UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR.

3
STINGEREA OBLIGAŢIUNILOR

Cuprins

3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor
3.3.1.1. Plata (solutio)
3.3.1.2. Darea în plata (datio in solutum)
3.3.1.3. Novaţiunea
3.3.1.3.1. Condiţiile specifice novaţiunii
3.3.1.3.2. Efectele novaţiunii
3.3.1.4. Compensaţia
3.3.1.5. Remiterea de datorie
3.3.2. Moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor
3.3.2.1. Imposibilitatea de executare
3.3.2.2. Confuziunea
3.3.2.3. Moartea
3.3.2.4. Capitis deminutio (pierderea personalităţii juridice)
3.3.2.5. Prescripţia extinctivă
3.4. Întrebări de control, autoevaluare şi teme de dezbatere
Bibliografie

3.1. Introducere

In ceea ce priveste cunoasterea modalitatilor de stingere a

obligatiunilor, acestea le vom analiza distinct, respectiv modurile
 voluntare si nevoluntare. Din primul caz se poate observa ca plata,
darea in plata, novatiunea, compensatiunea si remiterea de datorie
sunt regasite in dreptul civil actual, cu amprenta evolutiei socio-
economice in materie.
In cazul modurilor nevoluntare de stingere a obligatiilor se va
constata, din studiul dreptului civil actual, ca sunt institutii juridice de
drept roman care au evoluat sub aceeasi interpretare, de exemplu:
prescriptia extinctiva(cu termene diferite doar) si imposibilitatea de
executare in dauna creditorului.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unitatii de invatare

- Cunoaşterea de către studenţi a cailor de stingere a obligaţiunilor

prevăzute de dreptul roman;
- Dezvoltarea capacităţii studenţilor de a face o delimitare intre
modurile voluntare si nevoluntare de stingere a obligaţiilor;
- Determinarea “curiozităţii” studenţilor de a face o comparaţie
intre căile de stingere a obligaţiilor in dreptul roman si in dreptul civil
actual;

Competentele unitatii de invatare

- După parcurgerea acestei unitati de invatare, studentul va

obtine cunoştinţele de baza privind modurile voluntare si
nevoluntare de stingere a obligatiilor in dreptul roman , ce ii vor
folosi pentru intelegerea comparativa cu tratamentul acestor institutii
din dreptul civil modern;
- Intregirea cunostintelor teoretice si obtinerea abilitatilor in
domeniul privat prin parcurgerea acestor institutii de drept roman in
cadrul studiului diciplinelor de drept civil actual, in anii ce urmeaza,
deschide o perspectiva pentru tanarul jurist;
- Invatand si aprofundand institutiile de drept roman din aceasta
unitate de invatare, dezvolta capacitatile care, transced formarii de
specialitate, determina studentii sa realizeze teoretic legatura cu
ramura dreptului privat actual in primul rand, si apoi cu alte ramuri
juridice;
- In practica juridica ce urmeaza a o desfasura - si nu numai -
aceste notiuni contribuie la respectarea si dezvoltarea valorilor, a
eticii profesionale, conduce la recunoasterea si respectul diversitatii si
multiculturalitatii in domeniu;
- Studiul aprofundat al acestor institutii juridice de drept roman
constituie o deschidere catre intelegerea foarte buna a institutiilor de
drept civil in facultate, pe parcursul celor patru ani, si de-a lungul
practicarii profesiei de jurist.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

2
 3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Obligaţiile se sting pe mai multe căi. Unele din acestea căi se

numesc căi voluntare, iar altele căi ne voluntare.

Această clasificare a modurilor de stingere a obligaţiilor are la

baza prezenţa, respective lipsa elementului volito - voinţa părţilor.

Cazurile în care obligaţiunile se sting prin voinţa părţilor, deci

cel voluntare sunt următoarele: plata, darea de plată, novaţiunea,
compensaţiunea, remiterea la datorie, contraries, confuziunea,
moartea şi prescripţia.

