc din conduite ale oamenilor - acţiuni sau inacţiuni - care pot fi licite sau
ilicite. De asemenea, unele raporturi juridice obligaţionale se pot naşte din fapte
juridice, care nu sunt conduite umane, în acele situaţii în care legea le acordă o
astfel de semnificaţie juridică, cum sunt: unele fenomene ale naturii, defectele
produselor, sperietura unui animal, ruina unui edificiu, explozia unui cazan sau a
unui cauciuc etc. Aşadar, obligaţiile din această vastă categorie se subclasifică în:
obligaţii născute din fapte juridice umane licite sau ilicite şi obligaţii născute din
alte fapte juridice care nu constau în conduite umane. Obligaţiile născute din fapte
juridice conduite umane sunt la rândul lor de două feluri: obligaţii născute de fapte
licite (plata nedatorată, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fară justă cauză) şi
obligaţii născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care sunt în realitate
raporturi de răspundere civilă.
împărtăşim această ultimă clasificare a obligaţiilor după izvoarele lor. De altfel, aşa
cum vom arăta la momentul potrivit, enumerând izvoarele obligaţiilor în art.
1156 C. civ., redactorii acestor texte au avut în vedere posibilitatea şi necesitatea
clasificării lor în acte juridice şi fapte juridice propriu-zise.

Clasificările obligaţiilor după obiect

a) obligaţii pozitive (obligaţiile de a da şi obligaţiile de a face);
b) obligaţiile negative (obligaţiile de a nu face); obligaţii pecuniare; obligaţiile
nepecuniare;
a) obligaţiile determinate (numite şi obligaţii de rezultat);
b) obligaţiile de prudenţă şi diligenţă (numite şi obligaţii de mijloace).
Prin raportare la obiect şi având în vedere natura prestaţiei datorate de subiectul
pasiv putem avea mai multe astfel de clasificări: a) - obligaţii de a da; - obligaţii de
a face; - obligaţii de a nu face. b) - obligaţii pozitive (de a da şi de a face); -
obligaţii negative (de a nu face). Pornind de la acelaşi criteriu, al obiectului

5
obligaţiei, se mai face şi o altă clasificare: - obligaţii determinate sau de rezultat, în
cadrul cărora această obligaţie este precizată concret atât asupra obiectului cât şi al
scopului urmărit, subiectul pasiv obligându-se ca efectuând o anumită activitate să
conducă la un rezultat strict stabilit prin convenţie - obligaţii de prudenţă şi
diligenţă, sau altfel denumite, obligaţii de mijloace. Caracteristic acestor obligaţii
este faptul că debitorul îşi asumă o obligaţie care nu este precizată de la început în
sensul de a atinge un anumit rezultat ci are numai obligaţia de a depune toată
diligenţa (stăruinţa) necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze. Neatingerea
rezultatului prevăzut nu presupune, din start, lipsa de diligenţă a debitorului care să
ducă la concluzia că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată, creditorului
revenindu-i sarcina să facă dovada culpei, care în această situaţie, nu este
prezumată spre deosebire de obligaţiile determinate sau de rezultat unde operează
prezumţia de culpă.

Obligaţii de a da, a face şi de a nu face

Clasificarea dată are drept sursă dreptul privat roman.
Obligaţia de a da – este acea obligaţie prin care debitorul se obligă să tranfere sau
să constituie în favoarea creditorului un drept de proprietate sau un alt drept real.
Aici, a da înseamnă a transfera, iar nu a dona.
De fapt obligaţiile de a da sunt tot obligaţii de a face, deoarece ele obligă pe
debitor la un fapt pozitiv, şi anume la o transferare de drepturi. însă din cauza
regulilor particulare la care sunt supuse obligaţiile de a da, acestea au fost
clasificate într-o categorie aparte şi deosebită de obligaţiile de a face obişnuite.
Principala caracteristică a obligaţiilor de a da în dreptul modern, este faptul că
simplul acord de voinţe care creează obligaţia, are în acelaşi timp puterea de a
transfera imediat proprietatea sau dreptul real, afară de rare excepţii. Cu alte
cuvinte, naşterea obligaţiilor şi executarea lor sunt concomitente.
Obligaţia de a face – are drept obiect orice fapt pozitiv al debitorului, cu excepţia
transferării unui drept real. Prin fapt, se înţelege atât un fapt material, cât şi un fapt
juridic.
Obligaţia de a nu face – are ca obiect să împiedice pe debitor să facă un lucru, pe
care degbitorul l-ar putea face dacă nu s-ar fi obligat să se abţină de a-l face.
Astfel, obligaţia pe care o are vânzătorul de a nu tulbura posesia cumpărătorului
este o obligaţie de a nu face.

Obligaţiile de rezultat (determinate).