O altă clasificare este cea de moduri de drept civil (produc

efecte ipso iure) şi moduri de drept pretorian (produc efecte
exceptionis ope).

O altă clasificare împarte modalităţile de stingere a obligaţiilor

în formale şi neformale. Pe baza principiului de simetrie, obligaţiile
născute din contracte formale nu stingeau prin plata, ci necesitau
împlinirea unei solemnităţi opuse celei care le dăduse naştere.

3.3.1. Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor1

3.3.1.1. Plata (solutio)

Prin plata se înţelegea executarea prestaţiei care făcea obiectul
obligaţiei cum ar fi: transmiterea proprietăţii unui lucru, îndeplinirea
unui lucrări. Plata constituie un mod obişnuit de stingere a obligaţiei.
Conform etimologiei cuvântul „plata” (solvere) înseamnă dezlegarea
debitorului de raportul juridic respective.

Plata o poate face nu numai debitorul dar şi oricare, chiar

împotriva voinţei debitorului, pentru ca un creditor nu îl interesează
cine achită datoria. În cazul transmiterii solves (trebuie să fie
proprietar al lucrului respectiv şi să aibă capacitatea de a-l înstrăina.
Cel care plăteşte trebuie să fie capabil, iar pupilul nu poate plăti fără
auctoritus tutoris. Plata se va face creditorului sau persoanei
împuternicite de creditor. Creditorul trebuie să fie o persoană
capabilă de a primi plata, astfel obligaţia nu se stinge şi debitorul va
fi nevoit să plătească din nou.

Împuterniciţii pot fi legali (tutore sau curator) sau convenţional

(mandatorul). Dacă plata se face unei terţe persoane, plata nu era
valabilă şi nici liberatorie.

1
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.
3
 Creditorul nu poate fi silit de debitor să primească altceva,
plata trebuie să se poarte asupra lucrului care face obiectul obligaţiei,
cu excepţia unui caz admis în vremea lui Justinian şi anume ca plata
poate purta chiar asupra altui lucru decât cel datorat (datio in solutzm
necessario).

În principiu plata trebuie făcută integrală; debitorul nu poate

plăti numai o parte din datorie, dacă creditorul nu consimte, deoarece
a oferit creditorului o plată parţial înseamnă a-l plăti altceva decât
ceea ce i se datorează.

Locul executării este mod obişnuit stabilit prin contracte sau

rezultat din natura obligaţiei.

Dacă există elemente necesare pentru determinarea locului

executării, debitorul poate face plata oriunde cu condiţia să nu fie un
loc nepotrivit.

În ipoteza de plată nu se face la scadentă la creditorul încetează

acţiunea la domiciliu debitorului (actor sequintur forum rei). Pe
această cale locul executării este fixat tot domiciliul datornicului.
Dacă însă s-a fixat în contact locul executării trebuie să înceteze
acţiunea în acel loc.

Creditorul care pretinde să in se plătească în alt loc fixat prin

contract, comite potrivit dreptului civil o plurus petito loco. Drept
urmare acţiunea sa va fi respinsă, neputând intenta o a doua acţiune
întrucât dreptul sau s-a stins cu ocazia intentării primei acţiuni.

Plata oricărei sume putea fi dovedită cu martori. Cu timpul în

epoca clasică, creditorul a luat obiceiul sa remită debitorului un
înscris.

S-au găsit la Pompei două tipuri de chitanţe.

Primul tip cuprindea chitanţe scrise într-un mod impersonal –

de obicei de debitor – în care se arată creditorul habare se dexit (a
spus că are) şi chitanţe scrise de creditor scipsis me accepisse (am
scris că am putut). Primul tip de chitanţe poartă sigiliile a cel puţin
şapte martori, pe când al doilea poartă cinci, trei sau nici un sigiliu. În
timp ce primul tip de chitanţe este mai vechi şi de origine romană, al
doilea este mai nou şi de origine greacă, introducându-se la Roma în
prima jumătate a secolului î.e.n. şi înlocuind în secolul al IV – lea e. n
tipul roman de chitanţe.

În vechiul drept roman, plata se va face ca efect stingerea

obligaţiei din cauza principiului de simetrie. Câtă vreme un act
solemn de acelaşi fel, prin care se crease obligaţia, dar în sens invers
nu avusese loc (acceptilatio verbală, acceptilatio literala, plata per
oes et libram) chiar dacă debitorul plătise, datoria continuă să
subziste. Invers chiar dacă plata nu avusese loc, obligaţia se stinge
dacă formele solemne fuseseră îndeplinite.

Accepţiunea (acceptilatio) este plata oarecum simbolică (”

dacă vrei să mă eliberezi de ceea ce iţi datorez printr-o obligaţie
verbală, acesta v afi posibil să se întâmple dacă vei consimţi să mă
4
 adresez ţie cu cuvintele acestea: - Ceea ce ţi-am promis, primit-ai tu
oare sau nu? Şi tu ai să răspunzi: - Da, am primit!”.

Prin acest procedeu se sting numai acele obligaţii al căror

specific constă în termenii solemnii, iar nu şi celelalte.

Deşi acceptilatiunea se face prin plata simbolică femeia nu

poate face o acceptilatiune fără încuviinţarea tutorelui, chiar dacă de
plătit i se poate plăti ei fără încuviinţarea acestuia.

3.3.1.2. Darea în plata (datio in solutum)

Constă în operaţiunea juridică prin care debitorul se eliberează
de obligaţie, dându-l creditorului un alt lucru decât cel datorat cu
condiţia ca acesta să fie de acord. Spre exemplu debitorul dă
creditorului o sumă de bani în locul unui sclav. Iniţial, darea de plată
era voluntară (datio in solum voluntaria). În timpul lui Justinian a
apărut datio in solum necesaria. Instituţia dării în plata a fost creată
în avantajul creditorilor, fiind mijlocul care creditorii au pus stăpânire
pe pământul debitorilor.

În dreptul clasic, s-a discutat dacă darea în plata stinge

obligaţia de plin drept (ipso iure) sau pe cale de excepţie (exceptiones
ope).

Darea de plată se asemănă cu vânzarea - când prestaţia constă

într-o sumă de banii dar se execută prin predarea unui lucru – şi
schimbul când obligaţia priveşte un obiect cert şi acesta e înlocuit cu
un alt obiect cert, precum şi cu novaţiunea tacită prin înlocuirea unei
obligaţii cu altă obligaţie urmată de executarea simulată

3.3.1.3. Novaţiunea
Este un mod de stingere al obligaţiilor ce constă în înlocuirea
unei obligaţii vechi cu alta nouă. În cazul în care acesta are loc printr-
un contract, ea poartă denumirea există novaţiunea necesară (în cazul
lui littis contestatio).

Este vorba de o transformare a unui raport de obligaţii care au

loc prin stingerea vechiului raport de obligaţie şi crearea altui nou.

Deoarece prin intermediul novaţiunii obligaţia naturală se

transformă într-un civilă, iar obligaţia civilă se transformă în una de
drept strict, situaţia debitorului se înrăutăţeşte în vreme ce creditorul
îşi consolidează poziţia. În unele cazuri novaţiunea era folosită pentru
a înlătura un termen care se suspensă executarea unei obligaţii ceea
ce făcea ca acesta să devină exigibilă de îndată.

3.3.1.3.1. Condiţiile specifice novaţiunii 2

1) O obligaţie veche, fie civilă, pretoriană sau naturală;

2) O obligaţie nouă - întotdeauna de drept strict - care rezultă

în mod obişnuit dintr-o stipulaţie, ceea ce se explică prin faptul că

2
C. St. Tomulescu, Manual de drept privat roman, Bucureşti, 1956.
5
 novaţia s-a născut în epoca veche când actele erau solemne.