Obligaţiile de rezultat sunt acele raporturi juridice de obligaţii în care debitorul
este îndatorat, prin conduita sa pozitivă sau negativă, să obţină un anumit rezultat,
precis determinat, în favoarea creditorului său [art. 1481 alin. (1) C. civ.]. Mai
mult, debitorul garantează creditorului că acel rezultat va fi obţinut. Exemplul tipic
6
este obligaţia unui transportator, într-un contract de transport de persoane, să-l
transporte pe un călător, sănătos şi nevătămat într-un anumit loc. Dacă în timpul
transportului se produce un accident şi persoana respectivă suferă o vătămare
corporală, este evident că rezultatul la care transportatorul s-a îndatorat nu a fost
obţinut; pe cale de consecinţă, la cererea creditorului, se va angaja răspunderea
transportatorului. în acest scop, creditorul (voiajorul) trebuie să facă doar dovada,
uşor de administrat, că rezultatul la care debitorul era îndatorat nu a fost obţinut; el
nu este ţinut să probeze cauzele accidentului, care adesea nu are la origine
vinovăţia debitorului, răspunderea transportatorului angajându-se şi pentru caz
fortuit. Exonerarea de răspundere intervine numai dacă debitorul face proba, pe
terenul cauzalităţii, că rănirea călătorului a fost cauzată de forţa majoră, fapta
victimei sau fapta unui terţ, dacă aceasta întruneşte condiţiile forţei majore.
Obligaţia de rezultat creează, aşadar, o veritabilă garanţie de executare pe care
debitorul şi-o asumă expres ori legea o pune în sarcina sa, implicit sau explicit, faţă
de creditorul său; acesta din urmă are garanţia sau siguranţa că va obţine, fie
rezultatul aşteptat a-i fi furnizat de către debitor, fie, în caz contrar, repararea
prejudiciului care i-a fost cauzat prin neexecutare.
In funcţie de gradul de intensitate a garanţiei de executare pe care debitorul o
datorează creditorului, obligaţiile de rezultat se subclasifică în: obligaţii de rezultat
absolute, obligaţii de rezultat relative şi obligaţii de rezultat intermediare. în cazul
în care debitorul rămâne îndatorat chiar şi atunci când rezultatul promis nu a fost
obţinut din cauză de forţă majoră suntem în prezenţa unei obligaţii de rezultat
absolută; de pildă, obligaţia de a plăti o sumă de bani poate fi executată în orice
situaţie. Dimpotrivă, în ipoteza în care obligaţia încetează din cauză de forţă
majoră, răspunderea debitorului fiind înlăturată, vorbim de o obligaţie de rezultat
relativă, cum este obligaţia transportatorului născută dintr-un contract de transport
de persoane. Obligaţiile de rezultat intermediare sunt acele obligaţii în care rămân
în sarcina debitorului numai anumite cazuri de forţă majoră, determinate printr-o
clauză contractuală sau dispoziţie legală; răspunderea debitorului pentru
neobţinerea rezultatului datorat va fi înlăturată doar atunci când va dovedi că
aceasta se datorează unui alt caz de forţă majoră decât cele stabilite în contract sau
în lege.
Majoritatea obligaţiilor civile sunt obligaţii de rezultat, cum sunt toate obligaţiile
de predare a unui bun cert sau a unor bunuri generice. De asemenea, intră în
această categorie şi o bună parte a obligaţiilor de prestări de servicii, dintre care
exemplificăm: obligaţia unui meseriaş de a executa o anumită reparaţie a unui
lucru; obligaţia antreprenorului de a preda clientului lucrarea contractată; obligaţia
de a transporta o cantitate de mărfuri; obligaţia de a executa lucrări de igienizare
etc.