3) Idem debitum (aceiaşi datorie); dacă m-am obligat să iţi dau

un sclav, printr-o a doua stipulaţie nu mai pot să iţi dau 100 de aşi.

4) Aliquid novi (ceva nou) - obligaţia nouă trebuie să se

deosebească prin ceva de cea veche, deoarece astfel cele două
obligaţii ar fi identice. De exemplu adăugarea sau suprimarea unui
termen sau a unei condiţii în cazul căreia novatio inter novas
personas (novaţiune între persoane noi), elementul nou constă în
schimbarea creditorului sau debitorului. Novaţiunea prin schimbare
de debitor este numită expromissio care atunci când are loc cu
consimţământul vechiului debitor poartă numele de delegaţie.
Debitorul vechi se numeşte delegat, iar noul debitor – delegat;
creditorul se numeşte delegator.

5) Animus novadi (intenţia de a nova). În dreptul vechi şi în

dreptul clasic intenţia dea nova rezultă automat din faptul că se
întrebuinţează contractul lettis sau anumiţi termenii prin stipulaţie. În
epoca post clasică, prin faptul că termenii solemnii ai stipulaţiei au
fost suprimaţi, intenţia de a nova a rezultat din anumite prezumţii ca,
de pildă suprimarea sau adăugarea unui termen. Justinian a înlăturat
aceste prezumţii şi a cerut ca intenţia părţilor să fie exprimată în mod
neîndoielnic, fără a necesita utilizarea anumitor termenii.

3.3.1.3.2. Efectele novaţiunii

Prin realizarea novaţiunii, accesoriile vechii obligaţiuni se

sting.

În acest mod garanţiile personale sau reale ale vechii obligaţii

dispar. Dobânzile datorate de debitor se sting. Dacă debitorul fusese
pus în întârziere înaintea novaţiunii, prin novarea obligaţiei efectele
moare se sting.

3.3.1.4. Compensaţia
Este un mod de stingerea a două obligaţii reciproce până la
curenta celei mai mici, executarea putând numai asupra diferenţei
(compesatio est debiti et credit inter se contributio). Compensaţia
intervine atunci când două persoane sunt în acelaşi timp una faţă de
cealaltă, creditor şi debitor.

Acesta era trei feluri: compensaţia voluntară (recunoscută de

judecător la cererea părţilor), judecătorească (pronunţată la cererea
unei singure părţi chiar dacă cealaltă se opune) şi legală (proclamată
de judecător cu de la sine putere).

Dreptul vechi roman nu cunoştea compensaţia judiciară, ci era

guvernat de principiul interdependenţei creanţelor reciproce. Fiecare
creditor trebuia să intenteze o acţiune şi să obţină o sentinţă.
Judecătorul dădea două sentinţe deosebite. Judecătorul nu putea să
examineze decât cererea reclamantului, nu şi pretenţiile pârâtului faţă
de reclamant, deoarece aceste pretenţii ar fi trebuit să ia o forma unor
excepţii, însă în vechiul drept roman nu existau excepţii.

6
 Cu toate acestea,s-a admis în două cazuri, cu titlul de excepţie,
realizarea compensaţiilor judiciare:

a) în procesele pe care le intenta clienţilor săi, bancherul

(argentarius) trebuia să opereze compensaţia scăzând din creanţele
sale, sumele pe care la rândului lui, le datora clienţilor. Astfel in
intentio a formulei acesta trebuie să figureze numai suma rezultată
din compensaţie. Dacă nu scădea respectiva sumă se consideră că
face un plus petitio şi riscă să piardă întreaga sumă.

b) emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor) substituindu-se

debitorului insolvabil are dreptul de a urmări în justiţie pe unii dintre
debitorii falitului.

Emptor bonorum nu poate comite plus petito, compensaţiunea

fiind făcută de judecător.

În dreptul clasic, înainte de reforma lui Marcus Aurelio (169 -

180) compensaţia nu avea loc decât în puţine cazuri, nefiind o
instituţie bine definită. Dintre cazurile excepţionale unul dintre
acestea îl reprezintă faptul că respectiva compensaţie era admisă în
acţiunile de bună credinţă atunci când creanţele derivă de exemplu
eadem causa (din acelaşi cauza) adică din acelaşi contract.

În vremea lui Marcus Aurelio s-a dat o largă utilizare

compensaţiei. Acesta a plecat de la principiul după cel care cere ceea
ce trebuie restituit comite un dol (dolo facit qui petit quad statim
redditurus). De aceea în procesele introduse prin acţiuni de drept
strict, a permis pârâtului care afirmă că este creditorul reclamantului,
să opună o excepţie de dol.

Judecătorul va trebui să examineze cererea pârâtului. În caz că

excepţia de dol este întemeiată, reclamantul pierde procesul şi chiar
dreptul său. În dreptul postclasic au dispărut compensaţiile speciale
ale lui Justinian a combinat regulile întâlnite la diferite cazuri de
compensaţii, creând un singur tip de compensaţie. Astfel se constată
încă odată caracterul unificator al legislaţiei lui Justinian.

Compensaţia poate fi legală sau convenţională.

3.3.1.5. Remiterea de datorie3

Este renunţarea de către creditor la creanţa sa; prin modurile în
care se realizează implică consimţământul debitorului şi este deci un
act convenţional. Remiterea la datorie se realizează în trei moduri
formale (solutio per aes et libram, acceptilitatio verbală şi
acceptilatio literară) şi un singur mod neformal- pactul de non
petendo.

Plata prin arma şi balanţa se realiza cu formele actului per et

libram: balanţă, cinci martori, libripens şi pronunţarea unor cuvinte
solemne de către debitor. Potrivit lui Gaius acestea sunt” Quod ego
tibi tot milibus condemnatus sum, me em eo nomine a te solvo
liberoque hac aere aeneaque libra. Hanc tibi primama

3
Ion M. Anghel ”Drept privat roman vol II”, Editura Hyperion, Bucureşti, 1991.
7
 postremamque expendo secundam legem publicam”.

Acceptilatio verbis era actul contrar stipulaţiunii (contarieras

actus) şi se realiza printr-o întrebare şi răspuns: Quod ego tibi
promisi habesne acceptum? Habeto: (Oare ai primit ceea ce ţi-am
promis? Am primit.) Se putea recurge la această formulă chiar dacă
plata efectivă nu a avut loc.

Acceptilatio litteris este actul simetric contractului literis.

Formulele acesteia nu se cunosc.

Se cunosc două moduri pretoriene de remitere la datorie:

pactul non pantedo si contrarius consus.

1) Pactul non petendo (ca să nu ceară) consta dintr-o convenţie

între debitor şi creditor prin care debitorul renunţă a mai cere
debitorului plata. Pretorul a dat debitorului, pentru a se opune
creditorului care l-ar fi urmărit – în ciuda acestui pact – o excepţie
pentru pactul de după drept civil, nu stingea obligaţia (except pact
non petendo).

Trebuie făcută distincţie între pactul care liberează numai

persoana cu care s-a încheiat (pactum de non petendo in personam) şi
cel prin care se eliberează codebitorii şi garanţii (pactum de non
petendo in rem)

2) Contrarius consensu (acordul în sens contrar) este o

convenţie prin care părţile renunţă la un contract consensual.

Este aplicaţia principiului de simetrie la contractele

consensuale. Contrarius consensus necesită aplicaţia îndeplinită a
două condiţii speciale.

a) convenţia trebuie să aibă ca obiect desfiinţarea întregului

contract nu numai una din obligaţiile care năşteau din el;

b) convenţia trebuia să intervină înainte ca una din obligaţiile

să fi fost stinsă prin executare.