7
 Obligaţiile de mijloace (de diligenţă sau prudenţă). Sunt acele raporturi juridice de
obligaţii în care debitorul este îndatorat să utilizeze şi să pună în valoare toate
mijloacele necesare şi posibile, dând dovadă de diligenţă şi prudenţă, pentru a
obţine un anumit rezultat în favoarea creditorului sau persoanei determinată de
acesta. Art. 1481 alin. (2) C. civ. prevede: „în cazul obligaţiilor de mijloace,
debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea
rezultatului promis”.
Specificul acestor obligaţii constă în faptul că debitorul nu garantează creditorului
că rezultatul urmărit va fi obţinut şi că în caz contrar îi va repara prejudiciul cauzat.
în măsura în care debitorul a recurs la mijloacele necesare şi posibile şi a dat
dovadă de diligenţă şi prudenţă în conduita sa, făcând tot ceea ce este în stare să
facă pentru obţinerea rezultatului urmărit, se consideră că prestaţia la care este
îndatorat a fost executată, indiferent de rezultat. Angajarea răspunderii debitorului
pentru neexecutarea prestaţiei sale este posibilă numai în situaţia în care creditorul
dovedeşte că rezultatul promis nu a fost obţinut deoarece nu s-a folosit de toate
mijloacele necesare şi posibile ori că în loc să fie diligent a fost neglijent şi în loc
să fie prudent a fost imprudent.
Fac parte din această categorie: obligaţia avocatului de a pune în valoare toate
cunoştinţele juridice şi diligenţă necesară pentru a câştiga procesul în care clientul
său este parte; obligaţia unui medic de a trata un pacient pentru vindecarea lui de o
anumită maladie; obligaţia unui om de ştiinţă de a face cercetări pentru obţinerea
unui vaccin în vederea imunizării împotriva unei boli contagioase etc.
Această clasificare a obligaţiilor prezintă importanţă practică pe terenul răspunderii
civile. în cazul obligaţiilor de rezultat, neobţinerea rezultatului la care este
îndatorat debitorul antrenează răspunderea civilă obiectivă, fară vinovăţie a
acestuia faţă de creditorul său. Dimpotrivă, în ipoteza obligaţiilor de mijloace,
răspunderea debitorului pentru neexecutarea prestaţiei datorate este eminamente
subiectivă, întemeiată pe culpa sau vinovăţia dovedită de către creditor.
Una din problemele cele mai dificile legate de această clasificare a raporturilor
juridice de obligaţii este delimitarea lor. în vederea rezolvării ei, doctrina de
specialitate a propus mai multe criterii. Unele dintre aceste criterii au fost reţinute
de legiuitorul român în textele noului Cod civil. Astfel, art. 1481 alin. (3) prevede
că pentru a stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat se va ţine seama
îndeosebi de următoarele: modul în care obligaţia este stipulată în contract;
existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contractului; gradul de
risc pe care îl presupune obţinerea rezultatului; influenţa pe care cealaltă parte o
are asupra executării obligaţiei.
Dacă raportăm cele două categorii de obligaţii la clasificarea tradiţională a
raporturilor obligaţionale în obligaţii de a da, a face şi a nu face, constatăm
următoarele:
8
obligaţiile de a da sunt întotdeauna de rezultat;
- obligaţiile de a face pot fi de rezultat sau, după caz, de mijloace;
- obligaţiile de a nu face sunt prin scopul lor obligaţii de rezultat.
între obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace există legături şi interferenţe,
deoarece aproape fiecare obligaţie de rezultat presupune o anumită diligenţă din
partea debitorului şi fiecare obligaţie de mijloace presupune şi una sau mai multe
activităţi de rezultat ale aceluiaşi debitor. Astfel, de pildă, între avocat şi justiţiabil
se naşte un raport obligaţional care are ca obiect mai multe prestaţii: prestaţia
principală este de mijloace şi constă în punerea în valoare a pregătirii profesionale
a avocatului, cu toată diligenţă normală pentru câştigarea procesului; alături de
aceasta avocatul trebuie să execute şi alte prestaţii, specifice obligaţiilor de
rezultat, cum sunt: să redacteze la timp anumite acte procedurale, să fie prezent în
instanţă la termenele de judecată etc. Această interferenţă nu este însă de natură
a şterge deosebirile care există, fară îndoială, între obligaţiile de rezultat şi
obligaţiile de mijloace şi nu diminuează cu nimic importanţa practică şi utilitatea
acestei clasificări, modernă, actuală, profundă, subtilă şi necesară.

Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea juridică

a) obligaţii civile (care se bucură integral de sancţiunea juridică);
b) obligaţii naturale (numite şi obligaţii civile imperfecte, care nu se mai bucură
de integralitatea sancţiunii juridice).

Majoritatea raporturilor de obligaţii sunt obligaţii perfecte. Ele se definesc prin

aceea că subiectul activ, creditorul are la dispoziţie mijloacele juridice ofensive, la
care poate recurge împotriva debitorului, pentru a obţine realizarea dreptului său de
creanţă, în cazul în care debitorul nu execută voluntar prestaţia sau prestaţiile
datorate. Ele sunt: punerea debitorului în întârziere, acţiunea în justiţie, sistemul
daunelor cominatorii, amenzile cominatorii, daunele-interese moratorii şi
executarea silită. Obligaţiile perfecte se mai numesc şi obligaţii înzestrate cu
acţiune în justiţie. Aceasta pentru motivul că acţiunea injustiţie este cel mai
important şi eficace mijloc juridic ofensiv care însoţeşte toate obligaţiile perfecte,
indiferent de originea şi regimul lor juridic, şi la care creditorul poate recurge
atunci când debitorul refuză să facă plata.