3.3.2. Moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor

Spre deosebire de modurile voluntare de stingere a obligaţiilor,
care presupun acordul de voinţă al părţilor, modurile ne voluntare nu
reclamă vreo manifestare de voinţă din partea subiectelor raportului
juridic obligaţional. Datorită acestui fapt modurile nevoluntare de
stingere a obligaţiilor sau uneori desemnate şi prin termenii de
moduri forţate sau necesare. Acestea sunt: imposibilitate de
executare, confuziunea, moartea şi prescripţia extinctive.

3.3.2.1. Imposibilitatea de executare

Obligaţia se stinge în cazul în care executarea ei a devenit
imposibilă. Acest lucru se întâmplă numai dacă obiectul obligaţiei
este un lucru cert, adică individualizat (debitor rei cerate interitu rei
liberatur - debitorul unui lucru cert este eliberat prin pierirea
lucrului).

8
 Imposibilitatea de executare poate fi materială, fizică (moartea
sclavului) sau juridică (când sclavul a fost dezrobit). Pierirea lucrului
nu duce la stingerea obligaţiei în cazul în care debitorul a fost pus în
întârziere, a fost în culpa, a comis un dol. În aceste cazuri debitorul
trebuie să plătească daune interese.

Sarcina probei revine debitorului care invocă libertatea sa prin

imposibilitatea de executare. Codul civil român se precizează:”
Debitorul este ţinut dea proba cazurile fortuite să alegă”:

3.3.2.2. Confuziunea
Este reuniunea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de creditor
şi debitor. Cel mai frecvent caz de confuzie îl constituie moştenirea
creditorului de către debitor nu se poate îndrepta împotriva lui însăşi,
după cum nici debitorul nu l-a moştenit pe creditor, nu-şi poate plăti
lui însuşi.

În cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, dacă creditorul îl

moşteneşte pe debitor, se stinge şi obligaţia garantului, pe când în
ipoteza moştenirii garantului de către creditor, obligaţia debitorului
principal nu se stinge.

Dacă sunt mai mulţi codebitorii şi nici unul dintre ei nu este

moştenit creditor, trebuie făcută distincţie între obligaţiile divizibile
şi de cele indivizibile. La obligaţiile divizibile prin moştenirea unui
debitor rămânând obligaţii în continuare pentru partea lor. În cazul
obligaţiilor indivizibile, unde avem unicitate de obiect, prin venirea
creditorului la moştenirea debitorului, doctrina nu se stinge ceilalţi
debitori rămânând obligaţi pentru tot.

Efectele confuziuni rezultă din prevederile Codului civil român

în concursul celor două calităţi – de creditor şi de debitor principal -
liberează pe fidejusori deoarece în caz contra, aceştia ar putea cere
restituirea pe calea acţiunii prevăzută de lege.

Obligaţia principală nu se stinge în cazul confuziuni realizate

prin concursul calităţilor de creditor şi debitor şi cea de fidejusor ceea
ce se stinge fiind numai obligaţia accesorie a fidejusorului; dacă
îndeplineşte în favoarea unui debit solidar, confuziunea nu profită şi
celorlalţi codebitori decât pentru partea sa de datorie.

Încetarea confuziunii se produce dacă dispare cauza care a

condus la reunirea în aceeaşi persoană a celor două calităţi.

3.3.2.3. Moartea
În vechiul drept roman prin moartea debitorului sau a
creditorului obligaţia se stinge în virtutea principiului intransmisibil
datoriile şi creanţele. Acest principiu foarte vechi trebuie pus în
legătură cu primei obligaţii care s-a format cu ocazia comiterii unui
delict prin transformarea legăturii materiale într-o legătură juridică
(prin culum iuris).

Întrucât dreptul de răzbunare, pe terenul căruia s-a născut ideea

de obligaţie, era transmisibil, nici obligaţia ca reflect al acestui fapt,

9
 n-a putut fi transmisă la origine de către moştenitori.

Dacă la originea datoriilor de sponsio, cel mai vechi contract

roman se stingea prin moartea debitorului, cu timpul în procesul
apariţiei unor categorii de obligaţii romanii au creat anumite procedee
juridice în vederea transmiterii lor, procedea a căror fizionomie
diferită, în funcţie de izvorul de obligaţii ce urmăreau a fi transmise.

În dreptul clasic, procedeele juridice utilizate în epoca veche

au fost perfecţionate şi unificate.

Creanţele născute de anumite delicte şi care au un caracter

foarte pronunţat personal, se sting prin decesul creditorului. Aceste
obligaţii sunt acţiuni sancţionate prin vindictam spirants (care respiră
răzbunare), cum este acţiunea de injurii (actio injuriarum). În cazul
acestor acţiuni, romanii au considerat că fapta delictuală atinge
persoana victimei şi că numai ei îi poate reveni suma de bani ce
constituie echivalentul dreptului de răzbunare. Întrucât dreptul de
răzbunare este intransmisibil, creanţa care ia locul acestui drept se
stinge prin moartea victimei. Tot astfel creanţa de adstipulator
(creditorul accesor) se stinge prin moartea sa. Potrivit lui Gaius,
obligaţiile unor garanţii (sponsor si fideipromissor) se sting de
asemenea prin moarte4.

3.3.2.4. Capitis deminutio (pierderea personalităţii juridice)

Stingerea datoriile celui care era lovit de una din formele
acestei incapacităţi. Astfel in cazul unei adrogaţiuni, se transmiteau la
adrogat numai creanţele adrogantului, în schimb datoriile lui se
stingeau.

În cazul adrogaţiunii, adrogatul suferă o capitis deminutio

minima, devenind persoana aliena iuris, iar bunurile sale trec în
proprietatea adrogatului. Potrivit dreptului civil, actul adrogatului are
ca efect stingerea datoriilor adrogatului, întrucât acesta, în calitatea
de persoana alieni iuris nu poate avea bunuri proprii.

Cu toate aceste creanţele adrogatului trec asupra adrogatului.

Dispoziţiile dreptului civil în această materie puteau duce la
consecinţe inechitabile, întrucât adrogatul dobândea creanţele
adrogatului dar nu îi prelua şi datoriile, acestea stingându-se prin
capitis deminutio.

Pe de altă parte creditorii adrogatului se aflau în imposibilitatea

de a-şi valorifica drepturile de creanţă.

Pretorul a intervenit in interesul creditorilor lui capite minutus

stabilind că nu se vor putea dobândi bunurile unei capiti minutus,
decât plătindu-se datoriile sale. Practice pretorul a acordat
creditoriilor contra capite minutus o restitutio in integrum.

3.3.2.5. Prescripţia extinctivă

În vechiul drept roman obligaţiile erau perpetue, ele neputând
fi stinse prin ajungerea la termen, ceea ce se exprimă prin adagiul „ad

4
Gaius - Instituţii
10
 tempus deberi non protest” adagiul care este consecinţa a principiului
simetriei.

În dreptul clasic obligaţiile honoria, adică obligaţiile

sancţionate de pretor sau de edilii curuli.

Acţiunile care le sancţionează durează un an de zile deoarece şi

puterea acestor magistraţi nu durează decât un an, după un termen
fiind aleşi magistraţi.

Acţiunile care se stingeau prin trecerea acestui termen se

numeau temporales.

În dreptul post clasic, vechiul principiu, vechiul principiul al

perpetuării obligaţiilor este desfiinţat.

În anul 424, împăraţii Honorio şi Teodosio al II – lea au

introdus prescripţia de 30 de ani pentru acţiunile care la acea dată
erau încă perpetue.