Obligaţiile naturale

9
Sunt acele raporturi juridice de obligaţii a căror sancţiune constă într-un mijloc
juridic defensiv, adică în posibilitatea creditorului de a refuza restituirea prestaţiei
primite de la debitor, care a făcut plata voluntar, invocând faptul că debitorul a
executat ceea ce în realitate datora, fară să poată fi constrâns în acest sens prin
forţa coercitivă a statului. Dacă le definim prin ceea ce nu sunt, obligaţiile naturale
se identifică cu raporturile obligaţionale pentru a căror executare creditorul nu are
la dispoziţie mijloace juridice ofensive. Creditorul este lipsit mai ales de dreptul la
acţiunea în justiţie pentru a obţine condamnarea debitorului la executare. Pe cale de
consecinţă, el nu are nici dreptul de a cere executarea silită asupra bunurilor
debitorului şi nu are nici celelalte mijloace ofensive împotriva lui. Este motivul
pentru care se mai numesc şi obligaţii „neînzestrate cu acţiune injustiţie”.
Deşi creditorul nu are niciun mijloc juridic ofensiv la care ar putea recurge,
obligaţiile naturale produc totuşi efecte juridice. Astfel, în ipoteza în care debitorul
execută voluntar prestaţia datorată, plata este valabilă, definitivă şi ireversibilă; el
nu poate cere şi obţine restituirea prestaţiei, deoarece a plătit ce datora. De aceea,
se spune că ele ocupă o zonă intermediară între obligaţiile morale, lipsite de orice
efect juridic, şi obligaţiile civile perfecte, care sunt pe deplin viabile şi eficace.
Obligaţiile naturale pot fi subclasificate în: obligaţii civile imperfecte şi obligaţii
naturale „datorii de conştiinţă”:

Obligaţiile civile imperfecte

Sunt acele obligaţii naturale care nu s-au putut naşte sau, după caz, nu au putut
„supravieţui” ca obligaţii civile perfecte, din cauza unui obstacol juridic, prezent la
momentul naşterii sau, după caz, pe durata fiinţei lor; ele se împart în obligaţii
avortate şi obligaţii degenerate.
a) Obligaţiile avortate sunt acele obligaţii care, datorită unui obstacol juridic, s-au
născut în viaţa juridică fară vitalitate, adică lipsite de dreptul creditorului de a
accede la mijloace juridice ofensive pentru a obţine ceea ce i se datorează pe cale
de constrângere. Astfel sunt: obligaţia contractuală asumată de un minor în
apropierea vârstei de majorat; obligaţia contractuală a unei persoane pusă sub
interdicţie şi aflată sub tutelă, care şi-a dat consimţământul într-un moment de
luciditate; obligaţia moştenitorului de a executa un legat verbal sau stipulat de către
autorul său într-un testament nevalabil datorită unui viciu de formă; obligaţia
contractuală rezultată dintr-un contract lovit de nulitate relativă pentru un viciu de
consimţământ care între timp a încetat, situaţie în care plata făcută ulterior de către
debitor în cunoştinţă de cauză ar putea să nu dea dreptul de a obţine restituirea ei
etc.
b) Obligaţiile degenerate sunt obligaţiile care s-au născut perfecte, pe deplin
viabile, numai că ulterior şi-au pierdut eficacitatea sau vitalitatea, adică dreptul la
acţiune în justiţie, precum şi celelalte mijloace juridice ofensive care le însoţeau ca

10
efect al prescripţiei extinctive sau ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti intrată în
puterea lucrului judecat. Dacă debitorul execută voluntar prestaţia care face
obiectul unei asemenea obligaţii, el nu are dreptul de a obţine restituirea a ceea ce a
plătit. Aceste obligaţii naturale sunt consecutive unor obligaţii perfecte; ele
continuă să existe, dar sunt lipsite de vitalitate în viaţa juridică.
Obligaţiile naturale - datorii de conştiinţă sunt obligaţiile care îşi au originea şi
suportul în resursele spirituale şi morale ale fiinţei umane (au for de l’honneur et
de la conscience). Fac parte din această categorie: obligaţia naturală a celui care a
primit o donaţie de a asigura donatorului locuinţă în propria sa casă, dintr-un
sentiment de recunoştinţă, donatorul fiind în nevoie; obligaţia de întreţinere în
sarcina unei persoane faţă de un copil natural şi nerecunoscut; obligaţia de a repara
un prejudiciu cauzat altuia, deşi condiţiile de angajare a răspunderii civile nu sunt
întrunite, dintr-un sentiment de corectitudine; obligaţia unui amant de a acorda
subsidii amantei sale; obligaţia unei persoane de a presta întreţinere unui copil
după ce i s-a admis acţiunea în tăgada paternităţii etc.

11