În legătură cu efectele prescripţiei, dreptul se stinge în

întregime. Din alt punct de vedere se afirmă că dreptul se stinge
numai în sensul că debitorul poate opune în apărarea faptul
prescripţiei, de natură să paralizeze pretenţiile reclamantului.
Debitorul rămâne totuşi obligat natural, aşa încât dacă se face plata de
bună voie, nu poate intenta acţiunea de repetare, căci nu este,
conform opiniei de mai sus, în situaţia celui ce a făcut plata lucrului
nedatorat.

3.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unitatii de invatare nr. 3

Din studiul aprofundat al acestei unitati de invatare se retin modurile voluntare si nevoluntare de
stingere a obligatiunilor in dreptul roman. Dintre modurile voluntare, pe langa solutio si datio in solutum,
novatiunea este un mod de stingere al obligatiilor ce consta in inlocuirea unei obligatii vechi cu alta
noua, iar in cazul unui litis contestatio, constituia o novatiune necesara. Aceasta institutie este tratata cu
conditiile specifice existentei sale.

O larga utilizare a cunoscut compensatiunea ca mod de stingere a doua obligatii reciproce, pana la
concurenta celei mai mici, atunci cand executarea purta numai asupra diferentei.

Modurile nevoluntare tratate in aceasta unitate au avut in vedere imposibilitatea de executare,

confuziunea, moartea fizica, moartea juridica si prescriptia extinctiva in evolutia formelor de stat
romane.

11
Concepte şi termeni de reţinut

plata, novatiune, remitere de datorie, creditori, prescriptie, confuziune;

Întrebări de control, autoevaluare şi teme de dezbatere

1. Care sunt cazurile in care obligaţiunile se stingeau prin voinţa părţilor in dreptul roman ?

2. Novaţiunea – ce fel de mod de stingere a obligaţiilor reprezintă?

3. De cate feluri era novaţiunea?

4. De cate feluri era compensaţiunea?

5. Care sunt modurile formale de remitere a datoriei?

6. Cum interpreta imposibilitatea de executare, dreptul roman?

7. Care era tratamentul prescripţiei extinctive după dreptul roman?

Teste de evaluare/autoevaluare

 Alegeţi varianta corectă!

1. In ce consta remiterea de datorie ca mod de stingere al obligatiilor ?

a). renuntarea de catre creditor la creanta sa ;

12
b) inlocuirea unei obligatii vechi cu alta noua ;

c) indeplinirea prestatiunii si a obligatiei prin transmiterea proprietatii ;

2. Care din rmatoarele conditii este specifica novatiunii ?

a) renuntarea in parte la datorie ;

b) existenta unei obligatii anterioare ;

c) numirea unui mandatar ;

3. Precizati valoarea de adevar a urmatoarei afirmatii:

Contrarius consensu(acordul in sens contrar) este o quasiconventie prin care partile nu renunta la un
contract consensual.

a) Adevarat
b) Fals

Bibliografie

- Ion Anghel, “Drept roman II- Culegere de date pentru studenti”, format electronic;
- Ion M. Anghel, “Dreptul roman”, (Manual), Ed. Luminia Lex, Bucuresti, 2002;
- Stefan Cocos ,”Drept roman”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2004;
- Ştefan Cocoş, Mircea Toma, George Pârvan, „ Breviar terminologic de drept roman”, Editura
Scorpio 78, Bucureşti 2003
- Felicia Ştef, “Dicţionar de expresii juridice latine”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1995
- Vladimir Hanga, “Drept privat roman”, Editura Universitatii, Bucuresti, 1978l;
- Vl. Hanga si M. V. Jacota, “Drept privat roman”, Editura Universitatii, Bucuresti, 1964;
- Emil Molcut si Dan Oancea, “Drept roman”, Editura Sansa, Bucuresti, 1993;
- C-tin Stefan Tomulescu, “Drept privat roman” , Editura Universitatii, Bucuresti, 1973;

- A se vedea notele de subsol din fiecare unitate de învăţare format electronic ataşat sau Ion
Anghel, “Drept roman II- Culegere de date pentru studenţi”.

13